35994/03

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii, efectuată de asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”       SECŢIUNEA A PATRA         CAUZA GRIVNEAC c. MOLDOVEI   (Cererea nr. 35994/03)           HOTĂRÂRE     STRASBOURG   9 octombrie 2007         DEFINITIVĂ   09/01/2008     Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale. În cauza Grivneac c. Moldovei,   Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei camere compuse din:  Sir Nicolas Bratza, Preşedinte,  Dl J. Casadevall,  Dl G. Bonello,  Dl K. Traja,  Dl S. Pavlovschi,  Dl L. Garlicki,  Dra  L. Mijović, judecători, şi dl T.L. Early, Grefier al Secţiunii, Deliberând la 18 septembrie 2007 în şedinţă închisă, Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:               PROCEDURA 1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 35994/03) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Mihai Grivneac („reclamantul”), la 12 septembrie 2003. 2.  Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său la acea dată, dl V. Pârlog. 3.  Reclamantul a pretins că, prin neexecutarea hotărârii judecătoreşti definitive din 6 octombrie 2000 pronunţate în favoarea sa, a fost încălcat dreptul său ca o instanţă să hotărască într-un termen rezonabil asupra drepturilor sale cu caracter civil, garantat de articolul 6 al Convenţiei, şi dreptul său la protecţia proprietăţii, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. 4.  Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii. La 9 decembrie 2004, Preşedintele acestei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis examinarea fondului cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia. ÎN FAPT I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 5.  Reclamantul s-a născut în anul 1946 şi locuieşte în Chişinău. 6.  Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate în felul următor. 7.  Reclamantul a iniţiat proceduri judiciare împotriva unei persoane fizice. La 6 octombrie 2000, Judecătoria sectorului Centru i-a acordat 2,000 de dolari SUA (USD). Hotărârea judecătorească nu a fost contestată şi a devenit irevocabilă şi executorie cincisprezece zile mai târziu. El a obţinut un titlu executoriu, pe care executorul judecătoresc nu l-a executat. 8.  În răspunsul la o interpelare a Judecătoriei sectorului Centru din 22 decembrie 2000, Oficiul Cadastral Teritorial Chişinău a declarat că debitorul nu avea în proprietate vreun imobil înregistrat în Chişinău. 9.  La 14 februarie 2001, executorul judecătoresc a stabilit că debitorul nu locuia la adresa indicată de către reclamant şi că, prin urmare, executarea hotărârii era imposibilă. 10.  La 6 martie 2001, soţia debitorului a plătit reclamantului USD 1,000. 11. La 16 martie 2001, Judecătoria sectorului Centru a solicitat poliţiei de sector să stabilească locul aflării debitorului. La o dată necunoscută, o copie a încheierii a fost expediată poliţiei de sector. La 3 februarie 2004, poliţia a decis să ia măsuri pentru a stabili locul aflării debitorului. Potrivit poliţiei, debitorul nu poate fi găsit. 12.  Hotărârea din 6 octombrie 2000 nu a fost executată nici până în prezent. II. DREPTUL INTERN RELEVANT 13. Dreptul intern relevant a fost expus în hotărârea Prodan v. Moldova (nr. 49806/99, ECHR 2004‑III (extracts)). ÎN DREPT 14.  Reclamantul a pretins că neexecutarea hotărârii judecătoreşti definitive din 6 octombrie 2000 a încălcat drepturile sale garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei. Articolul 6, în partea sa relevantă, prevede următoarele: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... într-un termen rezonabil ... de către o instanţă, ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ... .” El a mai pretins că aceeaşi neexecutare a încălcat drepturile sale garantate de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. Acest articol prevede următoarele: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.” I. ADMISIBILITATEA Obiecţiile preliminare ale Guvernului 15.  Guvernul a susţinut că această cerere este inadmisibilă ratione personae, deoarece debitorul este o persoană fizică, iar statul nu este responsabil pentru datoriile unei persoane fizice atunci când locul aflării debitorului nu este cunoscut. 16.  Curtea consideră că această obiecţie este strâns legată de fondul pretenţiilor reclamantului şi că examinarea acesteia trebuie conexată cu fondul cererii. 17.  De asemenea, Guvernul consideră că cererea a fost depusă la Curte cu omiterea termenului limită de şase luni, stabilit de articolul 35 al Convenţiei. 18.  Curtea notează că pretenţia reclamantului nu se referă la vreo pretinsă inechitate a procedurilor, ci, mai degrabă, la neexecutarea continuă a hotărârii judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea sa. Ea reiterează că „executarea unei hotărâri pronunţate de orice instanţă trebuie ... privită ca o parte integrantă a „procesului”, în sensul articolului 6” (a se vedea Hornsby v. Greece, hotărâre din 19 martie 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997-II, p. 510, § 40; şi Prodan, citată mai sus, § 52). Prin urmare, din cauza că hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea reclamantului nu a fost executată până în prezent, termenul de şase luni nu poate fi aplicat acestei cereri. Prin urmare, această obiecţie urmează a fi respinsă. II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI ŞI A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE 19.  Reclamantul a pretins că, prin neexecutarea hotărârii judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea sa, au fost încălcate drepturile sale garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. 20.  Guvernul a susţinut că autorităţile au luat toate măsurile rezonabile pentru a asigura executarea hotărârii judecătoreşti şi că statul nu putea fi responsabil de incapacitatea de plată a debitorului. 21.  Curtea reaminteşte că, deşi executarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţată de orice instanţă trebuie privită ca o parte integrantă a „procesului”, în sensul articolului 6, aceasta nu înseamnă că un stat poate fi găsit responsabil de neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti din cauza insolvabilităţii debitorului (Sanglier v. France, cererea nr. 50342/99, § 39, 27 mai 2003). Totuşi, atunci când autorităţile sunt obligate să acţioneze pentru executarea unei hotărâri judecătoreşti şi nu o fac, inacţiunea lor poate angaja responsabilitatea statului în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei (Scollo v. Italy, hotărâre din 28 septembrie 1995, Seria A nr. 315‑C, § 44; Istrate v. Moldova, nr. 53773/00, §§ 55 şi 61, 13 iunie 2006). 22.  În această cauză, Curtea notează că, după ce hotărârea judecătorească din 6 octombrie 2000 a devenit definitivă la 21 octombrie 2000, autorităţile au întreprins prima acţiune în vederea executării acesteia abia două luni mai târziu, aceasta fiind limitată la verificarea dreptului de proprietate al debitorului asupra bunurilor imobile doar în Chişinău (a se vedea paragraful 8 de mai sus). Abia peste alte două luni, executorul a vizitat domiciliul debitorului şi a stabilit că acesta nu mai locuia acolo (a se vedea paragraful 9 de mai sus), iar instanţa judecătorească a dispus stabilirea locului aflării acestuia (a se vedea paragraful 11 de mai sus). 23.  Mai mult, Curtea notează că, în pofida încheierii Judecătoriei sectorului Centru, poliţia a început căutarea debitorului abia peste trei ani (a se vedea paragraful 11 de mai sus). Nu a fost adusă nicio explicaţie a acestor întârzieri, fapt care a oferit largi posibilităţi debitorului să evite plata datoriei fie prin vânzarea bunurilor sale mobile pe care le-ar fi putut deţine sau a bunurilor imobile din afara municipiului Chişinău, fie prin transferarea banilor din conturile sale bancare altor persoane, fie prin părăsirea ţării. Deşi nu se cunoaşte dacă debitorul avea în proprietate vreun bun la data pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive, această lipsă de informaţie este rezultatul direct al inactivităţii autorităţilor. În acest sens, Curtea reaminteşte că „statul are obligaţia pozitivă să organizeze un sistem de executare al hotărârilor judecătoreşti care să fie efectiv atât în drept, cât şi în practică, precum şi să asigure executarea acestora fără întârzieri necuvenite” (Fuklev v. Ukraine, nr. 71186/01, § 84, 7 iunie 2005). 24.  Prin urmare, autorităţile statutului nu au întreprins toate măsurile rezonabile în vederea executării hotărârii judecătoreşti pronunţate în favoarea reclamantului şi, prin inacţiunea lor, au înlăturat orice şansă de executare a acesteia. În lumina celor de mai sus, responsabilitatea statului pentru neexecutarea datoriei apărute în temeiul hotărârii judecătoreşti este angajată (a se vedea Jenčová v. Slovakia, nr. 70798/01, § 29, 4 mai 2006; Istrate, citată mai sus, §§ 55 şi 61). Prin urmare, obiecţia Guvernului privind competenţa Curţii ratione personae urmează a fi respinsă. 25.  Curtea reiterează că o „pretenţie” poate constitui un „bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, dacă aceasta este suficient de certă pentru a fi executorie (a se vedea hotărârea Prodan, citată mai sus, § 59). Reclamantul avea o pretenţie executorie în temeiul unei hotărâri judecătoreşti din 6 octombrie 2000, care era definitivă, şi, prin urmare, un „bun”. Curtea notează că imposibilitatea reclamantului de a obţine executarea hotărârii judecătoreşti, care a rezultat din inacţiunea autorităţilor de stat, a constituit o ingerinţă în dreptul său la protecţia proprietăţii sale, garantat de prima propoziţie a primului paragraf al articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. Prin neluarea măsurilor necesare pentru executarea datoriei apărute în temeiul hotărârii judecătoreşti din 6 octombrie 2000, autorităţile naţionale au împiedicat reclamantul să beneficieze sau să se folosească de bani. Ţinând cont de constatările sale cu privire la articolul 6 al Convenţiei, Curtea consideră că autorităţile Republicii Moldova nu au asigurat un echilibru just între interesele reclamantului şi celelalte interese implicate. 26.  Curtea a constatat violări ale articolului 6 § 1 al Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie în numeroase cauze care vizau neexecutarea hotărârilor judecătoreşti definitive (a se vedea, printre altele, hotărârea Prodan, citată mai sus, şi Lupacescu and Others v. Moldova, nr. 3417/02, 5994/02, 28365/02, 5742/03, 8693/03, 31976/03, 13681/03, şi 32759/03, 21 martie 2006). 27.  În urma examinării materialelor prezentate ei, Curtea notează că dosarul nu conţine vreun element care i-ar fi permis să ajungă la o concluzie diferită în această cauză. 28.  Prin urmare, Curtea constată, din motivele invocate în aceste cauze, că neexecutarea hotărârii judecătoreşti din 23 aprilie 1999 constituie o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI 29. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele: „Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.” A. Prejudiciu 30.  Reclamantul a pretins EUR 2,430 în calitate de compensaţie pentru prejudiciul care i-a fost cauzat prin neexecutarea hotărârii judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea sa. 31.  Guvernul a considerat suma pretinsă excesivă şi nesusţinută. 32.  Curtea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost cauzat un anumit stres şi frustrare ca rezultat al neexecutării hotărârii judecătoreşti pronunţate în favoarea sa. Totuşi, suma pretinsă este excesivă. Făcând o evaluare în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului EUR 1,500 cu acest titlu. B. Costuri şi cheltuieli 33.  Reclamantul nu a formulat vreo pretenţie cu acest titlu. C. Dobânda de întârziere 34.  Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1.  Declară cererea admisibilă;   2.  Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei;   3.  Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie;   4.  Hotărăşte (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 1,500 (o mie cinci sute euro) cu titlu de prejudiciu moral, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută; (b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;   5.  Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă. Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 9 octombrie 2007, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.  T.L. Early Nicolas Bratza  Grefier Preşedinte