36110/03

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.     Secţia a treia   CAUZA MARIANA MARINESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   (Cererea nr. 36110/03)   Hotărâre   Strasbourg   2 februarie 2010   Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.   În cauza Mariana Marinescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, şi Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,   după ce a deliberat în camera de consiliu, la 12 ianuarie 2010, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:   PROCEDURA   1. La originea cauzei se află cererea nr. 36110/03 îndreptată împotriva României prin care un resortisant al acestui stat, doamna Mariana Marinescu („reclamanta”), a sesizat Curtea la 16 octombrie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”). 2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. Reclamanta se plânge, în special, de inechitatea procedurii penale îndreptate împotriva sa şi de condiţiile de detenţie pe care a trebuit să le suporte în Penitenciarele Rahova şi Târgşor. 4. La 15 ianuarie 2009, preşedintele secţiei a treia a decis să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 3 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.   ÎN FAPT   I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI   5. Reclamanta s-a născut în 1949 şi locuieşte în Oradea. 6. La momentul faptelor aflate la originea cauzei, reclamanta exercita funcţia de magistrat la Tribunalul Bihor şi era specializată în reorganizare şi lichidare judiciară.   A.  Cercetarea penală împotriva reclamantei   7. La 23 octombrie 2000, B.D.V. şi B.I., care erau lichidatori judiciari, au depus o plângere penală împotriva reclamantei pentru corupţie pasivă şi abuz în serviciu, deoarece pretinsese sume de bani pentru a-i menţine în această funcţie şi vânduse în mod ilegal lui C.V., la 5 septembrie 2000, activele societăţii M. care intrase în faliment. 8. În februarie 2001, Procurorul general de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a solicitat ministrului justiţiei să avizeze începerea urmăririi penale împotriva reclamantei. În conformitate cu art. 91 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească („Legea nr. 92/1992”), la 21 martie 2001 a fost emis un aviz al ministrului justiţiei prin care i se permitea parchetului să înceapă cercetarea penală pentru infracţiunile de abuz în serviciu şi corupţie pasivă. Avizul a fost semnat în numele ministrului de către secretarul de stat al ministrului justiţiei. 9. Prin rezoluţia din 2 aprilie 2001, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a dispus începerea urmăririi penale pentru infracţiunile de corupţie pasivă şi abuz în serviciu. Procurorul M.I. de la parchetul menţionat anterior a fost însărcinat cu urmărirea penală. 10. În timpul urmăririi penale, parchetul a interogat martori în absenţa reclamantei sau a reprezentantului acesteia. Martorul S.I., care era de cetăţenie maghiară şi locuia în Ungaria, a fost interogat în prezenţa unui interpret. Acesta a declarat că fusese interesat de achiziţionarea societăţii M. 11. La 10 mai 2001, reclamanta s-a înfăţişat în faţa parchetului pentru a face o primă declaraţie, în prezenţa avocaţilor aleşi de aceasta. La 15 mai 2001, în prezenţa avocaţilor săi, a fost confruntată cu B.D.V şi B.I. 12. La 17 mai 2001, reclamanta a fost suspendată din funcţia de magistrat printr-un ordin al ministrului justiţiei. În aceeaşi zi, parchetul a dispus declanşarea acţiunii penale împotriva acesteia. 13. Reclamanta a solicitat audierea martorilor A.E., P.B.E., B.F., M.A., M.M. şi C.H.I., efectuarea unei expertize judiciare, depunerea la dosar a mai multor documente şi confirmarea datei denunţării formulate de B.D.V. şi B.I. La 19 iulie 2001, parchetul a constatat că martorii P.B.E., B.F. şi C.H.I. fuseseră deja interogaţi de parchet, că martorul A.E. fusese convocat, însă refuzase să depună mărturie şi a apreciat că interogatoriul martorilor M.A. şi M.M. nu era util. De asemenea, a constatat că expertiza judiciară solicitată de reclamantă fusese efectuată şi că persoana în cauză depusese la dosar toate documentele pe care le considera relevante. 14. La 20 iulie 2001, reclamanta a fost citată să se înfăţişeze la 24 iulie 2001 ca să îi fie prezentat dosarul de urmărire penală. Citaţia a fost primită de soţul reclamantei care a informat executorul că reclamanta nu putea să se prezinte la parchet la 24 iulie 2001, în măsura în care aceasta trebuia să plece într‑o staţiune balneară, fără să precizeze destinaţia şi durata şederii. La 21 iulie 2001, procurorul M.I. a redactat un proces-verbal în care a constatat că reclamanta se sustrăgea urmăririi penale.               Acesta a dispus arestarea sa preventivă pentru o perioadă de treizeci de zile şi a emis un aviz de urmărire generală. 15. La 21 iulie 2001, reclamanta a fugit, invocând caracterul inechitabil al urmăririi penale, precum şi presiunile exercitate asupra sa de către procurorul M.I.   B. Trimiterea în judecată a reclamantei   16. Prin rechizitoriul din 1 august 2001, parchetul a trimis reclamanta în faţa Curţii de Apel Oradea pentru două infracţiuni de corupţie pasivă şi pentru infracţiunea de abuz în serviciu. Rechizitoriul era întemeiat pe denunţările formulate de B.D.V. şi B.I., pe confruntarea dintre aceştia şi reclamantă, pe declaraţiile martorilor B.A., T.R.M., T.F., B.T.L., M.I., I.B., P.B.E. şi S.I., precum şi pe alte documente financiare şi contabile. De asemenea, Curtea de Apel a fost sesizată cu privire la anularea contractului de vânzare‑cumpărare încheiat la 5 septembrie 2000 între reclamantă şi C.V. 17. Reclamanta a fost absentă pe tot parcursul procedurii şi a fost reprezentată de soţul său şi de avocatul ales de ea.   1. Procedura în primă instanţă în faţa Curţii de Apel Bacău   18. Din cauza mediatizării cauzei la Oradea, la 12 septembrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a dispus strămutarea dosarului în faţa Curţii de Apel Bacău („curtea de apel”). 19. La şedinţa din 6 noiembrie 2001, curtea de apel a luat act de faptul că soţul reclamantei se angajase să facă demersurile necesare pentru a aduce martorul S.I. în faţa curţii de apel pentru a fi interogat. 20. Curtea de apel a interogat părţile vătămate B.D.V., T.I., B.I., martorii acuzării B.A., T.R.M., T.F., I.B., B.T. şi M.I. şi martorii apărării P.B.E., B.F., M.A., M.M. şi C.H.I. 21. Avocatul reclamantei a depus la dosar o declaraţie autentificată a martorului S.I. în care acesta din urmă menţiona că accepta să răspundă la întrebările avocatului reclamantei. S.I. a declarat că dăduse prima sa declaraţie în prezenţa procurorului şi a unui interpret, că vizitase societatea M. şi că preţul de 20 de miliarde de lei româneşti vechi („ROL”) menţionat nu reprezenta o ofertă de cumpărare, ci un punct de plecare pentru negocieri. Curtea de apel a recurs la lectura publică a acestei declaraţii pe care a acceptat să o depună la dosar. 22. Şedinţa de judecată a fost amânată pentru interogarea lui S.I. La 10 decembrie 2001, S.I. a informat curtea de apel că nu putea să se prezinte din cauza stării sale de sănătate. 23. La şedinţa din 11 decembrie 2001, curtea de apel a constatat că, deşi citat să se prezinte în mod legal, C.V. nu se prezentase. Reprezentantul reclamantei a solicitat permisiunea de a-i interoga pe S.I. şi C.V. Curtea de apel a respins cererea de interogare a lui S.I. pe motiv că acesta din urmă trimisese o declaraţie autentificată în favoarea apărării şi că reieşea dintr-o notă depusă la dosar că nu se putea deplasa din cauza stării sale de sănătate. Curtea de apel nu a răspuns la cererea privind pe M.D. 24. În aceeaşi zi, printr-o hotărâre detaliată, curtea de apel a condamnat reclamanta la unsprezece ani de închisoare pentru corupţie pasivă şi abuz în serviciu. Curtea de apel a hotărât că reclamanta fusese trimisă în judecată în mod legal în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 92/1992. În ceea ce priveşte infracţiunea de corupţie pasivă, curtea de apel s-a bazat pe mai multe mijloace de probă, printre care denunţurile formulate de B.D.V. şi B.I., confruntarea dintre aceştia şi reclamantă şi mărturiile lui B.A., I.B., T.R.M., B.I., B.T. şi T.F. De asemenea, curtea de apel s-a bazat pe înscrisuri şi documente financiare care dovedeau că reclamanta încasase sume de bani, precum şi pe rezultatele unei expertize financiare. 25. În ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu, curtea de apel a constatat că din declaraţiile martorilor T.F., M.I., T.I. şi T.R.M. reieşea că, la 4 septembrie 2001, după o înţelegere prealabilă cu C.V., reclamanta, judecător sindic în cauză, întocmise un proces‑verbal de negociere privind vânzarea societăţii M. către C.V. la preţul de 4 756 000 000 ROL. B.I. a refuzat să semneze procesul-verbal, tranzacţia având loc în prezenţa martorului T.R.M. În ziua următoare, reclamanta a semnat contractul de vânzare‑cumpărare a societăţii M. în calitate de vânzător, deşi, în temeiul dispoziţiilor legale, numai lichidatorul era competent pentru semnarea unui asemenea contract. De asemenea, curtea de apel a constatat că, din declaraţiile martorilor M.I., B.T. şi T.F., reieşea că S.I. vizitase societatea M. de mai multe ori cu intenţia de a o cumpăra, fapt binecunoscut pe care reclamanta trebuia să îl cunoască. Ţinând seama de influenţa pe care soţul reclamantei ar fi putut să o exercite asupra martorului, curtea de apel a decis că va lua în considerare numai partea din conţinutul declaraţiei lui S.I. care coincidea cu declaraţia făcută în faţa parchetului şi cu declaraţiile celorlalţi martori. 26. Făcând trimitere la dispoziţiile legale aplicabile în materie de lichidare judiciară şi după ce a examinat dosarul privind falimentul societăţii M., curtea de apel a hotărât că reclamanta, în calitatea sa de sindic, încălcase procedura, depăşind competenţele lichidatorului, profitând de puterea sa de a dispune eventual înlocuirea acestuia. Astfel, aceasta a luat act de faptul că, la momentul vânzării societăţii M., nu fusese dispusă nicio expertiză pentru evaluarea bunurilor sale, că votul adunării creditorilor nu fusese solicitat, că obiecţiile faţă de tranzacţie nu fuseseră examinate şi că vânzarea fusese efectuată imediat după tranzacţie şi nu după douăzeci de zile de la data publicării.   2. Procedura de recurs în faţa Curţii Supreme de Justiţie   27. Reclamanta a formulat recurs împotriva hotărârii, susţinând că mediatizarea excesivă a cauzei avusese un impact asupra imparţialităţii judecătorilor. Aceasta a susţinut că actele de procedură efectuate în timpul urmăririi penale nu erau legale în măsura în care fuseseră realizate de un organ fără competenţă, având în vedere că procurorul M.I. nu făcea partea din Direcţia de investigare a infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism. Reclamanta a contestat interpretarea probelor şi s-a plâns de refuzul curţii de apel de a‑i interoga pe C.V. şi S.I. 28. Parchetul a formulat recurs solicitând aplicarea pedepsei complementare de interdicţie a exercitării unei funcţii similare aceleia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii. 29. Prin hotărârea din 29 mai 2003, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul reclamantei şi, ca urmare a admiterii recursului parchetului, a aplicat pedeapsa complementară solicitată. Curtea supremă a hotărât că urmărirea penală se desfăşurase în mod legal în măsura în care faptele imputate erau anterioare intrării în vigoare a legii care conferea competenţă parchetelor specializate. 30. În ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu, Curtea supremă a reţinut încălcarea de către reclamantă a normelor legale aplicabile în materie de vânzare a bunurilor unei societăţi în faliment. Aceasta a concluzionat că instanţa care s-a pronunţat pe fond examinase elementele invocate de reclamantă, interpretase în mod corect declaraţiile martorilor şi analizase corect probele, precum şi că „nu era necesară o nouă administrare a acestor probe”. 31. La 23 septembrie 2003, a fost emis un mandat de arestare pe numele reclamantei. La 25 septembrie 2003, aceasta din urmă s-a prezentat la Inspectoratul General de Poliţie Bucureşti pentru executarea pedepsei.   C. Condiţiile de detenţie   32. La 25 septembrie 2003, reclamanta a fost dusă la Penitenciarul cu Regim de Maximă Siguranţă Bucureşti-Rahova. La 26 martie 2005, aceasta a fost transferată la Penitenciarul Târgşor. De la 25 ianuarie până la 12 iunie 2007, reclamanta a fost transferată în Centrul de Reintegrare Movila Vulpii (infra, pct. 40). La această ultimă dată, reclamanta a fost transferată din nou la Penitenciarul Târgşor.   1. Condiţiile de detenţie din Penitenciarul Târgşor   33. Părţile descriu astfel condiţiile de detenţie din Penitenciarul Târgşor.   a.  Versiunea reclamantei   34. Reclamanta declară că a fost închisă în mod succesiv în celula nr. 51, a cărei suprafaţă era de 50 m2 şi în care erau deţinute treizeci şi şase de persoane, în celula nr. 26, a cărei suprafaţă era de 14 m2 pentru optsprezece persoane, şi în celula nr. 5, a cărei suprafaţă era de 20 m² şi în care erau deţinute douăsprezece persoane. Aceasta menţionează existenţa mucegaiului pe pereţi şi faptul că, în timpul iernii, nu aveau nici căldură, nici apă caldă. Deţinutele se spălau afară, opt duşuri fiind disponibile pentru treizeci-patruzeci de persoane. 35. De asemenea, reclamanta se plânge de faptul că mâncarea era de proastă calitate. Reclamanta a muncit în atelierul penitenciarului în cadrul „terapiei ocupaţionale”, fapt pe care îl consideră drept exploatare.   b. Versiunea Guvernului   36. Pe parcursul detenţiei sale în Penitenciarul Târgşor, reclamanta a fost deţinută în celula nr. 51, a cărei suprafaţă era de 112 m2 şi în care erau deţinute, de la 30 martie 2005 până la 18 septembrie 2006, treizeci şi şase de persoane, în celula nr. 26, a cărei suprafaţă era de 39,76 m2 pentru douăzeci şi una de persoane, şi în celula nr. 5, a cărei suprafaţă era de 30,05 m² şi în care erau deţinute douăsprezece persoane. 37. În celula nr. 51, exista, de asemenea, o bibliotecă cu 6000 de volume. În timpul detenţiei sale în ultimele două celule, reclamanta a avut acces la duşuri cu apă caldă de două ori pe saptămână. Mobilierul din camere era compus din paturi, dulapuri, o masă pentru un televizor, precum şi dintr-o masă şi două bănci. 38. Calitatea apei potabile şi a alimentaţiei era verificată în mod periodic, iar hrana respecta normele stabilite de Ministerul Justiţiei. Potrivit Guvernului, temperatura din celule era de cel puţin 18o-20o C. 39. Reclamanta a participat, după ce şi-a dat consimţământul în scris, la mai multe activităţi de „terapie ocupaţională”. În schimb, aceasta a beneficiat de recunoaşterea mai multor zile de muncă şi a altor compensaţii, care au contribuit la eliberarea sa condiţionată.   2. Condiţiile de detenţie din Centrul de Reintegrare Movila Vulpii   40. De la 25 ianuarie până la 12 iunie 2007, reclamanta a fost deţinută în Centrul de Reintegrare Movila Vulpii. În acest centru, camerele erau deschise în timpul zilei şi închise în timpul nopţii. Reclamanta avea posibilitatea de a face plimbări şi avea acces la un teren de sport şi la livezi. Centrul avea patru camere de detenţie, fiecare având propriul grup sanitar, un club, o sală de mese, o bucătărie, un spaţiu amenajat pentru vizite şi un cabinet medical. 41. La 7 octombrie 2008, reclamanta a fost eliberată condiţionat.   II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE ŞI INTENAŢIONALE RELEVANTE   A. Dreptul şi practica interne relevante   42. Dispoziţiile art. 267 şi 2671 C. pen. privind infracţiunile de „rele tratamente” şi, respectiv, de „tortură” sunt citate în cauza Iambor împotriva României (nr. 64536/01, pct. 130, 24 iunie 2008) şi în cauza Velcea împotriva României [(dec.), nr. 60957/00, 23 iunie 2005]. Dispoziţiile privind răspunderea civilă delictuală (art. 998-999 C. civ.) sunt descrise în hotărârea Iambor (citată anterior, pct. 142). 43. Un rezumat al dispoziţiilor dreptului şi practicii interne relevante referitoare la modalităţile de executare a pedepselor privative de libertate şi la căile de atac interne prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 56 din 25 iunie 2003 („OUG nr. 56/2003) şi de Legea nr. 275 din 4 iulie 2006 („Legea nr. 275/2006”) este inclus la pct. 21-23 din hotărârea Petrea împotriva României (nr. 4792/03, 29 aprilie 2008). 44. Guvernul prezintă Curţii copii ale deciziilor pronunţate de instanţele naţionale în temeiul OUG nr. 56/2003 şi al Legii nr. 275/2006. Aceste decizii se referă în principal la plângeri ale deţinuţilor care invocă în faţa instanţelor naţionale lipsa tratamentului medical adecvat, atingeri aduse dreptului de vizită, dreptului la corespondenţă, dreptului la confidenţialitatea conversaţiilor telefonice şi la exercitarea dreptului de plimbare în aer liber, plângeri împotriva unor sancţiuni disciplinare, o plângere împotriva unui transfer într-o celulă cu fumători şi împotriva condiţiilor de transport la instanţă. În două din deciziile sale, una din 2005 şi cealaltă din 2006, deţinuţii evocaseră condiţiile proaste de detenţie; instanţele naţionale fie au examinat aceste susţineri privind lipsa asistenţei medicale adecvate, fie au considerat că persoana în cauză era cazată „într-o cameră care corespundea criteriilor de locuire, de igienă şi de restricţii care decurg din legislaţie şi din regulamentul locului de detenţie.” 45. De asemenea, Guvernul prezintă Curţii trei decizii pronunţate în 2007 în urma acţiunilor în răspundere civilă delictuală introduse de către deţinuţi împotriva autorităţilor, prin care aceştia reclamă repararea unui prejudiciu moral cauzat de lipsa asistenţei medicale adecvate. În una dintre cauze, deşi partea interesată s-a plâns de faptul că a fost constrânsă, în timpul arestării sale preventive, să doarmă în acelaşi pat cu doi deţinuţi condamnaţi prin hotărâre definitivă, aspectul privind suprapopularea a fost respins de instanţa naţională ca fiind nejustificat. 46. Dispoziţiile relevante ale art. 327 şi 329 C. proc. pen. privind ascultarea martorilor în instanţă sunt citate în cauza Reiner şi alţii împotriva României (nr. 1505/02, pct. 35, 27 septembrie 2007).   B. Rapoartele relevante ale Consiliului Europei   47. Concluziile Comitetului European pentru Prevenirea Torturii (CPT) pronunţate în urma vizitelor efectuate în penitenciarele din România, precum şi observaţiile cu caracter general ale CPT, sunt rezumate în hotărârea Bragadireanu împotriva României (nr. 22088/04, pct. 73‑76, 6 decembrie 2007) şi Măciucă împotriva României (nr. 25763/03, pct. 15, 26 mai 2009).   ÎN DREPT   I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 3 DIN CONVENŢIE   48. În scrisoarea adresată Curţii la 18 ianuarie 2008, completată printr-o altă scrisoare din 9 noiembrie 2008, reclamanta s-a plâns de condiţiile proaste de detenţie pe care le-a suferit în penitenciarele Rahova şi Târgşor, în special de suprapopularea din celule, de calitatea proastă a mâncării şi de condiţiile de igienă. Aceasta invocă art. 3 din convenţie, formulat după cum urmează:   „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”   49. Guvernul contestă capetele de cerere ale reclamantei.   A. Cu privire la admisibilitate   1. Cu privire la excepţia Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne   50. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac de către reclamantă. Aceasta din urmă ar fi putut să sesizeze instanţele cu o acţiune în despăgubiri în temeiul dispoziţiilor de drept comun privind răspunderea civilă delictuală (art. 998-999 C. civ.) sau să formuleze o plângere penală pentru „rele tratamente” şi „tortură” împotriva persoanelor responsabile (art. 267 şi 2671 C. pen.). De asemenea, Guvernul consideră că, după intrarea în vigoare a OUG nr. 56/2003 şi a Legii nr. 275/2006, care garantează, în mod mai specific, drepturile persoanelor care execută o pedeapsă privativă de libertate, reclamanta ar fi putut sesiza instanţele naţionale cu o plângere întemeiată pe aceste dispoziţii. Guvernul prezintă exemple de jurisprudenţă a instanţelor naţionale (supra, pct. 44-45). 51. Reclamanta consideră că aceste căi indicate de Guvern nu reprezintă căi de atac efective. 52. Curtea observă că plângerea reclamantei se referă la condiţiile de detenţie şi, în special, la suprapopularea din celule. Aceasta reaminteşte că a hotărât deja, în cauze recente privind un capăt de cerere similar şi îndreptate împotriva României, că având în vedere particularitatea acestui capăt de cerere, acţiunile indicate de Guvern nu reprezintă căi de atac efective care trebuie epuizate de către reclamanţi [Petrea, citată anterior, pct. 37, Măciucă, citată anterior, pct. 19, Brânduşe împotriva României, nr. 6586/03, pct. 40, CEDO 2009‑.... (extrase), şi Eugen Gabriel Radu împotriva României, nr. 3036/04, pct. 23, 13 octombrie 2009]. 53. Argumentele Guvernului nu pot conduce, în cauză, la o concluzie diferită. Curtea observă că Guvernul nu a indicat modul în care căile de atac invocate puteau remedia problema suprapopulării în special şi că nu a menţionat hotărâri rămase definitive relevante în această privinţă (a se vedea mutatis mutandis, Marian Stoicescu împotriva României, nr. 12934/02, pct. 19, 16 iulie 2009). Aceasta subliniază că deciziile pe care le-a prezentat se limitează în principal la a lua act de condiţiile de detenţie şi, fie a le reconsidera din perspectiva lipsei tratatmentului medical, fie a aprecia că sunt conforme cu normele în vigoare (supra, pct. 44 in fine şi 45 in fine). De altfel, nu se menţionează niciun remediu concret la această problemă. O altă hotărâre consideră susţinerea privind suprapopularea ca fiind nefondată (pct. 45 in fine). În aceste condiţii, Curtea consideră că existenţa unei căi de atac eficiente nu a fost demonstrată cu un grad suficient de certitudine. 54. Prin urmare, Curtea consideră că este necesar să se respingă excepţia Guvernului. 2. Cu privire la excepţia Guvernului întemeiată pe nerespectarea termenului de şase luni 55. Guvernul invocă, de asemenea, tardivitatea capătului de cerere al reclamantei, în măsura în care acesta se referă la condiţiile de detenţie din penitenciarele Rahova şi Târgşor, înainte de transferul reclamantei la centrul de reintegrare Movila Vulpii. Acesta susţine că, din cauza condiţiilor de detenţie din acest centru de reintegrare, de care reclamanta nu se plânge de altfel, nu se poate considera că detenţia reclamantei trebuie interpretată ca o situaţie continuă. 56. Reclamanta nu a prezentat observaţii cu privire la acest punct. 57. Curtea observă că a examinat deja modul în care trebuie să se aplice regula termenului de şase luni în cauzele de acest tip (Seleznev împotriva Rusiei, nr. 15591/03, pct. 35, 26 iunie 2008). Făcând trimitere la jurisprudenţa relevantă, aceasta a indicat, astfel, că nu era necesar să se considere condiţiile de detenţie ca o situaţie continuă în măsura în care capătul de cerere aferent se referă la un episod, un tratament sau un regim specific de detenţie, legat de o perioadă de detenţie identificată; din contră, situaţia este continuă în cazul în care capătul de cerere se referă la aspecte generale şi la condiţii de detenţie care au rămas sensibil similare în ciuda transferului reclamantului (Seleznev, citată anterior, pct. 36). 58. Curtea observă că, în cauză, reclamanta se plânge de condiţiile generale de detenţie din penitenciarele Rahova şi Târgşor, în special de suprapopulare, de condiţiile de igienă, de calitatea proastă a hranei şi de temperatura din celule. De asemenea, Curtea ia act de faptul că, de la 25 ianuarie până la 12 iunie 2007, şi anume timp de aproximativ patru luni şi două săptămâni, reclamanta a fost transferată în centrul de reintegrare Movila Vulpii şi că aceasta nu contestă condiţiile de detenţie de aici. Deşi este necesar, desigur, să se evite divizarea artificială a unei perioade continue de detenţie în mai multe părţi doar ca urmare a transferului deţinutului, Curtea consideră totuşi că, în speţă, ţinând seama de durata transferului în centrul de reintegrare ale cărui condiţii de detenţie nu au fost niciodată reclamate, trebuie să se considere că transferul reclamantei, în ianuarie 2007, a adus o modificare semnificativă a condiţiilor de detenţie şi trebuie să se concluzioneze că nu este vorba despre o situaţie continuă (mutatis mutandis, Brânduşe, citată anterior, pct. 42). 59. Prin urmare, este necesar să se admită excepţia invocată de Guvern şi să se respingă acest capăt de cerere al reclamantei privind condiţiile de detenţie anterioare datei de 12 iunie 2007 pe motiv de tardivitate, în conformitate cu art. 35 § 1 şi 4 din convenţie. 60. În ceea ce priveşte celălalt capăt de cerere (condiţiile de detenţie în Penitenciarul Târgşor după 12 iunie 2007), Curtea constată că acesta nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acest capăt de cerere nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.   B. Cu privire la fond   1. Argumentele părţilor   61. Reclamanta denunţă, în special, suprapopularea din celulele de detenţie. Aceasta indică faptul că, în prezentarea celulelor nr. 26 şi 5, Guvernul a inclus suprafaţa grupului sanitar şi a cămării. De asemenea, aceasta precizează că spaţiul celulelor era ocupat în mare parte de mobilier şi de bagajele deţinutelor. Reclamanta observă că hrana era de proastă calitate şi că pe parcursul detenţiei sale nu a primit fructe. 62. De asemenea, reclamanta precizează că închisoarea nu avea centrală termică pentru încălzire şi contestă faptul că temperatura în celule era de 18oC. Aceasta subliniază condiţiile de igienă deplorabile din baia comună situată la exterior pe care trebuia să o folosească de două ori pe săptămână pentru a beneficia de apă caldă. 63. Făcând trimitere la descrierea condiţiilor de detenţie transmisă de Penitenciarul Târgşor, Guvernul susţine că respectivele condiţii de detenţie a reclamantei erau conforme cu cerinţele normelor internaţionale în domeniu. Mai precis, constată că reclamanta a beneficiat de două duşuri pe săptămână, că a avut posibilitatea de a efectua exerciţii în aer liber cel puţin o oră pe zi şi că a beneficiat de cel puţin 6 m3 de aer în celulele în care şi-a ispăşit pedeapsa. Guvernul constată că hrana era variată şi conţinea numărul de calorii necesare pentru o persoană care nu depunea un efort fizic considerabil. 64. Guvernul subliniază că au avut loc numeroase lucrări de modernizare în Penitenciarul Târgşor. În cele din urmă, constată că reclamanta nu a informat Curtea că îşi dăduse acordul pentru a participa la diversele activităţi organizate în penitenciar şi că nu a prezentat mijloace de probă pentru a-şi susţine afirmaţiile.   2. Motivarea Curţii   65. Curtea reaminteşte că măsurile privative de libertate sunt însoţite de obicei de suferinţe şi umilire. Cu toate acestea, art. 3 impune statului să se asigure că orice prizonier este deţinut în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane, că modalităţile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că, ţinând seama de cerinţele practice din închisoare, sănătatea şi confortul prizonierului sunt asigurate în mod corespunzător [Kudła împotriva Poloniei (GC), nr. 30210/96, pct. 92-94, CEDO 2000-XI]. 66. Curtea observă că nu reiese din observaţiile părţilor durata pe parcursul căreia reclamanta a fost cazată în fiecare celulă din Penitenciarul Târgşor. Cu toate acestea, chiar dacă se consideră informaţiile transmise de Guvern, Curtea apreciază că este suficient, în speţă, să se examineze acest capăt de cerere luând în considerare faptul că, în celulele nr. 26 şi 5 din Penitenciarul Târgşor, reclamanta dispunea de un spaţiu vital de aproximativ 1,89 m² şi respectiv 2 m²; de asemenea, aceasta consideră că este necesar să se ţină seama de faptul că acest spaţiu era în realitate şi mai redus din cauza mobilierului prezent (Brânduşe, citată anterior, pct. 49). De asemenea, Curtea constată că reclamanta a fost obligată să utilizeze pe o perioadă nedeterminată duşuri care se aflau în exterior. 67. Curtea salută eforturile autorităţilor pentru ameliorarea condiţiilor de viaţă a deţinuţilor în penitenciarele din România. Cu toate acestea, Curtea reaminteşte că a constatat deja, în numeroase cauze, încălcarea art. 3 din convenţie, în principal datorită lipsei de spaţiu individual suficient [a se vedea, printre altele, Petrea, citată anterior, pct. 45 şi următoarele, Seleznev, citată anterior, pct. 46‑47, şi Khoudoyorov împotriva Rusiei, nr. 6847/02, pct. 104 şi următoarele, CEDO 2005‑X (extrase), Brânduşe, citată anterior, pct. 49 şi 50]. Curtea admite că, în speţă, nimic nu indică faptul că a existat într-adevăr intenţia de a o umili sau înjosi pe reclamantă. Cu toate acestea, absenţa unui astfel de scop nu poate exclude o constatare a încălcării art. 3. Curtea apreciază că respectivele condiţii de detenţie, pe care reclamanta a trebuit să le suporte timp de aproximativ un an şi patru luni, au supus-o pe aceasta unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei. Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din convenţie.   II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 ŞI 3 D) DIN CONVENŢIE   68. Reclamanta denunţă o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, invocând imposibilitatea de a obţine interogarea martorului S.I., deşi declaraţia acestuia din urmă a stat la baza condamnării sale pentru infracţiunea de abuz în serviciu. Aceasta invocă art. 6 § 1 şi 3 d) din convenţie, care prevede următoarele în partea sa relevantă:   „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...] care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. (...) 3. Orice acuzat are, în special, dreptul: [...] d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; [...]”   69. Guvernul respinge acest argument.   A. Cu privire la admisibilitate   70. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acest capăt de cerere nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.   B. Cu privire la fond   1. Argumentele părţilor   71. Reclamanta constată că declaraţia făcută de S.I. în timpul urmăririi penale a fost luată în considerare de instanţele naţionale pentru a sta la baza condamnării sale, deşi ea nu a avut posibilitatea de a interoga acest martor. De asemenea, aceasta constată că S.I. fusese interogat de parchet în prezenţa unui interpret care nu avea autorizaţie emisă de Ministerul Justiţiei. 72. Reclamanta consideră că instanţele naţionale nu au interpretat corect dispoziţiile legale privind infracţiunea de abuz în serviciu şi nu au ţinut seama de anumite probe pe care le depusese la dosar. În cele din urmă, aceasta consideră că o condamnare penală a unui magistrat pentru modalitatea în care a interpretat şi a aplicat dispoziţii legale aduce atingere principiului de independenţă a magistraţilor. 73. Guvernul subliniază că fusese depus la dosar de către curtea de apel un document autentificat conţinând răspunsurile lui S.I. la întrebările avocatului reclamantei şi că a decis să nu îl mai inteogheze numai după ce a constatat imposibilitatea lui S.I. de a se prezenta în faţa instanţei din cauza stării sale de sănătate. Potrivit Guvernului, în măsura în care curtea de apel acceptase să depună la dosar acest document, reclamanta a avut o ocazie adecvată şi suficientă de a contesta declaraţia făcută de S.I. în timpul urmăririi penale. 74. În cele din urmă, Guvernul subliniază că respectiva condamnare a reclamantei pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu nu se baza exclusiv sau în mod hotărâtor pe declaraţia lui S.I.   2. Motivarea Curţii   75. În primul rând, Curtea subliniază că toate cerinţele de la art. 6 § 3 d) din convenţie reprezintă aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil, garantat la art. 6 § 1. Prin urmare, aceasta va examina capătul de cerere din perspectiva acestor două texte coroborate (Asch împotriva Austriei, 23 aprilie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997‑II, pct. 49). 76. În continuare, Curtea reaminteşte că admisibilitatea probelor intră în primul rând sub incidenţa normelor de drept intern şi că, în principiu, instanţele naţionale trebuie să evalueze probele administrate [Pélissier şi Sassi împotriva Franţei (GC), nr. 25444/94, pct. 45, CEDO 1999‑II]. Misiunea încredinţată Curţii de convenţie nu constă în a se pronunţa asupra chestiunii de a şti dacă depoziţiile martorilor au fost admise în mod corect ca probe, ci în a verifica dacă procedura considerată în ansamblu, inclusiv modalitatea de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil (Van Mechelen şi alţii, citată anterior, pct. 50). 77. Într-adevăr, astfel cum Curtea a precizat în repetate rânduri (a se vedea, printre altele, Isgrò împotriva Italiei, 19 februarie 1991, seria A nr. 194-A, pct. 34, şi Lüdi împotriva Elveţiei, 15 iunie 1992, seria A, nr. 238, pct. 47), în anumite circumstanţe, poate fi necesar ca autorităţile judiciare să poată avea acces la depoziţiile din etapa de pregătire a materialului de urmărire penală. În cazul în care acuzatul a avut o ocazie adecvată şi suficientă pentru a contesta astfel de depoziţii, la momentul la care au fost făcute sau mai târziu, folosirea acestora nu este contrară în sine art. 6 § 1 şi 3 d). 78. Curtea constată că, în prezenta cauză, martorul S.I. fusese interogat de parchet în absenţa reclamantei sau a avocatului său. Deşi reclamanta a solicitat instanţelor naţionale să efectueze un nou interogatoriu al acestui martor şi în pofida eforturilor depuse de către instanţele interne în acest scop, acest lucru nu s‑a putut realiza, din cauza stării sale de sănătate. La rândul său, Curtea supremă a apreciat că nu se impunea o nouă administrare a probelor. 79. Deşi curtea de apel a acceptat să depună la dosar declaraţia autentificată în care S.I. răspunsese întrebărilor adresate de avocatul reclamantei (supra, pct. 21), Curtea observă că instanţa nu i-a acordat aceeaşi importanţă ca unei declaraţii făcute în faţa instanţei (supra, pct. 24 in fine). Într-adevăr, a reţinut că această declaraţie, făcută în afara cadrului procesual, ar fi putut fi influenţată de soţul reclamantei. Prin urmare, curtea de apel nu a luat-o în considerare decât în măsura în care corobora declaraţia lui S.I. făcută la momentul cercetării şi celelalte depoziţii ale martorilor. În aceste condiţii, Curtea nu consideră că faptul că reclamanta a putut interoga pe S.I. prin intermediul avocatului său şi într-un cadru extraprocedural poate fi considerat în cauză ca o „ocazie adecvată şi suficientă” de a contesta declaraţia acestui martor făcută la momentul cercetării. 80. În afară de aceasta, Curtea reaminteşte că dreptul la apărare nu este restrâns în mod incompatibil cu garanţiile prevăzute la art. 6 decât în cazul în care condamnarea se bazează, în întregime sau într-o proporţie considerabilă, pe depoziţiile unei persoane pe care acuzatul nu a putut-o interoga sau în cazul căreia nu a putut solicita proba cu interogatoriul nici la stadiul de instrumentare, nici în cursul dezbaterilor (Rachdad împotriva Franţei, nr. 1846/01, pct. 24, 13 noiembrie 2003 şi P.S. împotriva Germaniei, nr. 33900/96, pct. 22-24, 20 decembrie 2001). 81. În această privinţă, Curtea constată, asemenea Guvernului, că respectiva condamnare a reclamantei pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu se baza pe depoziţiile martorilor care au fost audiaţi de curtea de apel (supra, pct. 25). Curtea ia act de faptul că şi declaraţia lui S.I. a fost luată în considerare numai în partea sa care corespundea declaraţiilor altor martori, aceştia fiind audiaţi de curtea de apel. De asemenea, curtea de apel a examinat înscrisurile depuse la dosar ţinând seama de legislaţia aplicabilă în materie de lichidare judiciară (supra, pct. 26). Prin urmare, Curtea consideră că respectiva condamnare a reclamantei pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu nu se baza exclusiv sau în mod hotărâtor pe declaraţia făcută de S.I. la momentul instrumentării. 82. Având în vedere consideraţiile precedente, Curtea concluzionează că dreptul la apărare al reclamantei nu este restrâns în mod incompatibil cu garanţiile prevăzute la art. 6 din convenţie. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 6 § 1 şi 3 d) din convenţie.   III. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI   83. În ceea ce priveşte celelalte capete de cerere invocate de reclamantă în formularul de cerere şi în scrisoarea sa din 18 ianuarie 2008 şi întemeiate pe art. 6 § 1 şi 2 din convenţie, ţinând seama de toate elementele aflate în posesia sa, şi în măsura în care este competentă pentru a se pronunţa cu privire la afirmaţiile formulate, Curtea nu a constatat nicio încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de articolele convenţiei. 84. Curtea concluzionează că aceste capete de cerere sunt fie tardive, fie în mod vădit nefondate şi trebuie respinse în temeiul art. 35 din convenţie.   IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE   85. Art. 41 din convenţie prevede:   „În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”   A. Prejudiciu   86. Reclamanta solicită 78 954 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, reprezentând valoarea salariilor pe care ar fi trebuit să le primească de la 17 mai 2001 până la 11 decembrie 2008. De asemenea, solicită 9 700 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. 87. Guvernul consideră că pierderea de către reclamantă a drepturilor sale salariale nu are legătură cu o eventuală încălcare a art. 6 § 1 şi 3 d) din convenţie. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul consideră că cererea reclamantei este excesivă. 88. Curtea subliniază că singura bază de reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în cauză în încălcarea art. 3 din convenţie în ceea ce priveşte condiţiile proaste de detenţie. Prin urmare, Curtea nu consideră că există o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins şi respinge cererea. În schimb, Curtea consideră că reclamanta a suferit în mod incontestabil un prejudiciu moral. Pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din convenţie şi ţinând seama de circumstanţele specifice ale cauzei, trebuie să îi acorde reclamantei 500 EUR cu titlu de prejudiciu moral.   B. Cheltuieli de judecată   89. Reclamanta nu solicită rambursarea cheltuielilor de judecată. Prin urmare, nicio sumă nu va fi acordată cu acest titlu.   C. Dobânzi moratorii   90. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.   PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA,   1. Declară, în unanimitate, cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere privind art. 3 şi art. 6 § 1 şi 3 d) din convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere; 2. Hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 3 din convenţie; 3. Hotărăşte, în unanimitate, că nu a fost încălcat art. 6 § 1 şi 3 d) din convenţie; 4. Hotărăşte, cu şase voturi la unu, a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, suma de 500 EUR (cinci sute de euro), care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit; b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge, cu şase voturi la unu, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.   Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 2 februarie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.   Stanley Naismith   Josep Casadevall Grefier adjunct     Preşedinte       În conformitate cu art. 45 § 2 din convenţie şi cu art. 74 § 2 din regulament, este anexat la prezenta hotărâre un rezumat al opiniei parţial separate a judecătoarei Gyulumyan.   J.C.M.   S.H.N.     OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTOAREI GYULUMYAN (Traducere)   Am votat la fel ca majoritatea în privinţa tuturor aspectelor, cu excepţia chestiunii reparaţiei echitabile, deoarece consider că, în această privinţă, concluzia o contrazice pe cea la care ajunsese Curtea în unele dintre hotărârile sale precedente. În cauza Stoican împotriva României (nr. 3097/02, 6 octombrie 2009), Curtea a acordat suma de 2 000 EUR reclamantei (fostă judecătoare acuzată de infracţiuni grave) pentru încălcarea art. 5 § 3, iar în cauza Viorel Burzo împotriva României (nr. 75109/01 şi 12639/02, 30 iunie 2009), aceasta a acordat 10 000 EUR reclamantului (de asemenea, fost judecător) ca reparaţie pentru încălcarea art. 3, a art. 5 § 3 şi a art. 8. În cauză, reclamanta, fostă judecătoare, este în prezent deţinută în condiţii pe care Curtea le-a considerat degradante. Or Curtea a apreciat în mod constant că „trebuie să se acorde o sumă pentru prejudiciul moral din cauza gravităţii încălcărilor” în ceea ce priveşte, în special, încălcarea art. 3 (a se vedea, de exemplu, Selcuk şi Asker împotriva Turciei, 24 aprilie 1998, pct. 117-118, Culegere 1998-II). Indiferent de funcţiile anterioare ale reclamantei, aceasta are dreptul de a primi acelaşi tratament precum cel pe care Curtea îl rezervă altor victime ale unor încălcări grave ale convenţiei. Din punctul meu de vedere, suma acordată reclamantei nu reprezintă, ţinând seama de circumstanţe, o reparaţie echitabilă.