36455/02

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii, efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”       SECŢIA A PATRA         CAUZA GUROV c. MOLDOVEI   (Cererea nr. 36455/02)             HOTĂRÂRE     STRASBOURG   11 iulie 2006       DEFINITIVĂ   11/10/2006     Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale. În cauza Gurov c. Moldovei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei camere compuse din:  Sir Nicolas Bratza, Preşedinte,  Dl J. Casadevall,  Dl M. Pellonpää,  Dl S. Pavlovschi,  Dl L. Garlicki,  Dra L. Mijović,  Dl J. Šikuta, judges, şi dl T.L. Early, Grefier al Secţiunii, Deliberând la 20 iunie 2006 în şedinţă închisă, Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată: PROCEDURA 1. La originea cauzei se află cererea (nr. 36455/02) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către Maria Gurov. 2.  Reclamantul a fost reprezentat de către dl Vitalie Nagacevschi, care a acţionat în numele organizaţiei non-guvernamentale „Juriştii pentru drepturile omului” cu sediul în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vitalie Pârlog. 3.  Reclamantul a pretins, în special, încălcarea dreptului la un proces echitabil în faţa unei „instanţe instituite de lege”, pe motiv că mandatul unuia din judecători care a participat la examinarea cauzei sale a expirat. 4.  Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii (articolul 52 § 1 al Regulamentului Curţii). În cadrul acestei Secţiuni, Camera care va examina cauza (articolul 27 § 1 al Convenţiei) a fost constituită în conformitate cu articolul 26 § 1 al Regulamentului Curţii. La 22 iunie 2005, Curtea a comunicat Guvernului cererea. În conformitate cu articolul 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis să examineze fondul cererii concomitent cu admisibilitatea ei. ÎN FAPT I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 5.  În 1994, reclamantul a încheiat un contract cu ASITO (o companie de asigurări de naţionalitate din Republica Moldova), potrivit căruia el a plătit o primă de asigurare în schimbul unei pensii viagere. 6.  Deoarece ASITO nu a plătit pensia viageră în termen, reclamantul a intentat o acţiune judiciară civilă împotriva acesteia, cerând plata pensiei până la acea dată şi obligarea companiei să execute contractul. 7.  La 5 octombrie 2001, Judecătoria sectorului Rîşcani a pronunţat o hotărâre în favoarea reclamantului şi a obligat ASITO să plătească pensia restantă şi să reia executarea contractului. 8.  ASITO a atacat cu apel această hotărâre, cerând inter alia rezilierea contractului încheiat cu reclamantul în 1994 pe motiv că situaţia economică din ţară s-a înrăutăţit şi rata dobânzii Băncii Naţionale a Moldovei s-a schimbat. 9.  La 27 februarie 2002, Tribunalul Chişinău a respins apelul, menţionând că contractul din 1994 era legal şi valabil şi, prin urmare, trebuia executat de către părţi. ASITO a depus un recurs la această decizie. 10.  Între timp, la o dată nespecificată, Procurorul General a depus la Curtea Supremă de Justiţie un „demers în interesul legii”. Conform Procurorului General, demersul a avut drept scop clarificarea controversei care însoţea toate contractele de acest gen şi stabilirea unei practici uniforme pentru toate instanţele de judecată. 11.  La 11 martie 2002, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a adoptat o hotărâre prin care a soluţionat litigiul existent între ASITO şi beneficiarii pensiei în favoarea companiei. De asemenea, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a decis că hotărârea sa nu are efect retroactiv asupra hotărârilor judecătoreşti deja examinate şi nici asupra părţilor din acele procese. 12.  La 16 aprilie 2002, un complet al Curţii de Apel compus din judecătorii V.D. (preşedinte), T.D. şi V.B. a casat hotărârile din 5 octombrie 2001 şi 27 februarie 2002, cu pronunţarea unei noi hotărâri în favoarea ASITO. 13.  După pronunţarea hotărârii, reclamantul a aflat că mandatul judecătorului V.D., care a prezidat şedinţa, a expirat în 2000 şi că acesta a fost eliberat din funcţia de judecător în iunie 2002. II. DREPTUL INTERN RELEVANT     14.  Articolul 151 al Constituţiei Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti din anul 1978 prevedea următoarele: „Judecătorii ... sunt aleşi de către Sovietul Suprem pentru un mandat de zece ani.” 15.  Hotărârea Sovietului Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti nr. 98-XII din 15 iunie 1990 prevede următoarele: „... V.D. este numit în funcţia de judecător la Judecătoria Supremă...” 16.  Decretul Preşedintelui nr. 734 din 24 iunie 2002, în partea sa relevantă, prevede următoarele: „... V.D. se eliberează din funcţia de judecător.” 17.  Codul de procedură civilă în vigoare la acea dată, în partea sa relevantă, prevedea următoarele: Articolul 19. Temeiurile de recuzare a judecătorului „Judecătorul nu poate participa la judecarea pricinii şi urmează să fie recuzat: 1) dacă la judecarea anterioară a procesului dat a participat în calitate de martor, expert, interpret, reprezentant, procuror, grefier; 2) dacă este interesat personal, direct sau indirect în procesul dat sau dacă există alte împrejurări care pun la îndoială nepărtinirea lui; 3) dacă el personal, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor au vreun interes în judecarea pricinii ...; 4) dacă soţul... este rudă a uneia din părţi...; 5) dacă este tutore... al uneia din părţi.” ... Articolul 162. Amânarea procesului „Amînarea procesului se admite în cazurile prevăzute de prezentul cod precum şi din cauza neprezentării vreunui participant la proces sau a vreunui martor, expert, interpret, din cauza depunerii unei cereri convenţionale, necesităţii de a se ordona aducerea unor noi devezi, precum şi dacă există alte împrejurări, care împiedică judecarea pricinii în şedinţa dată. ...” 18.  La 12 iunie 2003, a intrat în vigoare un nou Cod de procedură civilă. Articolul 449 al acestuia, în partea relevantă, prevede următoarele: Temeiurile declarării revizuirii „Revizuirea se declară în cazul în care: ... k) Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale, precum şi faptul că persoana interesată poate obţine, potrivit legii naţionale, o despăgubire, cel puţin parţială, prin anularea hotărârii pronunţate de o judecată din ţară.” ÎN DREPT 19.  Reclamantul pretinde, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, că a fost încălcat dreptul său la judecarea în mod echitabil a cauzei sale de către o instanţă instituită de lege. Partea relevantă a articolului 6 § 1 al Convenţiei prevede următoarele: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî, fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa. ...” I. ADMISIBILITATEA PRETENŢIILOR A.  Pretenţia cu privire la pretinsa înţelegere secretă între ASITO şi Guvern şi pretinsul abuz de dreptul de a sesiza Curtea 20. În cererea sa iniţială, reclamantul a pretins, în temeiul articolului 6 al Convenţiei, că procesul judiciar nu a fost echitabil din cauza unei pretinse înţelegeri secrete între ASITO şi Guvern. Pretenţia era similară cu cea examinată în cauza Macovei and Others v. Moldova, nr. 19253/03, 17667/03, 31960/03, 19263/03, 17695/03 şi 31761/03, §§ 22-23, 25 aprilie 2006. De asemenea, el a înaintat o pretenţie în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. Ulterior, în comentariile sale la observaţiile Guvernului, reclamantul şi-a retras aceste pretenţii. 21.  Guvernul a negat învinuirile reclamanţilor, numindu-le „insinuări abuzive”. El a declarat că învinuirile reclamantului erau după natura lor ofensatorii şi defăimătoare şi a susţinut că Curtea ar trebui să declare cererea inadmisibilă pentru abuzul de dreptul de a sesiza Curtea. 22.  Curtea ia notă de retragerea pretenţiei reclamantului cu privire la pretinsa înţelegere secretă şi a pretenţiei înaintate în temeiul articolului 1 al Protocolului 1 şi, în consecinţă, nu le va examina. 23.  În ceea ce priveşte obiecţia Guvernului cu privire la abuzul de dreptul de a o sesiza, Curtea notează că a respins deja o obiecţie identică în cauza Macovei menţionată mai sus şi, în circumstanţele cazului dat, nu vede niciun motiv de a se îndepărta de la acea decizie. În consecinţă, această obiecţie urmează a fi respinsă. B. Neepuizarea căilor de recurs interne 24.  Guvernul a susţinut că judecătorul care cunoaşte vreun temei de incompatibilitate, sau orice alte circumstanţe care îl împiedică să examineze cauza obiectiv şi imparţial, este obligat să se abţină de la examinarea cauzei. În caz contrar, el ar putea fi tras la răspundere. În această cauză, reclamantul ar fi putut recuza judecătorul, în conformitate cu prevederile articolului 19 al Codului de procedură civilă în vigoare la acel moment. Dacă la momentul examinării cauzei reclamantul nu ar fi ştiut că mandatul judecătorului V.D. a expirat, el ar fi putut cere amânarea procesului, în conformitate cu articolul 162 al Codului. Guvernul a acceptat că nu există practică judiciară naţională care să confirme eficacitatea remediilor propuse de el.  25.  Reclamantul a susţinut că în ziua şedinţei el nu a ştiut că mandatul judecătorului V.D. a expirat. El a declarat că, în conformitate cu articolul 19 al Codului de procedură civilă, un judecător nu poate fi recuzat pe temei că mandatul său a expirat. Chiar dacă presupunem că un judecător ar putea fi recuzat pe un asemenea temei, în practică aceasta ar fi fost imposibil de realizat, deoarece înainte de şedinţă partea în proces nu cunoaşte numele judecătorilor din completul de judecată care va judeca cauza sa şi, în consecinţă, nu are posibilitatea să verifice valabilitatea mandatelor lor. Pentru o parte în proces este de asemenea imposibil de a solicita amânarea procesului cu scopul de a verifica mandatul unui anumit judecător, deoarece, în conformitate cu articolul 162 al Codului de procedură civilă, o parte nu este în drept să ceară amânarea procesului pe asemenea temeiuri. Mai mult, chiar dacă o amânare ar fi fost acordată, la următoarea şedinţă completul de judecată ar putea să se schimbe. Practica de a păstra în secret numele judecătorilor până la şedinţele de judecată a fost justificată prin necesitatea de a asigura imparţialitatea şi independenţa acestora. În concluzie, reclamantul a susţinut că lipsa remediilor a fost confirmată prin absenţa unei practici judiciare relevante. 26.  În conformitate cu articolul 35 § 1 al Convenţiei, reclamantul, în mod normal, ar trebui să folosească remediile care sunt accesibile şi suficiente pentru a permite redresarea în ceea ce priveşte încălcările pretinse. Existenţa remediilor în cauză trebuie să fie suficient de certă nu numai în teorie, dar şi în practică, fără de care ele vor fi lipsite de accesibilitatea şi eficienţa necesare (a se vedea, printre altele, Akdivar and Others v. Turkey, hotărâre din 16 septembrie 1996, Reports 1996-IV, p. 1210, § 66). 27.  Curtea notează că articolul 19 al Codului de procedură civilă, care conţine o listă exhaustivă a temeiurilor de recuzare a judecătorului, nu face nicio referire la vreo situaţie similară cu cea din această cauză. Acest lucru este concordant cu lipsa unei practici judiciare care ar indica contrariul. Totuşi, chiar dacă presupunem că a existat o posibilitate de recuzare a unui judecător pe temei de expirare a mandatului său, ar fi iraţional de a cere ca un reclamant să cunoască mandatul fiecărui judecător dintr-o anumită instanţă, în special, având în vedere practica generală de a permite judecătorilor să facă parte din completele de judecată chiar şi după expirarea mandatelor lor, fapt recunoscut de Guvern în documentele prezentate. În astfel de circumstanţe, Curtea conchide că cererea nu poate fi declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs interne şi, prin urmare, obiecţia Guvernului urmează a fi respinsă. C. Concluzia cu privire la admisibilitate 28. Curtea consideră că pretenţia reclamantului formulată în temeiul articolului 6 al Convenţiei ridică chestiuni de drept suficient de serioase, încât determinarea lor să depindă de examinarea fondului. Niciun alt temei de a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară această pretenţie admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestei pretenţii. II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI 29.  Guvernul a susţinut inter alia că judecătorul V.D. a fost numit în calitate de judecător la 13 iunie 1990, pentru un termen de zece ani. După expirarea termenului de zece ani, el nu a fost eliberat prin decret prezidenţial şi exercitarea funcţiilor sale a fost prelungită tacit pentru o perioadă nedeterminată, până la reconfirmarea în funcţie până la atingerea plafonului de vârstă. 30.  Pentru a fi reconfirmat în funcţie până la atingerea plafonului de vârstă, judecătorul V.D. trebuia să treacă procedura de atestare, şi anume un examen în faţa Consiliului Superior al Magistraturii şi, în caz de succes, să fie numit de Preşedintele ţării. Deoarece el nu a fost numit de Preşedinte, Consiliul Superior al Magistraturii a făcut o nouă propunere Preşedintelui de a-l elibera din funcţie pe judecătorul V.D., propunere care a fost acceptată. În timpul întregii perioade de atestare, judecătorul a continuat să-şi exercite funcţiile. 31.  Guvernul a conchis că judecătorul V.D. îşi exercita legal funcţia de judecător după expirarea termenului de zece ani până la eliberarea sa din funcţie de către Preşedinte la 27 iunie 2002. 32.  Reclamantul a susţinut că practica invocată de către Guvern, de a permite judecătorilor să-şi exercite funcţiile după expirarea mandatelor şi până la reconfirmarea lor în funcţie până la atingerea plafonului de vârstă sau demitere, nu era prevăzută de lege. El a afirmat că, deoarece Republica Moldova nu este un stat common-law, o asemenea practică nu poate fi considerată drept lege, mai ales într-un asemenea domeniu sensibil cum este durata mandatului unui judecător. Bazându-se pe cauzele Coëme and Others v. Belgium, nr. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 şi 33210/96, ECHR 2000‑VII şi Zand v. Austria, cererea nr. 7360/76, raportul Comisiei din 12 octombrie 1978, DR 15, p. 70, reclamantul a susţinut că organizarea judecătorească trebuie să fie reglementată printr-o lege care emană de la Parlament şi că organizarea judecătorească într-o societate democratică nu ar trebui să depindă de discreţia executivului. 33.  Reclamantul a pretins că mandatul unuia din cei trei judecători care au examinat recursul său a expirat. Curtea reiterează că articolul 6 § 1 nu garantează un drept de apel împotriva unei decizii a primei instanţe. Totuşi, unde dreptul intern prevede un drept la apel, procedurile de apel vor fi considerate drept prelungire a procesului de judecată şi, în consecinţă, vor cădea sub incidenţa articolului 6 (Delcourt v. Belgium, hotărâre din 17 ianuarie 1970, Seria A nr. 11, § 25). 34.  Potrivit jurisprudenţei Curţii, scopul sintagmei „instituită de lege” din articolul 6 al Convenţiei este de a asigura „ca organizarea judecătorească într-o societate democratică să nu depindă de discreţia executivului, dar ca aceasta să fie reglementată printr-o lege care emană de la Parlament” (a se vedea Zand v. Austria, citată mai sus). 35 Sintagma „instituită de lege” se referă nu doar la baza legală pentru însăşi existenţa „instanţei”, ci, de asemenea, la componenţa completului de judecată în fiecare cauză (a se vedea Posokhov v. Russia, nr. 63486/00, § 39, ECHR 2003‑IV). 36.  O instanţă instituită de lege trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, precum independenţa membrilor săi şi durata mandatului lor, imparţialitate şi existenţa garanţiilor procedurale (a se vedea Coëme and Others v. Belgium, citată mai sus, § 99).       37.  În această cauză, este indiscutabil faptul că mandatul judecătorului V.D. a expirat cu ceva timp înainte ca el să fi fost membru al completului de judecată în cazul reclamantului. Mai mult, Guvernul a recunoscut că la acel moment exista o practică prin care judecătorilor li se permitea să exercite funcţiile pentru o perioadă nedeterminată de timp după expirarea mandatelor lor şi până la soluţionarea chestiunii privind reconfirmarea lor în funcţie până la atingerea plafonului de vârstă de către Preşedinte; şi că această chestiune nu era reglementată de o lege care ar emana de la Parlament. În asemenea circumstanţe, Curtea consideră că nu existau temeiuri legale pentru participarea judecătorului V.D. la examinarea recursului reclamantului. Mai mult, această practică era în contradicţie cu principiul conform căruia organizarea judecătorească într-o societate democratică nu trebuie să depindă de discreţia executivului. 38.  Aceste circumstanţe, cumulativ, nu permit Curţii să conchidă că Curtea de Apel care a examinat cauza reclamantului la 16 aprilie 2002 putea fi considerată drept „instanţă instituită de lege”. 39. Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei. III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI 40. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele: „Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”. A.  Prejudiciu 41.  Reclamantul a solicitat suma de 5,000 euro (EUR) pentru încălcarea dreptului său la o instanţă instituită de lege, care să hotărască asupra pretenţiilor sale cu caracter civil. El a pretins că a suferit stres emoţional şi frustrare. El nu a formulat nicio pretenţie cu titlu de prejudiciu material. 42.  Guvernul a susţinut că suma pretinsă de reclamant era excesivă şi a declarat că, în această cauză, o simplă constatare de către Curte a unei violări ar fi constituit o satisfacţie echitabilă suficientă. În orice caz, el au susţinut că în cauza Posokhov v. Russia, nr. 63486/00, ECHR 2003‑IV, care era similară cu această cauză, Curtea a acordat reclamantului EUR 500. 43.  Curtea reiterează că, în cazurile în care ea constată că cauza reclamantului a fost hotărâtă de către o instanţă care nu era independentă şi imparţială, în sensul articolului 6 § 1 al Convenţiei, ea a considerat că, în principiu, cea mai potrivită formă de remediere ar fi de a asigura reclamantului o reexaminare a cauzei sale, într-un termen potrivit, de către o instanţă independentă şi imparţială (a se vedea San Leonard Band Club v. Malta, nr. 77562/01, § 70, ECHR 2004‑...). În această cauză, Curtea notează că, potrivit legislaţiei Republicii Moldova, în baza constatării de către Curte a faptului că procesul nu a fost conform garanţiilor prevăzute de articolul 6, reclamantul are posibilitatea (a se vedea paragraful 18 de mai sus), dacă solicită, să obţină o reexaminare a cauzei sale. 44.  În consecinţă, Curtea decide să nu acorde nicio compensaţie monetară. B. Costuri şi cheltuieli 45. De asemenea, reclamantul a pretins EUR 1,800 cu titlu de costuri şi cheltuieli. 46. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă, declarând că reclamantul nu a dovedit pretinsele cheltuieli de reprezentare. 47.  Curtea reaminteşte că, pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41, trebuie stabilit dacă ele au fost realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime (a se vedea, de exemplu, Amihalachioaie v. Moldova, nr. 60115/00, § 47, ECHR 2004‑III). 48.  În această cauză, ţinând cont de lista detaliată prezentată de reprezentantul reclamantului, Curtea acordă reclamantului EUR 1,200. C. Dobânda de întârziere 49.  Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă;   2. Hotărăşte că a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei;   3.  Hotărăşte că constatarea unei violări reprezintă în sine o satisfacţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral pretins de reclamant.   4. Hotărăşte (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 1,200 (o mie două sute euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care vor fi convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută; (b)  că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;   5.  Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă. Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 11 iulie 2006, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.     T.L. Early Nicolas Bratza     Grefier                    Preşedinte În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenţiei şi articolul 74 § 2 al Regulamentului Curţii, opinia concordantă a dlui Garlicki, la care s-a alăturat dl Pellonpää, este anexată la această hotărâre. N.B.  T.L.E. OPINIA CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI GARLICKI, LA CARE S-A ALĂTURAT JUDECĂTORUL PELLONPÄÄ 1.  Sunt gata să accept că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei, deoarece cauza reclamantului nu a fost examinată de o „instanţă” care întruneşte rigorile cerute în acel articol. Totuşi, nu sunt sigur dacă deficienţa reală în această cauză a rezultat din faptul că unul dintre judecători a continuat să-şi exercite atribuţiile după expirarea mandatului său. Pe de o parte, nu sunt impresionat de modul în care este prezentat dreptul intern pertinent. Curtea citează articolul 151 al Constituţiei Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti din 1978, însă nu prezintă nicio informaţie cu privire la prevederile Constituţiei ulterioare din 1994. Articolul III.6 al Titlului VII al ultimei Constituţii prevedea prelungirea mandatului tuturor judecătorilor care aveau o vechime în muncă în judecătorii de cel puţin 15 ani. Ar fi interesant de cunoscut dacă a existat vreo reglementare referitor la judecătorii cu o vechime în muncă mai redusă. Pe de altă parte, Guvernul a indicat că exista o practică generală de prelungire tacită a mandatelor tuturor judecătorilor, termenul cărora a expirat şi reconfirmarea cărora în funcţie încă mai aştepta o decizie formală. În opinia mea, ar fi mai sigur de presupus că judecătorul în cauză a avut dreptul să-şi exercite funcţiile. Totuşi, violarea Convenţiei rezultă din lipsa de independenţă şi imparţialitate a judecătorului respectiv. 2.  Un judecător al cărui reconfirmare în funcţie (şi, alternativ, demisie) este în examinare la puterea executivă poate fi cu greu considerat ca întrunind condiţiile de imparţialitate şi independenţă. Aceasta nu înseamnă neapărat că orice sistem judecătoresc, în care judecătorii sunt numiţi pe o durată limitată şi reconfirmaţi ulterior, trebuie per se să fie incompatibil cu Convenţia. După cum a fost deja constatat în jurisprudenţa de la Strasbourg, un mandat fix pe o durată relativ scurtă este permis în privinţa instanţelor specializate administrative sau disciplinare (a se vedea Le Compte, Van Leuven and De Meyere v. Belgium, hotărâre din 23 iunie 1981, Seria A nr. 43, § 57, şi Campbell and Fell v. the United Kingdom, hotărâre din 28 iunie 1984, Seria A nr. 80, § 80). Totuşi, aceste instanţe diferă de instanţele judecătoreşti ordinare şi ar putea avea standarde diferite de independenţă. De asemenea, în privinţa instanţelor ordinare, o numire iniţială pentru o perioadă de încercare fixă nu este ca atare incompatibilă cu prevederile Convenţiei. Pot exista ţări în care tradiţia reconfirmării periodice a judecătorilor „ordinari” a devenit atât de bine stabilită, încât nu ar afecta imparţialitatea şi independenţa lor într-o măsură incompatibilă cu Convenţia. Totuşi, asemenea situaţii sunt doar rare excepţii. Conform abordării generale a funcţiei judiciare în Europa, judecătorii trebuie numiţi pe viaţă şi, dacă – după cum este cazul unor curţi constituţionale – mandatul trebuie limitat în timp, reconfirmarea judecătorilor nu trebuie permisă. Aceleaşi considerente au determinat autorii Protocolului nr. 14 să accepte un singur mandat pentru judecătorii Curţii Europene a Drepturilor Omului şi ar trebui reamintit faptul că această decizie a fost, de asemenea, un rod al experienţei practice, care nu este limitată doar la noile State Membre. 3. Lipsa unor aparenţe externe de imparţialitate şi independenţă în cazul judecătorului V.D. rezultă din însuşi faptul că el îşi exercita funcţia judiciară cunoscând faptul că reconfirmarea sa în funcţie depindea de acceptarea reconfirmării sale de către Preşedinte. Această situaţie - general inacceptabilă - a fost agravată de trei factori suplimentari. Mai întâi de toate, întregul proces de reconfirmare a fost lipsit de transparenţă şi normalitate. Nu existau reglementări legale detaliate adoptate de Parlament referitoare la criteriile, procedurile şi termenele de reconfirmare. Decizia finală era lăsată în întregime la discreţia Preşedintelui Republicii. În al doilea rând, în cauza în care a participat, judecătorul V.D. trebuia să decidă asupra pretenţiilor juridice şi a responsabilităţii companiei ASITO. Această companie însă, având în vedere istoria şi importanţa sa, nu a rămas în întregime în afara sferei intereselor Guvernului. În sfârşit, dar nu şi în ultimul rând, trebuie ţinut cont de contextul general al aşa-numitelor ţări post-comuniste. În timpul regimului comunist, judecătorii au fost, în aproape toate aceste ţări, „aleşi” pentru o perioadă limitată de timp şi deciziile referitoare la posibila lor „realegere” rămâneau la discreţia puterii executive. Acest sistem a dus la o distrugere aproape totală a independenţei justiţiei. Orice încercare de a restabili această practică, într-o formă sau altă, pe o perioadă permanentă sau de tranziţie, ar fi fost percepută drept o încercare de a restabili vechile practici şi ar fi distrus încrederea publicului în independenţa justiţiei.