36782/97

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.       Traducere din limba franceză Consiliul Europei Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secţia a treia Cauza IONESCU ŞI MIHAILĂ împotriva ROMÂNIEI (cererea nr. 36782/97) Hotărâre Strasbourg 14 decembrie 2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă. În cauza Ionescu şi Mihăilă împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită în camera formată din:  Domnii B. M. ZUPANCIC, preşedinte,    J. HEDIGAN,    C. BIRSAN,    V. ZAGREBELSKY,  Doamna A. GYULUMYAN,  Domnul DAVID THOR BJORGVINSSON,  Doamna I. ZIEMELE, judecători şi Domnul V. BERGER, grefierul secţiei,  După ce a deliberat în camera de consiliu din 23 noiembrie 2006, Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată: PROCEDURA  1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 36782/97) îndreptată împotriva României prin care doi cetăţeni ai acestui stat, Doamnele Nadejda Ionescu şi Olga Mihăilă (“reclamantele”), au sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (“Comisia”) la data de 6 martie 1997 în temeiul fostului articol 25 al Convenţiei de Protecţie a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale (“Convenţia”).  2. Reclamantele, cărora li s-a permis să beneficieze de asistenţă juridică, au fost reprezentate de Cornel Dinu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de împuternicitul său, Doamna B. Ramaşcanu de la Ministerul Afacerilor Externe.  3. Reclamantele au invocat în special că refuzul exprimat la data de 18 septembrie 1996 de Curtea de apel Bucureşti de a recunoşte tribunalelor competenţa de a soluţiona o acţiune în revendicare era contrară articolului 6 al Convenţiei. De asemenea, ele s-au plâns că aceeaşi hotărâre ar fi avut drept efect atingerea dreptului lor la respectarea bunurilor lor aşa cum este recunoscut de articolul 1 al Protocolului nr.1. 4. La data de 5 octombrie 1999, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Pe 2 octombrie 2000, prevalându-se de articolul 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei. Pe 11 mai 2004 ea a decis să amâne examinarea cauzei până când Marea Cameră va hotărâ asupra cauzelor similare. DE FAPT I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI  5. Reclamantele s-au născut în 1913 şi respectiv în 1933 şi locuiesc în Bucureşti. Reclamantele sunt mamă şi fiică.  6. În 1950, în temeiul decretului de naţionalizare nr. 92/1950, primul etaj al imobilului situat la nr. 21 pe strada Alexandru Constantinescu (fosta stradă Câmpina), în Bucureşti, a devenit proprietatea statului. Acest bun imobiliar, format din două apartamente şi din terenul aferent, aparţinea lui I.A., soţul primei reclamante şi tatăl celei de-a doua.  1. Prima acţiune în revendicare  7. Pe 10 iunie 1994 reclamantele au înaintat împotriva primăriei Bucureşti o acţiune în revendicare a imobilului în cauză. În faţa judecătoriei Bucureşti ele au susţinut că în temeiul decretului nr. 92/1950 bunurile funcţionarilor nu puteau fi naţionalizate şi că I.A. era funcţionar în momentul naţionalizării bunului.  8. Printr-o sentinţă din 17 mai 1995 juecătoria a dat curs cererii lor şi a ordonat autorităţilor să le restituie bunul.  9. Pe 12 februarie 1996, în urma apelului primăriei, tribunalul Bucureşti a confirmat sentinţa.  10. Recursul primăriei împotriva hotărârii din 12 februarie 1996 a fost admis printr-o hotărâre din 18 septembrie 1996 a curţii de apel Bucureşti, care a respins acţiunea şi a anulat deciziile anterioare. Curtea a motivat hotărârea prin imposibilitatea de a revendica imobilul înainte de a fi depus o cerere administrativă întemeiată pe legea nr. 112/1995. Ea a adăugat că tribunalele nu erau competente să decidă asupra acţiunii în revendicare formulată de reclamante.  11. Din dosar reiese că cele două apartamente au fost vândute de către stat, la o dată neprecizată, unor terţi care locuiau în ele în calitate de chiriaşi.  2. A doua acţiune în revendicare  12. Conform informaţiilor oferite de Guvern reclamantele au formulat în luna august a anului 2002 o a doua acţiune în revendicare a bunului în litigiu, cerând de asemenea anularea contractelor de vânzare privind acelaşi bun. Aşa cum reiese din aceleaşi informaţii, acţiunea formulată de reclamante a fost respinsă definitiv de curtea de apel Bucureşti printr-o hotărâre din 3 februarie 2006.              II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 13. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în hotărârea Brumărescu contra României ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pag. 250-256, §§ 31-44). DE DREPT I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI  14. Reclamantele invocă o încălcare a dreptului lor de acces la tribunal, din cauza respingerii, pe 18 septembrie 1996, a acţiunii lor în revendicare. Ele invocă articolul 6 § 1 al Convenţiei, care prevede următoarele în partea sa pertinentă: “Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile cu caracter civil (...)”.  A. Asupra admisibilităţii  15. Curtea constată că această plângere nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Ea relevă de altfel că aceasta nu se loveşte de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie aşadar declarată admisibilă.      B. Asupra fondului  16. În observaţiile sale asupra admisibilităţii Guvernul a recunoscut că jurisprudenţa creată în urma cauzei Brumărescu citată anterior găsea aplicare în cazul în speţă. În observaţiile sale suplimentare supuse atenţiei în aprilie 2001, el a considerat că tribunalele interne hotărâseră asupra temeiniciei acţiunii în revendicare şi că nu exista nicio atingere adusă drepturilor garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei.  17. Reclamantele consideră că au suferit o atingere adusă dreptului de acces la tribunal din cauza respingerii acţiunii lor în revendicare fără ca tribunalele să fi decis asupra temeiniciei.  18. Curtea aminteşte că în câteva cauze similare, ea a concluzionat că s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenţiei pe motiv că refuzul curţilor de apel de a recunoaşte tribunalelor competenţa de a examina litigiile, privind, ca în prezenta cauză, o revendicare imobiliară, încălca articolul 6 § 1 al Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Chivorchian contra României, 42513/98, §§ 40-44, 2 noiembrie 2004, Buzatu contra României, nr. 34642/97, §§ 46-47, 1 iunie 2004, şi Dickmann contra României, nr. 6017/97, §§ 36-38, 22 iulie 2003).  19. Curtea nu vede niciun motiv să se îndepărteze de jurisprudenţa citată anterior şi consideră că refuzul Curţii de apel de a se pronunţa asupra temeiniciei cererii reclamantelor este contrar dreptului la un tribunal şi că în acest caz, din punctul de vedere al articolului 6 § 1 al Convenţiei, are aceleaşi consecinţe juridice ca hotărârea Curţii Supreme de Justiţie în cauza Brumărescu citată anterior.  20. În aceste împrejurări, excluderea de către curtea de apel a acţiunii în revendicare formulată de reclamante este în sine contrară dreptului de acces la un tribunal, garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei.  21. Prin urmare, s-a încălcat articolul 6 § 1. II. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATĂ DE ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI NR.1  22. Reclamantele invocă faptul că au suferit o atingere adusă dreptului lor de a obţine restituirea bunului lor, din cauza respingerii acţiunii lor în revendicare, pe 18 septembrie 1996, de către Curtea de apel Bucureşti. Ele invocă în această privinţă articolul 1 al Protocolului nr. 1, care prevede astfel: “Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor.” 23. Guvernul susţine, în observaţiile sale asupra admisibilităţii, că această plângere este incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile articolului 1 al Protocolului nr. 1. El se referă la jurisprudenţa conform căreia Convenţia nu consacră dreptul la reparare în dreptul de proprietate, articolul 1 al Protocolului nr. 1 neprotejând decât respectarea bunurilor actuale, fără a garanta dreptul de a dobândi bunuri. El afirmă că faptul de a şti dacă naţionalizarea imobilului era sau nu legală nu poate fi stabilit decât printr-o hotărâre judiciară definitivă. Ori, în hotărârea sa din 18 septembrie 1996 Curtea de apel Bucureşti nu a soluţionat această chestiune. 24. În opinia Guvernului reclamantele nu au nici “un bun” nicio “speranţă legitimă”, în sensul jurisprudenţei Curţii, de a obţine beneficierea de dreptul de proprietate asupra acestui imobil, din moment ce a ieşit în 1950 din patrimoniul autorului lor şi, prin urmare, ele nu au obţinut nicio hotărâre definitivă care să ordone restituirea sa. În observaţiile sale suplimentare Guvernul afirmă că reclamantele încă mai puteau formula, în temeiul legii nr. 10/2001, o acţiune în anulare a contractelor de vânzare privind bunul în litigiu. 25. Reclamantele contestă afirmaţia Guvernului. În opinia lor, lipsa unei decizii definitive favorabilă nu le este atribuibilă deoarece tribunalele au respins competenţa de a cunoaşte acţiunea în revendicare. În calitate de moştenitoare ale lui I.A. ele consideră că au o “speranţă legitimă” de a li se restitui bunul. În privinţa celorlalte căi de atac invocate de Guvern, reclamantele consideră că legea nr. 10/2001 nu constituie o cale de atac eficientă. 26. Curtea aminteşte că reclamantele nu se pot plânge de o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 decât în măsura în care procedura pe care o incriminează s-ar raporta la “bunuri” al căror titulare ar fi, în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de “bunuri” poate acoperi atât “bunurile actuale” cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele, în virtutea cărora reclamantele pot pretinde să aibă cel puţin o “speranţă legitimă” de a obţine beneficierea de un drept de proprietate (Kopecky contra Slovaciei [GC], nr. 44912/98, § 35, 28 septembrie 2004). 27. Trebuie examinat dacă reclamantele puteau avea cel puţin o “speranţă legitimă” de a li se recunoaşte un drept de proprietate asupra acestui imobil. 28. Curtea aminteşte că o creanţă nu poate fi considerată drept o “valoare patrimonială” decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmată de o jurisprudenţă bine stabilită a tribunalelor (Kopecky, citat anterior, § 52). 29. Ori, în cazul în speţă, creanţa de care reclamantele s-ar putea eventual prevala era din start o creanţă condiţionată, deoarece problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru a li se restitui imobilul trebuia să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră. Prin urmare, Curtea consideră că în momentul sesizării instanţelor interne şi autorităţilor administrative această creanţă nu putea fi considerată suficient stabilită pentru a se considera o “valoare patrimonială” necesitând protecţia articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Kopecky, citat anterior, § 58). 30. În plus, Curtea constată că sentinţa din 17 mai 1995 a judecătoriei Bucureşti şi hotărârea din 12 februarie 1996 a tribunalului Bucureşti care ordonau restituirea bunului reclamantelor nu au dobândit forţă de lucru judecat deoarece au fost ulterior infirmate de hotărârea din 18 septembrie 1996 a curţii de apel Bucureşti. 31. În privinţa raţionamentului curţii de apel pentru a declara acţiunea în revendicare inadmisibilă, Curtea constată că la vremea faptelor tribunalele interne urmau o jurisprudenţă constantă în sensul respingerii acţiunilor în revendicare pe motiv că legea specială nr. 112/1995 era aplicabilă (a se vedea, asupra acestui punct, reglementarea pertinentă privind situaţia unor imobile naţionalizate şi jurisprudenţa în materie descrise în deciziile Constantinescu contra României, nr. 61767/00, 14 septembrie 2004, şi Iorgulescu contra României, nr. 59654/00, 13 ianuarie 2005). În consecinţă, sentinţa judecătoriei şi hotărârea tribunalului nu erau suficiente pentru a da naştere unui interes patrimonial considerat drept o “valoare patrimonială” (a se vedea, mutatis mutandis, Caracas contra României, nr. 78037/01, §§ 45-53, 29 iunie 2006, şi Kopecky, citat anterior, § 59). 32. În orice caz, Curtea observă că prezenta cauză este similară, din acest punct de vedere, cu cauza Caracas citată anterior, cauză în care Curtea a concluzionat că un reclamant, într-o situaţie similară celei a reclamantelor, nu deţinea un “bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1. 33. Reiese că această plângere este incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei în sensul articolului 35 § 3 şi trebuie să fie respinsă cu aplicarea articolului 35 § 4.              III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI 34. În temeiul articolului 41 al Convenţiei, “Dacă Curtea declară că s-au încălcat Convenţia sau Protocoalele sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât incomplet consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”. A. Dauna 35. Reclamantele cer 128.700 euro (EUR) reprezentând valoarea bunului (apartamentele nr. 4 şi 5 situate la primul etaj), precum şi 199.265 euro şi 89.000 dolari americani (USD), adică 70.161 euro pentru nebeneficierea de bun. 36. În plus, ele cer 350.000 USD, adică 276.000 euro cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit. 37. Guvernul consideră că suma cerută cu titlu de prejudiciu material nu reprezintă valoarea reală a imobilului. În privinţa nebeneficierii de bun, Guvernul subliniază că, conform jurisprudenţei Curţii în materie, nicio reparaţie nu trebuie să fie acordată reclamantelor cu acest titlu. În ceea ce priveşte paguba morală, Guvernul estimează că suma solicitată este excesivă şi că nicio legătură de cauzalitate nu a fost stabilită între prejudiciul invocat şi o eventuală încălcare a dreptului reclamantelor de acces la un tribunal. În opinia sa, o eventuală constatare a încălcării articolului 6 § 1 al Convenţiei ar constitui în sine o reparaţie echitabilă suficientă. 38. Curtea remarcă faptul că în cazul în speţă, singura bază de reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în faptul că reclamantele nu au beneficiat de un drept de acces la un tribunal pentru a revendica un bun imobiliar cu încălcarea articolului 6 § 1 al Convenţiei. 39. În privinţa prejudiciului moral, Curtea consideră că reclamantele au suferit în mod verosimil o frustrare din cauza respingerii acţiunii lor în revendicare. Hotărând echitabil, aşa cum o cere articolul 41 al Convenţiei, Curtea le acordă împreună 10.000 euro cu acest titlu. B. Cheltuieli şi taxe 40. Reclamantele cer rambursarea sumei de 9.225.000 lei româneşti (ROL), adică 354 euro, cu titlu de cheltuieli şi taxe plătite la instanţele interne şi pentru prezentare cererii lor Curţii. Ele au prezentat la dosar o copie a facturii referitoare la expertiza judiciară. 41. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor, cu condiţia să fie justificate, necesare şi rezonabile. 42. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor şi taxelor sale decât în măsura în care li se stabileşte caracterul real, necesitatea şi caracterul rezonabil al valorii lor. În cazul în speţă şi ţinând cont de elementele aflate în posesia sa, Curtea consideră rezonabil să acorde împreună reclamantelor suma de 200 euro pentru toate cheltuielile la un loc.  C. Dobânzi moratorii 43. Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă în privinţa plângerii inspirată din articolul 6 § 1 al Convenţiei şi inadmisibilă pentru restul; 2. Decide că s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenţiei; 3. Decide a)     că statul pârât trebuie să plătească reclamantelor împreună, în termen de trei luni începând din ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, sumele următoare de transformat în lei româneşti (RON) la cursul aplicabil în ziua plăţii: 10.000 Euro (zece mii euro) pentru paguba morală; 200 Euro (două sute euro) pentru cheltuieli şi taxe; orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit; b)     că începând de la expirarea respectivului termen şi până la plată, aceste sume se vor mări cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabil în această perioadă, mărit cu un procent de trei puncte; 4. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru restul.  Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 14 decembrie 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.  Vincent Berger  Boštjan M. Zupancic  Grefier    Preşedinte