36942/03

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.       Traducere din limba engleză   Consiliul Europei Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secţia a III-a   CAUZA TRIPON împotriva ROMÂNIEI (Nr. 1) (Cererea nr. 36942/03) HOTĂRÂRE STRASBOURG 23 septembrie 2008 DEFINITIVĂ   23/12/2008 Această hotărâre poate suferi modificări de formă.   În cauza Tripon împotriva României (nr. 1), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), deliberând în cadrul unui Complet format din:  Josep Casadevall, Preşedinte,  Elisabet Fura-Sandström,  Corneliu Bîrsan,  Alvina Gyulumyan,  Egbert Myjer,  Ineta Ziemele,  Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, Grefier al secţiei, după ce a deliberat în camera de consiliu, pe 2 septembrie 2008, a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată: PROCEDURA 1.  La originea cauzei se află cererea (nr. 36942/03) introdusă împotriva României, prin care un cetăţean german, domnul Vasile Tripon („reclamantul”) a sesizat Curtea la data de 23 septembrie 2003 în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (“Convenţia”). 2.  Reclamantul a fost apărat de domnul Nicolae Ionescu, un avocat care practică în Bucureşti. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Străine. 3.  Guvernul german, căruia i-a fost trimisă o copie a cererii conform articolului 44, alineatul1, litera (a), din Regulamentul Curţii, nu şi-a exercitat dreptul de a interveni în procedură. 4.  Reclamantul a pretins că anularea unei hotărâri definitive şi executorii, dată în favoarea lui în urma unui recurs în anulare, i-a încălcat dreptul la un proces corect şi dreptul său de proprietate. 5.  La 9 octombrie 2006 Curtea a decis să aducă cererea la cunoştinţa Guvernului. De asemenea, a hotărât să examineze considerentele de fond ale cererii precum şi admisibilitatea acesteia (articolul 29, alineatul 3).   ÎN FAPT I.  CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 6.  Reclamantul s-a născut în 1945 şi locuieşte în Haiger, Germania. 7.  La 12 noiembrie 1996, reclamantul a cumpărat acţiuni ale unei societăţi româneşti, L. (“societatea”). La 24 ianuarie 1997 şi 21 septembrie 1998 aceste acţiuni, care, la acea dată, reprezentau 87.5% din valoarea totală a capitalului de acţiuni al societăţii, au fost înregistrate la Registrul Comerţului. 8.  La 9 martie 2000 ceilalţi acţionari au decis să anuleze acţiunile reclamantului pe motivul că acesta din urmă nu plătise valoarea acţiunilor, în ciuda notificărilor repetate ce i-au fost transmise în acest scop. Pe 24 martie 2000 menţiunea acestei modificări a fost făcută în registrul comerţului. 9.  Pe 15 ianuarie 2001 reclamantul a introdus o acţiune la Tribunalul Bucureşti, solicitând anularea deciziei din 9 martie 2000. Societatea a susţinut, în apărare, că, în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990 cu privire la societăţile comerciale („Legea nr. 31”), reclamantul nu a introdus acţiune, pentru că nu mai era acţionar. 10.  Printr-o hotărâre interlocutorie din 19 februarie 2002 Tribunalul a respins motivaţia societăţii de lipsă de fond. Acţiunea a fost admisă pe considerente de fond la 22 octombrie 2001. Tribunalul a considerat că probele aduse de reclamant i-au susţinut reclamaţiile de a avea locus standi. Pe considerentele de fond ale cauzei, instanţa a constatat că decizia din 9 martie 2000 nu respectase condiţiile Legii nr. 31. De aceea, a anulat-o. 11.  Această hotărâre a fost sprijinită de o hotărâre definitivă dată în 12 martie 2002 de Curtea de Apel Bucureşti, în urma unui recurs introdus de societate. 12.  La 4 martie 2002 reclamantul a introdus o nouă acţiune la Tribunalul Bucureşti, solicitând ştergerea menţiunii introduse la 24 martie 2000 în registrul comerţului. Pe baza hotărârii definitive din 12 martie 2002, Tribunalul a admis acţiunea printr-o hotărâre dată la 20 mai 2002, care a devenit definitivă la 20 noiembrie 2002. 13.  La o dată nespecificată, Procurorul General a făcut un recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie cu scopul de a anula hotărârea definitivă din 12 martie 2002, pe motivul că reclamantul nu avea temei spre a introduce acţiunea iniţială. 14.  Curtea Supremă a considerat că reclamantul şi-a pierdut statutul de acţionar când acţiunile sale au fost anulate de societate, situaţie confirmată de menţiunea introdusă în registrul comerţului la data de 24 martie 2000. Drept urmare, prin hotărârea definitivă din 25 martie 2003, a admis recursul în anulare şi, pe considerentele de fond ale cauzei, a respins ca inadmisibilă acţiunea iniţială a reclamantului. II.  LEGISLAŢIA INTERNĂ APLICABILĂ 15.  Articolele aplicabile din Codul de Procedură Civilă prevăd după cum urmează: Articolul 330 “Procurorul General poate, din proprie iniţiativă sau la cererea Ministerului Justiţiei, să facă o cerere la Curtea Supremă de Justiţie pentru anularea unei hotărâri definitive pe unul din următoarele considerente:..... 2.  dacă hotărârea respectivă a încălcat grav legea prin dispunerea unei soluţii greşite pe considerentele de fond ale cauzei, sau când hotărârea este vădit neîntemeiată; ...” Articolul 3301 “ Termenul limită pentru introducerea recursului pe considerentele prevăzute de articolul 330, alineatul 2 este de un an de la data la care hotărârea a devenit definitivă.” 16.  Aceste prevederi au fost abrogate de articolul I, alineatul 17 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003.   ÎN DREPT I.  ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 6, ALINEATUL 1 DIN CONVENŢIE 17.  Reclamantul a reclamat că dreptul său la un proces drept a fost încălcat în măsura în care hotărârea definitivă din 12 martie 2002, a Curţii de Apel Bucureşti a fost anulată şi suprimată printr-un recurs în anulare. S-a bazat pe articolul 6, alineatul 1 al Convenţiei, care prevede următoarele: „În stabilirea drepturilor şi a obligaţiilor sale civile..., orice persoană are dreptul la un proces just... al [unei] ... instanţe...” A.  Admisibilitate 18.  Curtea constată că această reclamaţie nu este vădit neîntemeiată în sensul articolului 35, alineatul 3 din Convenţie. Constată totodată că nu este inadmisibilă pe nici un alt temei. De aceea trebuie declarată admisibilă. B.  Pe fond 1.  Susţinerile părţilor 19.  Guvernul a susţinut că anumite aspecte au distins acest caz faţă de Brumărescu împotriva României ([GC], nr. 28342/95, ECHR 1999‑VII) şi SC Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României (nr. 22687/03, 1 decembrie 2005) când Curtea a constatat că acelaşi recurs în anulare a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil. 20.  În mod corespunzător, în cauza în obiect, Procurorul General nu a acţionat din proprie iniţiativă ci la cererea uneia dintre părţile procesului. Mai mult decât atât, această cauză avea ca obiect un litigiu de drept privat, ambele părţi ale procesului având drepturi egale de a solicita Procurorului General să ancheteze analiza. 21.  În opinia sa, cu toate că locus standi al reclamantului a fost dezbătut în cadrul procedurilor ordinare, instanţele de judecată nu au ţinut cont de toate argumentele aduse de societatea pârâtă. Hotărârea definitivă nu a fost anulată din cauza abordărilor diferite cu privire la fondul reclamantului ci pentru că încălcase grav legea şi pentru a corecta greşeli judiciare şi o eroare juridică. 22.  În cele din urmă, el a informat Curtea că acest recurs în anulare fusese revocat din Codul Civil. 23.  Reclamantul a contestat poziţia Guvernului şi a susţinut că o autoritate de Stat a intervenit într-o dispută de drept privat. 2.  Evaluările Curţii 24.  Curtea reiterează că, în conformitate cu jurisprudenţa sa, dreptul la un proces just în faţa unui tribunal, prevăzut de articolul 6, alineatul 1, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care declară, printre altele, statul de drept ca parte din moştenirea comună a Statelor Contractante. Unul din aspectele fundamentale ale statului de drept este principiul siguranţei juridice, care impune, printre altele, că atunci când instanţele de judecată au dat o hotărâre definitivă într-o anumită cauză, judecata lor nu trebuie contestată (Brumărescu, citat mai sus, alineatul 61). 25.  Curtea a constatat încălcări frecvente ale articolului 6, alineatul 1 din Convenţie, în cauze cu obiecte asemănătoare celui al prezentei cauze, pentru că a considerat că recursul în anulare supus analizei a încălcat principiul siguranţei juridice, deoarece nu a fost deschis părţilor procesuale ci numai Procurorului General, şi pentru că prin admiterea cererii, Curtea Supremă de Justiţie a neglijat un întreg proces legal care se încheiase cu o hotărâre judecătorească care era res judicata şi care, mai mult decât atât, fusese executată (a se vedea, printre multe altele, Brumărescu, alineatul 62; SC Maşinexportimport Industrial Group SA, alineatul 36, hotărârile citate mai sus şi Cornif împotriva României, nr. 42872/02, alineatele 29-30, 11 ianuarie 2007). 26.  În cele din urmă, Curtea reiterează că nici o parte nu are dreptul să solicite analiza unei hotărâri definitive şi executorii numai cu scopul de a obţine rejudecarea şi o examinare nouă a cauzei. Puterea de examinare a instanţelor de judecată superioare ar trebui exercitată pentru a corecta erorile judiciare şi greşelile juridice, şi nu pentru a efectua o examinare nouă. Analiza nu ar trebui considerată un recurs deghizat, şi simpla posibilitate de a exista două abordări ale obiectului nu reprezintă un motiv de reexaminare. Pornirea de la acest principiu este justificată numai când este impusă de circumstanţele unei naturi concludente şi convingătoare (a se vedea Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52854/99, pagina 52, ECHR 2003‑IX). 27.  În prezenta cauză, Curtea constată că, după ce instanţele de judecată care au administrat considerentele de fond ale cauzei în cadrul procedurii ordinare, au luat anumite hotărâri, aspectul legat de dreptul reclamantului de a introduce acţiunea iniţială a fost reevaluate de Curtea Supremă de Justiţie, care a exprimat o altă abordare decât cea a instanţelor anterioare de judecată şi a admis un recurs în anulare cu acest obiect. În ciuda reclamaţiei contrare a Guvernului, Curtea consideră că această situaţie nu este decât o simplă reinterpretare a faptelor şi a legii aplicabile care, având în vedere circumstanţele cauzei, nu justifică anularea unei hotărâri definitive şi executorii. 28.  Mai mult decât atât, Curtea consideră că intervenţia Procurorului General într-un litigiu de drept privat este un factor agravant. Mai mult decât atât, nu împărtăşeşte opinia Guvernului cum că nu a apărut nici o problemă în discuţie, pentru că ambele părţi ar putea solicita intervenţia Procurorului General. Cu toate că acest Oficial de stat a acţionat la cererea societăţii, rămâne faptul că exercitarea recursului în anulare s-a făcut numai la discreţia sa (a se vedea şi Brumărescu, pagina 20, şi Ryabykh, pagina 56, hotărârile citate mai sus). 29.  Consideraţiile menţionate mai sus sunt suficiente pentru a-i permite Curţii să conchidă că anularea hotărârii definitive din 12 martie 2002 a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil. Drept urmare, s-a produs o încălcare a articolului 6, alineatul 1 din Convenţie. II.  ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL Nr. 1 LA CONVENŢIE 30.  Reclamantul a mai pretins că anularea hotărârii definitive printr-un recurs în anulare, în condiţiile în care el fusese recunoscut implicit ca fiind proprietarul a 87.5% din capitalul de acţiuni al societăţii, i-a încălcat dreptul la o stăpânire paşnică a posesiunilor sale, conform prevederilor articolului 1 din Protocolul nr. 1 care prevede următoarele: “Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la o stăpânire paşnică a posesiunilor sale. Nimeni nu va fi privat de posesiunile sale decât în interesul public şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale legislaţiei internaţionale. Cu toate acestea, prevederile anterioare nu vor compromite în nici un fel dreptul unui Stat de a aplica legile pe care le va considera necesare pentru a controla utilizarea proprietăţii în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii ori penalităţi”. A.  Admisibilitate 31.  Curtea constată că această reclamaţie nu este vădit neîntemeiată în sensul articolului 35, alineatul 3 din Convenţie. Constată totodată că nu este inadmisibilă pe nici un alt temei. De aceea, trebuie declară admisibilă. B.  Pe fond 1.  Susţinerile părţilor 32.  Guvernul a susţinut că reclamantul nu poate pretinde că are o „posesie” în sensul acestui Articol atât timp cât nu există o hotărâre judecătorească care să stabilească că el şi-a plătit contribuţia la capitalul nominal al societăţii. 33.  Dacă Curtea consideră că reclamantul a avut o „posesie”, Guvernul a susţinut că intervenţia cauzată de anularea hotărârii definitive a fost prevăzută de lege şi a urmat un scop legitim, faţă de care a acţionat în mod corespunzător. În particular, el a subliniat că reclamantul nu a suferit o povară disproporţionată şi nici pierderi financiare, deoarece bunurile pe care el ar fi trebuit să le transfere societăţii în schimbul acţiunilor anulate au rămas în posesia lui. 34.  Reclamantul a contestat motivaţia Guvernului şi a susţinut că acţiunile sale au constituie posesia pe care a pierdut-o din cauza anulării hotărârii definitive date în favoarea lui. 2.   Evaluarea Curţii 35.  Curtea constată că hotărârea definitivă din 12 martie 2002 a recunoscut statutul reclamantului ca acţionar. De aceea, până la acordarea hotărârii în urma recursului în anulare, reclamantul a avut cel puţin o aşteptare legitimă de a-şi putea exercita drepturile sale ca acţionar, prin care şi capacitatea de a influenţa compania şi de a controla bunurile sale (a se vedea, mutatis mutandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48553/99, pagina 92, ECHR 2002‑VII). Întrebarea dacă reclamantul a plătit sau nu valoarea acţiunilor nu este relevantă pentru procesul în curs, aceasta fiind o problemă de competenţa autorităţilor naţionale, şi în particular a instanţelor de judecată, prin intermediul procedurilor care îndeplinesc condiţiile articolului 6 (ibid., § 96). Pe lângă acestea, pierderea efectivă suportată de reclamant ca urmare a anulării hotărârii definitive este relevantă numai în sensul articolului 41, şi nu pentru determinarea reclamaţiei sale bazate pe articolul 1. Drept urmare el a avut o “posesie” în sensul acelui Articol. 36.  Curtea consideră că anularea acestei hotărâri după ce a devenit definitivă şi irevocabilă va constitui un amestec în dreptul reclamantului la o stăpânire paşnică a posesiei sale (a se vedea Brumărescu, citat mai sus, pagina74). Chiar presupunând că acest amestec poate fi privit ca servind un interes public, Curtea constată că nu a fost justificat pentru că nu a fost păstrat un echilibru just iar reclamantul a trebuit să suporte o povară individuală şi excesivă (ibid., §§ 75-80). 37.  Urmează că s-a produs o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.   APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE 38.  Articolul 41 din Convenţie prevede următoarele: “ Dacă Curtea constată că s-a produs o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor la aceasta, şi dacă legislaţia internă a Părţii Contractante Superioare permite doare remedierea parţială, Curtea va permite, dacă este cazul, o satisfacţie justă părţii afectate”. A.  Daune 39.  Reclamantul a pretins următoarele sume cu titlul de daune pecuniare: –  332.500 euro pentru valoarea acţiunilor sale, şi –  500.000 euro pentru pierderea de profit. El a solicitat Curţii să stabilească suma ce i se cuvine cu titlul de daune nepecuniare. 40.  Guvernul a reiterat că reclamantul nu avea nici o „posesie”, şi de aceea nu a suportat nici o pierdere. De asemenea, el a solicitat Curţii să nu acorde daune nepecuniare, deoarece reclamantul nu a făcut o cerere valabilă pentru acel capăt de cerere. 41.  Curtea constată că, cu toate că a fost informat, pe 26 februarie 2007, cu privire la cerinţele Curţii legate de pretenţiile de satisfacţie echitabilă, reclamantul nu a trimis documentele necesare de sprijin. De aceea Curtea consideră că pretenţiile cu titlul de daune pecuniare nu sunt fondate şi le respinge. Pe de altă parte, admite reclamantului suma de 2,000 de euro cu titlul de daune nepecuniare (a se vedea, mutatis mutandis, Arsenovici împotriva României, nr. 77210/01, pagina 55, 7 februarie 2008). B.  Costuri şi cheltuieli 42.  Reclamantul a revendicat de asemenea suma de 10,000 euro pentru costuri şi cheltuieli fără a specifica sau a detalia reclamaţia. 43.  Guvernul a solicitat Curţii să nu acorde nici o sumă pentru acest capăt de cerere. 44.  Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor şi a cheltuielilor numai în măsura în care a demonstrat că acestea au fost ocazionate în mod actual şi necesar şi că au un cuantum rezonabil. În prezenta cauză, având în vederea informaţiile pe care le deţine şi criteriile de mai sus, Curtea respinge ca nefondată reclamaţia de costuri şi cheltuieli. C.  Majorări de întârziere 45.  Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei procente.   PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE   1.  Declară cererea admisibilă; 2.  Hotărăşte că a avut loc o încălcare a articolului 6, alineatul 1 din Convenţie; 3.  Hotărăşte că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie; 4.  Hotărăşte (a)  că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44, alineatul 2 din Convenţie, suma de 2,000 euro (două mii de euro), plus orice sumă putând fi datorată cu titlul de daune nepecuniare, sume ce vor fi convertite în moneda Statului pârât la cursul aplicabil la data achitării; (b)  că începând cu data expirării termenului de trei luni menţionat mai sus şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei procente; 5.  Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru restul. Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris la data de 23 septembrie 2008, în aplicarea articolului 77, alineatele 2 şi 3 din Regulamentul Curţii. Santiago Quesada                         Josep Casadevall  Grefier         Preşedinte