37147/02

Secţia a treia   CAUZA CHIRIŢĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   (Cererea nr. 37147/02)   Hotărâre   Strasbourg   septembrie 2009   Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta   poate suferi modificări de formă.   În cauza Chiriţă împotriva României,   Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din:   Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina   Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, judecători, şi Stanley Naismith, grefier adjunct de   secţie,   după ce a deliberat în camera de consiliu, la 8 septembrie 2009,   pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:   Procedura   1. La originea cauzei se află cererea nr. 37147/02 îndreptată împotriva României, prin care   un resortisant al acestui stat, doamna Marioara Chiriţă („reclamanta”), a sesizat Curtea la 2   octombrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a   libertăţilor fundamentale („convenţia”).   2. Reclamanta, care a beneficiat de asistenţă judiciară, este reprezentată de Diana-Olivia   Hatneanu şi doamna Raluca Stăncescu-Cojocaru, avocat şi, respectiv, jurist în Bucureşti.   Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-   Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.   3. Reclamanta formulează mai multe capete de cerere întemeiate pe art. 3, 6 , 8 şi 34 din   convenţie.   4. Prin decizia din 6 septembrie 2007, Curtea a amânat examinarea capetelor de cerere   întemeiate pe art. 3 din convenţie în ceea ce priveşte relele tratamente pe care reclamanta   pretinde că le-a suferit la momentul arestării sale şi în timpul detenţiei în arestul Poliţiei   Municipiului Bucureşti şi pretinsa ineficienţă a anchetei desfăşurate de Parchetul Militar   Bucureşti cu privire la aceste incidente; a capetelor de cerere întemeiate pe art. 6 din   convenţie, privind pretinsa atingere adusă dreptului de acces la o instanţă în cadrul procedurii   iniţiate de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2002, precum şi susţinerile de lipsă de echitate şi   restricţii cu caracter public în procedura penală împotriva reclamantei pentru ultraj; a   capetelor de cerere întemeiate pe art. 8 din convenţie în ceea ce priveşte omisiunea   autorităţilor Penitenciarului Târgşor de a-i furniza reclamantei copia hotărârii din 20 ianuarie   a Curţii de Apel Bucureşti; în sfârşit, a capătului de cerere întemeiat pe art. 8 şi 34 din   convenţie referitor la refuzul autorităţilor penitenciarelor Rahova şi Târgşor de a-i furniza   reclamantei cele necesare pentru a coresponda cu Curtea. Prin aceeaşi decizie, Curtea a   declarat cererea inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere.   5. Atât reclamanta, cât şi Guvernul au depus observaţii.   În fapt   I. Circumstanţele cauzei   6. Reclamanta, doamna Marioara Chiriţă, este resortisant român, născută în 1952 şi are   domiciliul în Bucureşti.   7. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părţi, se pot rezuma după cum   urmează.   A. Originea cauzei   8. În urma imposibilităţii mamei reclamantei de a achita valoarea unei sulte stabilite în   cadrul unei proceduri de partaj, casa sa din Căldăraru, comuna Cernica, a făcut obiectul unei   executări silite.   9. Prin hotărârea definitivă din 21 decembrie 1988, Judecătoria Buftea („judecătoria”) a   atribuie casa unui terţ. După decesul mamei lor, care a survenit la o dată neprecizată,   reclamanta şi cei doi fraţi ai săi, T.C. şi I.C., au continuat să ocupe casa.   10. Între 1992 şi 1999, executorul judecătoresc însărcinat cu executarea hotărârii   menţionate a încercat în repetate rânduri să îi expulzeze pe ocupanţi, însă fără succes.   11. Prin hotărârea din 15 septembrie 2000, judecătoria a condamnat-o pe reclamantă la trei   ani de închisoare pentru refuzul executării unei hotărâri judecătoreşti şi a dispus expulzarea sa   din respectiva casă. De asemenea, fraţii reclamantei au fost condamnaţi la închisoare. Instanţa   a reţinut că cele trei persoane au refuzat să respecte ordinul executorului de a părăsi casa în   litigiu şi că au proferat ameninţări la adresa acestuia. De asemenea, s-a reţinut faptul că   reclamanta a dat foc casei pentru a nu putea fi locuită. Această hotărâre a fost confirmată prin   hotărârea definitivă din 29 ianuarie 2001 a Tribunalului Bucureşti („tribunalul”).   B. Incidentele din 20 aprilie 2001   12. La 20 aprilie 2001, patru agenţi de poliţie de la Secţia de poliţie Cernica, inclusiv şeful   de post, având mandate de executare emise în temeiul hotărârii din 15 septembrie 2000, s-au   deplasat la domiciliul reclamantei şi al fraţilor săi.   1. Versiunea reclamantei   13. Conform reclamantei, ameninţările de viol proferate de agenţii de poliţie au obligat-o   să se refugieze în podul casei. Agenţii de poliţie au folosit arme de foc şi gaz cu efect   paralizant. După sosirea unui detaşament al corpului de intervenţie rapidă al Poliţiei Ilfov,   agenţii de poliţie au obligat-o să coboare din pod, lovind-o. Şeful Poliţiei Cernica i-a acoperit   capul cu un sac şi a lovit-o. La sediul Poliţiei Ilfov, un agent de poliţie purtând o cagulă a tras-   o de păr şi a lovit-o.   14. În aceeaşi zi, reclamanta a fost adusă în faţa unui procuror şi arestată în conformitate cu   pedeapsa stabilită la 15 septembrie 2000 de judecătorie. La momentul plasării sale în arestul   Poliţiei Municipiului Bucureşti („Poliţia Bucureşti”), agentul de poliţie de serviciu a observat   că prezenta urme de violenţă şi a fost însoţită de doi agenţi de poliţie la Spitalul Universitar de   Urgenţă („spitalul de urgenţă”).   2. Versiunea Guvernului   15. Guvernul contestă afirmaţiile reclamantei si prezintă Curţii o versiune diferită a   evenimentelor. Acesta a oferit o copie integrală a dosarului întocmit împotriva reclamantei şi   fratelui său, I.C., pentru ultraj (infra, procedura E). Următoarele fapte reies din respectivul   dosar.   16. La 20 aprilie 2001, cei patru agenţi de poliţie de la Secţia de poliţie din Cernica (supra,   pct. 12) au redactat un raport cu privire la evenimentele din acea zi, conform căruia aceştia s-   au prezentat, în temeiul mandatelor de executare, la domiciliul reclamantei. Informate cu   privire la obiectul vizitei, cele trei persoane au reacţionat diferit: T.C. s-a supus, în timp ce   reclamanta şi I.C. i-au înjurat pe agenţii de poliţie, i-au ameninţat cu o furcă şi o sapă, după   care s-au refugiat în pod. Doi agenţi de poliţie l-au condus pe T.C. la comisariatul de poliţie,   în timp ce celelalte două persoane au rămas la faţa locului. Atunci când li s-a ordonat să   coboare, I.C. şi reclamanta au răspuns aruncând cu sticle, cutii, pietre şi obiecte din metal care   au rănit un poliţist, pe C.G. (infra, pct. 19). Şeful secţiei de poliţie, S.L., a chemat corpul de   intervenţie rapidă al Poliţiei Ilfov, care, la rândul său, a încercat să îi convingă pe reclamant şi   pe fratele său să coboare din pod. Persoanele în cauză au refuzat categoric şi au continuat să   arunce cu obiecte. Un agent de poliţie din corpul de intervenţie rapidă s-a urcat pe acoperişul   unei bucătării situate în apropiere şi a încercat să ajungă la fereastra podului. Alţi agenţi de   poliţie din corpul de intervenţie rapidă s-au urcat pe acoperiş pentru a încerca să intre în pod,   unde era întuneric. I.C. a înfipt furca în braţul drept al unui agent de poliţie, care s-a retras.   Ceilalţi agenţi de poliţie l-au somat pe I.C. să înceteze agresiunile şi l-au avertizat că dacă nu   se supune vor folosi gaze lacrimogene. A avut loc o a doua încercare de a pătrunde în pod şi   un alt agent de poliţie a fost rănit în umăr de un bolovan şi s-a retras la rândul său. Atunci au   fost folosite gaze lacrimogene. Reclamanta a coborât din pod, în timp ce fratele său a   continuat să agite furca în direcţia poliţiştilor. În final, aceştia i-au smuls cu mâniile goale   unealta, în timp ce I.C. s-a refugiat pe acoperiş. Şeful grupului de intervenţie a încercat timp   de treizeci de minute să negocieze cu acesta, fără succes. I.C. le-a răspuns aruncând cărămizi   şi elemente metalice din coşul sobei, ceea ce i-a făcut pe agenţii de poliţie să se refugieze în   curtea casei. În final, un agent de poliţie din grupul de intervenţie a reuşit să se urce pe   acoperiş, să îl imobilizeze pe I.C. şi să îl facă să coboare fără a-l răni. Raportul astfel întocmit   a fost semnat de cei patru agenţi de poliţie de la secţia locală de poliţie.   17. La sediul Poliţiei Ilfov, reclamanta şi fraţii săi au redactat declaraţii în care îşi   exprimau nemulţumirea faţă de faptul că au fost expulzaţi din propria casă.   18. Tot la 20 aprilie 2001, Poliţia Ilfov a întocmit o notă de constatare a faptului că doi   agenţi de poliţie din cadrul forţelor de intervenţie rapidă, T.M. şi V.M., au fost grav răniţi în   timpul intervenţiei şi că au primit îngrijiri medicale la spital, pentru plagă la nivelul braţului   şi, respectiv, traumatism la nivelul umărului. Prin aceeaşi notă, poliţia i-a propus Parchetului   de pe lângă Judecătoria Buftea să iniţieze investigaţii împotriva reclamantei şi fratelui său,   I.C., pentru ultraj. Parchetul i-a audiat pe I.C. şi pe reclamantă, asistaţi de un avocat; I.C. a   declarat că sora sa şi el s-au opus executării mandatelor şi că au rănit doi agenţi de poliţie din   cadrul forţelor speciale; reclamanta a declarat că a aruncat cu cărămizi, sticle şi pietre în   agenţii de poliţie, dar că fratele său îi rănise pe cei doi agenţi de poliţie din cadrul forţelor de   intervenţie rapidă.   19. În aceeaşi zi, agentul de poliţie G.C. din cadrul poliţiei locale (supra, pct. 16) a întocmit   un raport unde preciza că a fost rănit în cadrul intervenţiei, afirmaţie confirmată de un   certificat medical care menţiona existenţa unei plăgi deschise la nivelul braţului, produsă de   un obiect contondent.   20. Tot la 20 aprilie 2001, T.M. şi V.M. au prezentat rapoarte scrise în care au declarat că   au fost răniţi în cadrul intervenţiei de către două persoane refugiate în pod, I.C. rănindu-l cu o   furcă pe V.M. în braţ, iar cele două persoane menţionate aruncând cu obiecte contondente,   dintre care unul l-a rănit pe T.M. în umăr, ceea ce i-a obligat pe cei doi agenţi de poliţie să se   retragă; ceilalţi agenţi de poliţie din cadrul grupului de intervenţie rapidă au confirmat   versiunea lui V.M. şi T.M.   21. Tot în aceeaşi zi, inspectoratul judeţean de poliţie, informat că doi agenţi de poliţie din   cadrul forţelor de intervenţie rapidă au fost răniţi în timpul intervenţiei, a decis o cercetare la   faţa locului. Doi agenţi de poliţie, însoţişi de un expert criminalist, s-au deplasat la faţa   locului. Constatările lor, făcute în prezenţa unui martor asistent, au fost consemnate într-un   proces-verbal. Aceştia au anexat la dosar fotografii făcute la faţa locului, care prezentau o   furcă, o sapă şi obiecte contondente.   22. La 30 aprilie 2001, parchetul i-a audiat pe V.M. şi T.M., care au repetat că au fost răniţi   de cele două persoane refugiate în pod.   23. Dosarul penal deschis împotriva reclamantei şi fratelui său pentru ultraj conţine   fotografii şi certificate medicale care atestă rănile suferite de agenţii de poliţie, precum şi   fotografii ale furcii şi altor obiecte pe care reclamanta şi fratele său le-au aruncat.   24. De asemenea, Guvernul a prezentat Curţii o scrisoare din partea Poliţiei Ilfov din 17   decembrie 2007, în care se preciza că, la 20 aprilie 2001, reclamanta s-a opus executării   mandatelor, ceea ce i-a obligat pe agenţii de poliţie însărcinaţi cu executarea să recurgă la   forţă, proporţional cu reacţia persoanei în cauză.   3. Documentele medicale   25. Guvernul a prezentat mai multe documente medicale.   26. În anexa la observaţiile sale, acesta a oferit o copie a registrului consultaţiilor   deţinuţilor, de unde reiese că, în momentul controlului medical obligatoriu efectuat cu ocazia   arestării reclamantei, la 20 aprilie 2001, aceasta prezenta o hemoragie nazală (epistaxis) şi un   hematom la coapsa stângă, care a necesitat transferul său la urgenţe în vederea unei examinări   amănunţite.   27. Conform registrului consultaţiilor de la urgenţe, a cărui copie a fost trimisă de Guvern   în urma unei cereri de informaţii factuale a Curţii, reclamanta a fost supusă unor examinări   efectuate de un chirurg generalist, un neurochirurg şi un chirurg ortoped la 20 aprilie 2001.   Aceasta consemnează faptul că persoana în cauză a fost victima unei agresiuni, dar că nu   prezenta nici vreo patologie chirurgicală acută, nici leziuni osoase post-traumatice; în schimb,   ea prezenta o contuzie pe partea exterioară a coapsei stângi, o alta în zona lombo-sacrală, o   alta pe antebraţul drept şi contuzii la ambele mâini. Medicii i-au aplicat gheaţă pe diversele   zone şi nu au recomandat spitalizarea sa.   28. Ulterior, reclamanta a fost condusă în arestul Poliţiei Municipiului Bucureşti şi plasată   într-o celulă.   29. Conform registrului consultaţiilor deţinuţilor, aceasta a fost examinată şi la 21, 25 şi 27   aprilie 2001 de către un medic care i-a prescris medicamente pentru viroză, contuzii, distonie   neurovegetativă şi dischinezie biliară.   C. Incidentele din 8 iunie 2001   1. Versiunea reclamantei   30. Conform reclamantei, la 8 iunie 2001, unul dintre agenţii de poliţie, pe care l-a numit   „Urmuz” a scos-o din celulă şi a lovit-o cu pumnii şi picioarele până ce un alt agent de poliţie,   „Nicoleta”, i-a cerut să se oprească. Reclamanta a leşinat şi Urmuz a târât-o în celula sa.   31. La 20 iunie 2001, reclamanta a fost transferată la Penitenciarul Rahova.   2. Versiunea Guvernului   32. Guvernul dezminte faptul că reclamanta a fost victima unei agresiuni la 8 iunie 2001.   În acest scop, el prezintă o scrisoare din 20 decembrie 2007, din partea Direcţiei Generale de   Poliţie a Municipiului Bucureşti, în care se preciza că, în urma verificărilor, nici un incident   nu a survenit la 8 iunie 2001 sau la nici o altă dată în timpul detenţiei reclamantei în arestul   Poliţiei Municipiului Bucureşti.   D. Ancheta penală privind relele tratamente iniţiată împotriva agenţilor de poliţie   33. Prin scrisoarea din 27 octombrie 2001, înregistrată la 5 noiembrie 2001 la Parchetul   Militar Bucureşti, reclamanta a formulat o plângere penală în care denunţa faptul că a fost   victima unor violenţe la 20 aprilie 2001 şi se plângea că, la momentul arestării sale,   procurorul nu a dispus efectuarea unei expertize medico-legale. Pe de altă parte, aceasta   menţiona un incident survenit la 8 iunie 2001, conform căruia, fiind lovită de alţi deţinuţi, a   solicitat ajutorul gardienilor şi agentul de poliţie de serviciu, Urmuz, a scos-o din celulă şi a   lovit-o cu pumnii şi picioarele.   34. La 7 noiembrie 2001, procurorul Parchetului Militar Bucureşti a audiat-o pe   reclamantă. Cu această ocazie, ea a solicitat începerea urmăririi penale pentru comportament   abuziv faţă de agenţii de poliţie de la Secţia de poliţie Cernica care ar fi agresat-o la   domiciliul său la 20 aprilie 2001. Aceasta a solicitat audierea, în calitate de martori, a doi   dintre vecinii săi, V.F. şi V.P. De asemenea, aceasta a precizat că nu dispunea de un certificat   medical. Aceasta nu a făcut nicio referire la incidentul din 8 iunie 2001.   35. La 4 septembrie 2002, procurorul l-a audiat pe V.F. cu privire la evenimentele din 20   aprilie 2001. Martorul a declarat că reclamanta şi unul dintre fraţii săi, I.C., s-au opus   executării mandatelor şi că s-au refugiat în podul casei. Unul dintre agenţii de poliţie care au   încercat să îi facă să coboare a fost rănit de aceştia cu o furcă, ceea ce a cauzat o fractură a   braţului. De asemenea, martorul a declarat că agenţii de poliţie nici nu au ameninţat-o, nici nu   au lovit-o pe reclamantă.   36. La 17 septembrie 2002, procurorul l-a audiat pe V.F. cu privire la aceleaşi fapte. V.P. a   declarat că reclamanta şi unul dintre fraţii săi, I.C., s-au opus executării mandatelor. Agenţii   de poliţie sosiţi la faţa locului au chemat mascaţii şi s-au folosit gaze lacrimogene. Ulterior,   agenţii poliţiei locale i-au acoperit capul reclamantei cu un sac şi au lovit-o.   37. La 25 septembrie 2002, procurorul l-a audiat pe S.L., şeful secţiei de poliţie Cernica la   momentul faptelor. Acesta a declarat că, în aprilie 2001, acesta s-a deplasat la domiciliul   reclamantei şi al fraţilor acesteia pentru executarea mandatelor eliberate pe numele acestora.   Având în vedere că persoanele în cauză s-au opus executării mandatelor, acesta a fost obligat   să solicite ajutorul corpului de intervenţie rapidă din cadrul Poliţiei Ilfov. Cu ocazia   incidentului, trei agenţi de poliţie au fost răniţi.   38. La 11 noiembrie 2002, Parchetul Militar Bucureşti a pronunţat o decizie de neîncepere   a urmăririi penale. Acesta a reţinut că S.L. şi alţi agenţi de poliţie de la secţia de poliţie   Cernica s-au deplasat la domiciliul reclamantei şi al fraţilor săi pentru executarea mandatelor   emise pe numele acestora în temeiul hotărârii din 15 septembrie 2000 a Judecătoriei Buftea.   Confruntaţi cu o reacţie violentă din partea reclamantei şi a unuia dintre fraţii săi, care s-au   refugiat pe acoperişul casei şi au rănit doi agenţi de poliţie aruncând diverse obiecte   contondente, agenţii de poliţie s-au văzut obligaţi să facă apel la trupele de jandarmi.   Pe de altă parte, atât reclamanta, cât şi fratele său, I.C., au fost urmăriţi penal şi condamnaţi   pentru ultraj ca urmare a acţiunilor lor (infra, procedura E). Citând declaraţia martorului V.F.,   procurorul a concluzionat că nu reieşea din probele administrate că agenţii de poliţie se făceau   vinovaţi de vreo acţiune care să intre sub incidenţa legii penale. Prin urmare, acesta a   pronunţat neînceperea urmăririi penale, pe motiv că agenţii de poliţie nu au săvârşit nicio   infracţiune.   39. Prin scrisoarea din 19 martie 2003, reclamanta, care era reţinută la momentul respectiv   în Penitenciarul Rahova, a solicitat Parchetului Militar Bucureşti să îi comunice rezultatul   investigaţiilor efectuate în urma plângerii sale introduse în octombrie 2001.   40. La 15 aprilie 2003, Parchetul Militar Bucureşti l-a informat pe reclamant, în scris, cu   privire la soluţia pronunţată de procuror după cum urmează:   „Prin decizia din 11 noiembrie 2002 a Parchetului Militar Bucureşti […] s-a pronunţat   neînceperea urmăririi penale în ceea ce îi priveşte pe agenţii de poliţie de la secţia de poliţie   Cernica, acuzaţi de [reclamantă], investigaţiile efectuate nestabilind comiterea, de către   aceştia, a vreunui fapt de natură penală.”   41. Prin scrisoarea din 7 mai 2003, reclamanta a informat parchetul că a primit „răspunsul   abuziv prin care [acesta] a disimulat adevărul”; în aceeaşi scrisoare, aceasta îi comunica   parchetului că îi „blestema pe toţi cei care luau parte la complotul” care a dus la expulzarea sa   din casa care le aparţinuse părinţilor săi.   42. La 19 aprilie 2005, reclamanta a fost pusă în libertate.   43. Prin scrisoarea din 1 noiembrie 2005 de răspuns la o cerere de informaţii, aceasta a   informat grefa Curţii că nu a primit textul integral al deciziei de neîncepere a urmăririi penale   din 11 noiembrie 2002.   44. La 14 noiembrie 2005, aceasta a solicitat Parchetului Militar să îi furnizeze o copie   integrală a acestei decizii.   45. La 18 noiembrie 2005, parchetul i-a furnizat documentul solicitat.   46. În anexă la observaţiile sale, Guvernul a prezentat scrisoarea din 13 decembrie 2007,   prin care Tribunalul Militar Bucureşti a informat Parchetul Militar Bucureşti că reclamanta nu   a sesizat această instanţă cu recurs împotriva deciziei de neîncepere a urmăririi penale.   47. Prin scrisoarea din 8 decembrie 2007, Parchetul Militar Bucureşti a informat Guvernul,   ca răspuns la cererea sa de informaţii, că reclamanta nu a introdus nici un recurs în temeiul   art. 2781 C. proc. pen. De asemenea, acesta nota că, în cadrul interogatoriului din 7 noiembrie   2001, reclamanta a precizat obiectul plângerii sale, şi anume începerea urmăririi penale   împotriva agenţilor de poliţie de la secţia de poliţie Cernica care ar fi agresat-o la 20 aprilie   2001, fără să facă totuşi vreo referire la pretinsele acte de violenţă comise împotriva sa la 8   iunie 2001. Prin urmare, pentru Parchetul Militar, investigaţiile au fost efectuate doar în raport   cu obiectul plângerii reclamantei.   E. Procedura penală pentru ultraj iniţiată împotriva reclamantei   48. Prin rechizitoriul din 14 mai 2001, reclamanta şi fratele său, I.C., au fost trimişi în   judecată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea sub acuzaţia de ultraj cu ocazia   incidentului din 20 aprilie 2001 împotriva lui V.M. şi T.M., membri ai corpului de intervenţie   rapidă din cadrul Poliţiei Ilfov. Parchetul a reţinut în rechizitoriul său că reclamanta şi I.C.,   baricadaţi în podul casei, au aruncat cu sticle, borcane şi cărămizi în agenţii de poliţie prezenţi   la faţa locului, că fratele reclamantei l-a înţepat pe V.M. în braţ cu o furcă şi că reclamanta l-a   rănit pe T.M. în umăr cu un obiect contondent.   49. În cadrul şedinţei din 18 mai 2001, reclamanta şi fratele său, ambii asistaţi de un avocat   din oficiu, au fost audiaţi. Acelaşi avocat i-a asistat ulterior la toate şedinţele de judecată în   faţa judecătoriei.   50. I.C. a declarat că agenţii de poliţie i-au ameninţat, pe el şi pe sora sa, şi au lovit-o pe   aceasta din urmă; acesta a recunoscut că a aruncat cu obiecte în agenţii de poliţie, dar a   afirmat că nu a atins nicio persoană şi că a folosit o furcă pentru a se apăra; a adăugat că   agenţii de poliţie nu au precizat motivul sosirii lor la domiciliul său.   51. Reclamanta a declarat că s-a refugiat în pod deoarece agenţii de poliţie au exprimat   ameninţări de natură sexuală; aceasta a confirmat că a aruncat din pod cu obiecte în agenţii de   poliţie şi a precizat că nu era în măsură, din respectivul unghi în care era, să vadă dacă a rănit   pe cineva; aceasta a insistat pe loviturile brutale administrate de agenţii de poliţie şi a pretins   că urmele erau în continuare vizibile.   52. La 11 iulie 2001, avocatul a solicitat o expertiză psihiatrică a clienţilor săi, precum şi   informaţii de la spitalul psihiatric în legătură cu o eventuală spitalizare a acestora; instanţa a   admis a doua cerere şi a decis să se pronunţe cu privire la prima imediat după primirea   informaţiilor de la spital.   53. La 3 septembrie 2001, spitalul de psihiatrie a informat instanţa că I.C. nu a fost   spitalizat şi că reclamanta a fost internată în 1999.   54. Prin scrisoarea înregistrată la judecătorie la 5 septembrie 2001, V.M. şi T.M. au   solicitat ca şedinţa în cadrul căreia urmau să fie audiaţi de instanţă să fie ţinută cu uşile   închise.   55. Desfăşurarea şedinţei din 5 septembrie 2001 este prezentată de procesul-verbal de   şedinţă, dactilografiat pe un formular-tip cu menţiunea „şedinţă publică”; reiese că reclamanta   şi fratele său, I.C. erau prezenţi şi asistaţi de avocatul lor, că părţile vătămate, V.M. şi T.M.,   erau şi ei prezenţi şi că parchetul a solicitat desfăşurarea cu uşile închise. În continuare,   procesul-verbal precizează că: „părţile vătămate prezente au fost audiate, iar declaraţiile lor au   fost anexate separat la dosarul cauzei”; avocatul inculpaţilor a solicitat, ca probă, efectuarea   unei expertize psihiatrice pentru a stabili dacă clienţii săi erau în măsură să discearnă   implicaţiile acţiunilor lor la momentul săvârşirii infracţiunii respective; inculpaţii înşişi au   solicitat o astfel de expertiză; instanţa a respins cererea de expertiză, pe motiv că o astfel de   probă nu era necesară având în vedere răspunsul spitalului (supra, pct. 35); că, ulterior,   avocatul inculpaţilor a solicitat audierea, în calitate de martori, a celuilalt frate al reclamantei,   T.C., şi a altor două persoane prezente la incidentele din 20 aprilie 2001, M.A. şi M.O.; că   instanţa a admis cererea privind audierea martorilor şi a amânat examinarea cauzei. Procesul-   verbal al şedinţei nu precizează dacă instanţa a admis cererea părţilor vătămate de a fi audiate   cu uşile închise. Declaraţiile celor doi agenţi de poliţie, care le reiau pe cele pe care le   prezentaseră în etapa urmăririi penale (supra, pct. 20 şi 22), au fost dactilografiate pe   formulare-tip cu menţiunea „şedinţă publică”.   56. Conform reclamantei, instanţa i-a audiat pe V.M. şi T.M. în şedinţă cu uşile închise. În   observaţiile sale, Guvernul admite că şedinţa din 5 septembrie 2001 nu a fost publică (supra,   pct. 128).   57. Şedinţa următoare a avut loc la 3 octombrie 2001, în absenţa reclamantei, dar în   prezenţa avocatului său. Instanţa a reţinut faptul că a existat o „imposibilitate de a o aduce pe   inculpată în faţa instanţei”. Aceasta i-a audiat pe cei trei martori propuşi de inculpaţi sub   rezerva reaudierii. T.C. a declarat că, la momentul sosirii agenţilor de poliţie la domiciliul său   la 20 aprilie 2001, acesta s-a conformat imediat cererii lor şi că, prin urmare, nu era în măsură   să precizeze ceea ce s-a întâmplat după plecarea sa la secţia de poliţie. Ceilalţi doi martori   propuşi de reclamantă, M.A. şi M.O., au declarat că nu au fost prezenţi la momentul   incidentelor din 20 aprilie 2001 şi că au auzit în sat că poliţia s-a deplasat la domiciliul   inculpaţilor şi că aceştia s-au opus executării mandatelor.   58. La 23 octombrie 2001, reclamanta a adresat un memoriu instanţei, în care reitera faptul   că, la 20 aprilie 2001, a fost bătută de agenţii de poliţie.   59. Dezbaterile au avut loc la 24 octombrie 2001. Reclamanta a solicitat un alt avocat din   oficiu. Cererea a fost respinsă de instanţă ca nefondată. Persoana în cauză a solicitat anexarea   la dosar a mai multor documente, printre care se numără, în special, un rechizitoriu în urma   căruia a fost condamnată înainte, precum şi mai multe hotărâri judecătoreşti. De asemenea,   instanţa a respins această cerere, considerând că documentele menţionate nu erau utile.   Avocatul reclamantei şi al fratelui său a solicitat instanţei ca pedepsele aplicate clienţilor săi   să se orienteze spre minimul prevăzut de lege. Inculpaţii au negat că au comis faptele de care   erau acuzaţi.   60. Prin hotărârea din 24 octombrie 2001, Judecătoria Buftea i-a condamnat pe reclamantă   şi pe fratele său, I.C., la şase, respectiv cinci ani de închisoare pentru ultraj. Instanţa a   considerat că reieşea din probele administrative – şi anume procesul-verbal de constatare,   fotografii, declaraţiile părţilor vătămate, declaraţiile martorilor, documentele medicale – că, la   sosirea agenţilor de poliţie de la secţia locală de poliţie, reclamanta şi I.C., înarmaţi cu o furcă   şi o sapă, s-au refugiat în podul casei şi au aruncat cărămizi, sticle şi borcane în agenţii de   poliţie, astfel încât aceştia au fost obligaţi să solicite ajutorul forţei de intervenţie rapidă a   Poliţiei Ilfov. În cadrul unei tentative de a pătrunde în pod, doi agenţi de poliţie din cadrul   forţelor de intervenţie rapidă, T.M. şi V.M., au fost răniţi, unul la braţul drept şi celălalt la   umărul stâng, prin aruncarea unui obiect contondent şi în urma unei lovituri de furcă. De   asemenea, instanţa a reţinut că, într-o primă etapă a urmăririi penale, după ce au recunoscut că   au aruncat diverse obiecte în agenţii de poliţie şi că i-au rănit pe T.M. şi pe V.M., ulterior, în   faţa instanţei, reclamanta şi I.C. au revenit asupra declaraţiilor, negând comiterea faptelor în   cauză; în opinia instanţei, o astfel de atitudine dovedea lipsa de sinceritate a persoanelor în   cauză; prin urmare, acesta a eliminat susţinerile apărării, ţinând seama şi de faptul că reieşea   din toate probele administrate în speţă, inclusiv propriile mărturii ale inculpaţilor din cursul   urmăririi penale, că aceştia au săvârşit infracţiunea de ultraj prin actele de violenţă împotriva   agenţilor de poliţie. În sfârşit, în individualizarea pedepselor, instanţa a ţinut seama de faptul   că atât reclamanta, cât şi fratele său erau recidivişti.   61. Persoana în cauză şi fratele său au introdus apel, invocând faptul că agenţii de poliţie i-   au bătut la 20 aprilie 2001.   62. Dezbaterile au avut loc la 6 februarie 2002 în faţa Tribunalului Bucureşti. Avocatul   numit din oficiu a solicitat admiterea apelului şi, pe fond, individualizarea pedepselor   pronunţate în cazul clienţilor săi; inculpaţii au precizat că lăsau cauza la aprecierea Curţii.   63. Prin hotărârea din 13 februarie 2002, tribunalul a respins apelul, considerând că   judecătoria a reţinut în mod corect situaţia de fapt şi că vinovăţia inculpaţilor reieşea din   ansamblul probelor administrate. S-a reţinut că schimbarea declaraţiilor persoanelor în cauză   în faţa judecătoriei nu se baza pe nicio explicaţie logică şi că primele declaraţii ale acestora au   fost coroborate cu celelalte probe administrate.   64. Fratele reclamantei a introdus recurs, reiterând motivele de apel. Reclamanta a   formulat de asemenea recurs, precizând că urma să îşi prezinte motivele în faţa Curţii de Apel   Bucureşti.   65. Dezbaterile în faţa curţii de apel au avut loc la 16 mai 2002. Avocatul din oficiu a   solicitat admiterea recursurilor clienţilor săi, argumentând că deciziile instanţelor inferioare   erau nelegale ca urmare a unei individualizări eronate a pedepselor; prin urmare, acesta a   solicitat o reducere a pedepselor aplicate clienţilor săi. Inculpaţii şi-au susţinut nevinovăţia,   susţinând că au fost agresaţi de poliţie.   66. Prin hotărârea din 16 mai 2002, curtea de apel a respins recursurile ca nefondate şi a   confirmat temeinicia deciziilor pronunţate de instanţele inferioare.   F. Acţiunea în restituirea casei, introdusă în temeiul Legii nr. 10/2001   67. La 16 mai 2003, în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile   preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, reclamanta a depus la   Judecătoria Buftea o cerere de restituire a casei părinteşti, care a fost vândută la licitaţie la 21   decembrie 1988.   68. Considerând că această cerere reprezenta o notificare în temeiul art. 21 din legea citată,   instanţa a transmis-o Primăriei Comunei Cernica („primăria”), pe teritoriul administrativ al   căreia se afla bunul în cauză.   69. La 7 iulie 2003, primăria a informat-o pe reclamantă că notificarea sa nu putea fi   soluţionată, aceasta nefiind efectuată prin intermediul unui executor judecătoresc, formalitate   prescrisă prin Legea nr. 10/2001.   70. Între timp, la 15 mai 2003, în temeiul aceleiaşi legi, reclamanta a introdus la Tribunalul   Bucureşti o acţiune în restituire a imobilului îndreptată împotriva Ministerului Finanţelor.   71. Prin hotărârea din 16 iunie 2003, tribunalul a respins acţiunea ca inadmisibilă, pe motiv   că reclamanta nu a urmat procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001,   care cerea notificarea unei astfel de cereri de restituire autorităţii administrative care deţinea   bunul în cauză.   72. Reclamanta a introdus apel împotriva acestei hotărâri, invocând faptul că a iniţiat   procedura administrativă privind restituirea casei în litigiu şi că primăria nu a răspuns   notificării sale.   73. Prin hotărârea din 20 ianuarie 2004, Curtea de Apel Bucureşti („curtea de apel”) a   respins ca nefondat apelul reclamantei. Aceasta a reţinut că, confruntându-se cu omisiunea   primăriei de a răspunde notificării sale, persoana în cauză trebuia să sesizeze instanţele cu o   acţiune împotriva primăriei prin care aceasta din urmă era obligată să dea curs notificării sale.   Aceasta a concluzionat că acţiunea prin care persoana în cauză a solicitat instanţelor să   dispună restituirea casei era în continuare inadmisibilă din perspectiva Legii nr. 10/2001.   74. Reclamanta şi Guvernul prezintă versiuni diferite ale comunicării hotărârii din 20   ianuarie 2004.   75. Reclamanta pretinde că, la 2 martie 2004, gardianul care avea sarcina de a face să-i   parvină această hotărâre s-a limitat la a-i citi dispozitivul şi a întrebat-o dacă urma să   formuleze recurs. Aceasta nu a primit personal copia hotărârii pronunţate în apel; ulterior, a   primit un formular şi a fost obligată să îşi redacteze recursul, fără a lua la cunoştinţă   motivarea hotărârii pronunţate în apel. La 9, 11 şi 23 martie şi 29 aprilie 2004, aceasta a   solicitat o copie a hotărârii în cauză de la administraţia penitenciarului, fără a primi vreun   răspuns. Aceasta a solicitat verbal motivele pentru care copia hotărârii nu i-a fost transmisă şi   a fost informată de faptul că cererea sa scrisă s-a rătăcit şi că trebuia să formuleze o alta. La   aprilie 2004, reclamanta a solicitat din nou în scris o copie a hotărârii citate anterior, care i-   a fost trimisă la 28 mai 2004.   76. Guvernul arată că, la 2 martie 2004, reclamantei i-a fost înmânată hotărârea în cauză.   În această privinţă, el prezintă dovada de primire şi procesul-verbal de predare, documente   semnate la 2 martie 2004, aceasta menţionând pe document faptul că intenţiona să formuleze   recurs. De asemenea, Guvernul a transmis Curţii o copie a scrisorii din 2 martie 2004,   semnată de reclamantă şi redactată pe un formular-tip, prin care anunţa că urma să introducă   un recurs împotriva hotărârii în cauză şi că urma să prezinte în instanţă motivele recursului   său. În aceeaşi zi, administraţia penitenciarului a trimis recursul reclamantei către Curtea de   Apel Bucureşti, care l-a primit la 18 martie 2004, astfel cum reiese din scrisoarea   administraţiei penitenciarului, de asemenea trimisă de Guvern; ulterior, la 4 mai 2004, dosarul   a fost trimis Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie („Înalta Curte”) în vederea examinării   recursului, astfel cum decurge din scrisoarea curţii de apel transmisă Guvernului ca răspuns la   cererea sa de informaţii. Prin scrisoarea din 21 decembrie 2007, Administraţia Penitenciarului   Târgşor a informat Guvernul că reclamanta nu i-a adresat nicio cerere la 9, 11 şi 23 martie şi   aprilie 2004 şi că singura cerere a acesteia datează din 30 aprilie 2004 şi vizează obţinerea   unei copii a hotărârii din 20 ianuarie 2004. Administraţia penitenciarului arată în aceeaşi   scrisoare că a dat curs cererii reclamantei în mai 2004, în ciuda întârzierii sale, deoarece   persoanei în cauză i se eliberase deja respectiva hotărâre la 2 martie 2004. De asemenea,   administraţia precizează că a trimis copia solicitată la momentul întoarcerii reclamantei în   Penitenciarul Târgşor, având în vedere că persoana în cauză a fost transferată la Penitenciarul   Rahova între 5 mai 2004 şi 19 mai 2004 pentru asigurarea prezenţei sale în faţa tribunalelor   Bucureşti şi Buftea la mai multe şedinţe în dosarele în care era parte. Guvernul a transmis   Curţii copia scrisorii din 30 aprilie 2004, prin care reclamanta solicita administraţiei   penitenciarului o copie a hotărârii din 20 ianuarie 2004; aceasta preciza că a solicitat deja   această copie la 11 şi 23 martie 2004. Scrisoarea în cauză poartă menţiunea scrisă de mână şi   semnată de reclamantă, prin care se atestă că a primit documentul solicitat la 28 mai 2004.   77. Prin scrisoarea din 11 ianuarie 2005, reclamanta a trimis Înaltei Curţi motivele   recursului, care au fost înregistrate la 12 ianuarie 2005.   78. În cadrul şedinţei din 19 ianuarie 2005, Înalta Curte a invocat din oficiu şi a supus   dezbaterii părţilor excepţia de nulitate a recursului reclamantei din lipsa unei motivări în   termenul stabilit de lege. Procesul-verbal al şedinţei include menţiunea conform căreia   reclamanta a solicitat „respingerea excepţiei, susţinând că recursul a fost declarat şi motivat în   termenul prevăzut de lege”.   79. Prin hotărârea pronunţată în aceeaşi zi, Înalta Curte a anulat recursul reclamantei. În   baza documentelor de la dosar, aceasta a reţinut că hotărârea atacată a fost comunicată   reclamantei la 2 martie 2004, că, în temeiul art. 303 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., motivele   recursului ar fi trebuit formulate în cele cincisprezece zile de la data comunicării şi că, având   în vedere faptul că motivele au fost prezentate la 12 ianuarie 2005, recursul a fost formulat   tardiv.   G. Pretinsul refuz al autorităţilor penitenciarului de a-i furniza reclamantei cele   necesare pentru corespondenţa sa cu Curtea   1. Versiunea reclamantei   80. Reclamanta pretinde că, pe parcursul detenţiei sale, corespondenţa sa cu grefa Curţii s-   a desfăşurat prin intermediul persoanelor din satul său, care i-au furnizat plicurile şi banii   necesari cumpărării de timbre.   81. În două rânduri, reclamanta a precizat grefei că a solicitat autorităţilor penitenciarului   cele necesare pentru corespondenţa sa cu Curtea şi că a fost refuzată de fiecare dată.   82. Astfel, în iunie 2003, reclamanta a solicitat un plic şi timbre directorului   Penitenciarului Rahova pentru a le înlocui pe cele pe care le primise de la prietenii săi şi care   se deterioraseră. Directorul i-a dat un plic, precizându-i că nu îi putea furniza timbre.   83. În cererea introdusă la 9 martie 2004 pe lângă Administraţia Penitenciarului Târgşor,   unde a fost transferată, reclamanta a solicitat şi o copie a hotărârii din 20 ianuarie 2004 a   Curţii de Apel Bucureşti şi timbre, un plic şi un formular de confirmare de primire, necesare   pentru trimiterea unei copii a hotărârii citate la Curte. Reclamanta afirmă că a trimis cererea la   martie 2004 uneia dintre cadrele penitenciarului, „doamna locotenent Corina”.   84. Conform reclamantei, la 19 martie 2004, unul dintre funcţionarii serviciului de educaţie   al penitenciarului a informat-o că administraţia penitenciarului nu îi putea furniza timbre şi că,   prin urmare, trebuia să le obţină de la persoanele care au ajutat-o înainte.   85. Reclamanta nu a trimis nicio copie a cererii sale, precizând că nu a fost în măsură să   facă o copie din cauză că nu dispunea de indigo. Totuşi, aceasta a reprodus conţinutul cererii   sale în scrisoarea trimisă Curţii cu privire la acest fapte.   86. La sfârşitul acestei scrisori de două pagini pline, reclamanta a precizat că trebuia să se   oprească din scris pentru că nu mai avea hârtie şi că urma să trimită scrisoarea la grefa Curţii   prin intermediul unor prieteni.   2. Versiunea Guvernului   87. Guvernul susţine că reclamanta nu a semnalat administraţiei penitenciarului vreo   ingerinţă în dreptul său la respectarea corespondenţei sale şi că aceasta nu a solicitat elemente   necesare corespondenţei sale cu Curtea (supra, pct. 147).   II. Dreptul şi practica internă relevante   88. Dreptul intern relevant în speţă este descris în decizia privind admisibilitatea   pronunţată în prezenta cauză [Chiriţă împotriva României (dec.), nr. 37147/02, 6 septembrie   2007].   89. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 56/2003 privind unele drepturi ale persoanelor   aflate în executarea pedepselor privative de libertate („OUG. nr. 56/2003”), publicată în   Monitorul Oficial şi intrată în vigoare la 27 iunie 2003, prevedea la art. 8 alin. (5) faptul că   cheltuielile ocazionate de exercitarea dreptului de petiţionare şi a dreptului la corespondenţă   sunt suportate de către administraţia penitenciarului în cazul în care deţinuţii nu dispun de   mijloacele băneşti necesare. În temeiul art. 3 din OUG 56/2003, deţinuţii puteau face plângere   la judecătorie cu o plângere împotriva măsurilor administraţiei penitenciarului, privitoare la   exercitarea drepturilor lor. În anexa la observaţiile sale, Guvernul a prezentat exemple de   hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauze care aveau ca obiect plângeri formulate, în temeiul   ordonanţei menţionate, de către deţinuţi care pretindeau atingeri aduse drepturilor lor de   petiţionare şi la corespondenţă.   90. De asemenea, în speţă, este relevant art. 2781 C. proc. pen., care a fost introdus în urma   modificării acestui cod prin Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 („Legea nr. 281/2003”), intrată în   vigoare la 1 ianuarie 2004. Această dispoziţie prevede posibilitatea contestării, în faţa   instanţelor, a unei ordonanţe de încetare a urmăririi penale. În ceea ce priveşte deciziile de   neîncepere a urmăririi penale pronunţate de parchet înainte de intrarea în vigoare a legii   menţionate, termenul pentru introducerea unei plângeri bazate pe art. 2781 este de un an de la   intrarea în vigoare a respectivei legi. În anexa la observaţiile sale, Guvernul a prezentat   exemple de hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauze care aveau ca obiect plângeri împotriva   deciziilor de neîncepere a urmăriri penale.   În drept   I. Cu privire la pretinsele încălcări ale art. 3 din convenţie   91. Reclamanta pretinde că a fost victima unor rele tratamente din partea agenţilor de   poliţie la 20 aprilie şi 8 iunie 2001. De asemenea, aceasta se plânge de o lipsă de eficienţă a   anchetei desfăşurate de Parchetul Militar Bucureşti cu privire la aceste fapte, pe care le-a   denunţat în plângerea sa din 5 septembrie 2001. Aceasta invocă art. 3 din convenţie, formulat   după cum urmează în părţile sale relevante:   „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”   92. Guvernul invocă inadmisibilitatea acestui capăt de cerere ca urmare a neepuizării căilor   de atac interne. Conform acestuia, reclamanta a omis să sesizeze instanţa, în termenul de un   an de la 1 ianuarie 2004, în temeiul art. 2781 C. proc. pen., pentru a se plânge de decizia de   neîncepere a urmăririi penale.   93. Acesta consideră că prezenta cauză este diferită de cauza Dumitru Popescu împotriva   României (nr. 1) (nr. 49234/99, pct. 52-56, 26 aprilie 2007), în măsura în care, în speţă, nu a   existat o perioadă lungă între momentul faptelor şi cel al intrării în vigoare a Legii nr.   281/2003.   94. Acesta adaugă faptul că reclamanta nu şi-a menţinut alegaţiile cu privire la incidentul   din 8 iunie 2001 cu ocazia interogatoriului din 7 noiembrie 2001 şi că o acţiune penală pentru   lovire şi alte violenţe nu poate fi iniţiată decât în urma unei plângeri prealabile a persoanei   vătămate.   95. În primul rând, reclamanta susţine că, la data introducerii cererii sale, la 2 octombrie   2002, nu existau dispoziţii legale care să îi permită să conteste, în faţa instanţei, decizia   procurorului de neîncepere a urmării penale; prin urmare, aceasta consideră că a epuizat căile   de atac disponibile la momentul respectiv.   96. Contrar Guvernului, persoana în cauză consideră că speţa nu trebuie diferenţiată de   cauza Dumitru Popescu (nr. 1), citată anterior, deoarece au trecut mai mult de doi ani şi   jumătate între data agresiunii şi momentul la care recursul invocat de Guvern a devenit   disponibil. Pe de altă parte, aceasta afirmă că nu a primit o copie a deciziei de neîncepere a   urmăririi penale, ceea ce, în opinia sa, făcea dificilă introducerea unei plângeri împotriva unei   decizii ale cărei motive nu le cunoştea.   97. În sfârşit, în ceea ce priveşte evenimentele din 8 iunie 2001, ea consideră că autorităţile   erau obligate să acţioneze chiar dacă aceasta nu a făcut trimitere la respectivele evenimente la   noiembrie 2001, cu ocazia audierii sale de către parchet.   98. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, art. 35 § 1 din   convenţie le impune reclamanţilor epuizarea căilor de atac disponibile în mod normal şi   suficiente în ordinea juridică internă pentru a le permite obţinerea unei reparaţii pentru   încălcările pretinse. Cu toate acestea, subliniază că trebuie să aplice respectiva regulă ţinând   seama în mod corespunzător de context, cu o anumită flexibilitate şi fără un formalism   excesiv. Acest lucru demonstrează faptul că, în general, ea trebuie să analizeze în mod realist,   nu doar acţiunile prevăzute în teorie în sistemul juridic al părţii contractante în cauză, ci şi   situaţia personală a reclamanţilor [Selmouni împotriva Franţei (GC), nr. 25803/94, pct. 77,   CEDO 1999-V şi L.Z. împotriva României, nr. 22383/03, pct. 20, 3 februarie 2009].   99. În speţă, Curtea observă că reclamanta a introdus o plângere penală privind incidentele   atât din 20 aprilie 2001, cât şi din 8 iunie 2001. De asemenea, aceasta ia act de faptul că,   audiată la 7 noiembrie 2001, persoana în cauză nu a mai făcut referire la evenimentele din 8   iunie 2001, limitându-se la a solicita începerea urmăririi penale împotriva agenţilor de poliţie   care ar fi agresat-o la 20 aprilie 2001. Prin urmare, parchetul s-a ocupat doar de evenimentele   de la 20 aprilie 2001. Apoi, Curtea evidenţiază că parchetul a pronunţat o decizie de   neîncepere a urmăririi penale la 11 noiembrie 2002 şi că noua cale de atac introdusă de art.   C. proc. pen. a devenit disponibilă la 1 ianuarie 2004; după această dată, reclamanta avea   la dispoziţie un termen de un an pentru a constata ordonanţa de încetare a urmăririi penale din   noiembrie 2002 în faţa instanţei. Curtea reaminteşte că a stabilit deja caracterul efectiv al   acestei căi de atac în ciuda faptului că ea a devenit disponibilă după introducerea cererii în   faţa sa (Stoica împotriva României, nr. 42722/02, pct. 105-109, 4 martie 2008).   100. În speţă, este incontestabil faptul că, la 15 aprilie 2003, autorităţile i-au comunicat   reclamantei, ca răspuns la cererea sa, soluţia reţinută prin decizia de neîncepere a urmăririi   penale din 11 noiembrie 2002. Astfel, acestea au informat persoana în cauză într-un termen   destul de scurt cu privire la rezultatul anchetei (a se vedea, a contrario, Lupaşcu împotriva   României, nr. 14526/03, pct. 40-42, 4 noiembrie 2008). Deşi, la momentul respectiv,   parchetul nu i-a furnizat o copie integrală a acestei decizii, acesta a informat-o totuşi că   investigaţiile efectuate nu au stabilit comiterea, de către agenţii de poliţie de la secţia de   poliţie Cernica, a vreunei fapte de natură penală (supra, pct. 40). Curtea consideră că aceste   elemente erau suficiente pentru a-i permite reclamantei să conteste decizia de neîncepere a   urmăririi penale în faţa instanţelor, care erau competente pentru a exercita un control complet   cu privire la investigaţiile efectuate de parchet şi pentru a administra probele. Astfel,   reclamanta putea să se plângă în faţa acestor instanţe atât de soluţia pronunţată în ceea ce   priveşte evenimentele din 20 aprilie 2001, cât şi în ceea ce priveşte o eventuală omisiune a   parchetului cu privire investigaţiile care trebuie desfăşurate în ceea ce priveşte evenimentele   din 8 iunie 2001. În plus, calea de atac prevăzută de Legea nr. 281/2003 a devenit disponibilă,   precum în cauza Stoica, citată anterior, la mai puţin de trei ani de la data incidentelor; o astfel   de perioadă nu este suficient de lungă pentru a altera în mod considerabil capacitatea   martorilor şi a persoanelor implicate în incidente de a-şi aminti evenimentele în cauză [a se   vedea, Stoica, citată anterior, pct. 106 şi 108, şi, a contrario, Dumitru Popescu (nr. 1), citată   anterior, pct. 56].   101. Pe de altă parte, pretinzând că autorităţile nu i-au trimis o copie integrală a deciziei de   neîncepere a urmăririi penale, reclamanta nu a dovedit că a solicitat efectiv o astfel de copie   înainte de 14 noiembrie 2005, în urma unei cereri de informaţii din partea grefei Curţii, şi că   autorităţile naţionale au refuzat să dea curs cererii sale.   102. În plus, contrar cauzei L.Z. (citată anterior, pct. 19), reclamanta nu a afirmat, ca   răspuns la observaţiile Guvernului, că nu a avut cunoştinţă de noua cale de atac, limitându-se   la a insista asupra faptului că nefurnizarea de către autorităţi a unei copii integrale a deciziei   de neîncepere a urmăririi penale a împiedicat-o să folosească această cale de atac.   103. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că trebuie să admită excepţia   ridicată de Guvern şi să declare această parte a cererii inadmisibilă în temeiul art. 35 § 3 şi 4   din convenţie.   II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din convenţie   104. În ceea ce priveşte acţiunea în restituire a casei care a aparţinut mamei sale, introdusă   în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanta consideră că anularea recursului său pentru lipsa   motivării în termenul stabilit de lege presupune încălcarea dreptului său la un proces echitabil.   Aceasta le reproşează autorităţilor penitenciarului faptul că nu i-au furnizat o copie a hotărârii   din 20 ianuarie 2004, pronunţată în apel la data pe care instanţa de ultim resort a reţinut-o ca   punct de plecare al termenului de motivare a recursului. În plus, aceasta contestă respingerea   ca inadmisibilă a acţiunii sale de către primele instanţe şi în apel, considerând că acestea au   reţinut în mod greşit faptul că ea nu a iniţiat procedura administrativă prealabilă. Aceasta   invocă art. 6 § 1 din convenţie ale cărui părţi relevante în speţă sunt formulate după cum   urmează:   „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale, de către o instanţă […], care va   hotărî […] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil […]”   A. Cu privire la admisibilitate   105. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35   § 3 din convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de   inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.   B. Cu privire la fond   1. Argumentele părţilor   a) Guvernul   106. Guvernul ia act de faptul că anularea recursului reclamantei se baza pe art. 301 şi 303   C. proc. civ., care reglementează condiţiile de introducere a acestei căi de atac. Acesta adaugă   că, conform art. 306 din acelaşi cod, nemotivarea recursului în termen de cincisprezece zile de   la data notificării hotărârii contestate antrenează nulitatea recursului. Conform Guvernului,   astfel de dispoziţii nu sunt incompatibile cu cerinţele art. 6 § 1 din convenţie.   107. Apoi, Guvernul arată că, din cauză că a semnat comunicarea, reclamanta nu poate   nega faptul că a primit o copie a hotărârii curţii de apel la 2 martie 2004 (supra, pct. 76) şi a   luat astfel la cunoştinţă de această hotărâre, şi că, prin urmare, aceasta şi-a evidenţiat intenţia   de a formula recurs împotriva hotărârii în cauză. În opinia Guvernului, afirmaţia reclamantei   conform căreia funcţionarul de la penitenciar a refuzat să îi furnizeze copia integrală a   hotărârii nu este conformă realităţii. De asemenea, acesta contestă faptul că reclamanta a   solicitat în repetate rânduri, în scris, un exemplar al hotărârii. Conform acestuia, persoana în   cauză a cerut o astfel de copie abia la 30 aprilie 2004, copie care se afla, de altfel, în dosarul   său. Respectivul document i-a fost trimis la 28 mai 2004, după întoarcerea sa la Penitenciarul   Târgşor (supra, pct. 76).   108. Guvernul adaugă că, la 2 martie 2004, cererea de recurs a reclamantei, cu menţiunea   că urma să îşi prezinte motivele de recurs în faţa instanţei de recurs, a fost transmisă Curţii de   Apel Bucureşti, care a înregistrat-o la 18 martie 2004. Or, reclamanta şi-a formulat motivele   de recurs abia la 11 ianuarie 2005, care au fost introduse la dosar la 12 ianuarie 2005.   109. Chiar dacă presupunem că comunicarea hotărârii din 20 ianuarie 2004 s-a făcut pentru   prima dată la 28 mai 2008, reclamanta şi-a prezentat motivele de recurs cu o întârziere de cel   puţin şapte luni, în timp ce termenul prevăzut de Codul de procedură civilă era de   cincisprezece zile de la notificarea deciziei contestate. Conform Guvernului, persoana în   cauză avea obligaţia generală de a cunoaşte dispoziţiile legale şi de a le respecta (nemo   censetur ignorare legem).   110. Guvernul a concluzionat că instanţele naţionale nu au încălcat dreptul reclamantei de   a accede la o instanţă.   b) Reclamanta   111. Reclamanta reiterează că, la 2 martie 2004, doar a zărit o copie a hotărârii din 20   ianuarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, prin uşa întredeschisă a celulei sale, pentru că   aceasta era practica în Penitenciarul Târgşor; apoi paznicul a întrebat-o dacă intenţiona să   formuleze recurs şi i-a cerut să scrie o astfel de declaraţie. Reclamanta insistă asupra faptului   că a solicitat o copie a hotărârii la 9, 11 şi 23 martie şi 29 şi 30 aprilie 2004. Cu toate acestea,   nu a putut face copii ale cererilor sale. Aceasta îşi justifică întârzierea cu care a formulat   motive de recurs prin situaţia sa vulnerabilă: în penitenciar, a avut mari dificultăţi în a obţine   cele necesare introducerii unei acţiuni în faţa instanţei; pe de altă parte, din cauza lipsei de   resurse financiare, nu a fost reprezentată de un avocat; aceasta consideră că, chiar dacă ar fi   putut, teoretic, să obţină asistenţă judiciară, ar fi fost nevoie de proceduri greoaie şi încete şi   că, din câte ştia, în orice caz, instanţele româneşti şi Baroul Bucureşti acordau foarte rar acest   beneficiu în cadrul procedurilor civile.   112. De asemenea, în cazul său, termenul de cincisprezece zile pentru motivarea recursului   său a fost prea scurt. După părerea sa, dispoziţiile Codului de procedură civilă au fost aplicate   în mod automat, fără nicio considerare a circumstanţelor speţei. În această privinţă, ea citează   cauza Pérez de Rada Cavanilles împotriva Spaniei (28 octombrie 1998, pct. 49, Culegere de   hotărâri şi decizii 1998-VIII).   2. Motivarea Curţii   113. Curtea reaminteşte că autorităţile naţionale, în special tribunalele şi curţile de apel,   sunt cele care au, în primul rând, competenţa de a interpreta legislaţia internă. Acest lucru este   deosebit de adevărat în ceea ce priveşte interpretarea de către instanţe a normelor de natură   procedurală, precum termenele care reglementează depunerea documentelor sau introducerea   recursurilor (a se vedea, mutatis mutandis, Tejedor García împotriva Spaniei, 16 decembrie   1997, pct. 31, Culegere 1997-VIII). Pe de altă parte, Curtea reaminteşte că legislaţia   referitoare la formalităţile şi termenele care trebuie respectate pentru a formula un recurs   vizează asigurarea bunei administrări a justiţiei şi respectarea, în special, a principiului   securităţii juridice. Persoanele în cauză trebuie să se aştepte ca aceste reguli să fie aplicate   (Rodriguez Valin împotriva Spaniei, nr. 47792/99, pct. 22, 11 octombrie 2001). Cu toate   acestea, reglementarea în cauză, sau aplicarea acesteia, nu trebuie să împiedice justiţiabilul să   se prevaleze de o cale de atac disponibilă (Miragall Escolano şi alţii împotriva Spaniei, nr.   38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98,   41487/98 şi 41509/98, pct. 36, CEDO 2000-I).   114. Aplicând aceste principii prezentei speţe, Curtea observă că, în dreptul românesc,   potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de cincisprezece zile; în conformitate cu   art. 303 alin. (1) din acelaşi cod, motivele recursului trebuie formulate înainte de expirarea   termenului de recurs; conform art. 303 alin. (2), termenul pentru depunerea motivelor   recursului se socoteşte de la comunicarea hotărârii atacate.   115. Curtea ia act de faptul că părţile au puncte de vedere divergente cu privire la data   comunicării hotărârii din 20 ianuarie 2004: Guvernul susţine că această comunicare s-a făcut   la 2 martie 2004, în timp ce reclamanta o plasează la 28 mai 2004. De asemenea, Curtea   evidenţiază faptul că instanţa naţională supremă, sesizată cu recursul formulat de reclamantă,   a considerat, în baza documentelor de la dosar, că hotărârea în cauză i-a fost notificată   reclamantei la 2 martie 2004 şi că, prin urmare, prin depunerea motivelor sale de recurs la 12   ianuarie 2005, aceasta nu a respectat termenul prevăzut de lege. Data de 2 martie 2004 reiese,   pe de altă parte, din dovada notificării hotărârii prezentate de Guvern, document datat şi   semnat de reclamantă.   116. În orice caz, în faţa instanţei supreme, reclamanta nici nu a avansat o altă dată pentru   comunicarea hotărârii judecătoreşti contestate, nici nu a invocat vreun motiv care să o fi   împiedicat să formuleze motivele de recurs în termenul prevăzut de lege.   117. În măsura în care reclamanta pretinde că a solicitat o copie a hotărârii în repetate   rânduri după 2 martie 2004 şi că aceasta i-a fost comunicată la 28 mai 2004, Curtea consideră   că acest argument, prezentat pentru prima dată în faţa sa, nu poate conduce la concluzia că   persoanei în cauză nu i s-a comunicat hotărârea la 2 martie 2004, lucru reţinut de reclamantă   în notificarea sa şi de Înalta Curtea în hotărârea din 19 ianuarie 2004.   118. Chiar dacă presupunem că hotărârea în cauză nu i-a fost comunicată pentru prima   oară reclamantei decât la 28 mai 2004, Curtea observă că, în orice caz, persoana în cauză a   formulat motive de recurs la peste şase luni de la această dată, în loc de cele cincisprezece zile   ale termenului legal.   119. Spre deosebire de reclamantă, Curtea consideră că un termen de cincisprezece zile   pentru motivarea recursului este de obicei suficient. În cauza citată de persoana în cauză,   persoana dispunea doar de un termen deosebit de scurt, de trei zile pentru a introduce recursul   (Pérez de Rada Cavanilles, citată anterior, pct. 46-47; a se vedea, de asemenea, mutatis   mutandis, Rodriguez Valin, citată anterior, pct. 28). Bineînţeles, un astfel de termen de   cincisprezece zile poate pune probleme pentru persoanele aflate în detenţie care, în   consecinţă, nu au acces la consiliere ca o persoană în libertate. Totuşi, în speţă, astfel cum   admite chiar reclamanta (supra, pct. 111), aceasta ar fi putut solicita accesul la asistenţa   judiciară; or, dosarul nu include nici un indiciu cu privire la un astfel de demers, nici la vreun   refuz din partea autorităţilor în această privinţă. În orice caz, reclamanta nu şi-a susţinut   alegaţiile conform cărora procedurile care vizau obţinerea beneficiului asistenţei judiciare   erau greoaie, iar acest beneficiu era rar acordat în cadrul procedurilor civile.   Din aceste motive, Curtea nu consideră necesară soluţionarea chestiunii dacă termenul de   cincisprezece zile era prea scurt pentru un deţinut.   120. În concluzie, Curtea consideră că aplicarea de către Înalta Curte a normelor referitoare   la termenul prevăzut de lege pentru motivarea recursului nu a adus atingere dreptului   reclamantei de a accede la o instanţă (a se vedea, a contrario, Miragall Escolano şi alţii, citată   anterior, pct. 38).   121. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie.   III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie   122. Fără a invoca vreun articol din convenţie, reclamanta se plânge de un refuz din partea   administraţiei penitenciarului de a-i pune la dispoziţie o copie a hotărârii pronunţate în apel la   ianuarie 2004 în cadrul procedurii pe care a iniţiat-o în temeiul Legii nr. 10/2001. Curtea   consideră că acest capăt de cerere se întemeiază pe art. 8 din convenţie.   123. Totuşi, având în vedere faptul că alegaţiile reclamantei cu privire la acest punct   vizează în esenţă aceleaşi aspecte ca cele deja examinate din perspectiva art. 6 § 1 din   convenţie, Curtea consideră că nu trebuie examinate admisibilitatea şi temeinicia acestui capăt   de cerere (a se vedea, printre altele, mutatis mutandis, Glod împotriva României, nr.   41134/98, pct. 46, 16 septembrie 2003, Albina împotriva României, nr. 57808/00, pct. 42, 28   aprilie 2005, Lungoci împotriva României, nr. 62710/00, pct. 48, 26 ianuarie 2006, şi Iorga   împotriva României, nr. 4227/02, pct. 60, 25 ianuarie 2007).   IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 şi 3 d) din convenţie   124. În ceea ce priveşte procedura penală împotriva sa pentru ultraj, finalizată prin   hotărârea din 16 mai 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta se plânge de faptul că   instanţa a respins toate cererile sale de audiere a martorilor apărării şi nu a administrat probele   privind susţinerile sale de rele tratamente. Reproşând Judecătoriei Buftea decizia de a   organiza şedinţa din 5 septembrie 2001 cu uşile închise, în cursul căreia au fost audiate părţile   civile, aceasta consideră şi că i-a fost încălcat dreptul său conform căruia cauza sa să fie   examinată public. În sfârşit, aceasta se plânge de faptul că, în cadrul şedinţei din 3 octombrie   2001, nu a fost adusă în faţa respectivei instanţe. Reclamanta invocă art. 6 § 1 şi 3 d) din   convenţie, ale cărui părţi relevante în speţă sunt formulate după cum urmează:   „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public […] a cauzei sale [...] de către o   instanţă [...] care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.   3. Orice acuzat are, în special, dreptul:   d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea   martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.”   A. Cu privire la admisibilitate   125. Curtea constată că aceste capete de cerere nu sunt în mod vădit nefondate în sensul   art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea constată că acestea nu prezintă niciun alt motiv   de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarate admisibile.   B. Cu privire la fond   1. Argumentele părţilor   a) Guvernul   126. Guvernul susţine că, dacă reclamanta nu a fost prezentă la şedinţa din 3 octombrie   2001, aceasta s-a datorat unei imposibilităţi obiective de asigurare a prezenţei sale şi că, pe de   altă parte, aceasta a asistat la toate şedinţele în faţa instanţelor. Apoi, acesta afirmă că toţi   martorii apărării au fost audiaţi de instanţă în prezenţa avocatului reclamantei şi că aceasta din   urmă nu a solicitat reaudierea lor în prezenţa sa, deşi a solicitat alte probe în şedinţa din 24   octombrie 2004. Prin urmare, aceasta a avut posibilitatea de a se apăra de o manieră   echitabilă. Declaraţiile sale au fost respinse de instanţă din cauza versiunilor contradictorii   prezentate de aceasta în faţa parchetului şi tribunalului, ceea ce a contribuit la deteriorarea   credibilităţii sale (Asch împotriva Austriei, 26 aprilie 1991, pct. 29, seria A nr. 203). Pe de altă   parte, reclamanta nu a solicitat alte probe în apel şi recurs.   127. Guvernul arată că, în cauza Erkan Orhan împotriva Turciei (nr. 19497/02, pct. 29-31,   martie 2007), Curtea a stabilit încălcarea art. 6 § 1 din convenţie pe motiv că la nicio etapă a   procedurii persoana în cauză nu a beneficiat de audiere în faţa instanţelor interne. Acesta   precizează că, în speţă, spre deosebire de cauza citată anterior, reclamanta a fost audiată în   primă instanţă de către Judecătoria Buftea. Acesta adaugă că rolul Curţii nu este de a se   pronunţa cu privire la culpabilitatea reclamantei sau cu privire la chestiunea de a şti dacă   instanţele naţionale au apreciat în mod corect faptele şi au aplicat legea, ci de a examina   susţinerile reclamantei conform cărora desfăşurarea procedurii în ansamblu nu i-a garantat un   proces echitabil (a se vedea, mutatis mutandis, Donadzé împotriva Georgiei , nr. 74644/01,   pct. 30-31, 7 martie 2006).   128. În ceea ce priveşte caracterul nepublic al şedinţei din 5 septembrie 2001, Guvernul   susţine că este singura şedinţă care nu a fost publică, decizie care a răspuns cererii părţilor   vătămate – agenţii de poliţie – şi a procurorului. Conform Guvernului, o şedinţă cu uşile   închise a apărut ca necesară pentru a proteja demnitatea şi viaţa privată a părţilor vătămate. În   orice caz, nici reclamanta, nici avocatul său nu s-au opus deciziei instanţei de a desfăşura   şedinţa în cauză cu uşile închise.   b) Reclamanta   129. Reclamanta consideră că decizia instanţei de a desfăşura o şedinţă cu uşile închise   este nelegală şi că motivele unei astfel de decizii nu apar în procesul-verbal al şedinţei; prin   urmare, opinia Guvernului conform căreia instanţa dorea să protejeze demnitatea şi viaţa   privată a agenţilor de poliţie este doar o speculaţie. În orice caz, aceasta nu dă crezare   argumentului conform căruia demnitatea sau viaţa privată a agenţilor de poliţie era în joc,   vătămările care i se reproşau nefiind, în opinia sa, decât consecinţa acţiunilor acestora în   calitate de agenţi în exercitarea funcţiunii; în plus, având în vedere că era vorba de susţineri de   rele tratamente din partea agenţilor statului, publicul avea, în opinia sa, dreptul de a fi   informat.   130. Reclamanta se miră de măsura solicitată pentru protecţia demnităţii şi vieţii private a   agenţilor de poliţie doar pentru şedinţa din 5 septembrie 2001 şi pentru niciuna dintre   şedinţele ulterioare.   131. În ceea ce priveşte şedinţa din 3 octombrie 2001, desfăşurată în absenţa sa, reclamanta   consideră că Guvernul nu a precizat în ce consta „imposibilitatea obiectivă” (supra, pct. 126)   menţionată. Aceasta consideră că decizia judecătoriei de a audia martorii „sub rezerva unei   noi audieri” nu se baza pe nicio dispoziţie legală, ci reprezenta o practică vagă şi regretabilă a   instanţelor româneşti, având în vedere că nici o altă audiere a martorilor nu a avut loc în   prezenţa sa.   132. Reclamanta susţine că judecătoria trebuia să o informeze cu privire la posibilitatea   solicitării unei noi audieri a martorilor. Aceasta prezintă cererea din 24 octombrie 2001 care   viza desemnarea unui alt avocat ca indiciu al lipsei de comunicare dintre ea şi avocatul în   cauză şi ca semn că nu şi-a putut exercita drepturile procedurale.   133. În concluzie, aceasta reiterează faptul că instanţele nu au ţinut seama de susţinerile   sale privind relele tratamente aplicate de agenţii de poliţie şi a căror victimă a fost.   2. Motivarea Curţii   134. Întrucât cerinţele de la art. 6 § 3 reprezintă aspecte specifice ale dreptului la un proces   echitabil garantat de art. 6 § 1, Curtea va examina plângerile reclamantei din punct de vedere   al acestor două texte coroborate.   135. Aceasta reaminteşte că admisibilitatea probelor intră în primul rând sub incidenţa   normelor de drept intern şi că, în principiu, instanţele naţionale trebuie să evalueze probele   administrate. Sarcina Curţii constă în a cerceta dacă procedura examinată în ansamblul său,   inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil [a se vedea,   printre mulţi alţii, Asch, citată anterior, pct. 26, Stanca împotriva României (dec.), nr.   59028/00, 27 aprilie 2004].   136. În speţă, Curtea observă că instanţele naţionale au condamnat-o pe reclamantă pentru   ultraj, bazându-se pe ansamblul probelor administrate. În măsura în care reclamanta pretinde   că aceste instanţe au respins cererile sale care vizau audierea martorilor apărării, Curtea   observă că cei trei martori propuşi de persoana în cauză au fost audiaţi de judecătorie la 3   octombrie 2001 (supra, pct. 57). Deşi reclamanta nu a fost adusă la această şedinţă, Curtea ia   act de faptul că avocatul său era prezent şi că, prin urmare, a fost informat că respectivii   martori au fost audiaţi „sub rezerva unei noi audieri”. La şedinţa următoare, din 24 octombrie   2001, nici reclamanta, nici avocatul său nu au solicitat o nouă audiere a martorilor în cauză. În   orice caz, reclamanta nu s-a plâns prin intermediul căilor de atac, de care s-a folosit prin   faptul că martorii pe care i-a propus au fost audiaţi în absenţa sa, iar ea nu a contestat în nici   un fel mărturiile acestora.   137. În măsura în care reclamanta reproşează instanţelor faptul că nu au administrat probe   legate de alegaţiile sale de rele tratamente, Curtea ia act, în primul rând, de faptul că, în   declaraţia sa în faţa procurorului şi în prezenţa unui avocat, reclamanta nu a pretins că a   suferit rele tratamente din partea agenţilor de poliţie (supra, pct. 18). Apoi, în faţa instanţelor   naţionale, persoana în cauză a arătat că agenţii de poliţie au agresat-o, fără a furniza totuşi   vreun element care să îi susţină plângerea şi fără a solicita administrarea vreunei probe   speciale în această privinţă, nici în faţa judecătoriei, nici în faţa instanţelor superioare, deşi a   fost asistată de un avocat la fiecare etapă a procedurii şi putea formula cereri de probe. În   plus, susţinerile de rele tratamente nu au fost confirmate de cei trei martori pe care reclamanta   însăşi i-a propus, persoanele în cauză declarând că nu au fost prezente la momentul   incidentelor (supra, pct. 57). În orice caz, instanţele naţionale au respins susţinerile apărării   reclamantei, considerând că modificarea declaraţiilor sale, fără vreo explicaţie logică şi   nefiind întemeiate pe vreun motiv real, denotau lipsă de sinceritate (supra, pct. 60 şi 63).   138. În ceea ce priveşte şedinţa din 5 septembrie 2001, Curtea ia act de faptul că nu reiese   din procesul-verbal al şedinţei că aceasta s-a desfăşurat cu uşile închise, cu atât mai mult cu   cât procesul-verbal al declaraţiilor părţilor vătămate par să menţioneze o şedinţă publică. De   asemenea, nu există niciun element care să stabilească dacă judecătoria s-a pronunţat cu   privire la cererea celor doi agenţi de poliţie care viza audierea lor cu uşile închise. Totuşi,   având în vedere că Guvernul recunoaşte că şedinţa a avut loc cu uşile închise, Curtea admite   că s-a procedat astfel în speţă.   139. În această privinţă, ea reaminteşte că dreptul fiecărei persoane la „audierea în mod   public” a cauzei sale presupune, în principiu, dreptul la un „public”. Prin transparenţa pe care   o acordă administrării justiţiei, publicitatea procedurii ajută la atingerea scopului art. 6 § 1, şi   anume un proces echitabil, a cărui garantare se numără printre principiile oricărei societăţi   democratice (Pretto şi alţii împotriva Italiei, 8 decembrie 1983, pct. 21, seria A nr. 71, şi   Erkan Orhan, citată anterior, pct. 27). Pe de altă parte, mijloacele de probă trebuie prezentate,   în mod normal, acuzatului în şedinţă publică, în vederea unei dezbateri contradictorii [a se   vedea, printre altele, Gauthier împotriva Franţei (dec.), nr. 61178/00, 24 iunie 2003].   140. În speţă, Curtea constată că, în mod similar Guvernului, şedinţa din 5 septembrie 2001   a fost singura desfăşurată cu uşile închise. În aceste condiţii, dosarul nu include nici un   document care să permită să se reţină că judecătoria şi-a motivat decizia de a desfăşura   şedinţa cu uşile închise. Cu toate acestea, Curtea evidenţiază că declaraţiile părţilor vătămate   făcute cu ocazia acestei şedinţe şi care se limitau la a reitera declaraţiile pe care acestea din   urmă le-au făcut în faţa parchetului au fost furnizate la dosar, astfel încât avocatul reclamantei   putea avea acces la ele şi, după caz, le putea contesta. Reclamanta nu s-a plâns niciodată   folosind căile de atac de caracterul nepublic al şedinţei în cauză şi nu a pretins că afirmaţiile   părţilor vătămate erau false. În orice caz, declaraţiile celor doi agenţi de poliţie nu au   reprezentat nici singura probă, nici proba determinantă în condamnarea persoanei în cauză;   din contră, această condamnare s-a întemeiat pe un ansamblu de mijloace de probă obţinute   atât la stadiul instrumentării, cât şi în faţa instanţei, şi anume: procesul-verbal de constatare,   fotografiile, declaraţiile părţilor vătămate, declaraţiile martorilor şi documentele medicale.   141. În plus, reclamanta a fost audiată de judecătorie.   142. Prin urmare, Curtea consideră că nici faptul că şedinţa din 5 septembrie 2001 s-a   desfăşurat cu uşile închise, nici absenţa reclamantei la şedinţa din 3 octombrie 2001 nu au   afectat echitatea procedurii.   143. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că procedura urmată în speţă,   considerată în ansamblu, a răspuns cerinţelor unui proces echitabil.   144. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 şi 3 d) din convenţie.   V. Cu privire la pretinsele încălcări ale art. 8 şi 34 din convenţie   145. Reclamanta se plânge de refuzul autorităţilor penitenciarului de la Penitenciarul   Rahova în iunie 2003 şi al celor de la Penitenciarul Târgşor în martie 2004 de a-i furniza   plicurile şi timbrele necesare corespondenţei sale cu Curtea. Capetele de cerere ale   reclamantei trebuie examinate din perspectiva art. 8 şi 34 din convenţie, formulate după cum   urmează:   Art. 8   „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a   corespondenţei sale.   2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest   amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru   securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor   penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”   Art. 34   „Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală   sau orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi   contractante a drepturilor recunoscute în convenţie sau în protocoalele sale. Înaltele părţi contractante se   angajează să nu împiedice prin nicio măsură exerciţiul eficace al acestui drept.”   1. Argumentele părţilor   a) Guvernul   146. Guvernul consideră că, începând cu 27 iunie 2003, reclamanta se putea folosi de   dispoziţiile OUG nr. 56/2003, ceea ce îi permite să formuleze o plângere în faţa instanţei   pentru a-şi prezenta capătul de cerere întemeiat pe dreptul său la respectarea corespondenţei   sale. Acesta susţine că o astfel de cale reprezenta un recurs efectiv şi prezintă în această   privinţă exemple de decizii ale instanţelor (supra, pct. 89).   147. Acesta adaugă că reclamanta nu a semnalat personalului penitenciarului nereguli cu   privire la dreptul său la respectarea corespondenţei sale. În această privinţă, el prezintă o   scrisoare din 21 noiembrie 2007 a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. Având în   vedere numărul de scrisori trimise Curţii şi altor instituţii, acesta consideră că persoana   interesată a dispus de cele necesare corespondenţei sale. În plus, acesta deduce din scrisoarea   din 21 decembrie 2007 a Penitenciarului Târgşor că reclamanta nu a solicitat hârtie, plicuri   sau timbre.   148. Pe de altă parte, între 30 aprilie 2004 şi 19 aprilie 2005, reclamanta a avut bani în   contul său, şi anume 134 964 lei româneşti (ROL) care proveneau din salarii şi 429 096 ROL   care proveneau din alte surse; la 28 mai 2004, aceasta a făcut cumpărături de 136 000 ROL; la   aprilie 2005, data repunerii sale în libertate, aceasta avea în cont 15 lei româneşti noi.   149. Având în vedere resursele financiare de care dispunea reclamanta, Guvernul consideră   că nu se poate reproşa administraţiei penitenciarului faptul că nu i-a asigurat persoanei în   cauză cele necesare corespondenţei sale cu Curtea. Chiar dacă presupunem că reclamanta nu   dispunea de mijloace pentru a şi le procura, direcţia penitenciarului nu putea asigura   furnizarea acestora din oficiu, o cerere scrisă din partea persoanei în cauză fiind necesară.   150. În sfârşit, Guvernul precizează că, în 2004, 348 de plicuri timbrate au fost furnizate   persoanelor private de libertate, iar în 2005, 299. Prin urmare, acesta consideră că prezenta   cauză diferă de cauza Cotleţ împotriva României (nr. 38565/97, 3 iunie 2003).   b) Reclamanta   151. Conform reclamantei, calea indicată de Guvern, şi anume folosirea dispoziţiilor OUG   nr. 56/2003, nu reprezenta un recurs efectiv, o acţiune în faţa unei instanţe care presupune o   perioadă de timp incompatibilă cu termenele stricte stabilite pentru a se adresa Curţii. De   asemenea, cauza sa nu trebuie diferenţiată de cauza Cotleţ.   152. Aceasta adaugă că dispunea doar de o sumă infimă de aproximativ 10 euro.   2. Motivarea Curţii   153. Curtea observă că, în opinia reclamantei, refuzul pe care îl reproşează penitenciarelor   în ceea ce priveşte asigurarea celor necesare pentru corespondenţa sa cu Curtea datează din   iunie 2003 şi din martie 2004. Începând cu 27 iunie 2003, data intrării în vigoare a OUG nr.   56/2003, reclamanta avea posibilitatea de a sesiza judecătoria cu o plângere împotriva unui   astfel de refuz, ceea ce nu a făcut.   154. În această privinţă, Curtea reaminteşte că a stabilit deja eficienţa respectivei căi de   atac, care să îi permită persoanei în cauză să ridice în faţa instanţelor interne un capăt de   cerere întemeiat pe o încălcare a dreptului său la respectarea corespondenţei (Petrea împotriva   României, nr. 4792/03, pct. 35-36, 29 aprilie 2008).   155. Rezultă că, în măsura în care se întemeiază pe art. 8 al convenţiei, această parte a   cererii trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 § 1 şi 4 din convenţie, pentru neepuizarea   căilor interne de atac.   156. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dreptului de recurs individual (art. 34 din   convenţie), Curtea reaminteşte că, pentru ca mecanismul de recurs individual să fie eficient,   este de cea mai mare importanţă ca reclamanţii, declaraţi sau potenţiali, să fie liberi să   comunice cu Curtea, fără ca autorităţile să-i preseze în vreun fel să-şi retragă sau să-şi   modifice plângerile [Cotleţ, citată anterior, pct. 69, Iambor împotriva României (nr. 1), nr.   64536/01, pct. 212, 24 iunie 2008, şi Gagiu împotriva României, nr. 63258/00, pct. 94, 24   februarie 2009].   157. În speţă, având în vedere toate documentele de la dosar, Curtea nu poate reţine că   autorităţile au exercitat acte de intimidare a reclamantei care să o facă să îşi retragă sau   modifice cererea [a se vedea, de asemenea, Rupa împotriva României (nr. 1), nr. 58478/00,   pct. 244, 16 decembrie 2008, şi, a contrario, Cotleţ, citată anterior, pct. 70-71, Kniazev   împotriva Rusiei, nr. 25948/05, pct. 117-118, 8 noiembrie 2007, Iambor (nr.1), citată anterior,   pct. 217, şi Gagiu, citată anterior, pct. 97]. În orice caz, Curtea nu consideră ca stabilit faptul   că, în speţă, corespondenţa reclamantei a fost împiedicată de autorităţi în vreun fel (Mogoş   împotriva României, nr. 20420/02, pct. 130-132, 13 octombrie 2005).   158. Prin urmare, Curtea consideră că este necesar să se declare acest capăt de cerere   admisibil, dar concluzionează în sensul că statul pârât nu a încălcat obligaţiile care îi reveneau   în temeiul art. 34 din convenţie.   Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,   1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1   (dreptul de a accede la o instanţă), pe art. 6 § 1 şi 3 d) (echitatea procedurii) şi pe art. 34 din   convenţie şi inadmisibilă pentru capetele de cerere întemeiate pe art. 3 şi 8 (interzicerea   relelor tratamente, refuzul autorităţilor penitenciarului de a-i furniza reclamantei cele necesare   corespondenţei sale cu Curtea şi împiedicarea dreptului de recurs individual);   2. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie;   3. Hotărăşte că a fost încălcat articolul 6 § 1 şi art. 6 § 3 d) din convenţie;   4. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 34 din convenţie;   5. Hotărăşte că nu este necesar să examineze separat admisibilitatea şi temeinicia capătului   de cerere întemeiat pe art. 8 din convenţie (refuzul autorităţilor penitenciarului de a-i furniza   reclamantei hotărârea din 20 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti);   Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 29 septembrie 2009, în temeiul   art. 77 § 2 şi 3 din regulament.   Stanley Naismith   Grefier adjunct   Josep Casadevall   Preşedinte