37431/02

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii, efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”         SECŢIUNEA A PATRA         CAUZA JOSAN c. MOLDOVEI   (Cererea nr. 37431/02)           HOTĂRÂRE     STRASBOURG   21 martie 2006         DEFINITIVĂ   21/06/2006   Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale. În cauza Josan c. Moldovei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:  Sir Nicolas Bratza, Preşedinte,  Dl G. Bonello,  Dl K. Traja,  Dl S. Pavlovschi,  Dl L. Garlicki,  Dna L. Mijović,  Dl J. Šikuta, judecători, şi dna F. Elens-Passos, Grefier adjunct al Secţiunii, Deliberând la 28 februarie 2006 în şedinţă închisă, Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată: PROCEDURA 1. La originea cauzei se află cererea (nr. 37431/02) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de un cetăţean al Republicii Moldova, dna Vera Josan („reclamantul”), la 4 octombrie 2002. 2. Reclamantul a fost reprezentată de dl Vitalie Iordachi, care a acţionat în numele organizaţiei obşteşti „Juriştii pentru drepturile omului”, o organizaţie non-guvernamentală din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul său, dl Vitalie Pârlog. 3. Reclamantul s-a plâns de faptul că drepturile sale garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei şi dreptul său la respectarea bunurilor sale au fost încălcate ca urmare a neexecutării hotărârii judecătoreşti irevocabile a Curţii de Apel din 11 aprilie 2002 şi a casării ulterioare a acesteia prin recursul în anulare depus de Procuratura Generală. 4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii. La 7 ianuarie 2003, o Cameră a acestei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu articolul 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis examinarea fondului concomitent cu admisibilitatea cererii. De asemenea, ea a decis, în temeiul articolului 41 al Regulamentului Curţii, să acorde prioritate cauzei datorită vârstei înaintate a reclamantului şi a stării precare a sănătăţii acestuia. 5.  Atât reclamantul, cât şi Guvernul au prezentat observaţii cu privire la fondul cauzei (articolul 59 § 1 al Regulamentului Curţii).   ÎN FAPT I.  CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 6. Reclamantul s-a născut în 1931 şi locuieşte în localitatea Hagimus. 7. Ca urmare a construcţiei unui drum public, locuinţa acestuia a fost avariată şi el a intentat o acţiune judiciară împotriva consiliului local. 8. La 1 iunie 2001, reclamantul a obţinut o hotărâre judecătorească în favoarea sa, potrivit căreia consiliul local era obligat să-i plătească suma de 155,868 lei moldoveneşti (MDL). La 29 ianuarie 2002, Tribunalul Chişinău a respins apelul consiliului local. La 11 aprilie 2002, Curtea de Apel a respins recursul consiliului local, hotărârea devenind irevocabilă. 9. Din documentele prezentate de reclamant rezultă că, la 21 mai 2002, Judecătoria sectorului Căuşeni a transmis un titlu executoriu Departamentului de Executare a Deciziilor Judecătoreşti Căuşeni. 10. Reclamantul s-a plâns de mai multe ori la Judecătoria raionului Căuşeni şi la Ministerul Justiţiei de neexecutarea hotărârii judecătoreşti pronunţate în favoarea sa. 11. Printr-o scrisoare din 28 august 2002, Ministerul Justiţiei a informat reclamantul despre faptul că, în cursul procedurii de executare, instanţa judecătorească a decis să schimbe modul de executare a hotărârii judecătoreşti şi că la 29 iulie 2002 aceasta a emis o încheiere în acest sens. Decizia respectivă a fost contestată de una din părţile la proces. 12. Între timp, la 11 iulie 2002, Procuratura Generală a depus recurs în anulare, prin care a solicitat Curţii Supreme de Justiţie casarea tuturor hotărârilor judecătoreşti şi redeschiderea procedurii. 13. La 2 octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare, a casat toate hotărârile judecătoreşti şi a dispus redeschiderea procedurii. Procedura redeschisă se află încă pe rolul instanţelor judecătoreşti naţionale. II. DREPTUL INTERN RELEVANT     14. Legislaţia internă relevantă a fost expusă în hotărârile Curţii în cauzele Prodan v. Moldova, nr. 49806/99, § 31, ECHR 2004-III, şi Roşca v. Moldova, nr. 6267/02, § 16, 22 martie 2005. ÎN DREPT 15. Reclamantul s-a plâns că, prin neexecutarea hotărârii judecătoreşti irevocabile pronunţate în favoarea sa şi casarea ulterioară a acesteia prin intermediul unei cereri de tip Brumărescu, au fost încălcate drepturile sale garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei, care, în partea sa relevantă, prevede următoarele: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeinicii oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. ...” 16. De asemenea, reclamantul a susţinut că, din cauza neexecutării hotărârii judecătoreşti pronunţate în favoarea sa şi a casării ulterioare a acesteia, el nu a putut beneficia de bunurile sale, astfel fiindu-i încălcat dreptul la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie. Articolul 1 Protocolul nr. 1 prevede următoarele: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii, sau a amenzilor.” I. ADMISIBILITATEA PRETENŢIILOR A. Neexecutarea hotărârii judecătoreşti în favoarea reclamantului 17. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne în ceea ce priveşte această pretenţie. Întrucât această pretenţie este, în orice caz, inadmisibilă, ca vădit nefondată (a se vedea mai jos), Curtea nu consideră necesar a decide asupra obiecţiei formulate de Guvern. 18. Curtea reaminteşte că o întârziere în executarea unei hotărâri judecătoreşti poate fi justificată în anumite circumstanţe (a se vedea Burdov v. Russia, nr. 59498/00, § 35, ECHR 2002-III). Curtea trebuie să examineze dacă durata procedurilor de executare, în care reclamantul a fost parte, a depăşit cerinţa „termenului rezonabil” garantată în articolul 6 § 1 (a se vedea mutatis mutandis hotărârile Di Pede v. Italy şi Zappia v. Italy din 26 septembrie 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996-IV, §§ 20-24 şi, respectiv, 16-20). În acest sens, Curtea reaminteşte că rezonabilitatea duratei procedurilor trebuie evaluată în lumina circumstanţelor cauzei, cu referire la criteriile stabilite în jurisprudenţa sa, în special, complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor care examinează cauza (a se vedea, ca una recentă, hotărârea Kormacheva v. Russia, nr. 53084/99, § 51, 29 ianuarie 2004). 19. În mod normal, perioada care urmează a fi luată în consideraţie va începe, potrivit legislaţiei Republicii Moldova, la data la care reclamantul a solicitat oficial executarea hotărârii judecătoreşti pronunţate în favoarea sa. Deoarece reclamantul nu a prezentat o astfel de informaţie, Curtea va considera că această dată este 21 mai 2002, când titlul executoriu a fost expediat Departamentului de Executare a Deciziilor Judecătoreşti Căuşeni. Sfârşitul perioadei urmează a fi considerat 2 octombrie 2002, când hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea reclamantului a fost casată de Curtea Supremă de Justiţie. Prin urmare, procedurile de executare au durat patru luni şi zece zile. 20. Curtea notează că, în cursul acestei perioade, procedura de executare a fost suspendată din cauza cererii uneia din părţile la proces de a schimba modul de executare, şi a procedurilor cu privire la această cerere (a se vedea paragraful 11 de mai sus). În lumina circumstanţelor expuse mai sus şi a duratei relativ scurte a procedurilor de executare, Curtea constată că această pretenţie este vădit nefondată şi urmează a fi respinsă aşa precum prevede articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei. B. Casarea hotărârii judecătoreşti irevocabile în favoarea reclamantului 21. În observaţiile sale suplimentare cu privire la fondul cererii din iunie 2005, reclamantul a susţinut că, la admiterea recursului în anulare depus de Procurorul General, Curtea Supremă de Justiţie „fie nu cunoştea prevederile Convenţiei, fie le-a ignorat intenţionat”. 22. Guvernul a susţinut că această declaraţie este abuzivă, în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei, şi a solicitat Curţii să declare cererea inadmisibilă. 23. Curtea consideră că o cerere, în mod normal, nu urmează a fi respinsă ca fiind abuzivă în conformitate cu articolul 35 § 3 al Convenţiei în baza faptului că ea a fost „ofensatoare” sau „defăimătoare”, decât dacă a fost, în mod intenţionat, bazată pe fapte neadevărate (a se vedea Varbanov v. Bulgaria, nr. 31365/96, § 36, ECHR 2000-X, sau Rehak v. the Czech Republic (dec.), nr. 67208/01, 18 mai 2004). Totuşi, în baza materialelor aflate în posesia sa, Curtea nu poate să conchidă că reclamantul şi-a bazat învinuirile pe informaţii despre care el ştia că nu sunt adevărate. Prin urmare, această declaraţie este respinsă. C. Concluzia asupra admisibilităţii 24. Curtea consideră că pretenţiile reclamantului formulate în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei şi articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie, cu privire la casarea hotărârii judecătoreşti irevocabile în favoarea sa, ridică întrebări de drept care sunt suficient de serioase, încât examinarea lor să depindă de o examinare a fondului şi că niciun alt temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Curtea, prin urmare, declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestor pretenţii. IV. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI 25. Reclamantul a pretins că decizia Curţii Supreme de Justiţie din 2 octombrie 2002, care a casat o hotărâre irevocabilă favorabilă ei, a încălcat articolul 6 § 1 al Convenţiei. 26.  Curtea reiterează că dreptul la judecarea într-un mod echitabil de către o instanţă, aşa cum este garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care, în partea sa relevantă, declară preeminenţa dreptului o parte a moştenirii comune a Statelor Contractante. Unul din aspectele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care cere, printre altele, ca atunci când instanţele judecătoreşti dau o apreciere finală unei chestiuni, constatarea lor să nu mai poată fi pusă în discuţie (Roşca v. Moldova, nr. 6267/02, § 24, 22 martie 2005). 27. Principiul securităţii raporturilor juridice presupune respectarea principiului lucrului judecat (res judicata), adică principiul caracterului irevocabil al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu presupune că nicio parte la proces nu este în drept să solicite revizuirea unei hotărâri irevocabile şi obligatorii doar cu scopul de a obţine o reexaminare şi o nouă determinare a cauzei. Competenţa instanţelor ierarhic superioare de revizuire trebuie exercitată pentru a corecta erorile judiciare şi omisiunile justiţiei, dar nu pentru a efectua o nouă examinare. Revizuirea nu trebuie considerată un apel camuflat, iar simpla existenţă a două opinii diferite cu privire la aceeaşi chestiune nu este un temei de reexaminare. O derogare de la acest principiu este justificată doar atunci când reexaminarea este necesară, în temeiul existenţei unor circumstanţe esenţiale şi convingătoare (ibid., § 25). 28. În această cauză, Curtea notează că recursul în anulare era o procedură prin care Procuratura Generală putea contesta orice hotărâre irevocabilă la cererea unei părţi în proces. Această procedură era prevăzută de articolul 332 al vechiului Cod de procedură civilă, care a fost în vigoare până la 12 iunie 2003. 29. În continuare, Curtea notează că prin admiterea recursului în anulare, depus de Procurorul General, Curtea Supremă de Justiţie nu a ţinut cont de un întreg proces judiciar care s-a finalizat cu pronunţarea unei hotărâri irevocabile şi executorii şi, prin urmare, de res judicata. 30. Prin aplicarea prevederilor articolului 332, Curtea Supremă a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.   V.  PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENŢIE 31. Reclamantul pretinde că decizia Curţii Supreme de Justiţie din 2 octombrie 2002 a avut ca rezultat încălcarea dreptului său la protecţia proprietăţii, garantat de articolul 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie. 32. Curtea reiterează că o datorie în baza unei hotărâri judecătoreşti poate fi considerată un „bun” în sensul articolului 1 Protocolul nr. 1 (a se vedea, printre altele, Burdov v. Russia, nr. 59498/00, § 40, ECHR 2000-III, şi cauzele citate în hotărârea respectivă). Mai mult, casarea unei astfel de hotărâri după ce a devenit irevocabilă şi fără drept de recurs constituie o ingerinţă în dreptul beneficiarului hotărârii judecătoreşti la protecţia proprietăţii (a se vedea Roşca, citată mai sus, § 31). Chiar admiţănd că o astfel de ingerinţă poate fi privită ca servind unui interes public, Curtea constată că ea nu a fost justificată deoarece nu a fost asigurat un echilibru just, iar reclamantul a fost obligat să suporte o sarcină individuală şi excesivă (cf. Roşca, citată mai sus, § 31). 33. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie. VI. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI 34. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele: „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a arotocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.” A. Prejudiciul material 35. Reclamantul a pretins MDL 264,539 (echivalentul a 17,578 euro (EUR) în acea perioadă) cu titlu de prejudiciu material suferit ca rezultat al casării hotărârii irevocabile pronunţate în favoarea sa, din care MDL 155,868 era suma la care el avea dreptul în temeiul deciziei irevocabile a Curţii de Apel a Republicii Moldova din 11 aprilie 2002, iar restul reprezenta dobânda ratată, calculată de el în baza ratei medii a dobânzii calculată de Banca Naţională a Moldovei pentru perioada în cauză şi o penalitate de cinci procente calculată potrivit prevederilor Codului civil. 36. Guvernul a contestat metodologia de calcul folosită de reclamant şi a solicitat Curţii să respingă pretenţiile formulate de el cu titlu de prejudiciu material. 37. Curtea consideră că reclamantul trebuia să fi suferit un prejudiciu material ca rezultat al casării hotărârii judecătoreşti irevocabile pronunţate în favoarea sa, precum şi ca urmare a imposibilităţii acesteia de a dispune şi de a se folosi de banii acordaţi lui pentru o perioadă de aproximativ treizeci şi nouă de luni (a se vedea Prodan v. Moldova, citată mai sus, § 71). Luând în consideraţie metodologia de calcul folosită în cauza Prodan şi circumstanţele cauzei examinate, Curtea acordă reclamantului suma totală de EUR 16,000 cu titlu de prejudiciu material. Această sumă include suma acordată reclamantului prin hotărârea din 11 aprilie 2002 şi dobânda ratată. B. Prejudiciul moral 38. Reclamantul a mai solicitat EUR 400,000 cu titlu de prejudiciu moral suferit ca rezultat al casării hotărârii irevocabile pronunţate în favoarea sa. 39. El a susţinut că casarea hotărârii irevocabile i-a cauzat suferinţe, stres şi îngrijorare, care au afectat negativ starea sănătăţii sale. 40. Guvernul a contestat suma pretinsă de reclamant, susţinând că, în lumina jurisprudenţei Curţii, ea este excesivă. 41. Curtea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost cauzat un anumit stres şi frustrare ca rezultat al casării hotărârii irevocabile din 11 aprilie 2002 şi al imposibilităţii de a folosi banii săi pentru o perioadă de aproximativ treizeci şi nouă de luni. Ea îi acordă acestuia EUR 2,000 cu titlu de prejudiciu moral. C. Costuri şi cheltuieli 42. Reclamantul a mai solicitat suma de EUR 2,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli. 43.  Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă, susţinând că reclamantul nu a dovedit pretinsele cheltuieli de reprezentare. 44. Curtea reaminteşte că pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime (a se vedea, de exemplu, Amihalachioaie v. Moldova, nr. 60115/00, § 47, ECHR 2004‑III). 45. În această cauză, ţinând cont de lista detaliată prezentată de reclamant, de criteriile de mai sus şi complexitatea cauzei, Curtea acordă reclamantului suma de EUR 1,250 pentru costurile şi cheltuielile suportate. D. Dobânda de întârziere 46. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, 1.  Declară, în unanimitate, inadmisibilă pretenţia cu privire la neexecutarea hotărârii judecătoreşti irevocabile.   2. Declară, în unanimitate, admisibil restul pretenţiilor reclamantului.   3. Hotărăşte, în unanimitate, că a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei;   4. Hotărăşte, în unanimitate, că a existat o violare a articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie;   5. Hotărăşte, cu şase voturi pro şi unul împotrivă, (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 16,000 (şaisprezece mii euro) cu titlu de prejudiciu material, EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 1,250 (o mie două sute cincizeci euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care vor fi convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută; (b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;   6. Respinge, în unanimitate, restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă. Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 21 martie 2006, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii. Françoise Elens-Passos Nicolas Bratza  Grefier adjunct Preşedinte În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenţiei şi articolul 74 § 2 al Regulamentului Curţii, opinia parţial concordantă şi parţial disidentă a dlui Pavlovschi este anexată la această hotărâre: N.B. F.E-P. OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI PAVLOVSCHI Eu împărtăşesc opinia altor membri ai Camerei potrivit căreia a avut loc o violare a articolului 6 al Convenţiei în această cauză, precum şi o violare a articolului 1 Protocolul nr. 1. În acelaşi timp, regret foarte mult faptul că nu pot spune acelaşi lucru şi în ceea ce priveşte aplicarea articolului 41. Eu nu pot împărtăşi poziţia luată de majoritate din următoarele motive. În paragraful 13 al hotărârii se face referire la faptul că procedura în cauză se află încă pe rolul instanţelor judecătoreşti naţionale.[1] Într-o astfel de situaţie, consider că, înainte de a se pronunţa asupra aplicării articolului 41, ar fi fost justificat dacă Curtea ar fi aşteptat finalizarea procedurii la nivel naţional. Exact pentru aceeaşi abordare a optat Marea Cameră în cauza Brumărescu v. România - o cauză importantă care vizează casarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile. Ca şi în această cauză, în cauza Brumărescu Curtea a examinat o situaţie în care procedurile naţionale erau pe rolul instanţelor naţionale.[2] În observaţiile sale în acea cauză, Guvernul Român a invocat, pe lângă alte argumente, că acordarea unei sume cu titlu de prejudiciu material ar fi injustă, deoarece pretenţiile reclamantului formulate în faţa instanţelor naţionale cu privire la casa sa ar putea fi admise.[3] În circumstanţele specifice ale acelei cauze, Curtea a considerat că chestiunea aplicării articolului 41 nu era gata pentru decizie şi a dispus rezervarea acestei chestiuni în întregime.[4] Abia după cincisprezece luni, după ce procedurile interne s-au sfârşit, Marea Cameră a revenit la chestiunea articolului 41 şi a pronunţat o hotărâre cu privire la satisfacţia echitabilă. În acea hotărâre Marea Cameră a declarat: „Din documentele prezentate de părţi rezultă că recursul reclamantului la hotărârea din 21 aprilie 1999 (a se vedea hotărârea principală, § 30) a fost respins de Tribunalul municipiului Bucureşti la 28 februarie 2000. Examinând o cerere formulată în temeiul Legii nr. 112/1995, această instanţă a stabilit că este competentă doar să acorde compensaţii, în conformitate cu criteriile prevăzute în Legea nr. 112/1995. Reclamantul a atacat cu recurs această hotărâre la Curtea de Apel Bucureşti, aceasta fiind ultima instanţă. Recursul acestuia a fost respins la 26 octombrie 2000.”[5] Astfel, în viziunea mea, şi în măsură în care aceasta rezultă clar din cauza Brumărescu, există o legătură directă între faptul că procedura internă era pendinte şi decizia de a amâna aplicarea articolului 41. De asemenea, este suficient de evident din hotărâre că, pe lângă alte motive, continuarea procedurii interne a servit drept temei legal pentru decizia Marii Camere de rezervare a tuturor chestiunilor cu privire la aplicarea articolului 41. Aceeaşi soluţie ar fi fost logică şi în prezenta cauză, cel puţin în ceea ce priveşte chestiunea prejudiciului material. Aplicarea articolului 41 ar fi trebuit amânată până la finalizarea procedurii judiciare interne. Din păcate, acest lucru nu s-a întâmplat. În pofida faptului că o chestiune similară, cea a stabilirii prejudiciului cauzat reclamantului, mai este pendinte în instanţele judecătoreşti naţionale, majoritatea a decis să-i acorde reclamantului practic tot ce a pretins, inclusiv dobânda bancară ipotetică şi valoarea acţiunii principale (el a solicitat EUR 17,578 cu titlu de prejudiciu material, fiindu-i acordate cu acest titlu EUR 16,000).[6] În termeni practici, majoritatea a substituit prima instanţă din Republica Moldova. Această decizie lipseşte procedurile judiciare interne de obiect şi, în opinia mea, constituie, în acelaşi timp, o deviere gravă de la principiul „subsidiarităţii” şi o ingerinţă în administrarea corespunzătoare a justiţiei în Republica Moldova. Eu am studiat mult timp hotărâri pronunţate împotriva altor state, încercând să găsesc cel puţin un exemplu în care Curtea s-ar fi pronunţat asupra chestiunilor care erau pendinte în instanţele naţionale, dar nu am reuşit (până la 13 ianuarie 2006). Din câte cunosc, doar în cauza Popov şi în această cauză Curtea a ignorat principiul „subsidiarităţii” şi s-a pronunţat în locul autorităţilor naţionale asupra unei cauze similare unei alte cauze aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti naţionale. Mă întreb încă o dată, până unde va merge această Curte în a-şi asuma rolul instanţelor judecătoreşti naţionale? Aş fi fost gata să accept acordarea unei despăgubiri pentru prejudiciul moral ca urmare a violării constatate de noi, însă un prejudiciu material, în circumstanţele specifice ale prezentei cauze, este ceva ce-mi este foarte dificil să accept. Iată unde, cu tot respectul, nu sunt de acord cu majoritatea.   [1] A se vedea: hotărârea în cauză, paragraful 13. [2] A se vedea: hotărârea în cauza Brumărescu v. România (Fondul cauzei), paragraful 30. [3] A se vedea: ibid., paragraful 83. [4] A se vedea: ibid., paragraful 84. [5] A se vedea: hotărârea în cauza Brumărescu v. România (Satisfacţie echitabilă), paragraful 8. [6] A se vedea: hotărârea în cauză, paragrafele 35 şi 37.