37805/05

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.         Secţia a treia   CAUZA COSTĂCHESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   (Cererea nr. 37805/05)   Hotărâre   (fond)   Strasbourg   29 septembrie 2009   Definitivă   29/12/2009     Această hotărâre poate suferi modificări de formă.   În cauza Costăchescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele,               Ann Power, judecători, şi Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,   după ce a deliberat în camera de consiliu, la 8 septembrie 2009, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:   Procedura   1. La originea cauzei se află cererea nr. 37805/05 îndreptată împotriva României prin care un resortisant al acestui stat, Viorica Costăchescu („reclamanta”), a sesizat Curtea la 3 octombrie 2005 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”). 2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. La 23 ianuarie 2007, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul vor fi examinate împreună de către cameră.   În fapt   I. Circumstanţele cauzei   4. Reclamanta s-a născut în 1948 şi are domiciliul în Bucureşti.   1. Procedura privind încheierea unui contract de închiriere   5. Prin ordinul de repartiţie din 14 mai 1983, Arhiepiscopia Bucureştilor i-a atribuit reclamantei şi fiicei acesteia, în temeiul Legii nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi, un apartament situat în Bucureşti, strada Doamnei nr. 18. Apartamentul a fost atribuit în temeiul unui contract de închiriere, în aplicarea dispoziţiilor legii citate. 6. La 10 ianuarie 1984, Parohia Colţea, în calitate de administrator al imobilului care făcea parte din fondul locativ al statului, şi reclamanta au încheiat un contract de închiriere pe o durată de 3 ani cu posibilitatea de prelungire. 7. La o dată neprecizată, reclamanta a sesizat Judecătoria Sector 3 Bucureşti cu o acţiune îndreptată împotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi a Direcţiei de Administrare a Fondului Locativ Bucureşti, SC DAFL SA (instituţie de interes public local aflată sub coordonarea consiliului general), solicitând obligarea acestora să încheie un contract de închiriere al apartamentului respectiv. Prin hotărârea din 7 aprilie 2000, instanţa a admis acţiunea reclamantei şi a dispus ca DAFL să emită un ordin de atribuire a apartamentului nr. 3, situat în Str. Doamnei nr. 18, în Bucureşti, în favoarea reclamantei, şi să încheie cu aceasta un contract de închiriere al apartamentului menţionat. Sentinţa a rămas definitivă prin neapelare. 8. La o dată neprecizată, hotărârea a fost învestită cu formulă executorie. 9. Prin scrisoarea din 15 iunie 2000, Primăria Bucureşti a solicitat direcţiei generale să întocmească contractul de închiriere pentru a fi semnat de către părţi. 10. Acest contract nu a fost încheiat până acum.   2. Acţiunea de constatare a dreptului de proprietate al parohiei asupra imobilului   11. La 23 februarie 2000, Parohia Colţea a introdus în faţa Tribunalului Bucureşti o acţiune îndreptată împotriva Arhiepiscopiei Bucureştilor, pentru constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului şi a construcţiei situate în Str. Doamnei nr. 18. Reclamanta şi alţi opt locatari au formulat o cerere de intervenţie în proces pentru a se constata că parohia nu avea drept de proprietate asupra imobilului. În cursul procesului, parohia a renunţat la acţiune. 12. Prin hotărârea definitivă din 14 noiembrie 2001, tribunalul a luat notă de renunţarea parohiei şi a admis cererile de intervenţie ale reclamantei şi ale altor locatari, constatând că parohia nu avea drept de proprietate asupra imobilului. Hotărârea a rămas definitivă prin neapelare.   3. Situaţia imobilului şi demersuri în vederea executării   13. Prin decizia din 30 septembrie 1954, Patriarhia Română a dispus ca patrimoniul bisericii Sf. Ilie – Hanul Colţei, printre care figura şi imobilul situat în Str. Doamnei nr. 18, să fie administrat şi utilizat de Parohia Colţea. La 27 februarie 2002, prin decizia patriarhiei, imobilul respectiv a fost încredinţat în administrarea Arhiepiscopiei Bucureştilor. 14. Prin scrisoarea din 17 martie 1997, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a indicat unui alt locatar al imobilului că, în funcţie de datele sale funciare, terenul aparţinea, în suprafaţa de 1455 m², statului şi, în suprafaţa de 475 m², Bisericii Sf. Ilie – Hanul Colţei. 15. Prin scrisorile din 30 octombrie 1997 şi, respectiv, 21 februarie 2000, Primăria Bucureşti, în baza unor documente de la Arhivele Naţionale, a concluzionat că Biserica Sf. Ilie – Hanul Colţei, nu era proprietara imobilului şi că beneficia numai de dreptul de a-l administra. 16. Reclamanta s-a adresat apoi Comisiei speciale de retrocedare a unor bunuri imobile ce au aparţinut cultelor religioase care i-a răspuns că Arhiepiscopia Bucureştilor nu a depus nicio cerere de retrocedare a imobilului situat în str. Doamnei nr. 18. 17. Prin scrisoarea din 20 martie 2001, primăria, răspunzând unei scrisori a reclamantei, a menţionat că Direcţia de Administrare a Fondului Locativ nu a prezentat documentaţia necesară pentru încheierea contractului.   II. Dreptul intern relevant   18. Dispoziţiile relevante din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, publicat în Buletinul Oficial din 23 februarie 1949, în vigoare la momentul faptelor, sunt redactate după cum urmează:   Art. 39 „Părţile componente şi organele locale ale Bisericii Ortodoxe Române sunt: a) Parohia, [...] e) Eparhia (Arhiepiscopia sau Episcopia).” [...]   Art. 40 „Fiecare din părţile componente ale Bisericii, în conformitate cu dispoziţiunile prezentului Statut, are dreptul de a se conduce şi de a se administra [...].” Art. 168 „Totalitatea bunurilor aparţinând Patriarhiei [...], Episcopiilor [...] constituie averea bisericească.”   19. Legea nr. 69/1991 a administraţiei publice locale, în vigoare la momentul faptelor.   Art. 83 „Toate bunurile aparţinând unităţilor administrativ-teritoriale sunt supuse inventarierii anuale. Consiliilor locale şi judeţene li se prezintă anual un raport asupra situaţiei bunurilor.”   Art. 84 „(1) Consiliile locale şi cele judeţene hotărăsc ca bunurile ce aparţin domeniului public sau privat, de interes local sau judeţean, după caz, să fie date în administrarea regiilor autonome şi instituţiilor publice, să fie concesionate ori să fie închiriate. [...]”   În drept   I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie   20. Reclamanta pretinde că neexecutarea hotărârii din 7 aprilie 2000 a Judecătoriei Sector 3 Bucureşti i-a încălcat dreptul de acces la o instanţă, astfel cum este prevăzut de art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele:   Art. 6 § 1 „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”   A. Cu privire la admisibilitate   21. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.   B. Cu privire la fond   22. Guvernul arată că speţa priveşte o imposibilitate obiectivă de executare, ca urmare a faptului că hotărârea din 7 aprilie 2000 a fost pronunţată împotriva unei autorităţi publice care nu este competentă să-i asigure executarea. Adaugă că, deşi Direcţia de Administrare a Fondului Locativ a făcut demersuri în vederea încheierii contractului, imobilul se află în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române şi că, din această cauză, DAFL nu este competentă să încheie contractul. 23. Reclamanta contestă acest argument. Ea consideră că autorităţile întârzie cu rea-credinţă executarea hotărârii menţionate. 24. Curtea reaminteşte că a stabilit deja în mai multe cauze că acţiunile sau inacţiunile administraţiei în urma unei hotărâri judecătoreşti nu pot avea drept consecinţă nici împiedicarea şi nici, cu atât mai puţin, contestarea fondului acestei decizii [a se vedea printre multe altele, Immobiliare Saffi împotriva Italiei (MC), nr. 22774/93, pct. 74, CEDO 1999-V]. 25. Revenind la circumstanţele acestei cauze, Curtea reţine că, deşi reclamanta a obţinut la 7 aprilie 2000 o hotărâre definitivă care dispunea consiliului general şi DAFL să încheie un contrat de închiriere a apartamentului nr. 3, situat în str. Doamnei nr. 18, această hotărâre nu a fost nici executată, nici anulată sau modificată în urma exercitării unei căi de atac prevăzută de lege. 26. Curtea constată că, deşi hotărârea judecătorească era favorabilă reclamantei, autorităţile nu au putut trece la executarea sa pe motiv că imobilul nu era în proprietatea sau administrarea lor. Acceptarea acestui argument ar echivala cu admiterea faptului că, în speţă, administraţia ar fi putut să se sustragă de la executarea unei hotărâri judecătoreşti argumentând pur şi simplu interpretarea incorectă a legii de către instanţele interne, contestând astfel fondul cauzei (mutatis mutandis, Ioannidou-Mouzaka împotriva Greciei, nr. 75898/01, pct. 33, 29 septembrie 2005). Admiţând că o incertitudine poate subzista în ceea ce priveşte situaţia juridică a imobilului, Curtea reaminteşte că instanţele naţionale au considerat că consiliul general şi DAFL erau obligaţi să încheie contractul de închiriere (a se vedea, mutatis mutandis, SC Ruxandra Trading SRL împotriva României, nr. 28333/02, pct. 56, 12 iulie 2007). 27. Curtea notează că Guvernul şi-a motivat refuzul de a executa hotărârea respectivă prin faptul că autorităţile menţionate în hotărâre şi obligate să o execute nu erau proprietarii sau administratorii imobilului şi, ca urmare, se găsea într-o imposibilitate obiectivă de executare. Cu toate acestea, Guvernul nu se poate prevala de acest argument dacă aceste justificări nu au fost avansate reclamantei de către autorităţile administrative sau de instanţele interne (Sabin Popescu împotriva României, nr. 48102/99, pct. 76, 2 martie 2004). Acceptând faptul că nu este de competenţa sa să confirme sau să infirme conţinutul unei decizii aparţinând unei instanţe interne, Curtea nu poate totuşi să nu constate situaţia juridică stabilită între părţi (SC Ruxandra Trading, citată anterior, pct. 56). Aşadar, atât timp cât poate subzista o incertitudine cu privire la titularul dreptului de proprietate sau de administrare a imobilului (supra, pct. 12, pct. 14 şi pct. 15), Curtea constată că nici consiliul general, nici DAFL nu au considerat necesar să conteste în mod legal hotărârea din 7 aprilie 2000 în faţa instanţelor naţionale în vederea clarificării situaţiei. De altfel, consideră că, în orice caz, este de datoria autorităţilor şi nu a reclamantei să clarifice situaţia juridică a imobilului în raport cu alte instituţii publice şi să informeze reclamanta cu privire la circumstanţele ce fac imposibilă executarea, ceea ce nu a fost şi cazul în speţă. 28. Prin urmare, având în vedere principiul preeminenţei dreptului într-o societate democratică, Curtea consideră că hotărârea definitivă pronunţată de instanţele naţionale prevalează şi că autorităţile administrative erau obligate să se conformeze în întregime (Pântea împotriva României, nr. 5050/02, pct. 35, 15 iunie 2006). 29. Având în vedere cele de mai sus şi reamintind că scopul Convenţiei nu este de a proteja drepturile teoretice sau iluzorii, ci drepturile concrete şi efective, Curtea consideră că, prin neexecutarea hotărârii din 7 aprilie timp de nouă ani, autorităţile au înlăturat de orice efect util dreptul reclamantei de a avea acces la o instanţă. 30. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.   II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1   31. Reclamanta pretinde, în esenţă, că refuzul autorităţilor administrative de a încheia contractul de închiriere în conformitate cu hotărârea din 7 aprilie 2000 i-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, redactat în felul următor:   „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”   A. Cu privire la admisibilitate   32. Guvernul propune să declare această parte din cerere inadmisibilă pentru incompatibilitatea ratione materiae cu prevederile Convenţiei. Guvernul susţine că reclamanta nu avea un bun în sensul acestei prevederi. Trebuie arătat că, spre deosebire de cauza Malinovski împotriva Rusiei, nr. 41302/02, prin hotărârea judecătorească s-a dispus ca administraţia publică să încheie cu reclamanta un contract de închiriere privind un apartament determinat care totuşi nu se afla în proprietatea sau în administrarea statului. 33. Curtea reaminteşte că a hotărât deja că dreptul la un contract, recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă, reprezintă o creanţă suficient de determinată pentru a constitui un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 [Malinovski împotriva Rusiei, nr. 41302/02, pct. 45, CEDO 2005-VII (extrase); Tétériny împotriva Rusiei, nr. 11931/03, pct. 50, 30 iunie 2005; Koukalo împotriva Rusiei, nr. 63995/00, pct. 58, 3 noiembrie 2005; Licu împotriva României, nr. 35077/02, pct. 36-37, 4 martie 2008]. Prin urmare, Curtea respinge excepţia Guvernului. 34. Pe de altă parte, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.   B. Cu privire la fond   35. În măsura în care Curtea apreciază că există o ingerinţă în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale, Guvernul solicită să se reţină că autorităţile au întreţinut un just echilibru între diversele interese implicate, având în vedere faptul că imobilul se afla în patrimoniul unui terţ. 36. Curtea arată că, prin hotărârea definitivă din 7 aprilie 2000, Judecătoria Sector 3 Bucureşti a dispus încheierea unui contract de închiriere între Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Direcţia Generală de Administrare a Fondului Locativ din Bucureşti, pe de o parte, şi reclamanta, pe de altă parte, având ca obiect apartamentul nr. 3, situat în str. Doamnei nr. 18. 37. Având în vedere faptul că a concluzionat că dreptul la un contract de închiriere asupra unei locuinţe este suficient de bine stabilit pentru a constitui un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 şi având în vedere concluziile sale de la pct. 26-30, Curtea consideră că imposibilitatea în care se găseşte reclamanta de a cere executarea hotărârii definitive din 7 aprilie 2000 se analizează ca o ingerinţă în dreptul său de proprietate (a se vedea mutatis mutandis, Malinovski împotriva Rusiei, citată anterior, pct. 47) pentru care Guvernul nu a avansat nicio justificare satisfăcătoare (supra, pct. 27 şi pct. 28). 38. În consecinţă, Curtea consideră că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.   III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie   39. Art. 41 din Convenţie prevede:   „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”   A. Prejudiciu   40. Reclamanta solicită ca statul să încheie cu ea contractul de închiriere al apartamentului în litigiu. Nu mai formulează altă cerere. 41. Guvernul repetă argumentele extrase din imposibilitatea obiectivă de executare (supra, pct. 22). 42. În speţă, Curtea a concluzionat că, ca urmare a neexecutării hotărârii din 7 aprilie 2000, au fost încălcate art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1. 43. Curtea consideră totuşi că, în circumstanţele speţei, nu este în măsură să pună în aplicare art. 41 din Convenţie, astfel încât amână soluţionarea sub acest aspect, luând în considerare, de asemenea, eventualitatea unui acord între statul pârât şi reclamantă (art. 75 § 1 şi 4 din Regulamentul Curţii).     Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,   1. Declară cererea admisibilă; 2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie; 3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie; 4. Hotărăşte nu este în măsură să pună în aplicare art. 41 din Convenţie; în consecinţă: a) amână în întregime soluţionarea acestui punct; b) solicită Guvernului şi reclamantei să-i adreseze în scris, într-un termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, observaţiile lor asupra acestei probleme şi în special să o informeze asupra oricărui acord la care s-ar ajunge; c) nu se pronunţă asupra procedurii ulterioare şi delegă preşedintelui camerei sarcina de a o stabili după caz.   Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 29 septembrie 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.    Stanley Naismith,   Josep Casadevall  Grefier adjunct     Preşedinte