38023/02

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.       Traducere din limba franceză Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secţia a III-a HOTĂRÂREA din 7 februarie 2008 în Cauza Krajcsovics şi alţii împotriva României (Cererea nr. 38023/02) Strasbourg Definitivă la 07.05.2008 Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.      În Cauza Krajcsovics şi alţii împotriva României,      Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:  Boštjan M. Zupančič, preşedinte,  Corneliu Bîrsan,  Elisabet Fura-Sandström,  Alvina Gyulumyan,  Egbert Myjer,  David Thór Björgvinsson,  Ineta Ziemele, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,      după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 17 ianuarie 2008,      a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:      PROCEDURA 1. La originea cauzei se află cererea nr. 38023/02, introdusă împotriva României de trei cetăţeni ai acestui stat, domnii Tiberiu Balint Krajcsovics, Endre Pal Fejer şi Emse Annamaria Fejer (reclamanţii), care au sesizat Curtea la data de 30 septembrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). La 2 februarie 2007 primul reclamant a decedat. Moştenitorul său, doamna Janos Iuliana, şi-a exprimat dorinţa de a continua cererea în faţa Curţii. Din motive de ordin practic « prezenta Hotărâre va continua să-l numească pe domnul Tiberiu Balint Krajcsovics reclamant » deşi această calitate ar trebui atribuită astăzi moştenitorului său (a se vedea, printre altele, Dalban împotriva României [GC], nr. 28114/95, paragraful 1, CEDH 1999-VI).      2.  Reclamanţii au fost reprezentaţi de Gabor Hajdu, avocat la Miercurea Ciuc. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.      3. La 27 februarie 2006, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3 al Convenţiei, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.      ÎN FAPT  I. Circumstanţele cauzei  4. Reclamanţii s-au născut în 1917, 1974 şi respectiv 1976. Primul reclamant locuia la Apata. Ceilalţi doi reclamanţi locuiesc la Braşov.  5. În 1950 bunul imobiliar situat la nr. 10 în str. Mihai Viteazul din Braşov şi format dintr-o casă cu mai multe apartamente şi terenul aferent (381,6 m²), ce a aparţinut familiei reclamanţilor, a făcut obiectul unei naţionalizări.  6. Aplicând Legea nr. 112/1995 statul a vândut şase din apartamentele ce compun casa în litigiu unor terţi care le ocupau în calitate de chiriaşi: la 18 ianuarie 1997 apartamentul nr. 3 a fost vândut lui M.D. şi M.M. şi apartamentul nr. 4 lui R.I. şi R.M.; la 20 ianuarie 1997 apartamentul nr. 2 a fost vândut lui B.I şi B.C. şi apartamentul nr. 1 lui B.R.; la 22 ianuarie 1997 apartamentul nr. 6 a fost vândut lui L.L. şi L.E. şi la 16 aprilie 1999 apartamentul nr. 7 a fost vândut lui P.V. şi P.M.  7. La 16 octombrie 1998, în urma unei acţiuni în revendicare imobiliară formulată în faţa Judecătoriei Braşov împotriva Primăriei Braşov, reclamanţii au obţinut o hotărâre judecătorească definitivă de constatare a ilegalităţii naţionalizării casei lor şi prin care se dispune că autorităţile trebuie să modifice înscrierea în registrul funciar acolo unde figurează drept proprietari ai bunului respectiv.  8. La 14 aprilie 2000, sesizat cu o acţiune în revendicare imobiliară împotriva societăţii « R », administratoarea bunurilor aparţinând statului, Judecătoria Braşov a dispus restituirea bunului reclamanţilor. Instanţa a dispus ca societatea « R » să plătească daune-interese în sumă de 300.000 lei româneşti (ROL) pe zi în caz de neexecutare. Această sentinţă a devenit definitivă.  9. În anul 2000 reclamanţii au formulat o acţiune în anulare a contractelor de vânzare privind apartamentele nr. 1, 2, 3, 4, 6 şi 7 vândute chiriaşilor. În faţa Judecătoriei Braşov reclamanţii au menţionat că statul vânduse ilegal bunul lor unor terţe persoane şi că părţile la contractul de vânzare erau de rea credinţă.  10. La sfârşitul procesului, prin decizia din 10 aprilie 2002, Curtea de Apel Braşov, după ce a constatat existenţa bunei credinţe a chiriaşilor în momentul încheierii contractelor de vânzare privind apartamentele nr. 1, 2, 3, 4 şi 6, a confirmat sentinţa din 4 mai 2001 a Judecătoriei Braşov care respinsese acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată, cu excepţia celei formulate împotriva lui P.V. şi P.M. cărora li s-a anulat contractul de vânzare privind apartamentul nr. 7. Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti P.V. şi P.M. au formulat o cerere în anulare.  11. Prin decizia din 5 iulie 2002 Curtea de Apel Braşov a admis cererea în anulare şi a respins cererea reclamanţilor în anulare a contractului de vânzare încheiat în favoarea lui P.V. şi P.M. şi privind apartamentul nr. 7 ca fiind neîntemeiată.  12. În 2003 cumpărătorii celor şase apartamente au chemat în judecată reclamanţii pentru a li se constata dreptul de proprietate dobândit prin intermediul contractelor de vânzare şi, prin urmare, pentru a li se înscrie drepturile în registrul funciar. Această acţiune a fost în final respinsă, la 16 ianuarie 2006, de Curtea de Apel Braşov care a considerat că contractele de vânzare nu erau opozabile reclamanţilor care, potrivit înscrierilor existente în registrul funciar, erau proprietarii apartamentelor, astfel încât cumpărătorii nu aveau niciun drept de creanţă împotriva statului.  II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE  13. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în Hotărârea Străin împotriva României din 21 iulie 2005 (nr. 57001/00, paragrafele 19-26, CEDO 2005-VII). 14. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne descrise în Hotărârea Brumărescu împotriva României ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pag. 250-256, paragrafele 31-44) sunt de asemenea pertinente în prezenta cauză. 15. Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv de către stat între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989 a fost modificată prin Legea nr. 247 publicată în Monitorul Oficial din 22 iulie 2005. Noua lege extinde formele de despăgubire permiţând beneficiarilor să aleagă între o compensaţie sub formă de bunuri şi servicii şi o compensaţie sub formă de despăgubire bănească echivalentă cu valoarea de piaţă a bunului ce nu poate fi restituit în natură în momentul acordării sumei. 16. Dispoziţiile pertinente ale Legii nr. 10/2001 (republicată) modificate prin Legea nr. 247/2005 prevăd următoarele: Articolul 1   “1. Imobilele preluate în mod abuziv de stat, (...) în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi. 2. În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii (...), cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv (...).” Articolul 10 “1) În situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent. (...) 8) Valoarea corespunzătoare a construcţiilor preluate în mod abuziv şi demolate se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare în funcţie de volumul de informaţii puse la dispoziţia evaluatorului. 9) Valoarea terenurilor, precum şi a construcţiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.” Articolul 20 “1) Persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995 pot solicita numai restituirea în natură, cu obligaţia returnării sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele inflaţiei, dacă imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi. 2) În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (...) persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. Dacă persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, ele au dreptul la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei, şi valoarea corespunzătoare a imobilului. (...)”  17. Dispoziţiile pertinente ale Legii nr. 247/2005 sunt descrise în Hotărârea Porteanu împotriva României (nr. 4596/03, paragraful 24, 16 februarie 2006).        ÎN DREPT  I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1      18. Reclamanţii invocă faptul că vânzarea apartamentelor nr. 1, 2, 3, 4, 6 şi 7 care compun bunul imobiliar, confirmată prin hotărârile judecătoreşti din 10 aprilie şi 5 iulie 2002 ale Curţii de Apel Braşov a încălcat articolul 1 din Protocolul nr. 1 care prevede următoarele:      "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.      Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."  A. Asupra admisibilităţii 19. Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.  B. Asupra fondului  20. Guvernul remarcă faptul că reclamanţii nu au formulat nicio cerere de despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001. El se referă la obiectivele Legii nr. 10/2001, care a fost prima lege care a reglementat în general problema imobilelor naţionalizate, privind echilibrul dintre cerinţele reparaţiei acordate victimelor bunurilor naţionalizate şi siguranţa raporturilor juridice. La aceasta se adaugă Legea nr. 247/2005, care a modificat şi completat legea nr. 10/2001 creând cadrul instituţional şi financiar pentru o aplicare mai efectivă a acestei ultime legi. În fine, Guvernul consideră că o eventuală întârziere în acordarea despăgubirilor ar fi datorată « circumstanţelor excepţionale » şi nu ar fi de natură să întrerupă echilibrul just dintre apărarea dreptului de proprietate şi cerinţele interesului general.  21. Reclamanţii contestă susţinerea Guvernului. Ei afirmă că autorităţile refuză ilegal să le restituie bunul în ciuda recunoaşterii definitive, la 16 octombrie 1998, a dreptului lor de proprietate asupra acestui bun. 22. Curtea a soluţionat de mai multe ori cauze ce au ridicat probleme similare celor din cauza în speţă şi a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea Porteanu citat anterior, paragrafele 32-35).  23. După ce a examinat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt şi niciun argument ce ar putea conduce la o altă concluzie în cazul prezent. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ românesc de reglementare a acţiunilor în revendicare imobiliare şi a restituirii bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin citat anterior, paragrafele 39, 43 şi 59).  24. Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că în cazul în speţă încălcarea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor lor, combinată cu lipsa totală a despăgubirii de peste zece ani, i-a făcut să sufere o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1.  Prin urmare această dispoziţie s-a încălcat în speţă.  II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie  25. Reclamanţii invocă faptul că autorităţile au nesocotit existenţa hotărârii definitive din 16 octombrie 1998 a Judecătoriei Braşov, constatând ilegalitatea naţionalizării bunului lor şi calitatea lor de proprietari ai aceluiaşi bun, ceea ce a încălcat art. 6 din Convenţie, care prevede următoarele:  "Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)"  A. Asupra admisibilităţii 26. Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.  B. Asupra fondului  27. Curtea consideră, ţinând cont de concluziile sale ce figurează la paragrafele 22-24 de mai sus, că nu trebuie statuat asupra fondului acestei plângeri (a se vedea, între altele, Enciu şi Lega împotriva României, nr. 9292/05, paragraful 36, 8 februarie 2007 şi Barcanescu împotriva României, nr. 75261/01, paragrafele 36-37, 12 octombrie 2006).      III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie      28. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,  "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."  A. Prejudiciu  29. Cu titlu principal reclamanţii solicită restituirea bunului imobiliar ai cărui proprietari au fost recunoscuţi prin sentinţa definitivă din 16 octombrie 1998. Fără a prezenta un raport de expertiză, reclamanţii estimează că valoarea celor şase apartamente ce compun casa lor s-ar putea ridica la 200.000 euro. Cu titlu de prejudiciu moral suferit ei se referă la numeroasele proceduri judiciare pe care au trebuit să le demareze pentru a-şi recupera bunul şi cer 60.000 euro.  30. Guvernul indică faptul că valoarea bunului ar fi de 213.440 euro şi prezintă un raport de expertiză în acest sens (22.378,66 euro pentru apartamentul nr. 1; 36.979,83 euro pentru apartamentul nr. 2; 33.311,19 euro pentru apartamentul nr. 3; 36.987,16 euro pentru apartamentul nr. 4; 50.971,99 euro pentru apartamentul nr. 6 şi 32.811,17 euro pentru apartamentul nr. 7). El remarcă faptul că reclamanţii nu au prezentat la dosar nicio expertiză tehnică imobiliară. În ce priveşte cererea de reparaţie a prejudiciului moral, Guvernul consideră că prejudiciul invocat ar fi suficient compensat în cazul unei constatări a încălcării şi că în orice caz suma cerută este excesivă.  31. Curtea aminteşte că a concluzionat că s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie datorită vânzării de către stat a bunului reclamanţilor către terţi, combinată cu lipsa totală a despăgubirii.  32. Curtea estimează, în circumstanţele speţei, că restituirea apartamentelor nr. 1, 2, 3, 4, 6 şi 7 ale casei situată la nr. 10 în strada Mihai Viteazul, la Braşov, precum şi a terenului aferent, ar plasa reclamanţii pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.  33. Dacă statul pârât nu va proceda la o asemenea restituire, Curtea decide că va trebui să plătească reclamanţilor, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului.  34. Curtea constată că singurul raport de expertiză prezentat la dosar este cel realizat la cererea Guvernului. Ţinând cont de informaţiile de care dispune asupra preţurilor pieţii imobiliare locale şi de elementele oferite de Guvern, Curtea estimează valoarea de piaţă actuală a bunului la 220.000 euro.  35. În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au putut provoca reclamanţilor o stare de incertitudine şi de suferinţe care nu pot fi compensate prin constatarea încălcării. Ea estimează că suma de 3.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamanţi. B. Costuri şi cheltuieli 36. Reclamanţii cer de asemenea 3.000 euro pentru costurile şi cheltuielile suportate în faţa instanţelor interne. Ei nu au prezentat niciun act doveditor în acest sens. 37. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor, cu condiţia să fie reale, necesare şi rezonabile. În cazul în speţă, Guvernul aminteşte că reclamanţii nu au depus niciun act doveditor cu acest titlu. 38. În conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii, alocarea costurilor şi cheltuielilor potrivit art. 41 presupune că li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi, în plus, caracterul rezonabil al cuantumului lor (Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă) [GC], nr. 31107/96, paragraful 54, CEDH 2000-XI).      39. Curtea constată că pretenţiile reclamanţilor cu titlu de costuri şi cheltuieli nu sunt însoţite de actele doveditoare necesare. Trebuie aşadar să li se respingă cererea. C. Majorări de întârziere      40. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:      1. declară cererea admisibilă;      2. hotărăşte că s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1;  3. hotărăşte:      a) că statul pârât trebuie să restituie reclamanţilor apartamentele situate la nr. 1, 2, 3, 4, 6 şi 7 ale casei situată în strada Mihai Viteazul la nr. 10 din Braşov, precum şi terenul aferent, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie; b) că în caz de nerestituire statul pârât trebuie să plătească împreună reclamanţilor, în acelaşi termen de trei luni, 220.000 euro (douăsutedouăzecimii euro) pentru prejudiciul material ; c) că statul pârât trebuie să plătească de asemenea împreună reclamanţilor 3.000 euro (treimii euro), pentru prejudiciul moral; d) că la sumele menţionate anterior trebuie adăugată orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit şi că sumele respective vor fi convertite în moneda statului pârât la rata de schimb din ziua plăţii;      e) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.  5. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.      Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 7 februarie 2008, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament. Bostjan M. Zupancic, preşedinte Santiago Quesada, grefier