38969/02

Secţia a treia   CAUZA S.C. CONCORDIA INTERNAŢIONAL S.R.L. CONSTANŢA ÎMPOTRIVA   ROMÂNIEI   (Cererea nr. 38969/02)   Hotărâre   Strasbourg   septembrie 2009   Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta   poate suferi modificări de formă.   În cauza S.C. Concordia Internaţional S.R.L. Constanţa împotriva României,   Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din:   Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert   Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,   după ce a deliberat în camera de consiliu, la 1 septembrie 2009,   pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:   Procedura   1. La originea cauzei se află cererea nr. 38969/02 îndreptată împotriva României, prin care   o societate comercială românească, S.C. Concordia Internaţional S.R.L. Constanţa   („reclamanta”), a sesizat Curtea la 19 septembrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru   apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).   2. Reclamanta este reprezentată de doamna Maria Ioniţă, avocat în Buzău. Guvernul român   („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din   cadrul Ministerului Afacerilor Externe.   3. La 2 iunie 2008, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În   conformitate cu art. 29 § 3 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi   fondul cauzei vor fi examinate împreună.   În fapt   I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI   4. Societatea reclamantă este o societate cu răspundere limitată, înfiinţată în 1994 şi cu   sediul în Constanţa.   5. Prin hotărârea definitivă din 29 septembrie 1999, Curtea de Arbitraj Comercial   Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a admis o acţiune   introdusă de reclamantă împotriva societăţii B., şi a obligat-o pe aceasta din urmă la plata a 26   394,87 dolari americani (USD), la cursul aplicabil la data regulamentului, şi 21 758 387 lei   româneşti (ROL) cu titlu de cheltuieli de arbitraj.   Hotărârea arbitrală a fost învestită cu formula executorie.   6. La 17 noiembrie 1999, reclamanta a cerut executarea în faţa Tribunalului Buzău. Prin   urmare, prin două somaţii, executorul judecătoresc de pe lângă tribunal a cerut societăţii B. să   plătească. Aceasta neconformându-se, imobilele prevăzute în somaţii au fost scoase la   licitaţie.   7. Prin actul de adjudecare din 27 decembrie 2000, Judecătoria Pătârlagele a atribuit   definitiv imobilele reclamatei şi a dovedit că aceasta a plătit preţul de licitaţie, de 654 750 000   ROL, adică aproximativ 25 656 USD.   8. Prin hotărârea definitivă din 16 martie 2001, Tribunalul Buzău a confirmat adjudecarea.   9. Preţul a fost distribuit creditorilor, iar reclamanta a primit 87%.   10. Dreptul de proprietate al reclamantei a fost înscris în registrul funciar şi, la 31 mai   2001, aceasta a fost pusă în posesia respectivelor imobile.   11. În urma recursului în anulare introdus de Procurorul general al României, prin   hotărârea din 22 martie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârea din 16 martie 2001   şi actul de adjudecare din 27 decembrie 2000 şi a trimis cauza în faţa Judecătoriei Pătârlagele.   Aceasta a hotărât că cele două hotărâri au încălcat mai multe dispoziţii legale legate de   executarea silită a imobilelor.   Dosarul a fost trimis judecătoriei la 22 ianuarie 2003, iar acesta din urmă l-a înscris pe   rolul său la 8 septembrie 2003.   Prin decizia din 11 noiembrie 2003, în urma modificărilor legislative survenite în materie   de executare silită a imobilelor, cauza a fost scoasă de pe rolul judecătoriei pentru a fi trimisă   executorului judecătoresc, care avea competenţa de a organiza licitaţii şi de a redacta, în acest   sens, actul de adjudecare. Rezultă din documentele de la dosar că, în prezent, dosarul de   executare este suspendat.   12. La 24 aprilie 2002, societatea B. a introdus o acţiune de pronunţare a unei ordonanţe   preşedinţiale care urmărea intrarea în posesia imobilelor sale. Acţiunea a fost admisă prin   hotărârea executorie din 25 aprilie 2002, iar a doua zi societatea B. a intrat în posesia   imobilelor.   13. La 16 mai 2002, societatea B. a introdus o acţiune împotriva reclamantei, pentru ca   aceasta să fie repusă în situaţia anterioară actului de adjudecare. Prin hotărârea din 15 iulie   2002, devenită definitivă în urma anulării apelului reclamantei ca urmare a neplăţii taxelor   judiciare de timbru, Judecătoria Pătârlagele a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară şi   radierea dreptului de proprietate al reclamantei. În aceste circumstanţe, instanţa a confirmat şi   faptul că societatea B. a achitat integral creanţa de 26 394,87 USD şi 21 758 387 ROL şi a   considerat că repunerea părţilor în situaţia anterioară implica faptul că societatea B. a   recuperat proprietatea asupra bunurilor şi că reclamanta a încasat sumele înregistrate pe   numele său.   14. În urma recursului reclamantei împotriva deciziei din 25 aprilie 2002 (supra, pct. 12),   Tribunalul Buzău a casat această decizie şi a trimis cauza spre rejudecare la secţia comercială   a tribunalului. La cererea părţilor, instanţa a anexat cauzei o nouă cerere a reclamantei prin   care aceasta solicita evacuarea societăţii B. În subsidiar, reclamanta a solicitat rambursarea   preţului de licitaţie şi a cheltuielilor pentru întreţinerea imobilelor. De asemenea, părţile au   convenit să continue procedura în temeiul dreptului comun.   15. Prin hotărârea executorie din 7 octombrie 2003, tribunalul a considerat că aceste cereri   au rămas fără obiect, dar a obligat societatea B. să plătească 25 656 USD pentru preţul de   licitaţie, precum şi cheltuielile de întreţinere.   16. La 27 februarie 2004, Curtea de Apel Ploieşti a admis apelul societăţii B. şi a respins   cererea reclamantei pentru recuperarea preţului de licitaţie şi a cheltuielilor de întreţinere.   Aceasta a constatat că societatea B. a plătit creanţa şi că această sumă a rămas în patrimoniul   reclamantei, chiar după ce societatea B. a intrat în posesia imobilelor sale.   17. Prin hotărârea definitivă din 5 aprilie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (fosta   Curte Supremă de Justiţie) a admis recursul reclamantei şi a constatat că societatea a plătit   creanţa. De asemenea, aceasta a considerat că preţul de licitaţie era diferit de această creanţă   şi că, în urma anulării licitaţiei şi revenirii părţilor la situaţia anterioară, reclamanta trebuia să   primească preţul de licitaţie.   18. La 15 martie 2006, Înalta Curte a admis contestaţia în anulare a societăţii B., a anulat   hotărârea din 5 aprilie 2005 şi a stabilit un nou termen pentru judecarea recursului. A fost   respinsă o cerere de recuzare a completului de judecată introdusă de reclamantă. La cererea   reclamantei, Consiliul Superior al Magistraturii a confirmat inexistenţa faptelor care puteau   face obiectul unei răspunderi disciplinare.   La 17 ianuarie 2007, Înalta Curte a respins ca neîntemeiat recursul reclamantei împotriva   hotărârii din 27 februarie 2004.   II. Dreptul şi practica interne relevante   19. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă relevante sunt descrise în hotărârea   Brumărescu împotriva României [(GC), nr. 28342/95, pct. 31-44, CEDO 1999-VII] şi în   hotărârea SC Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României (nr. 22687/03, pct.   22, 1 decembrie 2005).   În drept   I. Cu privire la pretinsele încălcări ale art. 6 § 1 din convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1   20. Reclamanta pretinde că anularea hotărârii definitive a Tribunalului Buzău din 16 martie   prin admiterea recursului în anulare introdus de Procurorul general a adus atingere   principiului securităţii juridice şi dreptului său la respectarea bunurilor. Aceasta invocă art. 6   § 1 din convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1, redactate după cum urmează în părţile lor   relevante:   Art. 6 alin. 1   „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale [...] de către o instanţă independentă şi   imparţială […], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”   Art. 1 din Protocolul nr. 1   „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de   proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale   ale dreptului internaţional.   Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare   pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a   altor contribuţii, sau a amenzilor.”   A. Cu privire la admisibilitate   21. Curtea constată că aceste capete de cerere nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art.   § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea constată că acestea nu prezintă niciun alt motiv de   inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarate admisibile.   B. Cu privire la fond   22. Guvernul îşi reiterează argumentele prezentate în cauze similare privind recursurile în   anulare. În special, recunoscând faptul că dreptul la un proces echitabil implică şi respectarea   principiului securităţii juridice şi că Curtea a sancţionat deja reexaminarea de către Curtea   Supremă de Justiţie a unei hotărâri definitive în urma unui recurs în anulare (Brumărescu,   citată anterior), Guvernul subliniază că această cale de atac a fost eliminată în 2003 din Codul   de procedură civilă.   În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1, Guvernul   consideră că ingerinţa în dreptul proprietăţii reclamantei era prevăzută de lege la momentul   faptelor, urmărea un scop legitim, şi anume aplicarea corectă a legii, şi era proporţională cu   scopul urmărit. Deşi ordonanţa prin care imobilele i-au fost alocate reclamantei în contul unei   creanţe a fost anulată în urma recursului în anulare, societatea B. a plătit această creanţă. De   asemenea, acesta pretinde că suma de 25 656 USD, care reprezenta preţul de licitaţie, a intrat   în patrimoniul reclamantei şi că aceasta nu a suferit niciun prejudiciu prin admiterea   recursului în anulare.   23. Reclamanta susţine că, prin admiterea recursului în anulare al Procurorului general,   Curtea Supremă de Justiţie a reexaminat cauza şi a evaluat, în mod eronat, documentele de la   dosar şi faptele litigiului. De asemenea, aceasta pretinde că admiterea recursului în anulare a   privat-o de dreptul său de proprietate asupra imobilelor în litigiu.   24. Curtea s-a pronunţat în repetate rânduri în cauze care au ridicat probleme similare celei   din prezenta speţă, în care a constatat încălcarea art. 6 § 1 din convenţie şi art. 1 din   Protocolul nr. 1, ca urmare a contestării soluţionării definitive a unui litigiu şi a privării   reclamanţilor de bunurile de care beneficiau la încheierea procedurii, în urma unui recurs în   anulare (a se vedea, printre altele, Brumărescu, citată anterior, pct. 61, 77 şi 80, SC   Maşinexportimport Industrial Group SA, citată anterior, pct. 32 şi 46-47, şi Piaţa Bazar   Dorobanţi SRL împotriva României, nr. 37513/03, pct. 23 şi 33, 4 octombrie 2007).   25. După ce a examinat prezenta cauză, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun   fapt sau argument convingător care să poată conduce la o concluzie diferită. În special,   aceasta evidenţiază faptul că, în speţă, Curtea Supremă de Justiţie, sesizată de Procurorul   general, a reexaminat cauza şi că, printr-o interpretare diferită a documentelor furnizate la   dosar, aceasta a anulat, la 22 martie 2002, hotărârea pronunţată în ultimă instanţă la 16 martie   de Tribunalul Buzău, care a confirmat atribuirea definitivă a imobilelor în favoarea   reclamantei.   26. Având în vedere cele de mai sus şi elementele de la dosar, Curtea concluzionează că   anularea de către Curtea Supremă de Justiţie a hotărârii definitive citate anterior a încălcat   principiul securităţii raporturilor juridice, aducând atingere dreptului reclamantei la un proces   echitabil şi dreptului la respectarea bunurilor sale.   27. Prin urmare, au fost încălcate art. 6 § 1 din convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1.   II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări   28. Reclamanta se plânge de durata procedurii de executare a hotărârii arbitrale, reluată în   urma admiterii recursului în anulare şi, în special, de termenul necesar pentru ca această cauză   să fie înscrisă pe rol (supra, pct. 11).   29. Având în vedere concluziile sale de la pct. 24-27 supra, Curtea consideră că nu este   necesar să se pronunţe cu privire la admisibilitatea şi temeinicia acestui capăt de cerere.   30. De asemenea, reclamanta se plânge de rezultatul şi durata nerezonabilă a procedurii   soluţionate prin hotărârea din 17 ianuarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de lipsa   de imparţialitate a judecătorilor.   31. Ţinând seama de toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă   să se pronunţe cu privire la pretenţiile formulate, Curtea constată că nu s-a adus nicio atingere   drepturilor şi libertăţilor garantate de articolele convenţiei. Reiese că această parte a cererii   este în mod evident neîntemeiată şi trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.   III. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie   32. Art. 41 din convenţie prevede:   „În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul   intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări,   Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”   A. Prejudiciu   33. Reclamanta solicită 250 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material suferit, sumă   care reprezintă valoarea imobilelor în litigiu. De asemenea, reclamanta solicită 100 000 EUR   pentru foloasele nerealizate care rezultă din activitatea comercială nedesfăşurată. Aceasta nu   solicită reparaţii pentru eventualul prejudiciu moral.   La 3 septembrie 2008, înainte de observaţiile sale privind aplicarea art. 41 din convenţie,   reclamanta a trimis o expertiză din mai 2001 care atestă o valoare a imobilelor de   568 401 901 lei româneşti (ROL), adică aproximativ 183 400 EUR la această dată.   34. Guvernul îşi reiterează observaţiile privind fondul cauzei şi concluzionează că   reclamanta a primit preţul de licitaţie şi că nu a suferit niciun prejudiciu. Acesta consideră că   reclamanta nu a prezentat la dosar documente justificative pentru valoarea imobilelor sau   pentru lipsa de câştig.   La 29 septembrie 2008, înainte de observaţiile sale privind aplicarea art. 41 din convenţie,   Guvernul a trimis o expertiză din septembrie 2008 conform căreia preţul imobilelor se ridica   la 323 780 EUR fără TVA.   35. Curtea reaminteşte că o hotărâre de constatare a unei încălcări implică, pentru statul   pârât, obligaţia juridică, conform convenţiei, de a pune capăt încălcării şi de a-i elimina   consecinţele. Dacă dreptul intern nu permite decât înlăturarea parţială a efectelor acestei   încălcări, art. 41 din convenţie conferă Curţii competenţa de a acorda o reparaţie părţii   vătămate prin actul sau omisiunea în privinţa cărora a fost constatată o încălcare a convenţiei.   În exercitarea acestei puteri, ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul „echitabil” şi   partea din frază „dacă e cazul” stau mărturie în acest sens.   36. În circumstanţele speţei, Curtea consideră că plata valorii actuale a bunului în litigiu   atribuit reclamantei şi confirmată de hotărârea definitivă din 16 martie 2001 a Tribunalului   Buzău, o plasează pe reclamantă, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă celei în care s-ar fi   aflat în cazul în care cerinţele art. 6 din convenţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie   ar fi fost respectate.   În această privinţă şi ţinând seama de elementele dosarului, Curtea consideră că este   necesar să se acorde reclamantei 250 000 EUR cu titlu de prejudiciu material.   37. Totuşi, în ceea ce priveşte foloasele nerealizate pretins cauzate de imposibilitatea de a   beneficia de imobile, Curtea observă faptul că reclamanta nu şi-a însoţit pretenţiile de   documente justificative care să îi permită Curţii să stabilească valoarea prejudiciului pretins.   Prin urmare, nu este necesar să i se acorde reclamantei o despăgubire cu acest titlu [Dragne şi   alţii împotriva României (reparaţie echitabilă), nr. 78047/01, pct. 18, 16 noiembrie 2006].   B. Cheltuieli de judecată   38. Reclamanta nu solicită nicio sumă cu acest titlu.   Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,   1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1   din convenţie privind securitatea raporturilor juridice şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1, şi   inadmisibilă pentru capetele de cerere legate de procedura soluţionată de hotărârea din 17   ianuarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;   2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie prin nerespectarea principiului   securităţii raporturilor juridice şi art. 1 din Protocolul nr. 1;   3. Hotărăşte că nu este necesar să se pronunţe cu privire la admisibilitatea şi temeinicia   capătului de cerere legat de procedura de executare reluată în urma admiterii recursului în   anulare;   4. Hotărăşte:   a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii   definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, 250 000 EUR (două sute   cincizeci mii euro), sumă care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb   aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul material, la care se va adăuga orice sumă ce poate fi   datorată cu titlu de impozit;   b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă   trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut   marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi   majorată cu trei puncte procentuale;   5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.   Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 22 septembrie 2009, în temeiul   art. 77 § 2 şi 3 din regulament.   Santiago Quesada   GrefierPrésident   Josep Casadevall