39410/98

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi R.A. „Monitorul Oficial” (www.monitoruloficial.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and R.A. „Monitorul Oficial” (www.monitoruloficial.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.     Emitent CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI Publicată în : MONITORUL OFICIAL nr. 389 din 5 mai 2006   HOTĂRÂREA din 3 februarie 2005, definitivă la 3 mai 2005, în Cauza Iacob împotriva României Strasbourg (Cererea nr. 39.410/1998) Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă. În Cauza Iacob împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din domnii B.M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, C. Bîrsan, doamnele M. Tsatsa-Nikolovska, R. Jaeger, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie, După ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 13 ianuarie 2005, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată: PROCEDURA 1. La originea cauzei se află Cererea nr. 39.410/1998 introdusă împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, doamna Eugenia Irinel Iacob (reclamanta), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia), la data de 16 decembrie 1997, în temeiul fostului articol 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). 2. Reclamanta este reprezentată de domnul N. Rădulescu-Botică, avocat în Baroul Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna R. Rizoiu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. Reclamanta a susţinut, în special, că refuzul Curţii Supreme de Justiţie din 19 iunie 1997 de a recunoaşte instanţelor competența de a se pronunţa asupra unei acţiuni în revendicare este contrar art. 6 din Convenţie. În afară de aceasta, reclamanta s-a plâns că hotărârea respectivă a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor sale, astfel cum este garantat de art. 1 din Primul Protocol. 4. Cererea a fost transmisă Curţii la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11). La data de 2 octombrie 2000, Curtea a hotărât să unească admisibilitatea şi fondul cauzei (art. 29 § 3 din Convenţie). 5. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziţia secţiilor sale [art. 25 alin. (1) din Regulament]. Prezenta cerere a fost repartizată celei de-a treia secţii, astfel reorganizate (art. 52 § 1 din Regulament). 6. Atât reclamanta, cât şi Guvernul au prezentat observaţii scrise cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei (art. 59 § 1 din Regulament). ÎN FAPT I. Circumstanţele cauzei 7. Reclamanta s-a născut în anul 1930 şi are domiciliul în Bucureşti. 8. În 1935, părinţii reclamantei au cumpărat o casă situată în Bucureşti şi 370 mp de teren aferent. 9. În 1950, statul a preluat imobilul părinţilor, invocând Decretul de naţionalizare nr. 92/1950. A. Prima acţiune în revendicare 10. În 1994, în calitate de moştenitoare, reclamanta a introdus o acţiune în revendicare a bunului menţionat anterior la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti. În motivarea cererii, aceasta a subliniat că părinţii săi au fost proprietarii bunului şi că statul îl preluase abuziv, prevalându-se de Decretul de naţionalizare nr. 92/1950. Or, la data naţionalizării părinţii săi erau funcţionari. Pentru acest motiv, în aplicarea art. II din decret, imobilul era exclus de la naţionalizare. 11. Prin Sentinţa din 3 iunie 1994, instanţa a admis cererea reclamantei. Aceasta a decis că bunul fusese naţionalizat cu încălcarea art. II din decret şi că reclamanta era proprietara legitimă a imobilului. Aşadar, a dispus că autorităţile administrative, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti şi Societatea „R” - S.A., să-i restituie bunul. Primăria Municipiului Bucureşti a formulat apel împotriva sentinţei. 12. La data de 16 noiembrie 1994, Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins apelul pentru neachitarea taxei de timbru.Având în vedere că nu s-a exercitat recurs, sentinţa a rămas definitivă. B. Recursul în anulare 13. La o dată neprecizată, procurorul general al României a promovat recurs în anulare în faţa Curţii Supreme de Justiţie, împotriva Sentinţei definitive din 3 iunie 1994, pe motivul că judecătorii şi-au depăşit competenţele examinând legalitatea aplicării Decretului nr. 92/1950. 14. Prin Hotărârea din 19 iunie 1997, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul, a casat sentinţa şi pe fond a respins acţiunea în revendicare a reclamantei. Instanţa a constatat că statul a preluat bunul în cauză în baza Decretului de naţionalizare nr. 92/1950 şi a decis că aplicarea decretului nu putea fi cenzurată de instanţe. Prin urmare, a apreciat că Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti nu se putea pronunţa în sensul că reclamanta era adevărata proprietara a bunului decât intervenind în exerciţiul atribuţiilor puterii legislative. Curtea Supremă de Justiţie a decis că, în orice caz, noile legi prevăd măsuri reparatorii pentru bunurile pe care statul le preluase abuziv. După adoptarea Legii nr. 112/1995, T.E., D.V. şi M.E., chiriaşii apartamentelor ce compun imobilul, au încheiat contracte de vânzare-cumpărare a apartamentelor pe care le ocupau. C. A doua acţiune în revendicare 15. În 2000, reclamanta a formulat o nouă acţiune în revendicarea bunului. În faţa Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, ea a subliniat că decretul de naţionalizare fusese aplicat abuziv, întrucât părinţii ei erau exceptaţi de la aplicarea decretului. 16. Prin Sentinţa din 27 martie 2002, Tribunalul Municipiului Bucureşti a admis acţiunea reclamantei şi a dispus că autorităţile administrative sa îi restituie bunul. Pârâţii au formulat apel împotriva sentinţei. 17. Prin Decizia din 20 februarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelurile pârâţilor, a casat sentinţa şi a respins cererea în revendicare a reclamantei. Reclamanta a formulat recurs împotriva deciziei. 18. În conformitate cu ultimele observaţii depuse de către Guvern, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul reclamantei că neîntemeiat, prin Hotărârea din 10 noiembrie 2004. II. Dreptul şi practica interne pertinente 19. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne sunt descrise în Hotărârea Brumărescu împotriva României [G.C.], nr. 28.342/1995, paragrafele 31-44, CEDO 1999-VII. ÎN DREPT I. Cu privire la admisibilitate 20. Curtea constată că cererea nu este în mod vădit neîntemeiată, în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. În plus, constată că nu este lovită de nici un alt motiv de inadmisibilitate. În consecinţă, o declară admisibilă. II. Cu privire la fond A. Referitor la pretinsa încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie 21. Conform reclamantei, Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 19 iunie 1997 a încălcat art. 6 alin. (1) din Convenţie, care prevede: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil... a cauzei sale, de către o instanţă... care va hotărî... asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil...”                            22. În memoriul său, reclamanta susţine că refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a recunoaşte instanţelor competentă de a se pronunţa într-o acţiune în revendicare este contrar dreptului de acces la justiţie, astfel cum este garantat de art. 21 din Constituţie şi de art. 3 din Codul civil, care reglementează denegarea de dreptate. În afară de aceasta, ea susţine că afirmaţia Curţii Supreme de Justiţie, conform căreia nu era proprietara bunului în litigiu, este în contradicţie cu motivul invocat pentru a admite recursul în anulare, respectiv lipsa competenţei instanţelor pentru a se pronunţa pe fondul litigiului. 23. Guvernul admite că reclamantei i s-a refuzat dreptul de acces la justiţie, dar consideră că refuzul a fost temporar. 24. Curtea trebuie aşadar să examineze dacă hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a încălcat art. 6 alin. (1) din Convenţie. 25. Aceasta aminteşte că, în Cauza Brumărescu citată anterior (paragrafele 61-62), ea a decis că a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie, pe motivul că anularea unei hotărâri definitive este contrară principiului securităţii juridice. Ea a decis, de asemenea, că refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a recunoaşte competenţa instanţelor de a examina litigii de natură celui în cauză, privitoare la revendicarea unor bunuri imobile, încalcă prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţie. 26. Curtea consideră că nu există elemente în speţă care să distingă prezenta cauza de Cauza Brumărescu citată anterior. Prin urmare, Curtea apreciază că, aplicând astfel dispoziţiile art. 330 din Codul de procedură civilă, care reglementează recursul în anulare, în redactarea existentă la data faptelor, Curtea Supremă de Justiţie a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice şi, în consecinţă, dreptul reclamantei la un proces echitabil, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie. 27. În plus, excluderea de către Curtea Supremă de Justiţie a acţiunii în revendicare a reclamantei din sfera de competenţă a instanţelor este, în sine, contrară dreptului de acces la justiţie, astfel cum este garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie. În consecinţă, a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie sub aceste două aspecte. B. Referitor la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 28. Reclamanta se plânge de faptul că Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 19 iunie 1997 a adus atingere dreptului sau la respectarea bunurilor, astfel cum este garantat în art. 1 din Protocolul nr. 1, formulat astfel: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.” 29. Aceasta consideră că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie, care a decis că imobilul sau îi aparţine statului şi a anulat Sentinţa definitivă din 3 iunie 1994, constituie o privare de bunurile ei, privare care nu urmărea un scop de utilitate publică. Reclamanta observă că în urma hotărârii, în aplicarea Legii nr. 112/1995, statul a vândut chiriaşilor apartamentele ce compun bunul în litigiu. 30. Guvernul admite că jurisprudenţa creată în urma Cauzei Brumărescu citate anterior, cu privire la nerespectarea dreptului la proprietate, îşi găseşte aplicare în prezenta cauza. 31. Curtea aminteşte că dreptul de proprietate al reclamantei asupra bunului în litigiu fusese stabilit printr-o sentinţă definitivă şi precizează că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. Reclamanta avea aşadar un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Cauza Brumărescu citată anterior, paragraful 70). 32. Curtea arată apoi că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a anulat sentinţa şi a decis că proprietarul legitim al bunului era statul. Aceasta consideră că situaţia este, dacă nu identică, cel puţin analoagă cu cea a reclamantului în Cauza Brumărescu citată anterior. Ea consideră aşadar că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a privat-o pe reclamanta de bunul sau, în sensul celei de-a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Cauza Brumărescu citată anterior, paragrafele 73-74). Or, Guvernul nu a furnizat nici o justificare pentru situaţia creată. În afară de aceasta, Curtea precizează că reclamanta este privată de proprietatea bunului de mai mult de 7 ani fără a primi o indemnizaţie care să reflecte valoarea reală a acestuia şi că eforturile depuse pentru a-şi recăpăta proprietatea au rămas fără rezultat până astăzi. 33. În aceste condiţii, chiar presupunând că se poate demonstra că privaţiunea de proprietate a servit unui scop de utilitate publică, Curtea consideră că echilibrul just dintre cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului a fost rupt şi că reclamanta a suportat şi suportă o sarcină deosebită şi exorbitantă. 34. Prin urmare, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1. III. Cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenţie 35. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, „În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. ” A. Prejudiciul material 36. În principal, reclamanta solicită restituirea bunului în litigiu. Ea înţelege să primească, în caz de nerestituire, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului, respectiv, conform raportului de expertiză pe care l-a prezentat Curţii, 429.161 dolari americani (USD). 37. Guvernul contestă valoarea rezultând din expertiza prezentată de reclamantă, pe motiv că expertul nu a respectat criteriile şi metodologiile de evaluare. Guvernul consideră că suma totală care ar putea fi alocată cu acest titlu este de 153.650 USD. În urma observaţiilor formulate de un expert angajat de stat, cu privire la rezultatele expertizei reclamantei, Guvernul consideră că valoarea terenului aferent este supraevaluată, calculele efectuate referindu-se la terenuri situate în zona 0, în timp ce terenul este situat în zona 1. Potrivit Guvernului, expertiza reclamantei ia, de asemenea, în calcul o mansardă, care este în realitate un pod. În sfârşit, Guvernul susţine că imobilul în cauza este vechi şi că expertiza prezentată de reclamantă nu a luat în calcul coeficienţii specifici cu referire la acest punct. 38. Curtea consideră, în circumstanţele cauzei, că restituirea bunului în litigiu, astfel cum a fost dispusă prin Sentinţa definitivă a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti din 3 iunie 1994, ar situa-o pe reclamantă, în măsura posibilităţilor, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar găsi dacă exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost ignorate. 39. Dacă statul pârât nu procedează la o atare restituire în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, Curtea decide că va trebui să îi plătească reclamantei, că prejudiciu material, valoarea actuală a bunului. 40. Având în vedere informaţiile de care dispune şi în echitate, Curtea estimează valoarea în cauză la 250.000 euro. B. Prejudiciul moral 41. Reclamanta solicită, de asemenea, 20.000 USD pentru prejudiciul moral suferit prin suferinţa „gravă, insuportabilă şi incomensurabilă” pe care i-a cauzat-o Curtea Supremă de Justiţie la data de 19 iunie 1997, privând-o a doua oară de bunul sau, după ce reuşise în 1994 să pună capăt încălcării dreptului sau de către autorităţile comuniste timp de 40 de ani. 42. Guvernul se opune acestei pretenţii, considerând că n-ar trebui reţinut nici un prejudiciu moral. În plus, acesta susţine că hotărârea Curţii ar putea constitui, în sine, o reparaţie satisfăcătoare. 43. Curtea consideră că evenimentele în cauza au antrenat grave ingerinţe în drepturile reclamantei la respectarea bunului sau, la justiţie şi la un proces echitabil, pentru care suma de 3.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit. C. Cheltuieli 44. Reclamanta solicita rambursarea cheltuielilor de procedura, fără a preciza suma sau un decont în acest sens. 45. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor făcute, cu condiţia prezentării documentelor justificative. 46. Având în vedere că reclamanta nu a justificat cheltuielile, Curtea decide să nu îi aloce nici o sumă cu acest titlu (cf. Cauzei Oprea şi alţii împotriva României, nr. 33.358/1996, 16 iulie 2002, paragraful 56). D. Majorări de întârziere 47. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE: 1. declară cererea admisibilă;  2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. (1) din Convenţie, sub aspectul absenţei unui proces echitabil; 3. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. (1) din Convenţie, sub aspectul negării dreptului de acces la justiţie; 4. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1; 5. hotărăşte că statul pârât trebuie să restituie reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie, imobilul în litigiu şi terenul pe care este situat; 6. hotărăşte că, în lipsa unei atari restituiri, statul pârât trebuie să îi plătească reclamantei tot în termen de 3 luni suma de 250.000 euro (două sute cincizeci mii euro) cu titlu de despăgubiri materiale; 7. hotărăşte că statul pârât trebuie să îi plătească reclamantei tot în termen de 3 luni suma de 3.000 euro (trei mii euro) cu titlu de despăgubiri morale; 8. hotărăşte că sumele vor fi plătite în moneda naţională a statului pârât la nivelul ratei de schimb aplicabile în momentul plăţii; 9. hotărăşte că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele menţionate la pct. 6 şi 7 vor fi majorate cu o dobândă simplă a cărei rata este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale; 10. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 3 februarie 2005, în aplicarea art. 77 paragrafele 2 şi 3 din Regulament. Bostjan M. Zupancic,        Vincent Berger, preşedinte           grefier