39745/02

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii, efectuată de asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”       SECŢIUNEA A PATRA         CAUZA COOPERATIVA AGRICOLĂ SLOBOZIA-HANESEI c. MOLDOVEI   (Cererea nr. 39745/02)           HOTĂRÂRE     STRASBOURG   3 aprilie 2007       DEFINITIVĂ   03/07/2007   Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale. În cauza Cooperativa Agricolă Slobozia-Hanesei c. Moldovei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei camere compuse din:  Sir Nicolas Bratza, Preşedinte,  Dl J. Casadevall,  Dl G. Bonello,  Dl K. Traja,  Dl S. Pavlovschi,  Dl J. Šikuta,  Dna P. Hirvelä, judecători, şi dl T.L. Early, Grefier al Secţiunii, Deliberând la 13 martie 2007 în şedinţă închisă, Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată: PROCEDURA  1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 39745/02) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către Cooperativa Agricolă Slobozia-Hanesei („reclamantul”), o companie înregistrată în Republica Moldova, la 23 octombrie 2002. 2.  Reclamantul a fost reprezentat de către dl G. Botezat, avocat din Ştefan Vodă. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Pârlog. 3. Reclamantul a pretins că, prin neexecutarea hotărârii judecătoreşti din 26 aprilie 2002, a fost încălcat dreptul său ca o instanţă să hotărască asupra drepturilor sale cu caracter civil garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei şi dreptul său la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. 4.  Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii. La 24 septembrie 2004, o Cameră din cadrul acestei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu articolul 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis să examineze fondul cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia. 5.  Atât reclamantul, cât şi Guvernul au prezentat observaţii cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei (articolul 59 § 1 al Regulamentului Curţii). ÎN FAPT I.  CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 6.  Reclamantul, Cooperativa Agricolă „Slobozia Hanesei”, este o companie înregistrată în Republica Moldova. El a fost reprezentat în faţa Curţii de către dl G. Botezat, avocat din Ştefan Vodă. 7.  Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor. 8.  Conform statutului întreprinderii de stat „Moldtranselectro” („M.”), modificat la 7 noiembrie 2000, întreprinderea este împuternicită să consolideze datoriile debitoare din sectorul energetic al Moldovei şi este responsabilă să înainteze pretenţii împotriva entităţilor care au datorii faţă de fostele întreprinderi (de stat) din sectorul energetic şi să plătească datoriile acestor întreprinderi faţă de terţe persoane. Acest fapt este reglementat în Legea nr. 336 privind restructurarea datoriilor întreprinderilor din sectorul energetic (a se vedea paragraful 13 de mai jos). Printr-o scrisoare din 26 februarie 2002, Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică (ANRE) a declarat inter alia că, în conformitate cu Legea nr. 336-XIV, M. a preluat toate datoriile şi pretenţiile persoanelor juridice faţă de Reţelele Electrice de Distribuţie Centru (RED Centru), o întreprindere energetică de stat, care a fost privatizată după anul 1999.  9.  Reclamantul a iniţiat proceduri judiciare împotriva lui M. şi S.A. RED Centru, ultima figurând ca persoană terţă. El a pretins că S.A. RED Centru îi datora 23,557 lei moldoveneşti (MDL) încă din anul 1999 şi că datoriile acestuia au trecut către M., în temeiul Legii nr. 336. La 26 aprilie 2002, Judecătoria Economică de circumscripţie Chişinău a pronunţat o hotărâre prin care M. a fost obligat să plătească reclamantului MDL 23,557 (1,943 euro (EUR) la acea dată). Instanţa a constatat că, conform articolului 6 al Legii nr. 336, atât datoriile debitoare ale S.A. RED Centru, cât şi datoriile sale creditoare au trecut către M., după cum a fost confirmat printr-un act de verificare din 8 februarie 2000. Această hotărâre nu a fost contestată şi a devenit executorie la 12 mai 2002. 10.  Reclamantul a obţinut un titlu executoriu, care însă nu a fost executat de către executorul judecătoresc. La 27 mai 2002, acesta s-a adresat în scris Departamentului de Executare a Deciziilor Judiciare al Ministerului Justiţiei, solicitând executarea hotărârii şi sechestrarea proprietăţii debitorului său. La 1 septembrie 2002, reclamantul s-a adresat în scris „Guvernului”, solicitând acestuia să întreprindă măsuri în vederea executării hotărârii. Reclamantul nu a primit niciun răspuns la aceste cereri. 11.  Hotărârea judecătorească din 26 aprilie 2002 nu a fost executată până în prezent. La 26 octombrie 2006, Parlamentul a adoptat Legea privind ameliorarea situaţiei economico-financiare a Întreprinderii de Stat „Moldtranselectro” prin anularea unor obligaţii (nr. 311-XVI). Prin lege a fost anulat un şir de penalităţi pentru neachitarea în termen a obligaţiilor fiscale de către M. faţă de bugetul de stat. II. DREPTUL INTERN RELEVANT 12.  Prevederile relevante ale dreptului intern au fost expuse în hotărârea Curţii în cauza Prodan v. Moldova (nr. 49806/99, ECHR 2004-III (extrase) § 31). 13.  Suplimentar, prevederile relevante ale Legii nr. 336-XIV privind restructurarea datoriilor întreprinderilor din sectorul energetic, sunt următoarele: Articolul 1 „Întreprinderile ... din sectorul energetic ... [RED Centru] ... se privatizează fără datoriile creditoare şi debitoare cu termenul de peste 60 de zile...” Articolul 3 „Pînă la [privatizarea] întreprinderilor din sectorul energetic, se îngheaţă datoriile creditoare: 2) ale [lista întreprinderilor din sectorul energetic] faţă de întreprinderea de stat „Moldtranselectro”;” Articolul 5 „Datoriile, cu termenul de peste 60 de zile la data [privatizării] agenţilor economici [privaţi] faţă de întreprinderile din sectorul energetic pasibile de privatizare se transformă în datorii ale acestor agenţi economici faţă de întreprinderea de stat „Moldtranselectro”. „ Articolul 6 „Guvernul 1) devine succesorul de drepturi: b) în persoana întreprinderii de stat „Moldtranselectro”, la datoriile creditoare ale întreprinderilor din sectorul energetic cu termenul de peste 60 de zile la data semnării contractelor de vînzare-cumpărare a pachetelor lor de acţiuni de control, cu excepţia datoriilor la salarii, (plăţilor) la bugetul asigurărilor sociale de stat şi a datoriilor anulate conform articolului 4 pct.1; ... 3) va înainta, în termen de o lună de la data trecerii către întreprinderea de stat „Moldtranselectro” a datoriilor creditoare şi debitoare conform articolului 5 din prezenta lege şi pct.1) lit.b) din prezentul articol, propuneri privind sursele de finanţare a diferenţei dintre datoriile creditoare şi datoriile debitoare menţionate.” ÎN DREPT 14. Reclamantul a pretins că neexecutarea hotărârii judecătoreşti din 26 aprilie 2002 a încălcat drepturile sale garantate de articolul 6 § l al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. Articolul 6 § 1 al Convenţiei, în partea sa relevantă, prevede următoarele: „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... într-un termen rezonabil ... de către o instanţă, ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ... .” Articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie prevede următoarele:  „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.” I.  OBIECŢIA PRELIMINARĂ A GUVERNULUI   15.  Guvernul a susţinut că însuşi reclamantul era responsabil de neexecutarea hotărârii judecătoreşti. În special, el a susţinut că, în urma celor două încercări nereuşite de a executa hotărârea, instanţa de judecată a decis să restituie titlul executoriu reclamantului fără executare, din cauza lipsei de bunuri ale debitorului. Totuşi, în anul următor, reclamantul nu a înaintat titlul executoriu în mod repetat, după cum era în drept s-o facă în conformitate cu legea.  16.  Reclamantul a susţinut că debitorul său M. era o întreprindere de stat, după cum era confirmat de statutul său, şi că statul trebuie să fie responsabil pentru datoriile acesteia.     17.  Curtea notează că din statutul său şi din Legea nr. 336 menţionată mai sus, se pare că M., deşi avea un anumit grad de independenţă juridică şi economică faţă de stat, şi-a asumat totuşi unele funcţii ale celui din urmă. În special, el era responsabil, în perioada relevantă, de revendicarea datoriilor creditoare ale întreprinderilor privatizate din sectorul energetic şi de plata, cu mijloacele astfel obţinute, datoriilor avute de aceste întreprinderi privatizate faţă de terţe persoane. Prin urmare, aceasta a fost un instrument folosit de Guvern la privatizarea sectorului energetic de stat şi la soluţionarea oricăror pretenţii ulterioare ale terţelor persoane. Suplimentar, Legea nr. 336 menţiona expres că Guvernul, în persoana întreprinderii de stat M., a devenit succesor de drept al datoriilor creditoare ale întreprinderilor din sectorul energetic. Reclamantul a pretins o asemenea datorie de la o întreprindere privatizată din sectorul energetic (a se vedea paragraful 9 de mai sus). 18. Mai mult, în cazul în care sumele acumulate din datoriile creditoare de la întreprinderile privatizate ar fi fost insuficiente pentru a plăti datoriile preluate de către M. în temeiul Legii nr. 336 (a se vedea paragraful 13 de mai sus), Guvernul trebuia să identifice surse suplimentare de finanţare. În plus, în anul 2006, prin anularea penalităţilor debitorului, au fost luate măsuri suplimentare pentru îmbunătăţirea situaţiei financiare a lui M. (a se vedea paragraful 11 de mai sus). Prin urmare, Curtea consideră că statul deţine un control semnificativ asupra bunurilor lui M., majorându-le prin acordarea lui M. a dreptului de a înainta pretenţii împotriva persoanelor terţe, sau prin acordarea finanţării suplimentare şi anularea penalităţilor acestuia, precum şi prin acordarea persoanelor terţe a dreptului de a înainta pretenţiile lor împotriva lui M. 19.  În lumina delegării unor funcţii ale statului către M. (a se vedea paragraful 17 de mai sus) şi a unui control semnificativ asupra bunurilor lui M. (a se vedea paragraful 18 de mai sus), Curtea consideră că statul este responsabil pentru orice datorie a lui M. (a se vedea, mutatis mutandis, Mykhaylenky and Others v. Ukraine, nr. 35091/02, 35196/02, 35201/02, 35204/02, 35945/02, 35949/02, 35953/02, 36800/02, 38296/02 şi 42814/02, §§ 41-46, ECHR 2004‑XII). Prin urmare, titlul executoriu în favoarea reclamantului poate fi considerat ca eliberat împotriva statului însuşi. 20.  Curtea reaminteşte că „unei persoane care a obţinut o hotărâre judecătorească executorie împotriva statului, ca urmare a soluţionării litigiului în favoarea sa, nu i se poate cere să recurgă la proceduri de executare pentru a obţine executarea acesteia” (a se vedea Koltsov v. Russia, nr. 41304/02, § 16, 24 februarie 2005; Petrushko v. Russia, nr. 36494/02, § 18, 24 februarie 2005; şi Metaxas v. Greece, nr. 8415/02, § 19, 27 mai 2004). Prin urmare, obiecţia Guvernului bazată pe omisiunea reclamantului de a înainta titlul executoriu în mod repetat nu poate fi acceptată, deoarece statul trebuia să asigure executarea acestuia atunci când a fost prezentat pentru prima dată, şi, dacă era nevoie, chiar din propriile fonduri.                                         21.  În lumina celor de mai sus, Curtea conchide că cererea nu poate fi declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs interne. Prin urmare, obiecţia Guvernului urmează a fi respinsă.                                              22. Curtea consideră că pretenţiile reclamantului formulate în temeiul articolului 6 § 1 şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie ridică chestiuni de drept care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului şi că niciun alt temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestor pretenţii.                                                                                                                             II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI ŞI A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE 23. Reclamantul a pretins că neexecutarea până în prezent a hotărârii pronunţate în favoarea sa a încălcat dreptul său garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei la judecarea cauzei sale „într-un termen rezonabil”, deoarece examinarea cauzei nu se sfârşeşte cu adoptarea unei hotărâri, ci trebuie, de asemenea, să includă perioada de executare a acesteia. 24.  De asemenea, reclamantul a pretins că acea neexecutare a încălcat dreptul său la proprietate, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie şi că i-a cauzat un prejudiciu material şi moral considerabil. 25. Guvernul a susţinut că autorităţile au întreprins toate măsurile rezonabile pentru a asigura executarea hotărârii şi nu poate fi considerat responsabil pentru lipsa de bunuri ale debitorului. 26.  Curtea se referă la constatarea sa (a se vedea paragraful 19 de mai sus), conform căreia statul este responsabil pentru datoriile lui M. De asemenea, ea reaminteşte că o autoritate de stat nu poate să invoce lipsa fondurilor drept scuză pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti. Fireşte, o întârziere în executarea unei hotărâri ar putea fi justificată de circumstanţe speciale. Totuşi, aceasta nu poate fi astfel, încât să prejudicieze esenţa dreptului protejat conform articolului 6 § 1 al Convenţiei (a se vedea Immobiliare Saffi v. Italy [GC], nr. 22774/93, § 74, ECHR 1999-V). În această cauză, reclamantul nu trebuia să fie lipsit de beneficiile litigiului soluţionat în favoarea sa. 27. Chestiunile ridicate în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei şi al articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie sunt identice cu cele care au dus la violări ale acestor articole în cauzele Prodan v. Moldova (citată mai sus, §§ 56 şi 62) şi Sîrbu and Others v. Moldova (nr. 73562/01, 73565/01, 73712/01, 73744/01, 73972/01 şi 73973/01, § 40, 15 iunie 2004). Nu există niciun motiv de a ne abate de la aceste constatări în această cauză. 28.  Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI 29. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele: „Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.” A. Prejudiciu 30.  În cererea sa iniţială, reclamantul a pretins plata sumei de MDL 23,557, care reprezintă suma adjudecată care nu a fost executată. De asemenea, el a pretins EUR 50,000 pentru compensarea prejudiciului moral. 31. Curtea notează că reclamantul a prezentat observaţiile sale cu privire la fondul cauzei şi pretenţiile sale privind satisfacţia echitabilă cu depăşirea termenului limită stabilit. Ea găseşte neconvingătoare explicaţiile reprezentantului reclamantului cu privire la această întârziere, şi anume că reprezentantul a înţeles că el trebuia să se prezinte la o audiere la Strasbourg şi că, deoarece el era plecat şi nu a putut ajunge la timp, el nu a contactat Grefa Curţii şi nu a întreprins nicio altă acţiune în această privinţă. Curtea decide să nu acorde nicio compensaţie cu titlu de prejudiciu moral. 32.  Totuşi, în lumina constatării sale că autorităţile nu au întreprins măsuri necesare pentru a asigura executarea hotărârii pronunţate în favoarea reclamantului şi a faptului că hotărârea nu a fost executată până în prezent, Curtea constată că reclamantul este încă în drept să-şi recupereze creanţa dobândită în temeiul hotărârii judecătoreşti naţionale (EUR 1,943). B. Costuri şi cheltuieli 33. Reclamantul nu a formulat nicio pretenţie cu titlu de costuri şi cheltuieli. C. Dobânda de întârziere 34. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă;   2.  Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei;   3.  Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie;   4. Hotărăşte   (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 1,943 (o mie nouă sute patruzeci şi trei euro) cu titlu de prejudiciu material, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută; (b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;   5.   Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă. Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 3 aprilie 2007, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.    T.L. Early Nicolas Bratza  Grefier Preşedinte În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenţiei şi articolul 74 § 2 al Regulamentului Curţii, opinia parţial concordantă a dlui Pavlovschi este anexată la această hotărâre. N.B. T.L.E. OPINIA PARŢIAL CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI PAVLOVSCHI   În cauza examinată nu am avut nicio dificultate în a constata o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei, deoarece perioada de executare a hotărârii judecătoreşti definitive – aproximativ cinci ani – a fost într-adevăr excesivă. În ceea ce priveşte violarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, situaţia este mai puţin clară şi, doar după mai multă ezitare, am decis să ader la poziţia majorităţii. Ca o chestiune de principiu, întreprinderile de stat nu pot fi considerate responsabile pentru datoriile altora, tot aşa cum statul nu poate fi responsabil pentru datoriile întreprinderilor de stat, care activează independent de stat, conform dreptului privat. Desigur că există unele excepţii, spre exemplu, în situaţiile în care statul îşi asumă datoriile unei întreprinderi de stat sau situaţia în care o întreprindere de stat exercită prerogativele statului sau acţionează în numele statului şi aşa mai departe. În această cauză este foarte important de a examina dacă una sau mai multe din aceste excepţii sunt aplicabile situaţiei reclamantului şi, mai exact, dacă Guvernul Republicii Moldova – în persoana Întreprinderii de Stat „Moldtranselectro” – şi-a asumat responsabilitatea pentru toate datoriile sectorului energetic din Republica Moldova. În viziunea mea, există două abordări posibile ale problemei articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie în această cauză. Prima abordare este una teoretică, juridică, bazată pe lege, iar a doua abordare este una formală, bazată pe poziţia autorităţilor judiciare naţionale şi a reprezentanţilor Guvernului Republicii Moldova. Dacă folosim abordarea juridică, vom nota următoarele. Potrivit hotărârii judecătoreşti pronunţate de Judecătoria Economică de circumscripţie Chişinău la 26 aprilie 2002 „... se constată că, potrivit articolului 6 al Legii nr. 336 din 1 aprilie 1999, atât datoriile creditoare ale [sectorului energetic], precum şi datoriile debitoare ale [acestuia] au trecut către Î.S. „Moldtranselectro”, fapt confirmat prin actul de verificare din 8 februarie 2000. ...” (a se vedea hotărârea Judecătoriei Economice de circumscripţie)[1]. Bineînţeles că Judecătoria Economică de circumscripţie, la luarea deciziei privind admiterea pretenţiilor reclamantului şi obligarea Întreprinderii de Stat „Moldtranselectro” să plătească datoriile debitoare a S.A. RED Centru, a făcut referire la articolul 6 al Legii nr. 336 din 1 aprilie 1999, ca bază juridică pentru decizia sa. Trebuie să examinăm prevederile concrete ale articolului 6 al Legii nr. 336. Dacă studiem textul acestei legi, vom găsi următoarele prevederi: „... Guvernul 1) devine succesorul de drepturi: 2) în persoana Întreprinderii de Stat "Moldtranselectro", la datoriile creditoare ale întreprinderilor din sectorul energetic supuse privatizării cu termenul de peste 60 de zile la data semnării contractelor de vânzare-cumpărare a pachetelor lor de acţiuni de control...” (a se vedea paragraful 13 al hotărârii). Prin urmare, articolul 6 al Legii nr. 336 din 1 aprilie 1999, la care se face referire, nu spune nimic despre datoriile debitoare ale sectorului energetic, după cum este menţionat în hotărârea Judecătoriei Economice de circumscripţie.  În hotărârea sa, Judecătoria Economică de circumscripţie nu a menţionat dacă datoriile S.A. RED Centru faţă de Cooperativa Agricolă Slobozia-Hanesei erau „datorii debitoare” în sensul Legii nr. 336. Aici este necesară o scurtă remarcă. Termenii „datorii debitoare” şi „datorii creditoare” sunt termeni contabili, care, în opinia mea, descriu două situaţii absolut diferite. În ceea ce priveşte această cauză, şi într-un sens foarte general, aceasta înseamnă următoarele – „datorii debitoare” ale „Moldtranselectro” sunt datorii pe care această întreprindere trebuie să le plătească altora, în timp ce „datorii creditoare” sunt datorii care trebuie plătite acestei întreprinderi. Aceasta este diferenţa.    Din păcate, Judecătoria Economică de circumscripţie nu a făcut deosebire dintre aceste două noţiuni şi l-a făcut pe „Moldtranselectro” responsabil pentru datoriile care, în opinia mea, nu sunt acoperite de articolul 6 al Legi nr. 336 din 1 aprilie 1999. În cele din urmă, nu pot găsi un răspuns clar la această întrebare fără a stabili natura acestor datorii. După cum am menţionat deja, Judecătoria Economică de circumscripţie nu a făcut aceasta.     Mai mult, chiar dacă acceptăm abordarea agreată de Judecătoria Economică de circumscripţie, trebuie să stabilim dacă datoriile S.A. RED Centru faţă de reclamant erau mai vechi de 60 de zile, deoarece, potrivit aceleiaşi legi (articolul 1) „... [RED Centru] ... se privatizează fără datoriile creditoare şi debitoare cu termenul de peste 60 de zile ... .” (a se vedea paragraful 13 al hotărârii).          Dacă datoriile erau „cu termenul de până la 60 de zile”, ele ar fi trebuit să fie stinse; dacă ele nu erau „cu termenul de peste 60 de zile”, ele ar fi trebuit să fie plătite. Regret să menţionez, dar hotărârea Judecătoriei Economice de circumscripţie nu ne dă niciun răspuns la această întrebare. Nici Guvernul nu a atras atenţie la această chestiune. Astfel, dacă acceptăm abordarea juridică a problemei examinate, trebuie să recunoaştem că Întreprinderea de Stat „Moldtranselectro” nu poate fi responsabilă pentru nicio datorie a lui RED Centru, din două motive principale: 1.  ”Moldtranselectro” a moştenit „datoriile creditoare” ale sectorului energetic şi nu „datoriile debitoare”. 2.  Reclamantul nu a pretins niciodată, iar Arbitrajul nu a stabilit niciodată că datoriile debitoare ale RED Centru faţă de Cooperativa Agricolă Slobozia-Hanesei nu erau, de fapt, „cu termenul de peste 60 de zile”. Procesul de adoptare a hotărârilor judecătoreşti internaţionale este unul foarte dificil şi delicat. Există mulţi factori diverşi care influenţează judecătorii internaţionali la adoptarea hotărârilor. În opinia mea, problema cea mai dificilă pe care un judecător trebuie să o rezolve este problema folosirii cunoştinţelor sale juridice, a experienţei şi a înţelegerii sistemului juridic naţional, într-o situaţie în care informaţia prezentată de către o parte sau părţi este contrară propriei înţelegeri a cauzei de către judecător. Revenind la prezenta cauză: în principiu, într-o asemenea situaţie, ar fi trebuit să votez împotriva constatării violării articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. Cu toate acestea, un judecător internaţional nu poate acţiona doar în baza cunoştinţelor proprii şi, într-o anumită măsură, este limitat de poziţia prezentată de către părţile în litigiu. Deoarece în această cauză reprezentanţii Guvernului Republicii Moldova nu au ridicat toate chestiunile pe care le-am menţionat mai sus şi, deoarece nici Judecătoria Economică de circumscripţie nu le-a analizat, mă aflu într-o situaţie în care nu am o altă opţiune decât să adopt o abordare formală şi să votez împreună cu majoritatea pentru constatarea violării articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie în această cauză.   [1] Textul original al hotărârii judecătoreşti este următorul – „…s-a constatat, că în conformitate cu Legea RM nr. 336 din 1.04.99, art. 6, datoriile atât debitoriale, cât si creditoriale, au fost transmise Î.S. „Moldtranselectro”. …”