40162/02

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.      Traducere din limba franceză Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secţia a III-a HOTĂRÂREA din 29 aprilie 2008 în Cauza Vasile împotriva României (Cererea nr. 40162/02) Strasbourg Devenită definitivă la 29.07.2008 Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.      În Cauza Vasile împotriva României,      Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:  Josep Casadevall, preşedinte,  Elisabet Fura-Sandström,  Corneliu Bîrsan,  Boštjan M. Zupančič  Alvina Gyulumyan,  Egbert Myjer,  Luis López Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,      după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 1 aprilie 2008,      a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:      PROCEDURA 1. La originea cauzei se află cererea nr. 40162/02, introdusă împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, doamna Maria Vasile (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 29 octombrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).      2. Reclamanta a fost reprezentată de fiica sa, doamna T. Balu, din Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul R.H. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.      3. La 5 ianuarie 2004, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3 al Convenţiei, Curtea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.      ÎN FAPT  I. Circumstanţele cauzei      4. Reclamanta s-a născut în anul 1919 şi locuieşte la Bucureşti.  5. La 22 iulie 1992, comisia locală de aplicare a Legii fondului funciar nr. 18/1991 de la Măgurele (comisia locală şi Legea nr. 18/1991) a pus reclamanta, fosta proprietară a terenurilor, în posesia unui teren de 1402 m² identificând amplasamentul precis al terenului, admiţând cererea sa formulată potrivit Legii nr. 18/1991. După spusele reclamantei, terenul nu avea nicio construcţie pe el, nefiind făcută nicio menţiune în procesul-verbal de punere în posesie. La 25 octombrie 1996 i s-a eliberat un titlu de proprietate pentru acest teren.  6. Anterior, în 1990, D.C. a cumpărat, printr-un contract sub semnătură privată, un teren de 1250 m² de la D.A., acest teren făcând parte din terenul de 1402 m² în posesia căruia reclamanta a fost pusă. Contractul de vânzare sub semnătură privată a fost confirmat printr-o sentinţă a Judecătoriei Buftea din 11 noiembrie 1994. Apelul reclamantei împotriva acestei sentinţe a fost respinsă printr-o hotărâre judecătorească a Tribunalului Bucureşti din 19 martie 1995, confirmată prin decizia definitivă a Curţii de Apel Bucureşti din 12 octombrie 1995, pe motiv că reclamanta nu era parte în proces.  7. La 18 decembrie 1992 reclamanta a depus o plângere la Primăria Măgurele (Primăria), menţionând că D.C. îi ocupase abuziv terenul depunând materiale de construcţii pe el. Primăria a informat reclamanta că trebuia să sesizeze Judecătoria Ilfov cu o acţiune civilă pentru reglementarea problemei.  8. La 25 iunie 1993, reclamanta a sesizat Judecătoria Ilfov cu o acţiune împotriva lui V.D., D.C. şi N.C., soţia lui D.C., în revendicare a terenului de 1402 m² respectiv. Printr-o sentinţă din 11 martie 1994 Judecătoria i-a admis cererea şi a somat pe V.B., D.C. şi N.C. să elibereze terenul. Pentru a statua astfel, instanţa a reţinut că aceştia din urmă nu dovedeau încheierea unui contract de vânzare privind terenul reclamantei. În aceeaşi zi, reclamanta a cerut Primăriei să ia măsurile necesare pentru evacuarea lui D.C. de pe terenul său, acesta din urmă depunând pe el materiale de construcţii.  9. Prin sentinţa definitivă din 12 decembrie 1994 Judecătoria Ilfov a admis cererea de hotărâre provizorie a reclamantei şi a somat pe D.C. să înceteze să mai construiască pe terenul în cauză. În sentinţă se menţiona că era executorie provizoriu, fără a fi necesară o înştiinţare sau scurgerea unui anumit termen. Această sentinţă a fost învestită cu formulă executorie.  10. Din 26 iunie 1995 până la 31 mai 1996 instanţa a suspendat acţiunea în revendicare, pe motiv că o plângere penală împotriva lui D.C. era în curs în faţa organelor penale de anchetă. La această ultimă dată reclamanta a cerut instanţei să repună cauza pe rol.  11. Sentinţa din 11 martie 1994 a fost confirmată prin hotărârea judecătorească din 14 noiembrie 1996 a Tribunalului Bucureşti şi prin decizia definitivă a Curţii de Apel Bucureşti din 25 aprilie 1997, care a respins ca inadmisibil recursul lui N.C.  1. Tentative de executare a hotărârii provizorii din 12 decembrie 1994  12. Reclamanta a cerut Judecătoriei Ilfov să împuternicească un executor judecătoresc să pună în executare sentinţa pronunţată de urgenţă la 12 decembrie 1994 şi să ia măsurile necesare pentru a-l obliga pe D.C. să înceteze să mai construiască pe terenul său. Reclamanta a achitat taxa de timbru de 400 lei româneşti la 17 aprilie 1995. După spusele sale, executorul judecătoresc împuternicit să execute această sentinţă a refuzat verbal să ia orice fel de măsură de executare, aceasta din urmă fiind, în opinia sa, imposibilă. Niciun document aflat la dosar nu atestă faptul că executorul judecătoresc ar fi îndeplinit vreo acţiune de executare.  13. La 16 februarie 1995 reclamanta a informat Primăria că D.C. construia pe terenul său fără autorizaţie şi i-a cerut să ia măsurile necesare pentru a împiedica construcţia, făcând referire în special la posibilitatea pe care o avea de a-i aplica o amendă contravenţională sau de a lua măsuri în vederea demolării construcţiei. Cererea ei s-a întemeiat pe hotărârea provizorie din 12 decembrie 1994.  14. La 19 ianuarie 1996 Primăria a aplicat o amendă de 1.800.000 lei vechi româneşti (ROL) lui D.C. pentru construcţie ilegală.  15. La 22 aprilie 1996 reclamanta a depus din nou la Primărie cererea de a interveni pe lângă D.C. pentru a-l obliga să înceteze construcţia. La 18 septembrie 1996 reclamanta a cerut Consiliului local Măgurele să ia măsurile necesare pentru a respecta hotărârea din 12 decembrie 1994. Ea a menţionat că soţii C. continuau să construiască un imobil pe terenul său.  2. Demersuri pentru punerea în executare a sentinţei din 11 martie 1994  a) Punerea în posesie a reclamantei  16. La 18 iunie 1997 reclamanta a depus titlul executoriu la Judecătoria Buftea, cerându-i să împuternicească un executor judecătoresc să execute sentinţa din 11 martie 1994 şi decizia din 25 aprilie 1997. La 10 iulie 1997 executorul judecătoresc desemnat a somat pe V.D. şi D.C. să respecte sentinţa din 11 martie 1994 în termen de opt zile.  17. La 25 iulie 1997 executorul judecătoresc s-a deplasat pe teren şi a constatat că D.C. se opunea executării. Executorul judecătoresc a pus reclamanta în posesia terenului, constatând refuzul lui D.C. de a elibera terenul precum şi existenţa pe aceste teren a unui imobil cu un etaj, dependinţe şi garaj. La 28 iulie 1997 instanţa a clasat dosarul de execuţie, luând act de faptul că terenul aparţinând reclamantei fusese delimitat.  b) Contestaţie la executarea sentinţei din 11 martie 1994  18. La 27 august 1997 N.C. a contestat la Judecătoria Buftea executarea deciziei din 25 aprilie 1997, menţionând că a construit cu bună credinţă pe terenul în cauză. Prin sentinţa din 4 decembrie 1997 Judecătoria a respins acţiunea, pe motiv că N.C. ar fi trebuit să prezinte acest argument în faţa instanţelor de fond şi că, prin urmare, cererea sa în faţa instanţei desemnată să supravegheze executarea hotărârii judecătoreşti era inadmisibilă. Sentinţa a fost confirmată, în urma apelului şi recursului lui N.C. prin decizia din 14 mai 1998 a Tribunalului Bucureşti şi prin decizia definitivă a Curţii de Apel din 16 noiembrie 1998.  c) Alte demersuri ale reclamantei pe lângă autorităţile administrative  19. Reclamanta a depus mai multe plângeri la Primărie, informând-o asupra ridicării construcţiilor pe terenul său, pentru a obţine asistenţă din partea sa în demersurile sale de eliberare a terenului său.  20. La 16 decembrie 1998 reclamanta a sesizat Direcţia construcţii, lucrări publice, urbanism şi amenajarea teritoriului (Direcţia) cu o plângere, informând-o că D.C. construia ilegal pe terenul său. La 7 aprilie 1999 Direcţia a informat-o că în măsura în care fusese pusă în posesia terenului la 25 iulie 1997 şi informată asupra existenţei construcţiilor, Direcţia nu mai era competentă să intervină în cauză.  21. La 10 august 1999 reclamanta a depus o nouă plângere la Direcţie. Prin scrisoarea din 16 septembrie 1999 Direcţia a informat-o că instanţele naţionale sesizate de Primărie urmau să se pronunţe asupra destinului construcţiilor edificate ilegal. Din dosar nu reiese că Primăria ar fi sesizat instanţele naţionale cu o asemenea acţiune.  22. La 9 octombrie 1998 reclamanta a adresat mai multe scrisori instituţiei Avocatului poporului, cerându-i sprijinul pentru punerea în posesia terenului de 1402 m². Acesta din urmă a informat-o că i-a transmis reclamaţia la Primărie şi la Prefectura judeţului Ilfov, cerându-le să ia măsurile necesare pentru a asigura punerea sa efectivă în posesie.  23. Prin scrisoarea din 30 martie 2001 Prefectura a recomandat reclamantei să sesizeze instanţele naţionale cu o acţiune în demolare a construcţiilor realizate pe terenul său în ciuda hotărârii provizorii din 12 decembrie 1994 şi ulterior cu o acţiune în evacuare a soţilor C.  3. Plângeri penale împotriva lui D.C. şi N.C.  a) Plângere penală pentru abuz în serviciu, fals şi uz de fals  24. În 1995 reclamanta a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Ilfov cu o plângere penală împotriva lui N.C. şi membrii comisiei locale de aplicare a Legii nr. 18/1991, pentru neglijenţă în serviciu, fals şi uz de fals. La 5 aprilie 1995, reclamanta a fost informată că plângerea sa a fost transmisă poliţiei pentru efectuarea unei anchete. Reclamanta a sesizat Parchetul cu o plângere pentru lipsa de promptitudine în efectuarea anchetei. La 7 iulie 1995 Parchetul a informat-o că autorităţilor nu li se putea reproşa lipsa de promptitudine, poliţia fiind însărcinată să se ocupe de dosar.  25. Printr-o rezoluţie din 28 septembrie 1995 Parchetul a constatat că faptele semnalate de reclamantă nu erau de natură penală ci civilă, Judecătoria fiind deja sesizată în acest scop. Această rezoluţie a fost confirmată, la 31 octombrie 1995, în urma contestaţiei reclamantei, de procurorul şef al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ilfov.  b) Plângere penală pentru tulburarea posesiei  26. La 5 mai 1995 reclamanta a depus la Judecătorie o plângere penală împotriva lui D.C. şi N.C. pentru tulburarea posesiei. În observaţiile lor de răspuns părţile pârâte au menţionat că reclamanta nu a avut niciodată posesia efectivă a terenului şi că, prin urmare, nu se putea plânge de niciun fel de tulburare a posesiei. Prin sentinţa din 7 martie 1996 Judecătoria a achitat pe D.C. şi N.C. pe motiv că elementele constitutive ale infracţiunii nu erau întrunite în speţă, mai exact terţii nu ocupaseră terenul abuziv. Reclamanta a înaintat apel dar la termenul din 4 iulie 1996 a renunţat la acţiunea sa.  27. Prin scrisorile din 31 martie 1997 şi 30 septembrie 1998 Prefectura a informat reclamanta că în măsura în care a fost pusă în posesia terenului de 1402 m², ar fi trebuit să sesizeze poliţia cu o plângere împotriva terţilor pentru tulburarea posesiei.  28. La 9 ianuarie 1998 reclamanta a depus la poliţia judeţului Ilfov o plângere penală împotriva lui D.C. pentru tulburarea posesiei. La 21 februarie 1998 plângerea a fost transmisă la Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea. Din dosar nu reiese ce curs au dat autorităţile acestei plângeri.  c) Plângere penală pentru neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti  29. La 28 august 1997 reclamanta a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea cu o plângere penală împotriva lui D.C. pentru neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti. La 4 decembrie 1997 Parchetul a pronunţat neînceperea urmăririi penale în favoarea lui D.C., pe motiv că elementele constitutive ale infracţiunii nu erau întrunite în speţă. Reclamanta a fost informată asupra acestui lucru la 16 ianuarie 1998. Prin ordonanţa din 21 octombrie 1998 Parchetul a admis plângerea reclamantei împotriva neînceperii urmăririi penale din 4 decembrie 1997 şi a redeschis ancheta penală împotriva lui D.C. Prin rechizitoriul din 5 aprilie 1999 Parchetul l-a trimis pe acesta din urmă în judecată.  30. La 14 septembrie 1999, interogat de instanţă, D.C. a declarat că nu intenţiona să elibereze terenul mai înainte ca reclamanta să-i ramburseze investiţiile făcute pe acest teren.  31. La 19 octombrie 1999 Judecătoria Ilfov a condamnat pe D.C. la plata unei amenzi penale de 5.000.000 ROL pentru nerespectarea hotărârilor judecătoreşti definitive pe motiv că la 25 iulie 1997 a refuzat să execute sentinţa din 11 martie 1994 care a continuat să rămână neexecutată. A respins ca neîntemeiate cererile de reparaţie formulate de reclamantă în latura civilă a acţiunii.  32. Prin decizia definitivă din 14 februarie 2000 Tribunalul Bucureşti a admis apelului lui D.C. şi a dispus amânarea plăţii amenzii, pe motiv că D.C. nu avea antecedente penale, că a recunoscut şi regretat faptele şi că suspendarea la executare i-ar fi oferit ocazia să mediteze asupra pericolului social al acţiunilor sale.  33. Ulterior, reclamanta a depus la Judecătorie o nouă plângere penală împotriva lui D.C. pentru nerespectarea hotărârilor judecătoreşti definitive. Prin sentinţa din 12 mai 2000 instanţa i-a respins acţiunea pentru autoritate de lucru judecat.  34. Din informaţiile furnizate de reclamantă reiese că decizia din 25 aprilie 1997 a rămas tot neexecutată. II. DREPTUL INTERN PERTINENT  35. Esenţialul reglementării interne pertinente, şi anume extrase din codul de procedură civilă în redactările anterioară şi posterioară modificării sale din 2 mai 2001 şi al Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti (în vigoare începând cu 10 noiembrie 2000) este descris în cauzele Roman şi Hogea împotriva României ((decizie), nr. 62959/00, 31 august 2004) şi Topciov împotriva României ((decizie), nr. 17369/02, 15 iunie 2006).  36. Dispoziţiile pertinente ale codului civil prevăd următoarele : Articolul 492  « Orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte contrarul. » Articolul 494  « Dacă plantaţiile, construcţiile şi lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ţine pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice.  Dacă proprietarul pământului cere ridicarea plantaţiilor şi a construcţiilor, ridicarea va urma cu cheltuiala celui ce le-a făcut (...). »  37. Alte dispoziţii pertinente ale codului de procedură civilă prevăd următoarele: Articolul 371^2  « Pot fi executate silit obligaţiile al căror obiect constă în plata unei sume de bani, predarea unui bun ori a folosinţei acestuia, desfiinţarea unei construcţii, plantaţii ori altei lucrări sau în luarea unei alte măsuri admise de lege. » Articolul 371^5  « Executarea silită încetează dacă:  a) s-a realizat integral obligaţia prevăzută în titlul executoriu (...) »  38. Înainte de modificările legislative aduse de Legea nr. 188/2000 activitatea executorilor judecătoreşti era reglementată de Legea nr. 92/1992 privind organizarea judiciară. În temeiul art. 110 din Legea nr. 92/1992 citată anterior, executorii judecătoreşti îşi exercitau activitatea pe lângă judecătorii şi tribunale şi erau subordonaţi preşedintelui instanţei, care avea drept de consultare şi control asupra activităţii lor. Aceştia erau numiţi de Ministerul Justiţiei şi atribuţiile lor erau stabilite prin reglementarea asupra activităţii executorilor judecătoreşti aprobată de acest minister.  39. La 10 noiembrie 2000 Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti (Legea nr. 188/2000) a intrat în vigoare. Executorii judecătoreşti sunt în prezent membri ai Uniunii naţionale a executorilor judecătoreşti şi îşi exercită activitatea în cabinete particulare. Sunt învestiţi cu serviciul de interes public.  40. În baza dispoziţiilor pertinente ale Legii nr. 50/1991 din 29 iulie 1991 privind autorizarea administrativă a construcţiilor şi unele măsuri de construcţie a locuinţelor, publicată în Monitorul Oficial nr. 163 din 7 august 1991 şi modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 4/1994 din 24 ianuarie 1994, construirea de imobile fără autorizaţie constituia o contravenţie sancţionată prin amendă de la 1.800.000 la 2.000.000 ROL. Procesul-verbal de contravenţie era întocmit de organul de control de pe lângă Prefecturi şi Primării şi era transmis şefului Direcţiei de coordonare a activităţii de urbanism şi amenajare a teritoriului, sau la nevoie prefectului, subprefectului, primarului sau primarului adjunct pentru aplicarea sancţiunii.  41. Articolul 30 al aceleeaşi legi, aşa cum era în vigoare la vremea comiterii faptelor şi înainte de modificările aduse de Legea nr. 453/2001 din 18 iulie 2001, prevedea următoarele:  « În cazul în care persoanele sancţionate contravenţional nu s-au conformat în termen dispoziţiilor din procesul-verbal de contravenţie, primăriile vor sesiza instanţele judecătoreşti pentru a dispune, după caz (...), desfiinţarea construcţiilor, când acestea au fost executate fără autorizaţie (...) În cazul admiterii cererii, instanţa va stabili termenele limită de executare a [acestor] măsuri. »        ÎN DREPT      I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie 42. Reclamanta se plânge de imposibilitatea de a obţine executarea sentinţei din 11 martie 1994 a Judecătoriei Ilfov confirmată prin decizia din 25 aprilie 1997 a Curţii de Apel Bucureşti. Ea invocă o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede următoarele în partea sa pertinentă:  « Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanţă independentă şi imparţială (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...) »    A. Asupra admisibilităţii  1. Asupra excepţiei de neepuizare a căilor de atac interne  43. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne, menţionând că reclamanta a omis să sesizeze instanţele naţionale cu o acţiune civilă împotriva terţilor constructori pentru a stabili dreptul său de proprietate prin extindere asupra construcţiilor ridicate pe terenul său. Conceptul de accessio artificialis, prevăzut de codul civil, constituie un mod de dobândire a proprietăţii prin alipirea unui bun considerat accesoriu la un altul considerat principal.  44. În cazul în speţă terţii au început să construiască pe terenul reclamantei, astfel încât ei sunt proprietarii construcţiei. În această ipoteză, doctrina şi jurisprudenţa română consideră că, atunci când constructorul de pe terenul altuia îşi dovedeşte buna credinţă, nu poate fi constrâns să demoleze construcţia, proprietarul terenului având obligaţia să-i restituie fie valoarea integrală a materialelor folosite şi mâinii de lucru, fie diferenţa valorii dintre terenul liber şi terenul ocupat de construcţie. În plus, constructorul poate exercita un drept de retenţie pe teren până în momentul în care proprietarul terenului îi restituie investiţia. Această soluţie stopează îmbogăţirea fără motiv a proprietarului terenului. Guvernul consideră că această cale de atac sugerată de el era accesibilă şi efectivă, niciun termen legal nefiind impus de lege pentru a intenta o asemenea acţiune.  45. Guvernul subliniază de asemenea că în cursul acţiunii în revendicare niciuna din părţile în proces nu a sesizat instanţele naţionale cu o acţiune destinată stabilirii situaţiei juridice a construcţiilor existente pe teren.  46. Reclamanta subliniază că în momentul în care a sesizat instanţele naţionale cu acţiunea în revendicare, nicio construcţie nu era ridicată pe terenul său, D.C. ridicând-o în timpul procesului, cu sprijinul autorităţilor care nu au luat nicio măsură pentru a-l opri, în ciuda demersurilor sale numeroase. Ea subliniază că nu vrea să devină proprietara construcţiei şi consideră că D.C. şi nu ea trebuia să sesizeze instanţele naţionale cu o acţiune civilă pentru a stabili buna sa credinţă în momentul ridicării construcţiilor şi eventual a-şi recupera investiţia.  47. Curtea consideră că excepţia Guvernului este strâns legată de substanţa plângerii reclamantei întemeiată pe articolul 6 alin. 1 din Convenţie, astfel încât trebuie alăturată fondului (a se vedea, C.C.M.C. împotriva României (decizie), nr. 32922/96, 15 ianuarie 1998).      2. Asupra temeiniciei plângerii  48. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarată admisibilă. Asupra fondului 49. Reclamanta menţionează că în 1992, cu prilejul punerii sale în posesie de către comisia locală, terenul în litigiu era liber şi nicio construcţie nu era ridicată pe el. Ea consideră că soţii C. ştiau că ea era proprietara terenului dar au început să ridice construcţiile cu rea credinţă, în ciuda existenţei hotărârilor judecătoreşti din 11 martie şi 12 decembrie 1994. Ea subliniază că autorităţile naţionale sesizate să asigure executarea hotărârii provizorii nu au luat nicio măsură în acest scop, încurajând astfel prin comportamentul lor pe D.C. să continue să construiască. Prin urmare, potrivit reclamantei, existenţa construcţiilor pe terenul său este rezultatul inacţiunii autorităţilor. 50. Ea nu contestă faptul că soţii C. sunt proprietarii construcţiilor ci cere numai punerea sa efectivă în posesia terenului său luat abuziv de D.C. În opinia sa, chiar şi după 1997, D.C. a continuat să construiască pe teren, nesocotind sentinţa definitivă din 11 martie 1994 confirmată prin decizia din 25 aprilie 1997. 51. Reclamanta subliniază în fine că autorităţile sesizate cu executarea şi în special executorul judecătoresc nu au asistat-o efectiv pentru a obţine posesia terenului, din moment ce a fost informată de mai multe ori că prezenţa construcţiilor pe teren făcea executarea imposibilă. 52. Guvernul consideră că sentinţa din 11 martie 1994 a fost executată de executorul judecătoresc într-un termen foarte scurt, aşa cum reiese din procesul-verbal de punere în posesie din 25 iulie 1997. El consideră de asemenea că prezenta cauză se diferenţiază de cauzele Cima împotriva Italiei ((decizie), nr. 55161/00, 8 ianuarie 2004) şi C.C.M.C. împotriva României citată anterior, în măsura în care în cazul în speţă executorul judecătoresc a asistat reclamanta la executare, urmând procedura legală şi respectând cele prevăzute de mandatul său. 53. Curtea aminteşte jurisprudenţa sa potrivit căreia articolul 6 din Convenţie garantează fiecăruia dreptul de acces la justiţie, care are drept consecinţă dreptul la executarea hotărârilor judecătoreşti definitive (Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, Colecţie de hotărâri şi decizii 1997-II, paragraful 40). Acest drept nu poate totuşi obliga un stat să dispună executarea fiecărei sentinţe cu caracter civil indiferent de felul acesteia şi de împrejurări; în schimb trebuie să dispună de un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive ce-i revin. Curtea are numai sarcina de a examina dacă măsurile adoptate de autorităţile naţionale au fost adecvate şi suficiente (Ruianu împotriva României, nr. 34647/97, paragraful 66, 17 iunie 2003), deoarece atunci când acestea sunt obligate să acţioneze pentru executarea unei hotărâri judecătoreşti şi omit să o facă, această inerţie implică răspunderea statului potrivit articolului 6 alin. 1 din Convenţie (Scollo împotriva Italiei, Hotărârea din 28 septembrie 1995, seria A nr. 315-C, paragraful 44). 55. Cu titlu introductiv, Curtea constată că reclamanta nu reproşează statului o punere în posesie ineficientă din partea comisiei locale. în acest caz, debitorul este un particular şi nu o autoritate a statului (a se vedea, a contrario, printre multe altele, Bourdov împotriva Rusiei, nr. 59498/00, CEDH 2002-III). 55. Curtea aminteşte că exercitarea puterii de stat având o influenţă asupra drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie pune în discuţie angajează răspunderea statului, indiferent de forma sub care aceste puteri sunt exercitate (Wos împotriva Poloniei (decizie), nr. 22860/02, CEDH 2005-IV şi Vodopyanovy împotriva Ucrainei, nr. 22214/02, paragraful 33, 17 ianuarie 2006). În plus, decizia statului pârât de a delega unei entităţi unele din puterile sale nu l-ar putea scuti de răspunderile ce i-ar fi revenit dacă ar fi ales să le exercite el însuşi (mutatis mutandis, Wos citat anterior). Prin urmare, statul, în calitatea sa de agent al autorităţii publice (a se vedea paragrafele 38-39 de mai sus) era chemat să aibă un comportament prompt şi să asiste reclamanta, creditoare, în executarea hotărârilor ce îi erau favorabile, mai exact prin intermediul executorilor judecătoreşti. 56. Curtea constată că în temeiul sentinţei din 11 martie 1994 a Judecătoriei Ilfov, confirmată prin decizia din 25 aprilie 1997 a Curţii de Apel Bucureşti, D.C. a fost condamnat să elibereze terenul în cauză şi să-l pună la dispoziţia reclamantei. În ciuda acestei condamnări, D.C. a refuzat să execute această sentinţă, pe motiv că a dispus construirea unui imobil pe o parte a acestui teren. Aşa cum reiese din dosar, reclamanta a făcut demersuri pentru a obţine posesia terenului său imediat ce a observat că D.C. a depus pe acesta materiale de construcţie. 57. În această privinţă Curtea constată că printr-o sentinţă pronunţată în urma unei cereri de hotărâre provizorie, Judecătoria a somat pe D.C, să sisteze orice construcţie pe teren, fără ca acesta din urmă să respecte această hotărâre. În ciuda demersurilor reclamantei de executare a hotărârii provizorii din 12 decembrie 1994, autorităţile competente nu au luat nicio măsură pentru executarea acesteia. În plus, deşi reclamanta a sesizat Primăria asupra faptului că D.C. construia ilegal, abia în ianuarie 1996 acestuia din urmă i-a fost aplicată o amendă contravenţională. Or, în opinia Curţii, autorităţile competente ar fi trebuit să acţioneze cu mai multă promptitudine pentru a asigura respectarea hotărârii provizorii citată anterior spre a nu prejudicia executarea sentinţei pronunţată pe fond. 58. Asupra acestui fapt Curtea constată că, deşi acceptă că o schimbare în situaţia de fapt constatată printr-o hotărâre judecătorească ar putea justifica în mod excepţional neexecutarea unei hotărâri, ea trebuie să se asigure că schimbările esenţiale în cauză nu sunt rezultatul unei acţiuni sau inacţiuni a statului (mutatis mutandis, Ioachimescu şi Ion împotriva României, nr. 18013/03, paragraful 31, 12 octombrie 2006 şi Monory împotriva României şi Ungariei, nr. 71099/01, paragraful 83, 5 aprilie 2005). Neluând măsuri pentru executarea hotărârii din 12 decembrie 1994 nici constatarea caracterului ilegal al construcţiilor, autorităţile naţionale au asigurat atitudinea lui D.C. care, de-a lungul procesului, a continuat să construiască pe terenul în litigiu. Astfel, la sfârşitul procedurii în revendicare, deşi reclamanta a obţinut câştig de cauză, executarea sentinţei din 11 martie 1994 s-a dovedit greu de realizat datorită existenţei construcţiilor lui D.C. pe teren. 59. Dacă este adevărat că la data de 25 iulie 1997 executorul judecătoresc a pus reclamanta în posesia terenului său, nu este mai puţin adevărat că nu este vorba despre o executare efectivă şi concretă. Pornind de la principiul potrivit căruia Convenţia are drept scop apărarea drepturilor neteoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective (Artico împotriva Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, pag. 16, paragraful 33), Curtea nu poate considera că o punere în posesie formală, fără ca reclamanta să fi putut obţine posesia efectivă a terenului său, constituie executarea unei hotărâri judecătoreşti. În plus, în anul 2000, instanţele naţionale au constatat că sentinţa din 11 martie 1994 rămâsese tot neexecutată, datorită refuzului lui D.C. de a o respecta (a se vedea paragrafele 31 şi 32 de mai sus). 60. Curtea constată că executorul judecătoresc a considerat executarea încheiată, lăsând astfel reclamanta la discreţia lui D.C. care îşi manifestase deschis refuzul de a elibera terenul. Niciun fel de executare nu mai putea fi realizată, în măsura în care Judecătoria, autoritatea care trebuia să supravegheze executarea, considera sentinţa ca fiind executată. Singurele autorităţi competente să asigure executarea sentinţei au fost astfel neputincioase în faţa persoanei private care refuza să respecte o hotărâre judecătorească pronunţată împotriva sa. 61. Desigur, debitorul era proprietarul construcţiei pe care o ridicase pe terenul reclamantei. Cu toate acestea, aceasta din urmă nu a pretins niciodată proprietatea construcţiei şi a cerut numai punerea în posesia terenului. Prin urmare, o acţiune în extindere imobiliară pentru recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra construcţiei nu se potrivea cu obiectivul reclamantei şi nu ar fi avut drept rezultat executarea sentinţei din 11 martie 1994. De altfel, trebuie constatat că construcţia în cauză ocupa o parte din teren; în ciuda acestui fapt, nu a fost luată nicio măsură pentru a pune reclamanta în posesia părţii de teren pe care nu se afla niciun fel de construcţie.  62. În plus, mijloacele de constrângere puse la dispoziţia reclamantei de legislaţia penală nu s-au dovedit eficiente în cazul în speţă. Deşi instanţelor interne le revine sarcina de a aplica şi de a interpreta legile naţionale, Curtea nu poate să nu constate că cifra amenzii penale aplicate lui D.C. pentru nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti şi suspendarea executării sale nu erau de natură să-l constrângă să părăsească terenul reclamantei.  63. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că în cazul în speţă autorităţile naţionale nu au asistat reclamanta în mod efectiv în demersurile sale de a obţine executarea sentinţei din 11 martie 1994.  64. Prin urmare, trebuie respinsă excepţia de neepuizare a căilor de atac interne ridicate de Guvern şi constatat că s-a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.  II. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENŢIE  65. Reclamanta invocă o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor datorită neexecutării sentinţei menţionată anterior şi invocă articolul 1 din Protocolul nr. 1.  66. Pe baza concluziilor sale ce figurează la paragrafele 53-64 de mai sus, Curtea concluzionează că această plângere trebuie declarată admisibilă, dar că nu trebuie statuat asupra fondului (a se vedea, mutatis mutandis, între altele, Laino împotriva Italiei [GC], nr. 33158/96, paragraful 25, CEDH 1991-I, Biserica Catolică din Caneea împotriva Greciei, Hotărârea din 16 decembrie 1996, Colecţia 1997-VIII, paragraful 50, Ruianu, citată anterior, paragraful 75).      III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie      67. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."      A. Prejudiciu      68. Reclamanta cere cu titlu de prejudiciu material punerea sa în posesia terenului de 1.402 m², demolarea construcţiei lui D.C. şi, dacă punerea în posesie nu mai este posibilă, ea cere valoarea terenului pe care îl evaluează la 20 euro/m². Ea cere de asemenea reparaţia nebeneficierii de teren în ultimii doisprezece ani precum şi reparaţia prejudiciului său moral, fără a preciza sume cu acest titlu.  69. Guvernul reiterează faptul că sentinţa din 11 martie 1994 a fost executată, rambursarea valorii de piaţă a terenului neimpunând-se deci. El constată totuşi că în baza ghidului societăţii generale de experţi tehnici valoarea terenului situat la Măgurele se ridică la 12 euro/m² dacă este situat în centrul comunei şi la 8 euro/m² dacă este situat la periferie. În privinţa nebeneficierii de bun, Guvernul consideră că faptul că reclamanta nu a sesizat instanţele naţionale cu o acţiune în extindere a dreptului de proprietate împotriva lui D.C. nu este atribuibil autorităţilor. El subliniază de asemenea că reclamanta nu şi-a susţinut cererile cu acte doveditoare pertinente.  În privinţa prejudiciului moral, Guvernul constată că reclamanta nu şi-a exprimat cererea în cifre şi nici nu a indicat ce a generat prejudiciul său şi consideră că constatarea încălcării ar constitui în sine, la nevoie, o satisfacţie echitabilă suficientă.  70. În cazul în speţă Curtea a constatat o încălcare a art. 6 din Convenţie datorită neexecutării unei hotărâri judecătoreşti prin care instanţele au condamnat terţii să lase un teren la dispoziţia reclamantei.  71. Prin urmare, Curtea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu material datorită neexecutării hotărârii judecătoreşti în cauză şi un prejudiciu moral constând într-un sentiment profund de nedreptate datorită faptului că, timp de mai mulţi ani, în ciuda hotărâririlor judecătoreşti definitive şi executorii, ea nu a beneficiat de o apărare efectivă a drepturilor sale.  72. Ţinând cont de aceste consideraţii, Curtea acordă reclamantei, în echitate, potrivit art. 41 din Convenţie, 10.000 euro pentru toate prejudiciile reunite.      B. Costuri şi cheltuieli      73. Reclamanta cere de asemenea rambursarea costutilor şi cheltuielilor fără a le cifra şi fără a prezenta acte doveditoare.  74. Guvernul constată că în cazul în speţă ceerea reclamantei nu a fost susţinută în vreun fel.  75. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În cauză, ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate anterior, Curtea respinge cererea referitoare la costuri şi cheltuieli. C. Majorări de întârziere      76. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:      1. alătură fondului excepţia preliminară ridicată de Guvern întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne şi o respinge ; 2. declară cererea admisibilă ;      3. hotărăşte că s-a încălcat art. 6 din Convenţie ;   4. hotărăşte că nu trebuie examinat capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie; 5. hotărăşte a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 10.000 euro (zece mii euro) pentru toate prejudiciile reunite, sumă care va fi convertită în lei româneşti plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit ;      b) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;      6. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.      Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 29 aprilie 2008, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament. Josep Casadevall, preşedinte Santiago Quesada, grefier