40274/04

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.       Secţia a treia   CAUZA CHELU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   (Cererea nr. 40274/04)   HOTĂRÂRE   Strasbourg   12 ianuarie 2010   Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.   În cauza Chelu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,   După ce a deliberat în camera de consiliu, la 8 decembrie 2009, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:   Procedura   1. La originea cauzei se află cererea nr. 40274/04 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Petre Chelu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 18 iunie 1999 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”). 2. Reclamantul a decedat la 22 noiembrie 2007, lăsând-o ca moştenitoare pe soţia sa, doamna Eugenia Chelu, care, la 21 martie 2009, şi-a exprimat dorinţa de a continua acţiunea în faţa Curţii. 3. Din motive de ordin practic, prezenta hotărâre va continua să îl desemneze pe domnul Petre Chelu ca „reclamant”, deşi, în prezent, această calitate trebuie să i se atribuie soţiei sale [a se vedea, mutatis mutandis, Dalban împotriva României (GC), nr. 28114/95, pct. 1, CEDO 1999-VI, şi Petrescu împotriva României, nr. 73969/01, pct. 2, 15 martie 2007]. 4. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 5. La 28 septembrie 2007, preşedintele secţiei a treia a decis să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 3 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.   ÎN FAPT   I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI   6. Reclamantul s-a născut în 1938. 7. Acesta locuia în Alexandria, strada Carpaţi nr. 9, într-un imobil în coproprietate. 8. La originea litigiului se află un acord încheiat între coproprietarii imobilului menţionat anterior, inclusiv reclamantul, pe de o parte, şi terţul V.T., proprietar al unui alt apartament din imobil, prin care folosirea spălătoriei, bun comun al coproprietarilor, i-a fost cedat lui V.T., în schimbul angajamentului acestuia din urmă de a plăti anumite cheltuieli ale coproprietăţii. 9. Ulterior, un dezacord a intervenit între V.T. şi coproprietari, care i-au cerut să elibereze spălătoria şi să o repună în starea anterioară ocupării. 10. Împreună cu ceilalţi coproprietari, reclamantul a introdus două acţiuni împotriva lui V.T., pentru a îl evacua din spălătorie şi a îl obliga să o repună în starea anterioară ocupării. 11. Prin hotărârea definitivă din 1 septembrie 1992, pronunţată în urma unui recurs extraordinar al Procurorului general, Curtea Supremă de Justiţie a admis acţiunea tuturor reclamanţilor şi a dispus evacuarea lui V.T. 12. De asemenea, coproprietarii au sesizat Judecătoria Alexandria cu o acţiune vizând obligarea lui V.T. să reconstruiască un perete demolat, să redeschidă accesul către pivniţă şi să refacă robinetele de apă din camera ocupată, pentru a o repune în starea anterioară ocupării. 13. Prin hotărârea din 10 iunie 1993, instanţa a admis acţiunea astfel cum a fost formulată şi l-a obligat pe V.T. să repună spălătoria în starea anterioară ocupării. Această hotărâre a devenit definitivă la 15 noiembrie 1995, fiind confirmată prin hotărârea Tribunalului Olt. 14. În 1992, 1996, 1998 şi 2001, reclamantul a sesizat un executor judecătoresc, care a deschis de fiecare dată câte un dosar de executare silită, în vederea executării hotărârii din 1 septembrie 1992 şi a hotărârii din 10 iunie 1993, astfel cum a fost confirmată de hotărârea din 15 noiembrie 1995. 15. Astfel, prin procesul-verbal din 19 octombrie 1992, executorul judecătoresc i-a notificat lui V.T. un termen de 30 de zile pentru executarea hotărârii din 1 septembrie 1992. 16. Prin procesul-verbal din 28 septembrie 1998, un nou termen de 8 zile i-a fost acordat lui V.T. pentru executarea hotărârii din 1 septembrie 1992, sub ameninţarea punerii sub sechestru. 17. Procesul-verbal din 19 octombrie 1998 i-a impus debitorului un termen cu scadenţa la 3 noiembrie 1998 pentru executarea aceleiaşi hotărâri. 18. Printr-un alt proces-verbal din 5 aprilie 1999, executorul judecătoresc a somat debitorul să execute hotărârea din 10 iunie 1999. 19. Mai multe contestaţii la executare introduse de V.T. împotriva poceselor-verbale ale executorilor au fost admise, prin hotărârile Judecătoriei Alexandria din 1997 şi 1999, pe motiv că executarea silită era perimată, din cauza inactivităţii prelungite a reclamantului. 20. În 2001, în urma unei noi cereri a reclamantului, executorul judecătoresc a deschis un nou dosar de executare silită. Prin procesul-verbal din 13 aprilie 2001, acesta i-a stabilit lui V.T. un termen cu scadenţa la 3 mai 2001 pentru executarea hotărârii din 1 septembrie 1992 şi a hotărârii din 10 iunie 1993. 21. V.T. a introdus o contestaţie la executare împotriva acestui proces-verbal. 22. Prin hotărârea din 14 mai 2001, Judecătoria Alexandria a respins contestaţia la executare. Instanţa a luat act de faptul că „singura acţiune la care este obligat creditorul este introducerea cererii de executare silită, iar aceasta trebuie să efectivă”. De asemenea, instanţa a constatat că reclamantul a dat dovadă de diligenţă în demersurile sale privind executarea, că executorul judecătoresc a omis să îndeplinească actele de procedură necesare şi că dreptul reclamantului de a solicita executarea silită nu a fost prescris. 23. Această hotărâre a fost confirmată prin hotărârea definitivă din 18 octombrie 2001 a Tribunalului Teleorman.   II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE   24. Esenţialul legislaţiei interne relevante, şi anume fragmentele din Codul de procedură civilă în versiunile sale anterioare şi ulterioare modificării sale din 2 mai 2001 şi din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti (în vigoare din 10 noiembrie 2000) este descris în cauzele Roman si Hogea împotriva României [(dec.), nr. 62959/00, 31 august 2004] şi Topciov împotriva României [(dec.), nr. 17369/02, 15 iunie 2006]. ÎN DREPT   I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE   25. Reclamantul se plânge de imposibilitatea de a obţine executarea hotărârii din 1 septembrie 1992 a Curţii Supreme de Justiţie şi a hotărârii in 10 iunie 1993 a Judecătoriei Alexandria. Acesta invocă o încălcare a art. 6 § 1 din convenţie care, în partea relevantă, prevede următoarele:   „Orice persoană are dreptul la judecarea [...] cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”   A. Cu privire la admisibilitate   1. Cu privire la excepţia de neepuizare a căilor de atac interne   26. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne, invocând faptul că, confruntându-se cu imposibilitatea executării hotărârilor judecătoreşti în litigiu, reclamantul trebuia să sesizeze instanţele naţionale cu o contestaţie la executare sau cu o acţiune împotriva executorului judecătoresc aflat în întârziere. 27. De asemenea, Guvernul subliniază faptul că demersurile de executare silită ale reclamantului au devenit caduce, astfel cum s-a constatat prin hotărârile Judecătoriei Alexandria (a se vedea supra, pct. 19). 28. Reclamantul nu a prezentat observaţii cu privire la acest aspect. 29. Curtea consideră că excepţia Guvernului este strâns legată de substanţa capătului de cerere întemeiat de reclamant pe art. 6 din Protocolul nr. 1 la convenţie, astfel încât este necesar să fie asociată fondului [a se vedea, C.C.M.C. împotriva României (dec.), nr. 32922/96, 15 ianuarie 1998].   2. Cu privire la temeinicia capătului de cerere   30. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.   B. Cu privire la fond   31. Guvernul consideră că nu poate fi angajată răspunderea statului în temeiul art. 6 § 1 , din cauza pasivităţii reclamantului şi a neepuizării, de către acesta, a căilor de atac interne, precum contestaţia la executare sau plângerea împotriva executorului judecătoresc. 32. Reclamantul nu a prezentat observaţii cu privire la acest aspect. 33. Curtea reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei sale constante, art. 6 din convenţie garantează fiecăruia dreptul de acces la justiţie, care are drept consecinţă dreptul la executarea hotărârilor judecătoreşti definitive (Hornsby împotriva Greciei, 19 martie 1997, pct. 40, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II). Acest drept nu poate totuşi obliga un stat să pună în executare fiecare hotărâre cu caracter civil indiferent de felul acesteia şi de împrejurări; în schimb, trebuie să dispună de un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive ce-i revin. Curtea are unica sarcină să examineze dacă măsurile adoptate de autorităţile naţionale au fost adecvate şi suficiente (Ruianu împotriva României, nr. 34647/97, pct. 66, 17 iunie 2003), deoarece atunci când acestea sunt obligate să acţioneze pentru executarea unei hotărâri judecătoreşti şi nu o fac, această inerţie implică răspunderea statului potrivit art. 6 § 1 din convenţie (Scollo împotriva Italiei, 28 septembrie 1995, pct. 44, seria A nr. 315-C). 34. Curtea reaminteşte că exercitarea puterii statale care poate influenţa drepturile şi libertăţile garantate de convenţie antrenează răspunderea statului, independent de forma sub care sunt exercitate aceste puteri [Wos împotriva Poloniei (dec.), nr. 22860/02, CEDO 2005‑IV, şi Vodopyanovy împotriva Ucrainei, nr. 22214/02, pct. 33, 17 ianuarie 2006]. În plus, decizia statului pârât de a delega unei anumite entităţi o parte din puterile sale nu o poate sustrage de la responsabilităţile care i-ar fi revenit dacă ar fi ales să le exercite el însuşi (a se vedea, mutatis mutandis, Wos, citată anterior). Prin urmare, în calitate de depozitar al forţei publice, statul trebuia să aibă un comportament diligent şi să îl asiste pe reclamant, creditor, în executarea hotărârilor care i-au fost favorabile, în special prin intermediul executorilor judecătoreşti. 35. Curtea constată că, în temeiul hotărârii din 1 septembrie 1992 a Curţii Supreme de Justiţie şi a hotărârii din 10 iunie 1993 a Judecătoriei Alexandria, V.T. a fost condamnat să părăsească spălătoria pe care o ocupa ilegal şi să o repună în starea anterioară. În ciuda acestei condamnări, V.T. a refuzat să execute aceste hotărâri judecătoreşti definitive. După cum reiese din dosar, reclamantul a iniţiat în mai multe rânduri demersuri care s-au dovedit ineficiente. 36. Astfel, Curtea observă că, în perioada 1992-2001, reclamantul a sesizat în repetate rânduri executorii judecătoreşti pentru executarea hotărârilor care îi erau favorabile. Niciuna dintre aceste încercări nu s-a dovedit eficientă. Astfel, Curtea constată că esenţialul arsenalului juridic pus la dispoziţia reclamantului pentru executarea hotărârilor care îi erau favorabile, şi anume sistemul executorilor judecătoreşti, s-a dovedit inadecvat şi ineficient de-a lungul mai multor ani. 37. Curtea consideră că ar fi excesiv să i se ceară reclamantului să întreprindă alte demersuri în vederea executării, având în vedere că rezultă din executarea hotărârii din 14 mai 2001 a Judecătoriei Alexandria că reclamantul a dat dovadă de diligenţă şi că executorul judecătoresc nu şi-a îndeplinit actele de procedură necesare executării (supra, pct. 22). 38. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii să concluzioneze că, în speţă, autorităţile naţionale nu l-au asistat pe reclamant în mod efectiv în demersurile sale pentru obţinerea executării hotărârii din 1 septembrie1992 şi a hotărârii din 10 iunie 1993. 39. Prin urmare, trebuie respinsă excepţia privind neepuizarea căilor interne de atac invocate de Guvern şi constatat că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie.   II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 8 DIN CONVENŢIE   40. Reclamantul consideră că inactivitatea autorităţilor pentru evacuarea spălătoriei al cărei coproprietar era a încălcat dreptul acestuia la respectarea domiciliului, garantat la art. 8 din convenţie, formulat după cum urmează în părţile sale relevante:   „1. Orice persoană are dreptul la respectarea [...] domiciliului său [...]. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru [...] protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”   41. Guvernul invocă incompatibilitatea ratione materiae a capătului de cerere al reclamantului cu convenţia, din cauza faptului că un spaţiu auxiliar precum o spălătorie, nu poate fi considerat acoperit de noţiunea de „domiciliu” în sensul Convenţiei. 42. Reclamantul nu a prezentat observaţii cu privire la acest aspect. 43. Curtea reaminteşte că noţiunea de „domiciliu” inclusă la art. 8 din convenţie este un concept autonom, care nu depinde de o încadrare în dreptul intern, ci este definit în funcţie de circumstanţele factuale, în special prin existenţa unor legături suficiente şi continue cu o anumită locaţie (Prokopovitch împotriva Rusiei, nr. 58255/00, pct. 36, CEDO 2004‑XI). 44. De asemenea, Curtea reaminteşte că, în general, domiciliul este locul, spaţiul fizic determinat unde se desfăşoară viaţa privată şi de familie. (Moreno Gómez împotriva Spaniei, nr. 4143/02, pct. 53, CEDO 2004-X). 45. Curtea consideră că spălătoria în litigiu, care nu este proprietatea exclusivă a reclamantului, care trebuie să folosească unei utilizări ocazionale şi unde acesta nu locuieşte, nu este un „domiciliu” în sensul Convenţiei. 46. Prin urmare, Curtea admite excepţia de incompatibilitate ratione materiae, ridicată de Guvern, şi respinge capătul de cerere al reclamantului, conform art. 35 § 3 din Convenţie.   III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENŢIE   47. Reclamantul pretinde o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor proprii ca urmare a neexecutării hotărârii menţionate anterior şi invocă art. 1 din Protocolul nr. 1. 48. Având în vedere concluziile sale incluse supra, pct. 38‑39, Curtea concluzionează că acest capăt de cerere trebuie declarat admisibil, dar că nu trebuie să se pronunţe cu privire la fond [a se vedea, mutatis mutandis printre altele, Laino împotriva Italiei (GC), nr. 33158/96, pct. 25, CEDO 1999-I, Eglise catholique de La Canée împotriva Greciei, 16 decembrie 1997, pct. 50, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VIII, şi Ruianu, menţionat anterior, pct. 75 ].   IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE   49. Art. 41 din convenţie prevede:   „În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”   50. Curtea observă că reclamantul nu şi-a prezentat pretenţiile cu titlu de reparaţie echitabilă.   PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,   1. Uneşte cu fondul excepţia preliminară a Guvernului referitoare la art. 6 § 1 privind neepuizarea căilor de atac interne şi o respinge; 2. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere; 3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie; 4. 3. Hotărăşte că nu este necesar să se examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie;   Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 12 ianuarie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.    Santiago Quesada Josep Casadevall  Grefier Preşedinte