40663/98

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii, efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”       SECŢIUNEA A PATRA           CAUZA ASITO c. MOLDOVEI   (Cererea nr. 40663/98)           HOTĂRÂRE     STRASBOURG   8 noiembrie 2005       DEFINITIVĂ   08/02/2006   Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale. În cauza ASITO c. Moldovei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:  Sir Nicolas Bratza, Preşedinte, Dl J. Casadevall, Dl M. Pellonpää, Dl R. Maruste, Dl S. Pavlovschi, Dl J. Borrego Borrego, Dl J. Šikuta, judecători, şi dl M. O’Boyle, Grefier al Secţiunii, Deliberând la 11 noiembrie 2005 în şedinţă închisă, Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată: PROCEDURA  1. La originea cauzei se află cererea (nr. 40663/98) depusă împotriva Republicii Moldova la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”), în temeiul fostului articol 25 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către compania de asigurări ASITO, de naţionalitate din Republica Moldova („reclamantul”), la 5 februarie 1998. 2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl Eugen Şlopac, directorul companiei. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vitalie Pârlog. 3. Reclamantul a pretins, în special, că Procurorul General a intervenit într-un litigiu dintre două parţi private şi că două hotărâri irevocabile pronunţate în favoarea sa au fost casate ca urmare a recursului în anulare al Procurorului General. 4. Cererea a fost transmisă Curţii la 1 noiembrie 1998, dată la care a intrat în vigoare Protocolul nr. 11 la Convenţie (articolul 5 § 2 al Protocolului nr. 11). 5. Cererea a fost repartizată Secţiunii Întâi a Curţii (articolul 52 § 1 al Regulamentului Curţii). În cadrul acesteia, a fost constituită, conform articolului 26 § 1 al Regulamentului, Camera care urma să examineze cauza (articolul 27 § 1 al Convenţiei). 6. Prin decizia din 10 iulie 2001, Curtea a declarat cererea parţial admisibilă. 7. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au prezentat observaţii cu privire la fondul cauzei (articolul 59 § 1 al Regulamentului Curţii). Camera a decis, după consultarea părţilor, că audierea cu privire la fondul cauzei nu a fost necesară (articolul 59 § 3 in fine al Regulamentului Curţii). Părţile au răspuns în scris la observaţiile fiecăreia din ele. 8. La 1 noiembrie 2001, Curtea a schimbat componenţa Secţiunilor sale (articolul 25 § 1 al Regulamentului Curţii). Această cauză a fost repartizată Secţiunii a Patra nou-constituită (articolul 52 § 1 al Regulamentului Curţii). ÎN FAPT I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 9. Reclamantul este o companie de asigurări de naţionalitate din Republica Moldova cu sediul la Chişinău. 1. Contextul cauzei 10. La 12 iunie 1991, o hotărâre de Guvern a permis reclamantului să efectueze „operaţiuni bancare şi de investiţii”, în afara principalei sale activităţi, care era asigurarea. 11. La 28 noiembrie 1991, reclamantul a obţinut de la Banca Naţională a Moldovei licenţă pentru efectuarea operaţiunilor bancare. În cadrul unei proceduri de audit de rutină, compania a refuzat să arate registrele sale contabile, pretinzând că ea nu a efectuat activităţi bancare. La 13 octombrie 1992, licenţa reclamantului a fost retrasă. Reclamantul nu a contestat această decizie. 12. La 25 noiembrie 1994, reclamantul a încheiat un contract pe termen de un an de zile („contractul”) cu compania F., intitulat „tranzacţie comercială comună”. Reclamantul a făcut un aport social de 330,000 lei moldoveneşti (MDL) companiei F., iar în schimb ea urma să primească suma de MDL 269,500, care urma să fie plătită în rate lunare. Compania F. urma, de asemenea, să restituie aportul social prin plata unei sumei unice până la 25 noiembrie 1995. Nerespectarea termenelor prevăzute de contract avea drept consecinţă plata unei penalităţi de 0.5 % din suma neplătită pentru fiecare zi de întârziere. Printr-un contract suplimentar, ca o garanţie contractuală, compania F. a gajat fabrica şi echipamentul său. 13. Până la 23 aprilie 1996, compania F. a plătit reclamantului MDL 420,750. Începând cu această dată, din cauza încetinirii economiei naţionale, compania F. nu a putut să-şi onoreze obligaţiile integral şi nu avea şanse rezonabile să poată să-şi îndeplinească obligaţiile în conformitate cu condiţiile contractului.     2. Procedurile A: cu privire la executarea contractului 14. La 24 mai 1996, reclamantul a depus o cerere de chemare în judecată la Arbitrajul Republicii Moldova cu privire la neonorarea contractului şi a solicitat obligarea lui F. să-i plătească suma de MDL 468,472, care era constituită din aportul social şi penalităţile contractuale. 15. Compania F. a susţinut că contractul conţinea o obligaţie implicită, care rezulta din natura şi scopul contractului, ca reclamantul să contribuie la cheltuielile şi pierderile suferite în cursul exercitării activităţii în comun. Deoarece compania a înregistrat pierderi, deşi a acţionat cu bună credinţă, ea a solicitat ajustarea sau stingerea datoriei de MDL 468,472, invocând prevederile Codului civil cu privire la distribuirea riscurilor în activitatea comună. Ca un argument suplimentar ea a declarat că, în absenţa acestei obligaţii implicite, contractul devenea un contract de credit obişnuit, pentru care reclamantul nu avea licenţă. 16. În hotărârea sa din 1 august 1996, Arbitrajul a admis în parte cererea reclamantului, însă a redus penalităţile contractuale cu 50 %, estimând pretenţia ca fiind disproporţională în raport cu prejudiciul real cauzat reclamantului şi a pronunţat o hotărâre cu privire la plata unei sume de MDL 327,474.75 (echivalentul a 62,780 euro (EUR) la acea dată). 17. La 20 august 1996, Procurorul General, care nu era parte la proces, a depus recurs la hotărârea din 1 august 1996. 18. La 28 noiembrie 1996, a intrat în vigoare „Legea cu privire la instanţele judecătoreşti economice”. Ea prevedea reorganizarea unei părţi a sistemului judecătoresc care examina litigii economice. Procesul de reorganizare a avut ca rezultat suspendarea examinării cauzelor pentru o perioadă de câteva luni. 19. La 14 aprilie 1997, Procurorul General şi-a retras recursul la hotărârea din 1 august 1996. Astfel, hotărârea Arbitrajului a devenit irevocabilă. 20. La 16 iunie 1997, Procurorul General a depus, în temeiul articolului 38 § 3 al Legii cu privire la instanţele judecătoreşti economice, recurs în anulare la hotărârea din 1 august 1996, solicitând ca contractul să fie declarat nul din cauza nerespectării prevederilor Legii cu privire la bănci şi activitatea bancară. 21. La 23 septembrie 1997, Colegiul de recurs al Judecătoriei Economice a admis recursul în anulare al procurorului, a casat hotărârea din 1 august 1996 şi a respins acţiunea reclamantului. 22. La 24 decembrie 1997, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul reclamantului la decizia sus-menţionată. Ea a constatat că contractul era o operaţiune de credit camuflată şi, deoarece reclamantul nu mai avea licenţă bancară, a conchis că un astfel de contract era ilegal. 23. La 21 ianuarie 1998, Curtea Supremă de Justiţie a respins contestaţia în anulare a reclamantului pe motiv că nu au fost întrunite condiţiile pentru redeschiderea procedurii. 3. Procedurile B: cu privire la anularea contractului dintre reclamant şi compania F. 24. La 17 iulie 1996, în temeiul articolului 5 (2) al Codului de procedură civilă, Procurorul General a depus o cerere de chemare în judecată la Arbitrajul Republicii Moldova, solicitând declararea nulă a contractului încheiat între reclamant şi compania F. la 25 noiembrie 1994. Potrivit Procurorului General, contractul era o operaţiune de credit camuflată cu o rată a dobânzii foarte înaltă, reclamantul nefiind în drept să efectueze operaţiuni de credit fără a avea licenţă. 25. La 26 iulie 1996, Arbitrajul a respins cererea Procurorului General. Instanţa a constatat inter alia că, potrivit Legii cu privire la asigurări, companiile de asigurări puteau să presteze servicii comerciale şi financiare, activităţile de creditare fiind, de asemenea, permise în conformitate cu Codul civil. Arbitrajul nu a examinat chestiunea cu privire la cerinţa de a avea licenţă. Această hotărâre a devenit irevocabilă, deoarece niciuna din părţi nu a contestat-o. 26. La 16 iunie 1997, Procurorul General a depus, în temeiul articolului 38 § 3 al Legii cu privire la instanţele judecătoreşti economice, recurs în anulare la hotărârea din 26 iulie 1996. 27. La 23 septembrie 1997, Colegiul de recurs al Judecătoriei Economice a respins recursul. 28. La 17 noiembrie 1997, în temeiul articolului 278/60 al Codului de procedură civilă, Procurorul General a depus recurs la această decizie. 29. La 24 decembrie 1997, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârea din 26 iulie 1996 şi decizia din 23 septembrie 1997. Ea a hotărât în favoarea Procurorului General şi a declarat contractul între reclamant şi compania F. nul pe motiv că contractul era o operaţiune de credit camuflată pentru care reclamantul nu avea licenţă. 30. La 25 decembrie 1997, reclamantul a depus o contestaţie în anulare la decizia din 24 decembrie 1997. 31. La 21 ianuarie 1998, Curtea Supremă de Justiţie a respins contestaţia în anulare. 4. Procedurile C: cu privire la confiscarea plăţilor care au constituit investiţia şi venitul care a rezultat din contractul din 25 noiembrie 1994 32. La 2 februarie 1998, Procurorul General şi Ministerul Finanţelor au depus la Judecătoria Economică a Republicii Moldova o cerere de chemare în judecată comună de confiscare a sumei de MDL 420,570 de la reclamant. Această sumă reprezenta venitul obţinut de compania ASITO ca rezultat al contractului încheiat cu compania F., care a fost declarat nul prin decizia din 24 decembrie 1997. În cererea sa, Procurorul General a făcut referire inter alia la decizia din 23 septembrie 1997 a Colegiului de recurs al Judecătoriei Economice şi la decizia din 24 decembrie 1997 a Curţii Supreme de Justiţie. 33. La 20 mai 1998, Procurorul General a cerut ca suma care urma să fie confiscată să fie diminuată. În acest sens, Procurorul General a notat că, în conformitate cu Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, o întreprindere care a efectuat activităţi ilegale urma să plătească venitul obţinut şi o amendă egală cu suma venitului. Deoarece venitul companiei ASITO a constituit MDL 90,750, Procurorul General a cerut ca suma confiscată să fie de MDL 181,500. 34. La 2 februarie 1999, Judecătoria Economică a Republicii Moldova a hotărât în favoarea Procurorului General şi a Ministerului Finanţelor şi a indicat ASITO să plătească în folosul statului MDL 186,945 (echivalentul a EUR 18,765 la acea dată). 35. La 25 octombrie 2000, recursul reclamantului a fost respins printr-o decizie irevocabilă a Colegiului de recurs al Judecătoriei Economice a Republicii Moldova. 5. Evoluţiile ulterioare 36. La 16 iulie 2003, reclamantul a solicitat Curţii Supreme de Justiţie revizuirea deciziilor din 24 decembrie 1997 şi a încheierii din 21 ianuarie 1998. La 4 septembrie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a respins cererea reclamantului. 37. La 13 noiembrie 2003, Procuratura Generală a solicitat Curţii Supreme de Justiţie revizuirea deciziilor din 24 decembrie 1997. La 16 septembrie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a respins cererea. II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTE 38. Legea nr. 970 din 24 iulie 1996 cu privire la instanţele judecătoreşti economice, în partea sa relevantă, prevede următoarele: Articolul 38 § 3 „Hotărârile Arbitrajului Republicii Moldova, precum şi hotărârile adoptate cu titlu de supraveghere de Prim-arbitrul Republicii Moldova sau de adjuncţii lui, pot fi atacate, în termen de un an de la data adoptării, cu recurs în anulare la Colegiul de recurs al Judecătoriei Economice a Republicii Moldova de Procurorul General al Republicii Moldova şi de adjuncţii lui în caz de încălcare a normelor dreptului procesual sau material. ... cu dreptul de a suspenda executarea hotărârii Arbitrajului Republicii Moldova.” 39. Prevederile relevante ale Legii nr. 1550 din 25 februarie 1998 sunt următoarele:     Articolul III „La articolul 38 alineatul (3) din Legea nr.970-XIII din 24 iulie 1996 cu privire la instanţele judecătoreşti economice cuvintele „în termen de un an de la data adoptării” se exclud.” 40. Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă, în vigoare până la 12 iunie 2003, conţin următoarele: Articolul 5 (2) e) şi f) „Instanţa de judecată începe judecarea pricinii civile (...) la cererea procurorului, în cazuri ce au referire la ... interesele statului şi societăţii ce ţin de ... ... e) ... considerarea contractelor care lezează interesele statului ca fiind nule; f) ... anularea actelor şi acţiunilor săvîrşite prin corupţie şi protecţionism.” Articolul 278/60 „Părţile, ... [şi] Procurorul General ... pot, din oficiu sau la cererea persoanei implicate în proces, ataca cu recurs, la Curtea Supremă de Justiţie, hotărîrile irevocabile emise de către Judecătoria Economică a Republicii Moldova pentru următoarele motive: (1) hotărîrea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea legii sau aplicarea greşită a acesteia; ...” 41. Între 1989 şi 1999, Procurorul General a folosit rar articolului 5 (2), iar instanţele de judecată l-au interpretat într-o manieră restrictivă. O cerere cu privire la rezilierea unui contract a fost respinsă, deoarece nu se referea nici la categoriile de persoane protejate de această normă şi nici la interesul statului (hotărârea Curţii de Apel a Republicii Moldova nr. 2r-523 din 15 ianuarie 1998). Într-o cerere de anulare a unui contract de vânzare-cumpărare a unui apartament pentru nerespectarea dreptului la reşedinţă, Curtea Supremă a confirmat interesul statului, însă a respins acţiunea în fond (hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 4r/a-17/99 din 8 noiembrie 1999). ÎN DREPT I.  PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI 42. Reclamantul a pretins că deciziile din 23 septembrie 1997 şi 24 decembrie 1997 ale Colegiului de recurs al Judecătoriei Economice şi, respectiv, a Curţii Supreme de Justiţie (Procedurile A şi B), prin care au fost casate două hotărâri irevocabile pronunţate în favoarea lui, au violat articolul 6 § 1 al Convenţiei. De asemenea, el pretinde că depunerea cererii din 17 iulie 1996 de către Procurorul General, în temeiul articolului 5 (2) al Codului de procedură civilă (Procedura B), i-a încălcat dreptul la un proces echitabil. Partea relevantă a articolului 6 § 1 prevede următoarele: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî, fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. ...”  A. Recursurile în anulare ale Procurorului General depuse în temeiul articolului 38 § 3 al Legii cu privire la instanţele judecătoreşti economice 43. Guvernul a declarat că articolul 38 § 3 era o normă tranzitorie, care a permis unirea sistemului de arbitraj „quasi judecătoresc” cu instanţele judecătoreşti ordinare. 44. Reclamantul a negat existenţa unei perioade de tranziţie în ceea ce priveşte reorganizarea sistemului judecătoresc. 45. Curtea reiterează că dreptul la judecarea într-un mod echitabil de către o instanţă, aşa cum este garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care, în partea sa relevantă, declară preeminenţa dreptului o parte a moştenirii comune a Statelor Contractante. Unul din aspectele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care cere, printre altele, ca atunci când instanţele judecătoreşti dau o apreciere finală unei chestiuni, constatarea lor să nu mai poată fi pusă în discuţie (Roşca v. Moldova, nr. 6267/02, § 24, 22 martie 2005). 46. Securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului res judicata, adică principiul caracterului irevocabil al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu cere ca nicio parte să nu aibă dreptul să solicite revizuirea unei hotărâri irevocabile şi obligatorii, doar cu scopul de a obţine o reexaminare şi o nouă determinare a cauzei. Competenţa instanţelor ierarhic superioare de revizuire trebuie exercitată pentru a corecta erorile judiciare şi omisiunile justiţiei, dar nu pentru a efectua o nouă examinare. Revizuirea nu trebuie considerată un apel camuflat, iar simpla existenţă a două opinii diferite cu privire la aceeaşi chestiune nu este un temei de reexaminare. O derogare de la acest principiu este justificată doar atunci când este necesară datorită unor circumstanţe esenţiale şi convingătoare (ibid., § 25). 47. În această cauză, Curtea notează că recursul în anulare era o procedură prin care Procurorul General putea ataca orice hotărâre irevocabilă. Procedura era prevăzută în articolul 38 § 3 al Legii cu privire la instanţele judecătoreşti economice (a se vedea paragraful 38 de mai sus). Până la 25 februarie 1998, Procurorul General putea să exercite această prerogativă doar în termen de un an; totuşi, orice hotărâre irevocabilă nouă care rezulta din exercitarea acestei prerogative putea, de asemenea, fi contestată cu recurs în anulare de către Procurorul General. Totuşi, după această dată, această competenţă a devenit nelimitată în timp (a se vedea paragraful 39 de mai sus).  48. În continuare, Curtea notează că prin admiterea recursului în anulare, depus de Procurorul General în baza acelei competenţe, Colegiul de recurs al Judecătoriei Economice şi Curtea Supremă de Justiţie a redus la zero două procese judiciare care s-au sfârşit cu hotărâri irevocabile şi executorii. 49. Aplicând prevederile articolului 38 § 3, Colegiul de recurs al Judecătoriei Economice şi Curtea Supremă de Justiţie au încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. Această măsură a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei (a se vedea Brumărescu v. Romania, [GC], nr. 28342/95, §§ 61 şi 62, ECHR 1999-VII). 50. Curtea nu acordă o importanţă decisivă faptului că la momentul casării hotărârilor irevocabile, competenţa Procurorului General era limitată în timp, deoarece limita de timp nu-l împiedica să conteste orice altă hotărâre nouă. Mai mult, chiar şi această limită de timp a fost exclusă mai târziu. În astfel de circumstanţe, sistemul bazat pe articolul 38 § 3 nu poate fi considerat ca fiind compatibil cu principiul supremaţiei legii. 51. Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei. B. Intervenţia Procurorului General în temeiul articolului 5 (2) al vechiului Cod de procedură civilă 52. Guvernul a susţinut că competenţa de a interveni în temeiul articolului 5 (2) al Codului de procedură civilă era parte a competenţei Procurorului General de a supraveghea legalitatea şi de a asigura respectarea interesului public (a se vedea paragraful 40 de mai sus). 53. Reclamantul a notat că o astfel de cerere civilă nu prezenta nicio relevanţă în această cauză. 54. Curtea notează că, în conformitate cu articolul 5 (2) al Codului de procedură civilă în vigoare la acea perioadă, procurorul putea iniţia proceduri civile inter alia în vederea protejării intereselor statului sau pentru anularea actelor şi acţiunilor săvârşite prin corupţie şi protecţionism. În această cauză, se poate susţine că statul putea avea interesul de a proteja întreprinderile mici de abuzuri din partea companiilor mari. Astfel, s-ar părea că cererea Procurorului General a fost în conformitate cu legislaţia naţională. Mai mult, nu există indicii că Procurorul General a avut o poziţie dominantă în proceduri (a se vedea paragrafele 24-31 de mai sus). Acţiunea înaintată de el era subiectul aceloraşi prevederi procedurale ca şi orice altă acţiune înaintată de o persoană fizică sau juridică; ea era subiect al unei cercetări judecătoreşti depline, iar reclamantul putea să-şi prezinte cauza sa în condiţii care nu-l plasau în dezavantaj faţă de oponentul său. Ceea ce l-a plasat pe reclamant în dezavantaj, a fost intervenţia ulterioară a Procurorului General prin depunerea recursului în anulare (a se vedea paragrafele 43-51 de mai sus). 55. Prin urmare, cu privire la această chestiune nu a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei. II.  PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENŢIE 56. Reclamantul pretinde că deciziile din 23 septembrie 1997, 24 decembrie 1997 şi 25 octombrie 2000 ale Colegiului de recurs al Judecătoriei Economice şi respectiv, a Curţii Supreme de Justiţie au avut ca rezultat încălcarea dreptului său la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 Protocolul nr. 1, care prevede următoarele: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”. 57. Guvernul a notat că, la 24 decembrie 1997, contractul a fost declarat nul de către Curtea Supremă de Justiţie şi că această decizie trebuie acceptată cu toate consecinţele pe care ea le implică. 58. Reclamantul susţine că casarea hotărârilor irevocabile favorabile lui şi confiscarea ulterioară a MDL 186,945 au constituit lipsire de proprietate, fără ca acest lucru să fie conform interesului general şi fără o compensaţie echitabilă. 59. În ceea ce priveşte hotărârea din 1 august 1996, care a fost casată ca urmare a recursului în anulare depus de Procurorul General (Procedurile A, a se vedea paragrafele 14-23 de mai sus), Curtea reiterează că o datorie în baza unei hotărâri judecătoreşti poate fi considerată un „bun” în sensul articolului 1 Protocolul nr. 1 (a se vedea, printre altele, Burdov v. Russia, nr. 59498/00, § 40, ECHR 2002-III şi cauzele citate în hotărârea respectivă). 60. Cu privire la hotărârea din 26 iulie 1996, care a fost casată ca urmare a recursului în anulare depus de Procurorul General (Procedurile B, a se vedea paragrafele 24-31 de mai sus), Curtea notează că reclamantul a avut o aşteptare legitimă că va obţine un venit de MDL 269,500 ca rezultat al contractului din 25 noiembrie 1994 încheiat cu compania F.. Curtea consideră că dreptul contractual la această sumă a constituit un bun în sensul articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea Association of General Practitioners v. Denmark, cererea nr. 12947/87, 62 D.R. 226). 61. Casarea acestor hotărâri, după ce ele au devenit irevocabile şi fără drept de recurs, constituie o ingerinţă în dreptul reclamantului la protecţia proprietăţii (a se vedea Brumărescu, citată mai sus, § 74). Chiar asumând că o astfel de ingerinţă poate fi privită ca servind unui interes public, Curtea constată că ea nu a fost justificată, deoarece nu a fost asigurat un echilibru just, iar reclamantul a fost obligat să suporte o sarcină individuală şi excesivă (cf. Brumărescu, citată mai sus, § 75-80). 62. Referitor la hotărârea din 25 octombrie 2000 (Procedurile C), prin care venitul reclamantului obţinut în urma contractului din 25 noiembrie 1994 a fost confiscat şi i-au fost impuse penalităţi (a se vedea paragrafele 32-34 de mai sus), Curtea notează că acest lucru a fost posibil doar din cauza recursurilor în anulare din procedurile A şi B şi a urmărilor acestora. Luând în consideraţie constatările de mai sus cu privire la procedurile A şi B, Curtea conchide că această hotărâre, de asemenea, are ca efect încălcarea dreptului reclamantului la protecţia proprietăţii sale. 63. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie. III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI 64. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele: „Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”. A. Prejudiciu 65. Reclamantul a pretins MDL 28,356,349.75 (echivalentul a EUR 2,388,949 la data prezentării observaţiilor sale cu privire la satisfacţia echitabilă) pentru prejudiciul material suferit ca rezultat al casării hotărârilor irevocabile din 1 august 1996 şi 26 iulie 1996 (Procedurile A şi B). Reclamantul a declarat că această sumă ar acoperi pierderile suferite ca rezultat al imaginii negative pe care a suferit-o după ce a pierdut în procedurile naţionale suma acordată prin hotărârea irevocabilă din 1 august 1996, ajustată conform ratei inflaţiei şi venitului ratat. 66. Reclamantul nu a pretins compensaţii în ceea ce priveşte hotărârea din 25 octombrie 2000 (Procedurile C) şi nici prejudiciu moral. 67. Guvernul a considerat că pretenţiile reclamantului erau necorespunzătoare dat fiind că în această cauză nu a existat o violare a vreunei prevederi a Convenţiei. 68. Curtea consideră că chestiunea cu privire la aplicarea articolului 41 nu este gata pentru decizie. Prin urmare, această chestiune urmează a fi rezervată, iar procedura ulterioară urmează să fie stabilită, luând în consideraţie posibilitatea ajungerii la un acord între Guvernul Republicii Moldova şi reclamant. B. Costuri şi cheltuieli 69. Reclamantul a pretins, de asemenea, EUR 237 cu titlu de costuri şi cheltuieli suportate în procedurile în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale şi în faţa Curţii. În susţinerea pretenţiilor sale, reclamantul a trimis Curţii copii ale chitanţelor relevante. 70. Cu privire la costurile şi cheltuielile pretinse de reclamant, Guvernul a făcut o declaraţie similară celei referitoare la prejudiciul material şi moral. 71. Curtea consideră că costurile şi cheltuielile au fost realmente angajate şi necesare în vederea obţinerii unei redresări pentru violarea Convenţiei sau pentru a preveni ca chestiunea constatată să constituie o violare a Convenţiei şi au fost rezonabile ca mărime. În conformitate cu criteriile stabilite în jurisprudenţa sa, ea acordă reclamantului întreaga sumă pretinsă cu titlu de costuri şi cheltuieli. C. Dobânda de întârziere 72. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1.  Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei ca rezultat al aplicării articolului 38 § 3 al Legii cu privire la instanţele judecătoreşti economice;   2.  Hotărăşte că nu a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei ca rezultat al aplicării de către Procurorul General a articolului 5 (2) al vechiului Cod de procedură civilă;   3.  Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie;   4.  Hotărăşte (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 237 (două sute treizeci şi şapte euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută la suma menţionată mai sus; (b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;   5. Hotărăşte că restul chestiunilor cu privire la aplicarea articolului 41 al Convenţiei nu sunt gata pentru decizie; şi prin urmare, (a)  rezervă chestiunile respective; (b) invită Guvernul Republicii Moldova şi reclamantul să prezinte, pe parcursul următoarelor trei luni, observaţiile lor scrise cu privire la chestiunile respective şi, în special, să informeze Curtea despre orice acord la care ei ar putea ajunge; (c) rezervă procedura ulterioară şi deleghează Preşedintelui Camerei competenţa de a fixa acelaşi lucru dacă va fi necesar. Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 8 noiembrie 2005, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii. Michael O’Boyle Nicolas Bratza  Grefier Preşedinte