40933/02

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.       Secţia a treia   CAUZA AL-AGHA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   (Cererea nr. 40933/02)   Hotărâre   Strasbourg   12 ianuarie 2010   Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.   În Cauza Al-Agha împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,   După ce a deliberat în camera de consiliu la 8 decembrie 2009, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:   PROCEDURA   1. La originea cauzei se află cererea nr. 40933/02 îndreptată împotriva României, prin care domnul Akram Ahmed M. Al-Agha („reclamantul”), având statutul de refugiat, a sesizat Curtea la 30 octombrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”). 2. Reclamantul este reprezentat de Nadia Morărescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. Reclamantul invocă, în special, ilegalitatea privării sale de libertate, absenţa unui recurs efectiv pentru a stabili legalitatea privării sale de libertate şi a condiţiilor proaste din Centrul de primire, triere şi cazare Otopeni din Bucureşti. 4. La 2 septembrie 2008, preşedintele Secţiei a treia a decis să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 3 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.   ÎN FAPT   I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI   5. Reclamantul s-a născut în 1945 şi locuieşte în Bucureşti.   1. Contextul cauzei   6. În 1962, reclamantul a părăsit Fâşia Gaza, la momentul respectiv sub administraţie egipteană, cu un document de călătorie egiptean pentru a merge să studieze la Facultatea de Matematică din Cairo. În 1966, acesta s-a stabilit în Libia. În urma războiului din Kippour din 1973, documentul său de călătorie egiptean nu a fost prelungit de autorităţile egiptene. Cu toate acestea, reclamantul a obţinut un paşaport irakian pentru refugiaţi palestinieni, emis de Ambasada Irakului la Tripoli. După izbucnirea războiului din Golf în 1991, reclamantul afirmă că a fost obligat să părăsească Libia, deoarece aceasta nu mai oferea protecţie palestinienilor. 7. În 1993, reclamantul a sosit în România cu paşaportul irakian citat anterior, cu o viză românească. S-a stabilit la Iaşi unde a înfiinţat o societate comercială, a devenit rezident în calitate de om de afaceri şi a obţinut un certificat în care se atesta calitatea sa de investitor. 8. Întrucât paşaportul său expira în ianuarie 1998, între septembrie 1997 şi ianuarie 1998, reclamantul a depus, fără succes, cereri pentru obţinerea unui astfel de document la Ambasadele Iordaniei, Egiptului, Siriei, Tunisiei, Marocului, Yemenului şi Libiei la Bucureşti. 9. Prin Ordinul nr. 779 din 31 iulie 1998, întemeindu-se pe art. 4 lit. d) şi pe art. 20 din Legea nr. 25/1969 privind regimul străinilor în Republica Socialistă România, Ministerul de Interne a ridicat dreptul de şedere al reclamantului în România, l-a declarat indezirabil, i-a interzis şederea în ţară pe o perioadă de cinci ani şi a indicat că Inspectoratul General al Poliţiei Române urma să ia măsurile necesare pentru a asigura plecarea acestuia de pe teritoriul românesc în termen de patruzeci şi opt de ore. Acest ordin nu a fost transmis reclamantului. 10. La 3 august 1998, autorităţile i-au comunicat reclamantului să părăsească ţara. Procesul-verbal întocmit cu această ocazie nu făcea referire la Ordinul nr. 779 şi era redactat după cum urmează:   „Ţinând seama de faptul că în timpul şederii dumneavoastră în România aţi încălcat dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 25/1969, pe motiv că nu aţi părăsit teritoriul la expirarea permisului dumneavoastră de şedere, vă informăm că, în temeiul dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 25/1969, dreptul dumneavoastră de şedere în România a fost ridicat şi sunteţi obligat să părăsiţi teritoriul ţării în termen de patruzeci şi opt de ore. Dacă nu părăsiţi teritoriul ţării în termenul legal, sunteţi pasibil de o pedeapsă cu închisoare contravenţională sau de o amendă [...].”   11. Deoarece nu avea paşaport, reclamantul nu a putut să părăsească teritoriul românesc în termenul impus.   2. Proceduri în vederea obţinerii statutului de refugiat în România   12. La 31 octombrie 1998, reclamantul a depus o primă cerere pentru recunoaşterea statutului său de refugiat politic de către stat. Prin hotărârea definitivă din 30 noiembrie 1999, Tribunalul Bucureşti i-a respins cererea. 13. {0>Le 20 décembre 1999, le requérant forma une nouvelle demande en vue d’obtenir le statut de réfugié.<}47{>La 20 decembrie 1999, reclamantul a depus o nouă cerere în vederea obţinerii statutului de refugiat.<0} {0>Par un arrêt définitif du 19 septembre 2000, le tribunal départemental de Bucarest reconnut au requérant le statut de réfugié pour des raisons humanitaires.<}60{>Prin hotărârea definitivă din 19 septembrie 2000, Tribunalul Bucureşti i-a recunoscut reclamantului statutul de refugiat din motive umanitare.<0} {0>L’arrêt fut rédigé dans les termes suivants:<}61{>Hotărârea a fost redactată după cum urmează: <0} „[...] Atât decizia comisiei, cât şi cea a judecătoriei au respins cererea de acordare a statutului de refugiat pe motiv că, prin Ordinul ministrului de interne nr. 779 din 31 iulie 1998, reclamantul a fost declarat indezirabil. {0>Comme le contenu de cet ordre ne ressort pas des dossiers de la commission ni de ceux du tribunal de première instance, le tribunal juge que cet ordre n’existe pas, n’a jamais été émis et qu’il n’existe pas la possibilité pour le requérant de l’attaquer en justice conformément à l’article 21 de la Constitution roumaine (...).”<}0{>Deoarece conţinutul acestui ordin nu reiese din dosarele comisiei şi nici din cele ale judecătoriei, instanţa consideră că acest ordin nu există, nu a fost emis niciodată şi că nu există posibilitatea ca reclamantul să îl atace în justiţie în conformitate cu articolul 21 din Constituţia României [...].”   <0}3. {0>Le placement du requérant dans le centre de rétention de l’aéroport de Bucarest Otopeni<}0{>Luarea în custodie publică a reclamantului în Centrul de primire, triere şi cazare – Otopeni din Bucureşti<0}   14. După respingerea primei sale cereri pentru obţinerea statutului de refugiat (a se vedea supra, pct. 12), la 15 februarie 2000, reclamantului i-a fost comunicat şi luat în custodie publică în Centrul de primire, triere şi cazare – Otopeni din Bucureşti. Reclamantul afirmă că a fost informat că era privat de libertate pe motiv că nu respectase Ordinul nr. 779/1998, de a cărui existenţă aflase de curând. Nu i-au fost transmise nici ordinul citat, nici orice alte documente. Nota întocmită cu ocazia luării în custodie publică a reclamantului menţiona că această măsură era justificată prin faptul că fusese declarată persoană „indezirabilă”. Procesul-verbal de luare în custodie publică nu preciza motivele care justificau această măsură. 15. La 27 august 2001, întemeindu-se pe art. 79 alin. (2) din normele de aplicare a Legii nr. 123/2001 privind regimul străinilor în România şi după ce a reamintit că reclamantul fusese luat în custodie publică pe motiv că cererea sa de azil fusese respinsă şi că fusese declarat „indezirabil” prin Ordinul nr. 779/1998, Direcţia generală de evidenţă informatizată a persoanei a prelungit această măsură, pe motiv că pe rolul instanţelor naţionale erau proceduri judiciare privind situaţia reclamantului şi că nu fusese obţinut un document de călătorie de la Ambasada Palestinei la Bucureşti. 16. La 31 ianuarie 2003, după ce a constatat că, deşi reclamantul beneficia de statutul de refugiat, din motive de securitate naţională şi de ordine publică se impunea îndepărtarea sa pe teritoriu, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dispus luarea în custodie publică, în temeiul art. 93 alin. (4) şi al art. 134 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România. De asemenea, parchetul a indicat că reclamantul urma să fie plasat în centrul de primire. 17. În timpul plasării sale în centrul de primire, autorităţile au făcut, fără succes, demersuri pe lângă Ambasada Palestinei la Bucureşti pentru ca aceasta din urmă să elibereze un document de călătorie reclamantului. În plus, demersurile, pentru acceptarea cererii reclamantului, ale reprezentanţilor Înaltului Comisariat al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi („UNHCR”) pe lângă reprezentanţii Canadei şi ai Norvegiei nu au avut succes.   4. Proceduri în vederea obţinerii eliberării reclamantului   18. La 20 aprilie 2001, întemeindu-se pe Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, reclamantul a formulat o acţiune în justiţie, solicitând eliberarea sa din centrul de reţinere, anularea Ordinului nr. 779/1998 şi acordarea de daune-interese pentru reţinere ilegală. 19. Prin hotărârea din 28 iunie 2001, ţinând seama de hotărârea din 19 septembrie 2000 prin care i se acorda statutul de refugiat şi considerând că ordinul contestat fusese emis în temeiul unui articol de lege declarat neconstituţional (infra, pct. 40), Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea acestuia. De asemenea, a observat că, în procesul-verbal din 3 august 1998, reclamantul nu fusese informat decât cu privire la obligaţia sa de a părăsi ţara din cauza expirării permisului său de şedere şi nu din cauză că fusese declarat persoană „indezirabilă”. 20. Ministerul a formulat recurs, subliniind că reclamantul nu beneficia de un permis de şedere în ţară, în măsura în care fusese declarat „indezirabil” din motive de securitate naţională. Lipsa comunicării ordinului în cauză către reclamant nu avea, potrivit ministerului, nicio importanţă, în măsura în care autorităţile competente deciseseră că reclamantul prezenta un pericol pentru ordinea publică şi că motivele nu trebuiau să îi fie comunicate. 21. Prin hotărârea definitivă din 27 mai 2002, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul ministerului şi a trimis cauza în faţa Curţii de Apel Bucureşti. Curtea Supremă a reţinut că, deşi reclamantul nu putea să fie informat cu privire la motivele pe care se baza Ordinul nr. 779/1997, instanţele puteau fi informate cu privire la acest lucru. Prin urmare, a trimis cauza în faţa curţii de apel pentru ca ministerul să depună la dosar ordinul şi motivele care îl justificau. 22. Din conţinutul deciziilor prezentate în continuare reiese că Ordinul nr. 779/1997 şi procesul-verbal din 3 august 1998 au fost depuse la dosar. 23. Prin hotărârea din 23 octombrie 2002, curtea de apel a respins acţiunea reclamantului ca nefondată. Aceasta a considerat că reclamantul era privat de libertate în temeiul „unui alt act administrativ”, adoptat după nerespectarea Ordinului nr. 779/1997, act pe care reclamantul nu îl contestase în justiţie. De asemenea, aceasta a constatat că reclamantul nu contestase ordinul în litigiu în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 29/1990. 24. Reclamantul a formulat recurs, susţinând că Ordinul nr. 779/1998 nu îi fusese comunicat niciodată şi că, prin urmare, nu putea să îl conteste în justiţie potrivit procedurii prevăzute de Legea nr. 29/1990. Acesta a subliniat că menţinerea sa în arest era ilegală şi că recunoaşterea statutului de refugiat în favoarea sa trebuia să aibă drept consecinţă anularea ordinului în litigiu. 25. Prin hotărârea definitivă din 25 septembrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul acestuia. Curtea Supremă a reţinut că, deşi ordinul în cauză nu a fost comunicat reclamantului din cauza caracterului său secret, acesta fusese informat cu privire la consecinţele sale prin procesul-verbal din 3 august 1998. De asemenea, a observat că reclamantul fusese informat cu privire la existenţa acestui ordin cu ocazia luării sale în custodie publică. 26. Curtea Supremă a observat, de asemenea, că recunoaşterea, în beneficiul reclamantului, a statutului de refugiat nu avea consecinţe asupra Ordinului nr. 779/1997 care fusese emis anterior hotărârii definitive din 19 septembrie 2000. Potrivit Curţii Supreme, respectarea de către administraţia publică a drepturilor conferite reclamantului prin statutul de refugiat era un aspect care depăşea cadrul procedurii, întrucât nu avea legătură cu actul administrativ contestat. În cele din urmă, aceasta a considerat că măsura de luare în custodie publică era prevăzută în mod explicit la art. 21 din Legea nr. 25/1969.   5. Punerea în libertate a reclamantului   27. La 31 iulie 2003, reclamantul a fost pus în libertate prin ordinul ministerului, pe motiv că perioada de cinci ani în timpul căreia fusese declarat indezirabil expirase. 28. Din comunicarea adresată Guvernului din partea Oficiului Român pentru Imigrări reiese că în 2000, reclamantul a obţinut recunoaşterea statutului de refugiat pe o perioadă de trei ani, şi anume de la 19 septembrie 2000 până la 18 septembrie 2003. La 13 iunie 2002, reclamantului i s-au acordat un permis de şedere temporar şi un paşaport. Prin decizia din 26 martie 2003, Oficiul Naţional pentru Refugiaţi a menţinut statutul de refugiat al reclamantului fără limită de timp. La 5 august 2005, permisul de şedere al reclamantului a fost prelungit până la 4 august 2006. La 19 aprilie 2006, reclamantul a primit un nou document de călătorie valabil până la 2 februarie 2010. 29. În prezent, reclamantul se află în continuare pe teritoriul românesc. Acesta deţine o legitimaţie de refugiat şi locuieşte într-un centru de primire administrat de Oficiul Naţional pentru Refugiaţi.   6. Condiţii de viaţă în centrul de detenţie   a) Condiţiile materiale de viaţă 30. Potrivit reclamantului, condiţiile de viaţă din centrul de detenţie erau foarte proaste. Acesta afirmă că a împărţit cu alte opt persoane o cameră de 12 m2, că a suportat condiţii precare de igienă (lipsa apei calde şi a duşurilor) şi temperaturi extreme în timpul verii şi al iernii şi că a primit hrană proastă (alimente foarte dure, fără lapte, fructe sau legume). Potrivit Guvernului, apa caldă era furnizată o dată la fiecare două săptămâni, cu excepţia unei perioade de o lună când lucrările de întreţinere nu au permis acest lucru. Adaugă că hrana distribuită persoanelor luate în custodie publică asigura cel puţin 3 600 de calorii pe zi. 31. Reclamantul afirmă că a fost privat, de asemenea, de activitate şi de exerciţii fizice în aer liber. Pe parcursul celor trei ani şi cinci luni de detenţie în acest centru, a avut permisiunea de a părăsi sediul numai pentru întâlnirile oficiale şi pentru şedinţele în faţa instanţelor interne, ceea ce a avut efecte importante asupra stării sale psihice. 32. Guvernul indică faptul că, deşi înainte de 2002 centrul de detenţie nu a beneficiat de spaţii speciale pentru activităţi, persoanele reţinute aici aveau acces la un televizor şi puteau ieşi în curtea centrului, în grupuri de cinci până la şase persoane. Potrivit datelor oferite de Oficiul Român pentru Imigrări privind centrul de la Otopeni, în comunicarea din 14 noiembrie 2008, în urma lucrărilor efectuate în 2002, a fost amenajat un spaţiu pentru plimbări în curtea centrului şi au fost aduse alte îmbunătăţiri în interiorul centrului. Persoanele luate în custodie publică beneficiau de plimbări zilnice, cu excepţia zilelor în care personalul de supraveghere era insuficient.   b) Asistenţa medicală asigurată reclamantului 33. Asistenţa medicală era asigurată în centrul de detenţie de un medic şi doi infirmieri. La 15 februarie 2000, cu ocazia luării sale în custodie publică, reclamantul a fost examinat de un medic care l-a declarat „clinic sănătos”. Din dosarul medical al reclamantului reiese că următoarea examinare medicală a avut loc la 13 aprilie 2002. 34. Pentru a protesta împotriva condiţiilor proaste de detenţie şi a detenţiei sale în centrul de detenţie, reclamantul a făcut greva foamei în mai şi iunie 2002 şi la 24 ianuarie 2003, iar aceasta din urmă a durat trei săptămâni. 35. În timpul acestor greve ale foamei, reclamantul a fost examinat de mai multe ori de medic. La examinarea medicală din 7 mai 2002, medicul a constatat că reclamantul suferea de varice la gamba dreaptă. I s-a prescris un tratament chirurgical care nu a fost efectuat. La 15 mai 2002, reclamantul a refuzat tratamentul oferit de un infirmier. Boala pentru care îi fusese prescris acest tratament nu reiese din fişa sa medicală. 36. La 24 ianuarie 2003, reclamantul s-a plâns de dureri la nivelul gambelor, dar a refuzat îngrijirile infirmierului şi a solicitat să fie examinat de un medic specialist. La 25 ianuarie 2003, a fost dus la serviciul de medicină internă al spitalului Ministerului de Interne, dar a refuzat să fie examinat precizând că începea o grevă a foamei şi că accepta doar să fie examinat de un medic ataşat la UNHCR. În timpul grevei foamei, reclamantul a fost examinat în mod periodic de către un infirmier sau medic, dar a refuzat de mai multe ori să efectueze analize, iar la 4 februarie 2003 a refuzat tratamentul medical şi spitalizarea. 37. În perioada 11-14 februarie 2003, reclamantul a fost spitalizat la spitalul D. Gerota, unde a beneficiat de mai multe consultaţii specializate şi de analize generale.   II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE   38. Dispoziţiile relevante ale Legii nr. 25/1969 privind regimul străinilor în Republica Socialistă România, în vigoare la momentul respectiv, prevăd următoarele:   Art. 4. „Străinului i se poate refuza intrarea în România, dacă: [...] d) i s-a ridicat dreptul de şedere în România, a fost expulzat ori este indezirabil [...];” Art. 19. „Străinul venit în România pentru o şedere temporară este obligat să părăsească ţara la expirarea termenului de şedere. Şederea în România poate fi prelungită de către organul competent al Ministerului de Interne. Cererea de prelungire se va face cu cel puţin 24 ore înainte de expirarea termenului de şedere [...] Art. 20. „Ministrul de interne poate ridica sau limita dreptul de şedere în România străinului care a încălcat legea română, precum şi aceluia care prin atitudinea sau comportarea sa a adus prejudicii intereselor statului român.” Art. 21. „Străinul aflat temporar în România căruia i s-a ridicat dreptul de şedere este obligat să părăsească ţara în termen de 48 ore de la data când aceasta i s-a adus la cunoştinţă [...] În cazul când nu se conformează prevederilor alineatelor precedente, străinul poate fi expulzat prin ordinul ministrului de interne. Dacă străinului nu i se permite accesul pe teritoriul statului în care urmează să intre sau prin care urmează să treacă, prin ordinul ministrului de interne i se va stabili obligaţia de şedere într-o localitate determinată, până când plecarea din ţară va fi posibilă. Străinul căruia i s-a stabilit obligaţia şederii într-o anumită localitate nu se poate deplasa în afara acesteia decât cu aprobarea organelor competente ale Ministerului de Interne.”   39. Art. 19 alin. (3) din Constituţie, în vigoare la momentul faptelor, era redactat după cum urmează:   „Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie.”   40. La 16 noiembrie 2000, prin Decizia nr. 225/2000, Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la compatibilitatea dintre art. 20 din Legea nr. 25/1969 şi principiul constituţional al dreptului de acces la instanţă. Curtea Constituţională a considerat că articolul citat anterior nu era conform cu Constituţia, din următoarele motive:   „Deşi în prevederile art. 20 din Legea nr. 25/1969 sunt utilizate expresiile «ridicare» sau «limitare» a dreptului de şedere în România pentru străinul care a încălcat legea română, precum şi aceluia care a adus prejudicii statului, şi nu expresia «expulzare», art. 21 alin. (3) din această lege permite totuşi ministrului de interne să dispună «expulzarea» străinului atunci când acesta nu se conformează ordinului de a părăsi ţara. Curtea constată că dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 25/1969 în temeiul cărora ministrul de interne poate ridica sau limita dreptul de şedere în România a unui străin pot avea ca efect expulzarea sa, ceea ce contravine art. 19 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora expulzarea se hotărăşte de justiţie.”   41. Art. 21 din Legea nr. 123 din 2 aprilie 2001 privind regimul străinilor în România, publicată în Monitorul Oficial nr. 168 din 3 aprilie 2001, care a abrogat Legea nr. 25/1969 citată anterior, prevedea următoarele:   Art. 21. „(1) Străinul care nu se conformează prevederilor art. 17 [să părăsească teritoriul statului român în termenul de valabilitate a vizei] [...] poate fi returnat în ţara sa de origine [...] (2) Măsura returnării se dispune de Ministerul de Interne [...] (3) Până la îndeplinirea măsurii prevăzute la alin. (2), străinul care nu dispune de un document de călătorie valabil şi de mijloace materiale poate fi cazat în locuri amenajate special în acest scop de Ministerul de Interne.”   42. Potrivit art. 79 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 123/2001, durata cazării temporare stabilită prin decizia Direcţiei generale de evidenţă informatizată a persoanei nu poate depăşi, de regulă, trei luni. Potrivit alineatului (2) al acestui articol, prelungirea duratei cazării temporare peste acest termen se poate face în baza unui referat motivat al Direcţiei generale de evidenţă informatizată a persoanei. 43. Dispoziţiile relevante ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, publicată în Monitorul Oficial din 27 decembrie 2002 şi intrată în vigoare la 26 ianuarie 2003, care a abrogat Legea nr. 123/2001, astfel cum erau redactate atunci când erau în vigoare, prevedeau următoarele:   Art. 84 alin. (2). „2. Comunicarea datelor şi informaţiilor care constituie motivele ce au stat la baza deciziei de declarare ca indezirabil pentru raţiuni de siguranţă naţională se poate face numai în condiţiile stabilite şi către destinatarii în mod expres prevăzuţi de actele normative care reglementează regimul activităţilor referitoare la siguranţa naţională şi protejarea informaţiilor clasificate. Asemenea date şi informaţii nu pot fi, sub nicio formă, direct sau indirect, aduse la cunoştinţa străinului declarat indezirabil.” Art. 93. „(1) Luarea în custodie publică este o măsură de restrângere a libertăţii de mişcare dispusă de magistrat împotriva străinului care nu a putut fi returnat în termenul prevăzut de prezenta ordonanţă de urgentă, precum şi împotriva străinului care a fost declarat indezirabil sau cu privire la care instanţa a dispus expulzarea. (2) În cazul străinilor împotriva cărora s-a dispus măsura returnării, luarea în custodie publică se dispune de către procurorul anume desemnat din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, pe o perioadă de 30 de zile [...] (4) Luarea în custodie publică a străinilor declaraţi indezirabili se dispune de către procurorul care a dispus măsura declarării ca indezirabil, prin ordonanţa prevăzută la art. 83 alin. (3) [...] (7) Străinii împotriva cărora s-a dispus măsura returnării pot depune plângere împotriva măsurii luării în custodie publică, dispusă de procuror în condiţiile prevăzute la alin. (2), la Curtea de Apel Bucureşti [...]   44. Legea nr. 56 din 13 martie 2007 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 201 din 26 martie 2007 şi intrată în vigoare la 29 martie 2007, prevede, la art. 83, că măsura pentru declararea ca indezirabil se dispune de Curtea de Apel Bucureşti, la sesizarea procurorului. Datele şi informaţiile în baza cărora se propune declararea ca indezirabil pentru raţiuni de securitate naţională se pun la dispoziţia instanţei de judecată. Curtea de Apel Bucureşti pronunţă hotărârea definitivă în camera de consiliu. Instanţa de judecată aduce la cunoştinţă străinului faptele care stau la baza sesizării, cu respectarea prevederilor actelor normative care reglementează regimul activităţilor referitoare la siguranţa naţională şi protejarea informaţiilor clasificate. 45. Dispoziţiile relevante ale Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990, în vigoare la momentul respectiv, prevăd următoarele:   Art. 5. „1. Înainte de a cere tribunalului anularea actului [...], cel care se consideră vătămat se va adresa pentru apărarea dreptului său, în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ [...], autorităţii emitente, care este obligată sa rezolve reclamaţia în termen de 30 de zile de la aceasta. [...] 5. În toate cazurile, introducerea cererii la tribunal nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere.”   46. Guvernul a prezentat Curţii o hotărâre definitivă a Curţii Supreme de Justiţie din 30 ianuarie 2002 şi o hotărâre a Curţii de Apel Bacău din 5 martie 2002, prin care se respingeau pe fond acţiuni având ca obiect plângeri în faţa instanţelor administrative faţă de ordine de declarare ca indezirabili a unor străini; din conţinutul hotărârii definitive citate anterior reiese că ordinul prin care persoana în cauză era declarată indezirabilă îi fusese comunicat acesteia, iar din conţinutul sentinţei reiese că ordinul fusese pronunţat în temeiul Legii nr. 123/2001. Din conţinutul acestor hotărâri reiese că respectiva competenţă a instanţelor naţionale era limitată la a verifica dacă normele procedurilor fuseseră respectate şi dacă autoritatea publică nu săvârşise o eroare gravă în exercitarea dreptului său de apreciere. În plus, Ministerul de Interne nu era obligat să depună la dosar documentele care justificau această măsură, ce priveau securitatea naţională. 47. De asemenea, Guvernul a prezentat o hotărâre a Curţii de Apel Bucureşti privind plângerea referitoare la o măsură de luare în custodie publică dispusă de parchet împotriva unei persoane pentru care s-a dispus returnarea în temeiul art. 93 alin. (2) din OUG nr. 194/2002.   III. INSTRUMENTELE INTERNAŢIONALE   48. Comitetul european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante („CPT”) a efectuat mai multe vizite în România la Centrul de primire, triere şi cazare – Otopeni din Bucureşti. 49. Raportul prezentat Guvernului României cu privire la vizita efectuată de CPT în România între 24 septembrie – 6 octombrie 1995 conţine următoarele pasaje relevante:   „90. Existau secţiuni separate pentru bărbaţi şi femei, iar acestea erau bine luminate (inclusiv acces bun la lumina zilei) şi aerisite. Secţiunea rezervată bărbaţilor consta dintr-o cameră de aproximativ 28 m², echipată cu 11 paturi şi mai multe mese, şi o intrare de 10 m² care putea fi folosită pentru cazare în caz de nevoie. Instalaţiile sanitare (inclusiv un duş) erau situate în apropiere, iar deţinuţii aveau acces liber la acestea. Starea de întreţinere şi de curăţenie a locurilor (inclusiv paturi, lenjerie de pat şi instalaţii sanitare) era satisfăcătoare [...]”   50. Raportul prezentat Guvernului României cu privire la vizita efectuată în România de CPT între 24 ianuarie – 5 februarie 1999 conţine următoarele pasaje relevante:    „a) Vizita de monitorizare la Centrul de primire, triere şi cazare – Otopeni din Bucureşti [...] Descrierea locurilor făcută la pct. 90 din primul raport rămâne în ansamblu valabilă, deşi aranjarea spaţiilor de dormit în secţiunea rezervată bărbaţilor a fost puţin modificată. Cu toate acestea, s-a observat o degradare semnificativă a condiţiilor materiale: podeaua şi pereţii spaţiilor sanitare erau prost întreţinute, furnizarea apei calde era oprită (pentru a compensa, se puneau sticle de apă pe radiatoare); [...] În ceea ce priveşte alimentaţia, constatările făcute au fost dintre cele mai îngrijorătoare. Din întâlnirile avute cu responsabilii centrului şi cu alte persoane a reieşit că poliţia de frontieră nu dispunea de niciun buget în acest sens, iar companiile aeriene, administraţia aeroportului şi autorităţile refuzau să îşi asume responsabilitatea pentru acoperirea cheltuielilor privind alimentaţia. Cu privire la cele două persoane reţinute în centru la momentul vizitei, una dintre ele, deoarece avea bani, a putut să îşi procure hrană; cealaltă, fără bani, nu mâncase nimic din ajun. La fel ca în 1995, nu se luase nicio măsură pentru a asigura persoanelor reţinute pe perioade prelungite exerciţii în aer liber, în pofida recomandării făcute de CPT. Acest lucru este şi mai regretabil întrucât şederea în centrul aeroportului poate fi lungă, până la trei luni, potrivit autorităţilor responsabile. Cu privire la celelalte activităţi, posibilităţile se limitau la accesul în zona de tranzit a aeroportului. Delegaţia comunicase o observaţie la faţa locului cu privire la exerciţiile în aer liber, care se referea şi la persoanele reţinute în centrele de detenţie (supra, pct. 10). Răspunsurile oferite nu au oferit nicio explicaţie. Cu privire la îngrijirile medicale, în caz de necesitate se făcea apel la serviciul medical al aeroportului, cu posibilitatea de transfer în caz de urgenţă către un spital din Bucureşti. CPT a evidenţiat deja că această zonă de detenţie nu era potrivită pentru o şedere îndelungată: activităţile erau limitate, iar atmosfera generală era mai degrabă claustrofobă. Trebuie să repete această concluzie şi să recomande autorităţilor să depună toate eforturile necesare pentru a limita şederea în acest centru la strictul necesar, utilizând mai ales facilităţile nou create sau care urmează să fie create [...]”.   51. Raportul prezentat Guvernului României cu privire la vizita efectuată în România de CPT între 16 ianuarie – 25 septembrie 2002 şi între 9-11 februarie 2003 conţine următoarele pasaje relevante:   „b. Situaţia în unităţile verificate: Delegaţia CPT a vizitat Centrul pentru străini de la Otopeni; cu o capacitate oficială de 90 de locuri, în acest centru se aflau, la momentul vizitei, 47 de persoane [...]. Cu toate acestea, la Centrul pentru străini de la Otopeni, a adunat de la persoanele reţinute un număr deloc neglijabil de declaraţii potrivit cărora personalul le-ar fi obligat să plătească mită (denumită eufemistic „comisioane”) în schimbul anumitor privilegii/elemente de confort (de exemplu, vizite ale unor prieteni, articole cumpărate în afara centrului). A adunat declaraţii similare de la alte surse. Acest lucru ar fi inacceptabil. CPT recomandă deschiderea unei anchete şi luarea de măsuri pentru a pune capăt acestei practici dacă se dovedeşte a fi reală [...]. Condiţiile materiale de detenţie erau satisfăcătoare în unităţile pentru persoane deţinute în temeiul legislaţiei privind străinii pe care delegaţia le-a vizitat. Spaţiile de dormit erau bine iluminate (inclusiv accesul la lumina zilei) şi bine aerisite, aveau o suprafaţă locuibilă suficientă în raport cu numărul de persoane pe care le puteau caza şi dispuneau de paturi şi de mobilă suficiente. Deţinuţii aveau acces liber la toalete corespunzătoare, inclusiv noaptea [...]. Situaţia era semnificativ mai proastă în ceea ce privea regimul. Nu era prevăzută nicio activitate organizată. Iar delegaţia a adunat numeroase plângeri cu privire la faptul că prea puţin timp era alocat exerciţiilor în aer liber în centru, precum şi în anexa din zona de tranzit a aeroportului. Se pare că deţinuţii nu aveau acces zilnic la spaţiile de promenadă. CPT recomandă luarea unor măsuri pentru dezvoltarea activităţilor la Centrul pentru străini; aceste activităţi ar trebui să includă accesul la radio/televiziune şi la ziare/reviste, precum şi la alte mijloace recreative (de exemplu, jocuri de societate, tenis de masă). De asemenea, recomandă să fie date instrucţiuni ferme pentru a garanta tuturor persoanelor deţinute în temeiul legislaţiei privind străinii cel puţin o oră pe zi de exerciţii în aer liber [...]. Sistemul în vigoare era satisfăcător, de asemenea, în privinţa serviciului medical al centrului. Acesta din urmă dispunea de un medic care mergea periodic în unitate şi de doi infirmieri cu normă întreagă. Un membru al echipei de îngrijitori de la centru examina deţinuţii după admiterea lor şi aveau loc consultaţii medicale la cerere [...].”   ÎN DREPT   I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 3 DIN CONVENŢIE   52. Reclamantul se plânge de condiţiile proaste de viaţă din Centrul de primire, triere şi cazare – Otopeni din Bucureşti Acesta invocă art. 3 din convenţie, formulat după cum urmează:   „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”   53. Guvernul contestă acest argument.   A. Cu privire la admisibilitate   54. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.   B. Cu privire la fond   1. Argumentele părţilor   55. Reclamantul precizează că, după luarea sa în custodie publică, timp de mai mult de un an a împărţit o cameră cu alte treisprezece persoane dintre care două sufereau de tuberculoză şi că numai spre sfârşitul şederii sale a fost plasat într-o cameră cu alte cinci persoane. Afirmă că a suportat condiţii precare de igienă şi că a primit hrană de proastă calitate. Subliniază că respectivul control medical efectuat de către un infirmier cu ocazia luării sale în custodie publică a fost foarte sumar. Adaugă că numai după doi ani de la luarea sa în custodie publică a fost examinat de către un medic, şi anume la 13 aprilie 2002, şi că nu a beneficiat de îngrijiri medicale decât atunci când a făcut greva foamei. 56. Reclamantul denunţă practica acelor „comisioane” impusă de personalul de la centrul de detenţie şi lipsa activităţii fizice în timpul şederii sale, care a contribuit la agravarea stării sale de sănătate. În acest sens, face trimitere la raportul CPT redactat după vizitele la centrul de detenţie între 16 - 25 septembrie 2002 şi între 9 - 11 februarie 2003 (supra, pct. 51). Reclamantul precizează că, la examinarea medicală din 7 mai 2002, medicul a constatat că suferea de varice şi i-a recomandat o intervenţie chirurgicală care nu a fost niciodată efectuată, în ciuda faptului că a suferit în mai multe rânduri de dureri puternice la gambă şi că a solicitat să fie examinat de un medic specialist. 57. Reclamantul contestă că ar fi participat la incendierea centrului, după cum susţine Guvernul, şi observă că, după incendiu, autorităţile au desfăşurat o anchetă pentru identificarea responsabililor. Or, reclamantul nu făcea parte dintre aceştia. 58. Făcând trimitere la acelaşi raport al CPT ca şi reclamantul şi la cauza Mogos împotriva României (nr. 20420/02, 13 octombrie 2005), Guvernul consideră că reclamantul nu a prezentat nicio probă obiectivă privind afirmaţiile sale şi că nu este dovedit că respectivele condiţii de viaţă în centru erau suficient de proaste pentru a presupune o încălcare a art. 3 din convenţie. Acesta constată că, în timpul şederii sale în centrul de detenţie, reclamantul a fost plasat într-o cameră dotată cu şase paturi şi un grup sanitar, inclusiv o cabină de duş. Potrivit Guvernului, la momentul luării sale în custodie publică, reclamantul a beneficiat de un control medical care a constatat că era apt pentru a fi luat în custodie publică. Acesta enumeră examenele medicale de care a beneficiat reclamantul în timpul şederii sale şi subliniază că acesta din urmă a refuzat de mai multe ori asistenţa medicală oferită. 59. Guvernul remarcă faptul că reclamantul putea să participe în centrul de detenţie la diferite activităţi şi să facă plimbări. Mai consideră că raportul CPT redactat în urma vizitei efectuate la centrul de detenţie în luna februarie 1999 (supra, pct. 50) nu este relevant pentru prezenta cauză, întrucât condiţiile de viaţă s-au ameliorat mult după această vizită. 60. În cele din urmă, Guvernul adaugă, fără să ofere detalii, că în timpul şederii sale în centrul de detenţie, reclamantul a avut un comportament nepotrivit faţă de personal şi a participat la o incendiere a centrului.   2. Motivarea Curţii   61. Curtea constată că reclamantul s-a aflat în centrul de detenţie al aeroportului Otopeni de la 15 februarie 2000 până la 31 iulie 2003, şi anume pe o perioadă de trei ani şi cinci luni. Privat de libertatea sa, nu putea să circule liber şi nu putea să părăsească centrul de detenţie fără consimţământul autorităţilor. 62. Curtea reaminteşte că măsurile privative de libertate sunt însoţite de obicei de suferinţe şi umilire. Cu toate acestea, art. 3 impune statului să se asigure că orice prizonier este deţinut în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane, că modalităţile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că, ţinând seama de cerinţele practice din închisoare, sănătatea şi confortul prizonierului sunt asigurate în mod corespunzător [Riad şi Idiab împotriva Belgiei, nr. 29787/03 şi 29810/03, pct. 99, CEDO 2008‑.... (fragmente)]. 63. În cazul evaluării condiţiilor de detenţie, trebuie să se ţină seama de efectele cumulate ale acestora, precum şi de afirmaţiile specifice ale reclamantului. Pentru această evaluare, trebuie să se ţină seama „de faptul că convenţia este un instrument viu care trebuie interpretat în lumina condiţiilor de viaţă actuale” şi de faptul că nivelul crescând de exigenţă în materie de protecţie a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale presupune, în paralel şi în mod ineluctabil, un mai mare grad de fermitate în aprecierea atingerilor aduse valorilor fundamentale ale societăţilor democratice [Mubilanzila Mayeka şi Kaniki Mitunga împotriva Belgiei, nr. 13178/03, pct. 48, CEDO 2006‑XI]. 64. În speţă, Curtea constată că anumite aspecte ale condiţiilor de viaţă a reclamantului în centrul de detenţie, şi anume numărul de persoane cazate împreună cu reclamantul, fac obiectul unei dispute între părţi. Curtea nu consideră necesar să adopte o poziţie privind acest aspect al condiţiilor de existenţă în măsura în care poate recurge la o evaluare a cauzei întemeindu-se pe alte aspecte privind condiţiile de viaţă prezentate în argumentele părţilor şi rapoartele CPT (supra, pct. 50 şi 51). 65. Curtea subliniază că, pe parcursul şederii reclamantului în centrul de detenţie, au avut loc lucrări de îmbunătăţire a incintei. În măsura în care părţile nu indică data la care aceste lucrări au fost realizate în 2002, Curtea va lua ca dată de referinţă vizita CPT între 16 - 25 septembrie 2002. În acest raport, CPT a evidenţiat o îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă în cadrul centrului. Prin urmare, Curtea va examina în mod succesiv condiţiile de viaţă în cadrul centrului înainte şi după luna septembrie 2002.   a) Condiţiile de viaţă în cadrul centrului de detenţie înainte de septembrie 2002   66. Curtea constată că afirmaţiile reclamantului cu privire la condiţiile precare de viaţă din centrul de detenţie sunt confirmate de raportul CPT realizat în urma vizitei sale efectuate între 24 ianuarie - 5 februarie 1999. În această privinţă, observă condiţiile proaste de igienă şi proasta calitate a hranei denunţate de reclamant. Curtea evidenţiază în special faptul că persoana în cauză nu beneficia de acces la duşuri decât o singură dată la fiecare două săptămâni, fapt care nu este contestat de Guvern. În plus, era închis majoritatea timpului, iar posibilitatea de a avea o activitate fizică era foarte limitată. Această stare de fapt ridică în sine probleme din punct de vedere al art. 3 din convenţie (mutatis mutandis Maciuca împotriva României, nr. 25763/03, 26 mai 2009, pct. 25). Curtea subliniază, de asemenea, că CPT a constatat că centrul de detenţie nu era potrivit pentru o şedere prelungită. Aceasta consideră că, prin însăşi natura sa, era vorba de un loc destinat să primească persoane pentru perioade scurte de timp şi nu era adaptat nevoilor unei şederi de mai mulţi ani. 67. De asemenea, Curtea observă că reclamantul nu a beneficiat de îngrijiri medicale specifice în ciuda recomandărilor medicului (supra, pct. 35). În plus, este necesar să se constate că reclamantul a fost urmărit din punct de vedere medical numai în timpul grevelor foamei şi că examenele efectuate se limitau la analizarea consecinţelor acestor greve. 68. Curtea admite că, în speţă, nimic nu indică faptul că a existat într-adevăr intenţia de a denigra sau de a aduce atingere demnităţii reclamantului. Totuşi, aceasta reaminteşte că, în cazul în care este necesar să se ţină seama de problema dacă scopul tratamentului era de a umili sau de a denigra victima, absenţa unui astfel de scop nu poate exclude constatarea încălcării art. 3. Curtea consideră că respectivele condiţii de viaţă pe care reclamantul a trebuit să le suporte de la 15 februarie 2000 până în septembrie 2002 i-au adus atingere demnităţii sale şi i-au inspirat sentimente de umilinţă şi de înjosire. 69. Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din convenţie din cauza condiţiilor de viaţă suportate de reclamant în cadrul centrului de detenţie până în septembrie 2002.   b) Condiţiile de viaţă în cadrul centrului de detenţie după septembrie 2002   70. Curtea observă că, în septembrie 2002, CPT a constatat că respectivele condiţii materiale de viaţă din centrul de detenţie erau satisfăcătoare. Deşi este adevărat că activităţile recreative din centru mai trebuie îmbunătăţite, nu este mai puţin adevărat că acest singur element nu poate fi considerat ca atingând nivelul de gravitate prevăzut de art. 3 din convenţie. Curtea acordă importanţă faptului că, la 24 şi 25 ianuarie 2003, deşi personalul medical din centru a încercat să asigure reclamantului o examinare medicală specializată, acesta din urmă a refuzat îngrijirile propuse. 71. În aceste condiţii, Curtea consideră că, după septembrie 2002, nu este dovedit că respectivele condiţii de viaţă a reclamantului în centrul de detenţie au fost suficient de severe pentru a presupune încălcarea art. 3 din convenţie. 72. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 3 din convenţie din cauza condiţiilor de viaţă suportate de reclamant în cadrul centrului de detenţie după septembrie 2002.   II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 5 § 1 DIN CONVENŢIE   73. Reclamantul denunţă o încălcare a dreptului său la libertate, invocând art. 5 § 1 lit. b) şi f) din convenţie. Curtea consideră că respectivul capăt de cerere al reclamantului trebuie examinat sub incidenţa art. 5 § 1 din convenţie care prevede următoarele:   „1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale.”   74. Guvernul contestă argumentul reclamantului.   A. Cu privire la admisibilitate   75. Curtea constată că, în observaţiile sale pe fondul cauzei (infra, pct. 80), Guvernul susţine că reclamantul avea la dispoziţia sa căi de atac la nivel naţional pentru a obţine controlul legalităţii luării sale în custodie publică. Ţinând seama de circumstanţele cauzei, Curtea consideră că este necesar să examineze excepţia de neepuizare a căilor de atac interne sub incidenţa pe art. 5 § 4 din convenţie (infra, pct. 104-111). 76. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.   B. Cu privire la fond   1. Argumentele părţilor   77. Reclamantul pretinde că detenţia sa din perioada 15 februarie 2000 – 31 iulie 2003, efectuată în baza Ordinului nr. 779/1998, care nu i-a fost niciodată comunicat, a fost arbitrară şi disproporţionată. Acesta consideră că nu a fost iniţiată împotriva sa nicio procedură de expulzare şi observă că articolul de lege prin care ministrul de interne era autorizat să dispună ridicarea dreptului său de şedere a fost declarat neconstituţional (supra, pct. 40). Evidenţiază că nu a fost niciodată informat cu privire la motivele care justificau privarea sa de libertate sau durata acesteia şi că nu a fost niciodată adus în faţa unui judecător care să se pronunţe cu privire la temeinicia luării sale în custodie publică. 78. În afară de aceasta, el subliniază că, în temeiul Legii nr. 25/1969, atunci când îndepărtarea de pe teritoriu nu era posibilă, străinul trebuia să fie consemnat la domiciliu într-o localitate şi nu închis într-un centru. De asemenea, observă că, la sfârşitul celor cinci ani în timpul cărora a fost declarat indezirabil, a fost pus în libertate fără ca o altă măsură să fie luată împotriva sa având în vedere pretinsul pericol pe care îl reprezenta pentru securitatea naţională. 79. Guvernul constată că, prin Ordinul nr. 779/1998, ministerul a ridicat dreptul de şedere al reclamantului în România, l-a declarat persoană indezirabilă pe o perioadă de cinci ani şi a dispus ca Inspectoratul General de Poliţie să execute ordinul şi să asigure plecarea reclamantului din teritoriu în termen de patruzeci şi opt de ore. Acesta admite că în procesul-verbal redactat la 3 august 1998 nu se menţiona că reclamantul fusese declarat persoană „indezirabilă”, dar subliniază că se făcea trimitere la art. 19 din Legea nr. 25/1969 pe motiv că persoana în cauză nu părăsise ţara la expirarea permisului său de şedere. Subliniază că, deşi Ordinul nr. 779/1998 nu a fost comunicat reclamantului, acesta din urmă a fost informat cu privire la consecinţele sale prin procesul-verbal din 3 august 1998. 80. Guvernul subliniază că, la momentul luării în custodie publică a reclamantului, o procedură de expulzare se afla în curs şi că detenţia acestuia din urmă era „legală”. Subliniază că privarea de libertate a reclamantului avea o bază legală în dreptul intern, şi anume legile nr. 25/1969 şi 123/2001, precum şi OUG nr. 194/2002, şi că aceste acte normative îndeplineau condiţiile de previzibilitate şi de accesibilitate. Guvernul consideră că Ordinul nr. 779/1998 şi raportul prin care se prelungea luarea reclamantului în custodie publică reprezentau acte care puteau face obiectul unei contestaţii prin intermediul contenciosului administrativ şi observă că OUG nr. 194/2002 prevedea o cale de atac specială. 81. Guvernul consideră că luarea reclamantului în custodie publică era o măsură necesară din cauza refuzului său de a părăsi ţara şi a faptului că îndepărtarea nu putea fi efectuată imediat, din cauza lipsei unui document de călătorie valabil.   2. Motivarea Curţii   82. Curtea reaminteşte că, prin proclamarea „dreptului la libertate”, art. 5 § 1 se referă la libertatea fizică a persoanei; el are drept scop să asigure ca nimeni să nu fie privat de aceasta în mod arbitrar (Aksoy împotriva Turciei, 18 decembrie 1996, pct. 76, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-VI). În afară de aceasta, pentru a stabili dacă o persoană este privată de libertatea sa în sensul art. 5, trebuie să se plece de la situaţia sa concretă şi să se ţină seama de un ansamblu de criterii, precum genul, durata şi modalităţile de executare a măsurii considerate (hotărârea Engel şi alţii împotriva Ţărilor de Jos din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, pct. 58-59, Guzzardi împotriva Italiei din 6 noiembrie 1980, seria A nr. 39, pct. 92, şi Amuur împotriva Franţei, 25 iunie 1996, pct. 42, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑III). 83. Curtea constată că, în speţă, reclamantul s-a aflat în Centrul de primire, triere şi cazare Otopeni din Bucureşti timp de aproximativ trei ani şi cinci luni, până la îndepărtarea de pe teritoriul ţării. Reclamantul nu putea să circule liber şi nu putea să părăsească centrul de detenţie fără consimţământul autorităţilor. Curtea conchide că menţinerea reclamantului în centrul de detenţie se interpretează, din cauza restricţiilor suportate, ca o privare de libertate (a se vedea, de asemenea, Amuur, citată anterior, pct. 43 şi Riad şi Ibiad, citată anterior, pct. 68). 84. Rămâne să se stabilească dacă această privare era compatibilă cu art. 5 § 1 din convenţie. În privinţa „legalităţii” unei privări de libertate, Curtea reaminteşte că art. 5 § 1 face trimitere, în principal, la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a respecta normele de fond, precum şi normele de procedură ale acesteia. Curtea trebuie, pe de altă parte, să fie convinsă că detenţia din perioada în speţă este conformă scopului art. 5 § 1, şi anume protejarea individului de orice privare arbitrară de libertate [A. şi alţii împotriva Regatului Unit (GC), nr. 3455/05, pct. 164, CEDO 2009‑...]. 85. Solicitând ca orice privare de libertate să se realizeze „conform căilor legale”, art. 5 § 1 impune, în primul rând, ca orice detenţie să aibă o bază legală în dreptul intern. Cu toate acestea, Curtea reaminteşte că cerinţa ca privarea de libertate să se realizeze „conform căilor legale” nu se limitează la a face trimitere la dreptul intern; aceasta implică, de asemenea, calitatea legii, vrea să fie compatibilă cu supremaţia dreptului, noţiune inerentă tuturor articolelor convenţiei (Amuur, citată anterior, pct. 50). O astfel de calitate presupune ca o lege naţională care autorizează o privare de libertate să fie suficient de accesibilă şi destul de precisă pentru a permite persoanelor în cauză, înconjurându-se la nevoie de consilieri pregătiţi, să prevadă, în circumstanţele cauzei, cu un grad rezonabil, consecinţele ce pot deriva dintr-un anumit act (Steel şi alţii împotriva Regatului Unit, 23 septembrie 1998, pct. 54, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑VII şi Baranowski împotriva Poloniei, nr. 28358/95, pct. 52, CEDO 2000‑III). 86. În speţă, perioada de privare de libertate în litigiu a început la 15 februarie 2000 şi s-a încheiat la 31 iulie 2003, atunci când reclamantul a fost eliberat, după ce a fost prelungită la 27 august 2001 şi 31 ianuarie 2003. Prin urmare, reclamantul a fost privat de libertate în mod neîntrerupt timp de trei ani şi cinci luni. 87. Curtea observă că Ordinul nr. 779/1998, întemeiat pe art. 20 din Legea nr. 25/1969, prin care reclamantul a fost declarat persoană „indezirabilă”, constituia pentru autorităţi baza legală a privării de libertate. Or, Curtea observă că ordinul în cauză, care nu a fost niciodată comunicat reclamantului, nu prevedea ca măsură luarea în custodie publică a reclamantului sau privarea de libertate a acestuia. În plus, în temeiul art. 21 din Legea nr. 25/1969 în vigoare la momentul luării în custodie publică a reclamantului, persoanele care nu puteau face obiectul unei îndepărtări imediate de pe teritoriu trebuiau consemnate la domiciliu într-o anumită localitate şi nu să fie private de libertate după cum a fost cazul pentru reclamant (supra, pct. 38). Prin urmare, Curtea consideră că, la momentul luării în custodie publică a reclamantului, ordinul în cauză nu putea constitui o bază legală, conformă cu dreptul intern, pentru privarea sa de libertate. 88. De asemenea, Curtea trebuie să verifice dacă deciziile de prelungire a măsurii de menţinere a reclamantului în detenţie luate ulterior au făcut ca privarea sa de libertate să fie compatibilă cu art. 5 § 1 din convenţie. Curtea constată că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 123/2001 şi a OUG nr. 194/2002, luarea în custodie publică a unei persoane declarate indezirabile a cărei îndepărtare de pe teritoriu nu era posibilă imediat era prevăzută de lege. Prin urmare, conchide că măsura în litigiu avea o bază în dreptul intern. Rămâne să se stabilească dacă dreptul intern răspundea cerinţelor de accesibilitate şi de previzibilitate pentru protejarea persoanei în cauză de o privare arbitrară de libertate. 89. În privinţa accesibilităţii, Curtea constată că atât legea, cât şi ordonanţa menţionată au fost publicate în Monitorul Oficial. Prin urmare, Curtea consideră că acest text răspundea criteriului accesibilităţii. 90. Cu privire la previzibilitate, Curtea reaminteşte că este evident că, în contextul specific al măsurilor referitoare la securitatea naţională, cerinţa previzibilităţii nu poate fi aceeaşi ca în numeroase alte domenii (Leander împotriva Suediei, 26 martie 1987, pct. 51, seria A nr. 116 şi Al-Nashif împotriva Bulgariei, nr. 50963/99, pct. 121, 20 iunie 2002). Cu toate acestea, persoanele care fac obiectul unei măsuri întemeiate pe motive de securitate naţională nu trebuie să fie private de garanţii împotriva caracterului arbitrar. Astfel, dreptul intern trebuie să ofere o protecţie împotriva unor atingeri arbitrare aduse de puterea publică drepturilor garantate de convenţie. Într-adevăr, existenţa unor garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor, printre care în special cele privind procedurile de control eficace din partea puterii judecătoreşti, este cu atât mai necesară cu cât, pretinzând că apără democraţia, asemenea măsuri riscă să o submineze şi chiar să o distrugă [a se vedea, mutatis mutandis, Rotaru împotriva României (GC), nr. 28341/95, pct. 55 şi 59, CEDO 2000-V]. 91. În speţă, Curtea constată că privarea de libertate a reclamantului a fost prelungită întotdeauna pe motiv că fusese declarat indezirabil şi că prezenta, conform autorităţilor, un pericol pentru securitatea naţională (supra, pct. 15 şi 16). Or, Curtea constată că nu a fost iniţiată nicio anchetă împotriva reclamantului pentru participarea la săvârşirea vreunei infracţiuni în România sau într-o altă ţară. Este suficient pentru Curte să constate că, în afară de motivul general menţionat anterior, autorităţile, respectând dispoziţiile legale aplicabile în materie, nu au oferit reclamantului nicio altă precizare cu privire la faptele care i se imputau şi care reprezentau în mod implicit motivele privării sale de libertate. 92. De asemenea, Curtea acordă importanţă faptului că instanţele naţionale nu puteau efectua decât o examinare pur formală a deciziilor în care se constata că reclamantul fusese declarat indezirabil şi care prelungeau luarea în custodie publică a acestuia (a se vedea, de asemenea, infra, pct. 104 - 111). 93. Întrucât reclamantul nu a beneficiat nici în faţa autorităţilor administrative, nici în faţa instanţelor naţionale de gradul minim de protecţie împotriva riscului de arbitrar din partea autorităţilor, Curtea consideră că, la momentul prelungirilor succesive, nici privarea sa de libertate nu avea o bază legală suficientă în dreptul intern, în măsura în care nu era prevăzută de „o lege” în conformitate cu cerinţele convenţiei. 94. Având în vedere consideraţiile precedente, Curtea conchide că privarea neîntreruptă de libertate a reclamantului timp de trei ani şi cinci luni nu a avut o bază legală în conformitate cu cerinţele art. 5 § 1 din convenţie. Prin urmare, a fost încălcată această dispoziţie.   III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 5 § 4 DIN CONVENŢIE   95. Reclamantul se plânge, de asemenea, că nu a putut contesta în faţa unei instanţe legalitatea privării sale de libertate. Acesta invocă art. 5 § 4, art. 6 şi art. 13 din convenţie. 96. Curtea reaminteşte că art. 5 § 4 este o lex specialis în raport cu cerinţele mai generale ale art. 13 (Chahal, citată anterior, pct. 126). În plus, în măsura în care procedura se referea la punerea în libertate a reclamantului, Curtea va examina acest capăt de cerere numai sub incidenţa art. 5 § 4 din convenţie care prevede următoarele: „Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea sa este ilegală.” 97. Guvernul respinge acest argument.   A. Cu privire la admisibilitate   98. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.   B. Cu privire la fond   1. Argumentele părţilor   99. Reclamantul consideră că, în măsura în care ordinul în litigiu în care era declarat indezirabil nu conţinea motivele care justificau această măsură, nu putea beneficia de un recurs efectiv la nivel naţional pentru a obţine controlul legalităţii privării sale de libertate. Consideră că acest lucru a condus la un dezechilibru între el şi minister cu ocazia procedurii de anulare. Subliniază durata acestei proceduri şi observă că instanţele naţionale au pronunţat deciziile fără să fie depuse la dosar probe care să demonstreze pretinsul pericol pe care îl reprezenta pentru securitatea naţională. 100. Guvernul consideră că reclamantul ar fi putut contesta legalitatea măsurilor luate împotriva sa prin intermediul contenciosului administrativ, recurs care era, potrivit acestuia, adecvat, eficace, accesibil şi suficient. Guvernul îşi completează observaţiile cu exemple din jurisprudenţa instanţelor naţionale (a se vedea supra, pct. 46 şi 47).   2. Motivarea Curţii   101. Curtea reaminteşte că art. 5 § 4 recunoaşte persoanelor arestate sau reţinute dreptul de a introduce un recurs pentru a se verifica respectarea cerinţelor de procedură şi de fond necesare „legalităţii”, în sensul convenţiei, a privării lor de libertate. 102. Cerinţa echităţii procedurale care decurge din art. 5 § 4 nu impune aplicarea unor criterii uniforme şi imuabile independente de context, de fapte şi de circumstanţele cauzei. Deşi o procedură care intră sub incidenţa art. 5 § 4 nu trebuie să fie însoţită întotdeauna de garanţii identice cu cele prevăzute la art. 6 pentru litigiile civile sau penale, aceasta trebuie să aibă un caracter judiciar şi să ofere individului în cauză garanţii adaptate tipului de privare de libertate de care se plânge (A. şi alţii, citată anterior, pct. 203). 103. Curtea a recunoscut deja că utilizarea de informaţii confidenţiale putea să se dovedească inevitabilă în cauzele în care securitatea naţională era în joc, precizând în acelaşi timp că acest lucru nu însemna că autorităţile naţionale erau scutite de controlul efectiv din partea instanţelor interne atunci când afirmau că o cauză privea securitatea naţională şi terorismul (Chahal citată anterior, pct. 130 şi 131). În faţa acestui organ de control, persoana în cauză trebuie să beneficieze de o procedură contradictorie pentru a-şi putea prezenta punctul de vedere şi a contesta argumentele autorităţilor (Al-Nashif citată anterior, pct. 123 şi 124). A constatat deja existenţa în anumite ţări a unor tehnici care permit să se concilieze, pe de o parte, preocupările legitime de securitate cu privire la tipul şi sursele informaţiilor şi, pe de altă parte, necesitatea de a acorda pe deplin justiţiabilului beneficiul normelor de procedură (Al-Nashif citată anterior, pct. 95). 104. Curtea observă că Guvernul menţionează calea contenciosului administrativ ca fiind un recurs eficace pentru a se verifica legalitatea privării de libertate a reclamantului. Acesta indică, de asemenea, că OUG nr. 194/2002 prevedea o cale de atac specială. 105. În ceea ce priveşte recursul administrativ, Curtea observă că, în temeiul dispoziţiilor legale în vigoare, termenul pentru contestarea unui act administrativ începe să curgă de la data comunicării acestuia către persoana în cauză, obligaţie care revenea autorităţilor. Or, în speţă, ordinul respectiv nu a fost niciodată comunicat reclamantului datorită caracterului său secret. În afară de aceasta, în hotărârea sa din 19 septembrie 2000, Tribunalul Bucureşti a constatat că reclamantul nu putea contesta Ordinul nr. 779, deoarece acesta nu îi fusese comunicat (supra, pct. 13 in fine). 106. În ceea ce priveşte recursul prevăzut la art. 93 din OUG 194/2002 (supra, pct. 43), Curtea observă că, din formularea articolului citat, reiese că acest recurs era limitat la situaţiile prevăzute la art. 93 alin. (2). Or, măsura dispusă împotriva reclamantului la 31 ianuarie 2003 se referea la o situaţie diferită întemeiată pe art. 93 alin. (4) din OUG 194/2002. În afară de aceasta, Curtea observă că exemplul de jurisprudenţă prezentat de Guvern se referă la recursul unei persoane împotriva căreia măsura de returnare şi de luare în custodie publică fusese dispusă în temeiul art. 93 alin. (2) din OUG 194/2002. 107. În orice caz, Curtea consideră că nici recursul administrativ, nici cel prevăzut de OUG 194/2002 nu puteau constitui căi de atac eficace împotriva deciziilor de luare în custodie publică a reclamantului din următoarele motive. 108. Curtea constată că reclamantul a fost informat doar verbal cu privire la existenţa ordinului în care fusese declarat persoană indezirabilă, fără ca motivele care justificau această măsură să îi fie comunicate. 109. În plus, din jurisprudenţa internă în materie, precum şi din conţinutul legilor succesive care au reglementat regimul străinilor, reiese că respectiva competenţă a instanţelor la examinarea legalităţii unui ordin în care o persoană era declarată indezirabilă era limitată la a verifica dacă normele de procedură fuseseră respectate şi dacă autoritatea publică nu comisese o eroare gravă în exercitarea dreptului său de apreciere (supra, pct. 43 şi, mutatis mutandis, Lupşa împotriva României, nr. 10337/04, pct. 58-60, CEDO 2006‑VII). În această privinţă, Curtea observă că parchetul nu a oferit instanţelor naţionale nicio precizare cu privire la faptele imputate reclamantului. Prin urmare, acest recurs pur formal nu putea să ofere persoanei în cauză posibilitatea de a prezenta în mod valabil punctul său de vedere şi de a contesta argumentele autorităţilor. 110. În cele din urmă, Curtea constată intrarea în vigoare a Legii nr. 56/2007 (supra, pct. 44) care prevede în mod explicit că este de competenţa curţii de apel să pronunţe o decizie în care o persoană este declarată indezirabilă după ce a examinat motivele care justificau o asemenea măsură şi după ce a informat persoana în cauză cu privire la faptele de care este acuzată. Totuşi, aceste modificări legislative, care trebuie apreciate, sunt cu mult ulterioare faptelor denunţate de reclamant şi nu sunt în măsură să remedieze situaţia acestuia. 111. În aceste condiţii, Curtea consideră că reclamantul nu a fost în măsură să introducă o contestaţie veritabilă cu privire la plângerea sa şi nu a beneficiat de un recurs efectiv. Prin urmare, a fost încălcat art. 5 § 4 din convenţie.   IV. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 5 § 5 DIN CONVENŢIE   112. Reclamantul se plânge, de asemenea, că nu a putut obţine despăgubiri la nivel naţional pentru privarea sa de libertate pe care o consideră ilegală. Acesta invocă art. 5 § 5 din convenţie care se citeşte după cum urmează:   „5. „Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.”   113. Guvernul respinge acest argument.   A. Cu privire la admisibilitate   114. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.   B. Cu privire la fond   1. Argumentele părţilor   115. Reclamantul se plânge că a fost privat de posibilitatea de a solicita o reparaţie pentru privarea sa de libertate pe care o consideră ilegală, cu încălcarea art. 5 § 5 din convenţie. 116. Guvernul consideră că reclamantul ar fi putut încerca să obţină reparaţii prin introducerea unei acţiuni în daune-interese în faţa instanţelor civile. În orice caz, instanţele sesizate cu acţiunea de despăgubire a reclamantului au hotărât că detenţia acestuia era legală.   2. Motivarea Curţii   117. Curtea reaminteşte că art. 5 § 5 este respectat atunci când se pot solicita reparaţii pentru o privare de libertate care a avut loc în condiţii contrare alin. 1, 2, 3 sau 4 (Wassink împotriva Ţărilor de Jos, 27 septembrie 1990, pct. 38, seria A nr. 185‑A). Prin urmare, dreptul la reparaţii enunţat la art. 5 § 5 presupune că o încălcare a unuia dintre celelalte alineate a fost stabilită de o autoritate naţională sau de instituţiile convenţiei [N.C. împotriva Italiei (GC), nr. 24952/94, pct. 49, CEDO 2002‑X], precum în prezenta cauză. 118. Curtea observă că Guvernul admite că nicio cale specifică de atac nu era disponibilă reclamantului pentru a obţine reparaţii în cazul privării ilegale de libertate într-un centru de detenţie. Aceasta observă, de asemenea, că, deşi a indicat acţiunea în daune-interese prevăzută de Codul civil, ca fiind disponibilă reclamantului pentru a obţine reparaţii, Guvernul nu a prezentat niciun exemplu relevant de jurisprudenţă pentru a-şi susţine afirmaţiile [mutatis mutandis, Rupa împotriva României (nr. 1), nr. 58478/00, pct. 213-215, 16 decembrie 2008]. În plus, reclamantul a sesizat instanţele naţionale cu un capăt de cerere pentru obţinerea de daune-interese pentru deţinerea ilegală (supra, pct. 18), acţiune care nu a fost admisă de instanţele naţionale, în măsura în care acestea nu au considerat privarea de libertate a reclamantului ca fiind contrară dispoziţiilor legale interne sau convenţiei. 119. Prin urmare, Curtea consideră că nu s-a stabilit că reclamantul avea la dispoziţie, la nivel naţional, posibilitatea de a obţine reparaţii pentru privarea sa de libertate contrară art. 5 § 1 şi 4 din convenţie. 120. Prin urmare, Curtea conchide că a fost încălcat art. 5 § 5 din convenţie.   V. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI   121. Citând art. 5 § 3 din convenţie, reclamantul invocă faptul că nu a fost adus de îndată în faţa unui judecător după privarea sa de libertate. 122. Curtea observă că art. 5 § 3 se referă în mod explicit la privările de libertate menţionate la art. 5 § 1 lit. c), şi anume la arestarea preventivă în cadrul unui proces penal. Acesta nu se aplică celorlalte cazuri de privări de libertate enumerate la art. 5 § 1 (Bogdanovski împotriva Italiei, nr. 72177/01, pct. 59, 14 decembrie 2006). Reiese că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile convenţiei în sensul art. 35 § 3 din convenţie şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 4.   VI. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE   123. Art. 41 din convenţie prevede:   „În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”   A. Prejudiciu   124. Reclamantul solicită 1 000 000 EUR cu titlu de prejudiciu material şi moral. Acesta subliniază că, din cauza privării de libertate, a pierdut beneficiul activităţilor sale comerciale, economiile şi bunurile sale mobile şi imobile. 125. Guvernul ia act de faptul că reclamantul nu a prezentat documente justificative pentru a dovedi prejudiciul material şi că suma este exagerată pentru prejudiciul moral invocat. 126. Curtea nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins şi respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că trebuie să i se acorde reclamantului suma de 17 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.   B. Cheltuieli de judecată   127. Reclamantul nu solicită rambursarea cheltuielilor de judecată pe motiv că nu dispune de documente justificative necesare. Prin urmare, Curtea nu îi va acorda nicio sumă cu acest titlu.   C. Dobânzi moratorii   128. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.   PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,   1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 3, pe art. 5 § 1, 4 şi 5 din convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere; 2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din convenţie din cauza condiţiilor de viaţă suportate de reclamant în cadrul centrului de detenţie până în septembrie 2002; 3. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 3 din convenţie din cauza condiţiilor de viaţă suportate de reclamant în cadrul centrului de detenţie după septembrie 2002; 4. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 1 din convenţie; 5. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 4 din convenţie; 6. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 5 din convenţie; 7. Hotărăşte: a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, suma de 17 000 EUR (şaptesprezece mii euro), care va fi convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit; b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale; 8. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.   Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 12 ianuarie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.   Santiago Quesada Josep Casadevall  Grefier Preşedinte