41827/02

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii, efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”       SECŢIUNEA A PATRA         CAUZA KOMMERSANT MOLDOVY c. MOLDOVEI   (Cererea nr. 41827/02)             HOTĂRÂRE     STRASBOURG   9 ianuarie 2007       DEFINITIVĂ   09/04/2007     Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale. În cauza Kommersant Moldovy c. Moldovei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:  Sir Nicolas Bratza, Preşedinte,      Dl   J. Casadevall,      Dl  G. Bonello,      Dl M. Pellonpää,      Dl   K. Traja,      Dl   S. Pavlovschi,      Dl   J. Šikuta, judecători, şi dna F. Elens-Passos, Grefier adjunct al Secţiunii, Deliberând la 5 decembrie 2006 în şedinţă închisă, Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată: PROCEDURA 1. La originea cauzei se află cererea (nr. 41827/02) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către o întreprindere înregistrată în Republica Moldova, Kommersant Moldovy („reclamantul”), la 17 octombrie 2002. 2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl V. Nagacevschi şi dl P. Midrigan, avocaţi din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Pârlog. 3. Reclamantul a pretins că încetarea activităţii ziarului său cu acelaşi nume a constituit o violare a articolului 10 al Convenţiei şi că, drept urmare, dreptul său la protecţia proprietăţii sale a fost încălcat, contrar articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie. 4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii. La 13 iunie 2005, Preşedintele Secţiunii a decis să comunice Guvernului cererea. În temeiul prevederilor articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis examinarea fondului cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia. ÎN FAPT I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 5.  În perioada iunie-septembrie 2001, reclamantul a publicat o serie de articole în care autorităţile Republicii Moldova au fost criticate pentru acţiunile lor în privinţa regiunii separatiste a Republicii Moldova („Republica Moldovenească Nistreană” sau „RMN”, a se vedea Ilaşcu and Others v. Moldova and Russia [GC], nr. 48787/99, ECHR 2004-...) şi în care au fost reproduse critici dure ale unor lideri ai RMN şi ai Federaţiei Ruse la adresa Guvernului Republicii Moldova. 6.  Reclamantul a publicat articolele sub următoarele titluri:  „Duma de Stat a Federaţiei Ruse a anexat Moldova şi [RMN] la Uniunea Rusia-Belarus”, „Nu va mai avea loc nicio întâlnire...”, „Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse a recunoscut că retragerea trupelor ruse din [RMN] poate afecta stabilitatea în regiune”, „Iată de ce NATO este ceea ce este, deoarece un loc sfânt nu este niciodată gol”, „Lista neagră”, „Premiul Nobel pentru conducător”, „Dacă dispare persoana, dispare problema?”, „Totuşi, este vorba de o blocadă sau de condiţiile OMC?”, „Nimeni nu-şi alege vecinii”, „[RMN] este mult mai aproape de condiţiile OMC decât Republica Moldova” şi „Misiunea imposibilă”. 7.  În aceste articole, reclamantul a reprodus, literal sau sub formă de rezumat, ori a comentat declaraţiile autorităţilor moldoveneşti, ale Federaţiei Ruse şi ale RMN cu privire la procesul de negocieri între Republica Moldova şi RMN, precum şi la chestiuni economice, (geo-) politice, sociale şi altele. În unele din aceste articole, acţiunile şi declaraţiile persoanelor cu înalte funcţii de răspundere din Republica Moldova au fost aspru criticate. Totuşi, reclamantul a subliniat că el nu îndeamnă la acţiuni violente sau ilegale şi că în articolele respective el, în mod expres, a calificat astfel de expresii precum „a anihila” („убрать”) ca semnificând „anihilarea politică [a liderului RMN]”. 8. La 5 noiembrie 2001, Procurorul General al Republicii Moldova a intentat o acţiune împotriva reclamantului la Judecătoria Economică a Republicii Moldova. Reclamantul a fost învinuit de „periclitarea, prin publicaţiile sale, a securităţii naţionale şi a integrităţii teritoriale, precum şi a siguranţei şi ordinii publice în Republica Moldova”, prin „acordarea sprijinului deschis regimului neconstituţional al autoproclamatei [RMN], promovarea ideilor separatiste exprimate de liderii acesteia şi descrierea eronată a esenţei acţiunilor legale ale autorităţilor moldoveneşti şi ale organizaţiilor internaţionale pentru soluţionarea problemelor din regiunile de Est ale Nistrului”. Procurorul General şi-a însoţit cererea cu două exemple de fraze din articolele contestate, şi anume: „Lipsa unui echilibru legal între [RMN] şi Republica Moldova, ca stat recunoscut, permite acestuia din urmă să adopte în procesul negocierilor o poziţie de superioritate şi dictatură, ceea ce constituie principalul motiv al procesului lent de negociere”; „În condiţiile unei continue blocade politice, diplomatice şi economice a RMN de către Republica Moldova, noi considerăm ca fiind imposibilă o întâlnire dintre preşedintele RMN şi al Republicii Moldova”. Deoarece articolele reclamantului, deşi prezentate formal ca o exercitare a dreptului de a informa publicul, erau contrare articolului 32 al Constituţiei şi articolului 4 al Legii presei (a se vedea mai jos), iar reclamantul a fost avertizat cu privire la încălcarea continuă a legislaţiei, instanţei de judecată i s-a cerut să dispună încetarea activităţii ziarului. 9. La 30 noiembrie 2001, Judecătoria Economică a Republicii Moldova a admis pretenţiile Procurorului General şi a dispus încetarea activităţii ziarului. Instanţa de judecată a reprodus declaraţiile părţilor şi a citat legislaţia naţională aplicabilă. În hotărârea sa, ea s-a referit la titlurile enumerate în paragraful 7 de mai sus şi a declarat că ea consideră că articolele: „au depăşit limitările de publicitate prevăzute în articolul 4 al Legii presei, au periclitat integritatea teritorială a Republicii Moldova, securitatea naţională şi siguranţa publică şi au creat pericol pentru dezordine şi comitere a crimelor, încălcând articolul 32 al Constituţiei.” De asemenea, instanţa de judecată a declarat că încălcarea sistematică a Legii presei poate fi sancţionată cu încetarea activităţii unui ziar, după cum prevede articolul 7 al aceleiaşi Legi (a se vedea mai jos). 10. Ca răspuns la argumentele reclamantului, instanţa de judecată a constatat că: „Articolul 10 al Convenţiei garantează libertatea de exprimare ... (§1), însă exercitarea acestei libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege (§2).” 11. Instanţa de judecată nu a specificat care expresie sau frază a constituit o ameninţare şi nici nu a dat detalii suplimentare. Ea a adăugat că articolele nu au reprezentat un rezumat adecvat al discursurilor publice ale autorităţilor publice şi, astfel, nu puteau fi exonerate de răspundere în temeiul articolului 27 al Legii presei (a se vedea paragraful 17 de mai jos). Instanţa de judecată a constatat că Procurorul General l-a contactat pe editor înainte de intentarea acţiunii în judecată, după cum prevede legislaţia. Reclamantul a fost obligat să plătească taxa de stat în mărime de 180 de lei moldoveneşti. 12. Reclamantul a depus apel, susţinând că el doar a informat publicul despre evenimentele curente şi despre atitudinea şi acţiunile Guvernului faţă de autorităţile RMN. El s-a bazat pe articolul 32 al Constituţiei, articolul 4 al Legii presei şi pe articolul 10 al Convenţiei. 13. La 5 februarie 2002, Colegiul de Apel al Judecătoriei Economice a Republicii Moldova a menţinut acea hotărâre judecătorească, repetând argumentele instanţei de judecată inferioare. Instanţa de judecată a constatat inter alia că: „instanţa de judecată inferioară a dat o apreciere corectă faptelor şi a respins obiecţiile [reclamantului]. ... S-a hotărât corect că nu a avut loc o violare a articolului 10 al Convenţiei, deoarece deşi acest articol garantează libertatea de exprimare, această libertate ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege.” Instanţa de judecată a respins declaraţiile reclamantului precum că instanţele judecătoreşti economice nu sunt competente să examineze o cauză cu privire la libertatea de exprimare, deoarece reclamantul a fost înregistrat ca societate pe acţiuni. De asemenea, ea a respins declaraţia precum că Procurorul General nu a respectat procedura prejudiciară corespunzătoare şi nu a fost competent să iniţieze procedurile relevante. 14. La 29 mai 2002, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut cele două hotărâri judecătoreşti. De asemenea, ea a repetat în esenţă motivarea Judecătoriei Economice a Republicii Moldova şi a constatat că reclamantul: „a depăşit limitele restrângerilor libertăţii de exprimare stabilite în articolul 4 al Legii presei, prin unele din publicaţiile anexate la dosar, care subminează securitatea naţională, integritatea teritorială şi siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea crimei”.     15.  Ziarul a fost re-înregistrat ulterior sub numele de „Kommersant-Plus”. II.  DREPTUL INTERN RELEVANT 16. Articolul 32 al Constituţiei prevede următoarele: Articolul 32 Libertatea opiniei şi a exprimării „(1) Oricărui cetăţean îi este garantată libertatea gîndirii, a opiniei, precum şi libertatea exprimării în public prin cuvînt, imagine sau prin alt mijloc posibil. (2) Libertatea exprimării nu poate prejudicia onoarea, demnitatea sau dreptul altei persoane la viziune proprie. (3) Sînt interzise şi pedepsite prin lege contestarea şi defăimarea statului şi a poporului, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial, la violenţă publică, precum şi alte manifestări ce atentează la regimul constituţional.” 17. Prevederile relevante ale Legii presei din 26 octombrie 1994 (Legea nr. 243-XIII) sunt următoarele: Articolul 4 „Publicaţiile periodice ... publică, potrivit aprecierilor proprii, orice fel de materiale şi informaţii, ţinînd cont de faptul că exerciţiul acestor libertăţi ce comportă datorii şi responsabilităţi este supus unor formalităţi, condiţii, restrîngeri şi unor sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea crimei, ocrotirea sănătăţii, protecţia moralei, protecţia reputaţiei sau apărarea drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea unor informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare.” Articolul 7 „... (4) Hotărîrea instanţei de judecată privind încetarea activităţii publicaţiei periodice sau a agenţiei de presă se ia în cazul încălcării sistematice a prezentei legi.” Articolul 27 „Fondatorii, redactorii, jurnaliştii nu sînt responsabili pentru difuzarea informaţiei, dacă aceasta: a) este cuprinsă în documentele şi comunicatele oficiale ale autorităţilor publice; b) reproduce textual discursurile publice sau rezumatul lor adecvat.” ÎN DREPT I.  ADMISIBILITATEA PRETENŢIILOR 18. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 10 al Convenţiei şi al articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie, de încetarea activităţii ziarului său. 19. Curtea consideră că pretenţiile reclamantului în temeiul articolului 10 al Convenţiei şi al articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie ridică chestiuni de drept, care sunt de o astfel de complexitate încât determinarea lor depinde de examinarea fondului şi niciun alt temei pentru a le declara inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va trece imediat la examinarea fondului acestor pretenţii. II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 10 AL CONVENŢIEI 20. Reclamantul pretinde că prin dispunerea încetării activităţii ziarului ca urmare a articolelor sale, fără a aduce motive suficiente, instanţele de judecată naţionale i-au încălcat dreptul său la libertatea de exprimare.  El s-a bazat pe articolul 10 al Convenţiei, care prevede următoarele: „1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. 2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.” A. Argumentele părţilor 1. Guvernul 21. Guvernul a acceptat că încetarea activităţii ziarului a constituit o ingerinţă în libertatea de exprimare a reclamantului, însă a declarat că ea a fost „prevăzută de lege”, a urmărit un scop legitim prevăzut de articolul 10 § 2 şi a fost „necesară într-o societate democratică”. 22. Guvernul a identificat în articolele contestate aceleaşi fraze ca şi cele menţionate în paragraful 8 de mai sus, care, în opinia sa, dovedesc necesitatea de sancţionare a ziarului. De asemenea, el s-a referit la următoarele fraze adiţionale: „... însă iată-l pe Voronin folosind cuvântul [naţiune], pretinzând că reprezintă opinia acesteia, fără să-i pese, în acelaşi timp, de această naţiune”; „Se poate clar observa dorinţa lui Vladimir Voronin de a soluţiona soarta [RMN] fără participarea reprezentanţilor acesteia” şi „Voronin are psihologia unui părinte de partid (партийный бонз)”. 23. În special, el a declarat că interzicerea incitării la separatism teritorial şi a manifestărilor ce atentează la regimul constituţional a fost, în mod expres, inclusă în articolul 32 al Constituţiei şi articolul 4 al Legii presei (a se vedea paragrafele 12 şi 13 de mai sus). Sancţiunea aplicată reclamantului a urmărit scopul legitim de protecţie a securităţii naţionale şi integrităţii teritoriale ale Republicii Moldova şi de protecţie a reputaţiei Preşedintelui Republicii Moldova şi a întregii ţări împotriva defăimării. 24. Ingerinţa a fost „necesară într-o societate democratică”, deoarece a existat o „necesitate socială imperioasă” de a proteja integritatea teritorială a statului şi securitatea naţională, precum şi din cauză că instanţele de judecată au adus „motive relevante şi suficiente” în hotărârile lor, având în vedere relaţia dificilă între autorităţile moldoveneşti şi cele ale RMN. Frazele identificate de Guvern (a se vedea paragraful 22 de mai sus) au constituit, în opinia acestuia, o ameninţare pentru securitatea naţională şi ordinea publică. El a îndemnat Curtea să nu fie influenţată de lipsa unor acţiuni violente sau a altor acţiuni ilegale din partea vreunei persoane ca urmare a publicării articolelor. 25. Trebuie acordată o atenţie corespunzătoare îndatoririlor şi responsabilităţilor speciale ale media, care includ investigaţii de bună-credinţă şi evitarea senzaţionalului. În această privinţă, el a atras atenţia asupra atacurilor personale la adresa Preşedintelui Voronin, care au apărut în unele din articolele reclamantului. 2. Reclamantul 26. Reclamantul a fost de acord cu Guvernul că ingerinţa în drepturile sale a fost „prevăzută de lege”, însă a considerat că ea nu a fost „necesară într-o societate democratică”. 27. În special, reclamantul a susţinut că instanţele de judecată nu au prezentat motive detaliate pentru aplicarea sancţiunii şi nici măcar nu au identificat care părţi din fiecare articol au creat pericol pentru siguranţa publică sau pentru integritatea teritorială a Republicii Moldova. Doar în observaţiile Guvernului s-a făcut o încercare de a aduce motive pentru ingerinţă. 28. Reclamantul a declarat că, chiar şi în lumina motivelor adiţionale invocate de Guvern, Curtea ar trebui să constate sancţiunea aplicată ca nefiind necesară şi disproporţională. În special, în timp ce critica aspră a reprezentat o caracteristică a articolelor relevante, acele articole s-au referit la chestiuni politice cu privire la politica externă şi internă a Republicii Moldova, chestiuni cărora trebuie să li se acorde o protecţie specială în temeiul articolului 10. Mai mult, nu ţine de Guvern sau de instanţele de judecată „să substituie propriile lor opinii cu cele ale presei în ceea ce priveşte tehnica de raportare care ar trebui folosită de jurnalişti” (Jersild v. Denmark, hotărâre din 23 septembrie 1994, Seria A nr. 298, § 31). B. Aprecierea Curţii 1. Principii generale 29. Curtea reaminteşte că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, iar protecţia care trebuie acordată presei este de o importanţă deosebită. Chiar dacă presa nu trebuie să depăşească limitele stabilite inter alia în scopul „protecţiei reputaţiei sau drepturilor altor persoane”, este, totuşi, sarcina ei să comunice informaţii şi idei de interes public. Presa are nu doar sarcina de a comunica astfel de informaţii şi idei: publicul, de asemenea, are dreptul de a le primi. Altfel, presa nu ar putea să joace rolul său vital de „câine de pază public” (a se vedea, spre exemplu, Observer and Guardian v. the United Kingdom, hotărâre din 26 noiembrie 1991, Seria A nr. 216, § 59; Busuioc v. Moldova, nr. 61513/00, § 56, 21 decembrie 2004). 30. Cea mai atentă cercetare din partea Curţii este cerută atunci când măsurile luate sau sancţiunile impuse de autorităţile naţionale sunt capabile să descurajeze participarea presei la dezbateri asupra chestiunilor de interes public legitim (a se vedea, spre exemplu, Lingens v. Austria, hotărâre din 8 iulie 1986, Seria A nr. 103, § 44, Bladet Tromso and Stensaas v. Norway [GC], nr. 21980/93, § 64, ECHR 1999-III, Thorgeir Thorgeirson v. Iceland, hotărâre din 25 iunie 1992, Seria A nr. 239, § 68). 31. Dreptul la libertatea de exprimare este aplicabil nu numai „informaţiei” sau „ideilor” care sunt primite favorabil sau sunt privite ca inofensive sau ca o chestiune de indiferenţă, dar şi celor care ofensează, şochează sau deranjează Statul sau orice parte a comunităţii. În plus, libertatea jurnalistică acoperă, de asemenea, posibile recurgeri la un anumit grad de exagerare sau chiar provocare (a se vedea De Haes and Gijsels v. Belgium, hotărâre din 24 februarie 1997, Reports 1997-I, § 47). 32. Articolul 10 al Convenţiei nu garantează o libertate de exprimare nelimitată chiar şi în ceea ce priveşte relatările presei cu privire la chestiuni de interes public deosebit. Conform termenilor din paragraful 2 al articolului, exercitarea acestei libertăţi presupune „obligaţii şi responsabilităţi” care, de asemenea, se aplică presei. Aceste „obligaţii şi responsabilităţi” pot avea însemnătate atunci când, la fel ca şi în această cauză, există o întrebare cu privire la periclitarea securităţii naţionale şi a integrităţii teritoriale ale unui stat (Han v. Turkey, nr. 50997/99, §§ 30 et seq., 13 septembrie 2005). Datorită „obligaţiilor şi responsabilităţilor” inerente exercitării libertăţii de exprimare, protecţia acordată de articolul 10 jurnaliştilor în ceea ce priveşte relatarea cu privire la chestiunile de interes general este supusă condiţiei ca ei să acţioneze cu bună-credinţă pentru a oferi informaţii corecte şi credibile în conformitate cu etica jurnalistică (a se vedea Goodwin v. the United Kingdom, hotărâre din 27 martie 1996, Reports 1996-II, § 39 şi Fressoz and Roire v. France [GC], nr. 29183/95, § 54, ECHR 1999-I). 33. Evaluarea necesităţii într-o societate democratică cere Curţii să determine dacă „ingerinţa” în cauză a corespuns unei „necesităţi sociale imperioase”, dacă ea a fost proporţională în raport cu scopul legitim urmărit şi dacă motivele invocate de către autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt relevante şi suficiente (a se vedea Sunday Times v. the United Kingdom (no. 1), hotărâre din 26 aprilie 1979, Seria A nr. 30, § 62).  2. Aplicarea principiilor de mai sus în această cauză a. „Prevăzută de lege”  34. Curtea este de acord cu părţile că încetarea activităţii ziarului în această cauză a constituit o ingerinţă în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare şi că ingerinţa a fost „prevăzută de lege” (a se vedea paragrafele 16 şi 17 de mai sus). b. Scopul legitim 35. Ingerinţa ar putea fi considerată ca urmărind scopurile legitime de protecţie a securităţii naţionale şi a integrităţii teritoriale ale Republicii Moldova, având în vedere tematica sensibilă descrisă în articolele contestate şi limbajul aspru folosit uneori. c. „Necesară într-o societate democratică” 36. Curtea consideră că instanţele de judecată naţionale nu au prezentat motive relevante şi suficiente pentru a justifica ingerinţa, limitându-se în esenţă la repetarea prevederilor legale aplicabile. În special, instanţele de judecată nu au specificat care elemente din articolele reclamantului au fost problematice şi în ce mod au periclitat ele securitatea naţională şi integritatea teritorială ale statului sau au defăimat Preşedintele şi statul. 37. De fapt, instanţele de judecată au evitat orice discuţie cu privire la necesitatea ingerinţei. Singura analiză care a fost făcută s-a limitat la chestiunea dacă articolele ar putea fi considerate drept reproduceri cu bună-credinţă a discursurilor publice, pentru care reclamantul nu ar fi putut purta răspundere în conformitate cu legislaţia naţională. 38. În lumina lipsei motivelor aduse de instanţele de judecată naţionale, Curtea nu este convinsă că ele „au aplicat standarde care sunt conforme cu principiile consfinţite de articolul 10” sau că ele „s-au bazat pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante” (a se vedea Jersild v. Denmark, citată mai sus, § 31). 39. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 10 al Convenţiei. III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENŢIE 40. De asemenea, reclamantul a pretins că încetarea activităţii ziarului i-a încălcat dreptul la protecţia proprietăţii sale garantat de articolul 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevede următoarele: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”. 41. Guvernul a declarat că reclamantul, de facto, şi-a continuat activităţile sale după încetarea activităţii ziarului său prin publicarea unui nou ziar cu un nume puţin diferit, în acelaşi timp, păstrând un număr de elemente din vechea publicaţie. În special, el a continuat să folosească vechea ştampilă, titlul ziarului pe pagina sa de internet alterna la fiecare 2 secunde cu titlul vechi, iar unii dintre fondatori au continuat să lucreze la noul ziar. Astfel, nu a existat nicio probă cu privire la vreun prejudiciu material suferit de ziar sau cu privire la vreo lipsire de proprietatea sa. 42. Curtea consideră că consecinţele economice ale hotărârii judecătoreşti de încetare a activităţii reclamantului nu ridică o chestiune separată de cea examinată mai sus în temeiul articolului 10. Ele vor fi luate în consideraţie la examinarea pretenţiei reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă. IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI 43. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele: „Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”. A. Prejudiciul material 44. Reclamantul a pretins 32,773 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material cauzat ca rezultat al încetării activităţii ziarului său. El şi-a bazat estimările veniturilor ratate pe venitul său din ultimul an de activitate până la încetarea activităţii sale. Potrivit declaraţiei sale fiscale pentru anul 2001, întreprinderea a avut un profit de 94,280 lei moldoveneşti (MDL) (echivalentul a EUR 5,893 în acea perioadă), pe care reclamantul l-a înmulţit astfel încât să ia în consideraţie cei patru ani pe parcursul cărora el a fost împiedicat să activeze. Suma solicitată a inclus, de asemenea, datoriile acumulate de reclamant faţă de terţe persoane ca urmare a incapacităţii sale de a le plăti. Deşi ulterior a fost editat un nou ziar, acesta nu era editat de reclamant. 45. Guvernul a contestat mărimea compensaţiilor pretinse de reclamant. El a notat că datoriile acumulate faţă de persoane terţe în virtutea contractelor încheiate înainte de încetarea activităţii ar fi existat în orice caz şi că ar fi fost plătite din profiturile pretinse în faţa Curţii. În ceea ce priveşte calcularea acelor profituri, Guvernul a declarat că performanţa economică a reclamantului s-ar fi putut înrăutăţi odată cu trecerea anilor şi că declaraţia fiscală a luat în consideraţie profiturile înregistrate din toate aspectele activităţii reclamantului, şi nu doar din publicaţie. In fine, Guvernul a susţinut că reclamantul, de facto, a continuat să obţină profit din editarea ziarului său, pe care l-a înregistrat sub un nume puţin diferit. 46. Curtea este de acord cu Guvernul că datoriile acumulate în virtutea contractelor semnate până la hotărârea judecătorească de încetare a activităţii ziarului ar fi existat indiferent de acea hotărâre judecătorească. Astfel, ea respinge această parte a cererii reclamantului. 47. Curtea consideră, în mod clar, că reclamantul trebuia să fi suferit prejudicii materiale ca urmare a încetării activităţii ziarului său. Ea constată că o anumită parte a veniturilor ratate a fost confirmată prin declaraţia fiscală a reclamantului pentru anul imediat anterior încetării activităţii ziarului. Totuşi, ea consideră că probele prezentate nu pot servi pentru o cuantificare precisă a veniturilor ratate, deoarece performanţa economică a reclamantului ar fi putut fluctua pe parcursul celor patru ani în cauză. 48. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului că declaraţia a inclus profituri din diverse activităţi prevăzute în actele constitutive ale reclamantului, nu a fost prezentată nicio probă care să contrazică declaraţia reclamantului că el nu s-a angajat în nicio altă activitate decât cea de editare a ziarului. Totuşi, Curtea observă că ziarul reclamantului, de facto, a continuat să fie editat sub un nume puţin diferit după ceea ce pare a fi fost doar o pauză scurtă necesară pentru înregistrarea noii publicaţii. Prin urmare, Curtea poate să accepte doar parţial pretenţia cu privire la prejudiciul material cauzat în primul rând în timpul tranziţiei la noul ziar. 49. Făcând o apreciere generală pe o bază echitabilă şi luând în consideraţie pretenţiile reclamantului legate într-un fel de pretenţiile sale cu privire la prejudiciul moral (a se vedea paragrafele 50-52 de mai jos), Curtea acordă reclamantului EUR 8,000. B. Prejudiciul moral  50. Reclamantul a pretins EUR 20,000 cu titlu de prejudiciu moral cauzat prin încetarea activităţii ziarului său. El a declarat că, ca rezultat al încetării activităţii, reputaţia sa a fost afectată serios prin imposibilitatea de a-şi onora obligaţiile sale contractuale, concedierea tuturor angajaţilor săi şi prin imposibilitatea de a-şi planifica sau continua activitatea. Mai mult, administraţia reclamantului a fost şocată de hotărârea judecătorească de încetare a activităţii ziarului. 51. Guvernul nu a fost de acord cu această pretenţie şi a declarat că orice prejudiciu cauzat reclamantului a fost rezultatul propriului său comportament lipsit de etică, neprofesionist şi abuziv, care a insultat grav statul. Reclamantul a fost sancţionat după ce instanţele de judecată au apreciat adecvat interesele în cauză, inclusiv rolul deosebit pe care dreptul la libertatea de exprimare îl joacă într-o societate democratică. Mai mult, administraţia reclamantului ar fi putut fi şocată cu greu de sancţiune, deoarece ea a fost avertizată să sisteze publicarea materialelor relevante, iar legislaţia, în mod clar, a inclus posibilitatea unei hotărâri judecătoreşti de încetare a activităţii unui ziar. Mai mult, reclamantul nu a dovedit faptul că neîndeplinirea obligaţiilor sale contractuale i-a afectat în vreun fel reputaţia. In fine, Guvernul a declarat că într-un număr de cauze anterioare în care a fost constatată o violare a articolului 10, Curtea a respins orice pretenţie cu privire la satisfacţia echitabilă, declarând că o constatare a unei violări constituie o satisfacţie echitabilă suficientă. 52. Curtea consideră că diferitele argumente în baza cărora reclamantul a pretins compensaţii pentru prejudiciul moral sunt reflectate în calculul compensaţiei acordate de Curte cu titlu de prejudiciu material. Din acest motiv, nu este necesar de a acorda compensaţii separate cu titlu de prejudiciu moral. C. Costuri şi cheltuieli 53. Reclamantul a pretins EUR 2,666 cu titlu de costuri şi cheltuieli, dintre care EUR 2,625 au fost costuri de reprezentare, iar EUR 41 au fost cheltuieli de traducere. El s-a bazat pe un contract încheiat cu reprezentanţii săi şi pe o listă a orelor lucrate de aceşti reprezentanţi asupra cauzei sale. Onorariul pretins pentru o oră de lucru a fost de EUR 75. 54. Guvernul nu a fost de acord cu sumele pretinse. El a notat mai întâi că reprezentantul reclamantului nu a prezentat lista orelor lucrate asupra cauzei la care el s-a referit în pretenţiile sale cu privire la satisfacţia echitabilă. Ulterior, el a cerut Curţii să respingă prezentarea întârziată de către reclamant a listei orelor lucrate de către reprezentantul său asupra cauzei. De asemenea, Guvernul a considerat că suma pretinsă de reclamant pentru reprezentare a fost prea mare în raport cu salariul mediu lunar în Republica Moldova şi taxele oficiale plătite de stat avocaţilor din oficiu. 55. Curtea reaminteşte că, pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime (a se vedea, spre exemplu, Amihalachioaie v. Moldova, nr. 60115/00, § 47, ECHR 2004-III). 56. În această cauză, hotărând în bază echitabilă, Curtea acordă EUR 1,500 cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută. D. Dobânda de întârziere 57. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1.  Declară cererea admisibilă;   2.  Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 10 al Convenţiei;   3.  Hotărăşte că nu există o chestiune separată care să fie examinată în temeiul articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie;   4.  Hotărăşte (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume: (i)  EUR 8,000 (opt mii euro) cu titlu de prejudiciu material; (ii)  EUR 1,500 (o mie cinci sute euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli; (iii)  orice taxă care poate fi percepută la sumele de mai sus; (b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;   5. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă. Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 9 ianuarie 2007, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii. F. Elens-Passos Nicolas BRATZA  Grefier adjunct Preşedinte