42194/05

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.       Secţia a treia   CAUZA TAMIR ŞI ALŢII ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   (Cererea nr. 42194/05)   Hotărâre   Strasbourg   15 septembrie 2009   Definitivă   15/12/2009   Această hotărâre poate suferi modificări de formă.   În cauza Tamir şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra,              Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,   După ce a deliberat în camera de consiliu, la 25 august 2009, Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:   Procedura   1. La originea cauzei se află cererea nr. 42194/05 îndreptată împotriva României, prin care şapte resortisanţi israelieni, Dov Tamir, Doris Sharon, Maritta Bar-Josef, Vera Kimhi, Eduard Zelig, Herman Zelig şi Margareta Ebner („reclamanţii”), au sesizat Curtea la 11 noiembrie 2005, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”). Primii doi reclamanţi şi ultimul reclamant deţin şi cetăţenia română. La 13 martie 2007, Paul Ebner, fiul şi unicul moştenitor al celei de-a şaptea reclamante, Margareta Ebner, a informat Curtea că aceasta din urmă decedase la 29 ianuarie 2004 şi şi-a exprimat dorinţa de a continua examinarea cererii. 2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de Alexandru Găzdag şi, ulterior, de primul reclamant, Dov Tamir. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. La 9 februarie şi 13 septembrie 2007, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. Conform prevederilor art. 29 § 3 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul vor fi examinate împreună.   În fapt   I. Circumstanţele cauzei   4. Primii şase reclamanţi s-au născut în 1946, 1940, 1936, 1945, 1937 şi, respectiv, 1941 şi locuiesc în Israel. A şaptea reclamantă s-a născut în 1920 şi a murit în 2004. 5. În 1950, o clădire şi terenul aferent de 1 683 mp, situate în Mediaş, str. Piaţa Regele Ferdinand, nr. 2, proprietatea F.A., Z.E. şi K.I, au fost confiscate de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 privind naţionalizarea. 6. În 1974, proprietatea a fost împărţită şi înregistrată cu două numere topografice: 200-201/2/1 şi 200-201/2/2. Titlul de proprietate asupra imobilului cu numărul 200-201/2/2 a fost înregistrat pe numele M.I. şi M.A. şi imobilul cu numărul 200-201/2/1 a fost împărţit în şase apartamente, împreună cu terenul aferent. 7. La 21 mai 2001, reclamanţii, în calitate de moştenitori ai F.A., Z.E. şi K.I., au depus la autorităţile administrative o cerere pentru restituirea proprietăţii în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv de stat. 8. La 11 decembrie 2002, Primăria Mediaş a admis în parte cererea acestora şi a dispus restituirea apartamentelor 1, 2 şi 4, având în vedere că acestea nu fuseseră vândute de stat unor terţi. În privinţa terenului aferent acestor trei apartamente, cererea reclamanţilor de restituire a fost respinsă, pe motiv că aceştia nu aveau cetăţenie română. Primăria a respins, de asemenea, cererea acestora în ceea ce priveşte apartamentele 3, 5 şi 6 şi apartamentul înregistrat cu numărul 200-201/2/2, pe motiv că acestea fuseseră vândute în temeiul Legii nr. 112/1995. Totuşi, acesta a decis că reclamanţii urmau să primească despăgubiri pentru apartamentele în cauză. 9. Reclamanţii au contestat decizia primarului în instanţei, pretinzând restituirea întregii proprietăţi. 10. La 4 martie 2003, Tribunalul Sibiu a admis în parte acţiunea acestora, a anulat decizia privind terenul aferent apartamentelor 1, 2 şi 4 şi a dispus Consiliului Local Mediaş să ofere posibilitatea reclamanţilor să recupereze terenul respectiv. Acesta a reţinut faptul că trei dintre reclamanţi probaseră că deţineau cetăţenia română. Instanţa a considerat că întreaga proprietate, şi anume clădirea şi terenul aferent de 1.683 mp, fusese preluată în mod abuziv de stat. De asemenea, aceasta a reţinut că statul avea în proprietate doar apartamentele 1, 2 şi 4, împreună cu terenul aferent acestora, şi a considerat că reclamanţii aveau dreptul la despăgubiri în temeiul art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 în ceea ce priveşte apartamentele vândute terţilor. 11. Reclamanţii au declarat apel, pretinzând întreaga proprietate. 12. La 17 iunie 2003, Curtea de Apel Alba Iulia a respins apelul acestora. Aceasta a hotărât că prima instanţă stabilise în mod corect că cele patru apartamente din imobil, care nu fuseseră restituite, fuseseră vândute în conformitate cu Legea nr. 112/1995 şi că reclamanţii aveau dreptul doar la despăgubiri în temeiul art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001. 13. Prin hotărârea definitivă din 18 mai 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul reclamanţilor. 14. La 5 iunie 2006, Primăria Mediaş a modificat dispoziţiile deciziei administrative din 11 decembrie 2002 şi a autorizat reclamanţii să recupereze terenul aferent apartamentelor 1, 2 şi 4. De asemenea, acesta a reţinut că, în ceea ce priveşte celelalte patru apartamente, care erau imposibil de recuperat, reclamanţii aveau dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr. 247/2005. 15. Până în prezent reclamanţii nu au primit nicio despăgubire pentru partea din proprietate care era imposibil de recuperat.   II. Dreptul intern relevant   16. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa relevante sunt descrise în următoarele hotărâri: Brumărescu împotriva României [(GC), nr. 28342/95, pct. 31-33, CEDO 1999-VII]; Străin şi alţii împotriva României (nr. 57001/00, pct. 19-26, CEDO 2005-VII). Păduraru împotriva României (nr. 63252/00, pct. 38-53, 1 decembrie 2005) şi Tudor împotriva României (nr. 29035/05, pct. 15-20, 17 ianuarie 2008).   În drept   I. Sfera de aplicare   17. Curtea reiterează faptul că existenţa unei victime a unei încălcări, adică o persoană vătămată direct de o presupusă încălcare a unui drept prevăzut de convenţie, este indispensabilă pentru a pune în mişcare mecanismul de protecţie prevăzut în convenţie, deşi acest criteriu nu trebuie aplicat într-un mod rigid, mecanic şi inflexibil pe parcursul acţiunii (a se vedea Karner împotriva Austriei, 40016/98, pct. 25, CEDO 2003 IX). 18. Astfel cum reiese din jurisprudenţa sa constantă, Curtea permite în mod normal rudelor de gradul întâi să continue procedura, cu condiţia ca ruda în cauză să aibă suficient de mult interes, în cazul în care reclamantul iniţial a murit după introducerea cererii în faţa Curţii [a se vedea Malhous împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 33071/96, CEDO 2000-XII]. Cu toate acestea, instanţa consideră că trebuie să se facă distincţie între prezenta cauză şi cauzele care au fost introduse în faţa Curţii de înşişi reclamanţii şi doar au fost continuate de rudele acestora după moartea lor ulterioară [a se vedea Fairfield împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 24790/04, CEDO 2005 VI, cu referire la cauza anterioară Dalban împotriva României (GC), nr. 28114/95, pct. 39, CEDO 1999 VI]. 19. În această privinţă, Curtea observă că a şaptea reclamantă, Margareta Ebner, a decedat înainte de introducerea cererii în numele său la 11 noiembrie 2005 de către reprezentantul reclamanţilor de la vremea respectivă. Prin urmare, Curtea consideră că a şaptea reclamantă nu îndeplineşte condiţiile art. 34 din convenţie şi că cererea trebuie să fie respinsă ca fiind incompatibilă ratione personae cu prevederile convenţiei, în conformitate cu art. 35 § 3 şi 4. În consecinţă, nu se poate considera că fiul acesteia şi unicul său moştenitor continuă o cerere depusă de ruda sa, după decesul acesteia. Primii şase reclamanţi sunt, prin urmare, singurii astfel acceptaţi în cadrul acestei cereri.   II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1   20. Reclamanţii au pretins că statul a vândut cele patru apartamente din imobil unor terţi cu rea-credinţă şi, de asemenea, s-au plâns că nu au primit nici dreptul de proprietate şi niciun fel de despăgubire. Prin urmare, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:   „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”   A. Cu privire la admisibilitate   21. Guvernul a ridicat o excepţie de incompatibilitate ratione materiae în ceea ce priveşte acest capăt de cerere. Acesta a considerat că instanţele nu au stabilit în mod irevocabil problema legalităţii confiscării în dispozitivul unei hotărâri; prin urmare, reclamanţilor nu li s-a asigurat recunoaşterea vreunui drept de proprietate în ceea ce priveşte apartamentele respective şi terenul aferent acestora. 22. Guvernul a considerat, de asemenea, că reclamanţii nu aveau o speranţă legitimă, deoarece, spre deosebire de cauzele Străin şi alţii (citată anterior, pct. 38) şi Porteanu împotriva României (nr. 4596/03, pct. 33, 16 februarie 2006), aceştia nu beneficiau de o hotărâre irevocabilă care să recunoască nelegalitatea confiscării. Reclamanţii erau „simpli petenţi” [a se vedea Pentia şi Pentia împotriva României (dec.), nr. 57539/00, 23 martie 2006]. 23. Reclamanţii au subliniat că instanţele au recunoscut că întreaga proprietate fusese preluată în mod abuziv de stat şi nu au găsit nicio justificare pentru restituirea doar a unei părţi din proprietate, fără ca aceştia să primească vreo despăgubire pentru restul. 24. Curtea observă că o excepţie similară ridicată de Guvern a fost respinsă în hotărârile în cauzele Reichardt împotriva României (nr. 6111/04, pct. 14-20, 13 noiembrie 2008) şi Popescu şi Dimeca împotriva României (nr. 17799/03, pct. 21-24, 9 decembrie 2008) şi nu constată niciun motiv pentru a nu ţine seama de concluzia sa în cauzele respective. Prin urmare, respinge excepţia ridicată de Guvern. 25. Curtea concluzionează că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. Având în vedere că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, rezultă că trebuie să fie declarat admisibil.   B. Cu privire la fond   26. Guvernul a reiterat argumentele prezentate anterior în cauze similare. 27. Reclamanţii au contestat argumentele respective. 28. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa, vânzarea de către stat a bunurilor unei persoane, chiar şi înainte ca problema proprietăţii să fi fost soluţionată definitiv în instanţă, constituie o privare de proprietate. Această privare, asociată cu o lipsă totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Străin şi alţii, citată anterior, pct. 39, 43 şi 59, şi Porteanu,citată anterior, pct. 35). 29. După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt şi niciun argument care să o poată determina să ajungă la o altă concluzie în prezenta cauză. Vânzarea de către stat a bunurilor reclamanţilor încă îi împiedică să se bucure de dreptul lor de proprietate recunoscut de o hotărâre definitivă. Curtea consideră că o astfel de situaţie constituie o privare de proprietate de facto şi observă că a continuat mai mult de şase ani, fără să fi fost plătită nicio despăgubire. 30. Curtea constată că, până în prezent, Guvernul nu a demonstrat că sistemul de compensare stabilit în iulie 2005 de Legea nr. 247/2005 va permite beneficiarilor acestui sistem să obţină despăgubiri care să reflecte valoarea comercială a bunurilor de care au fost privaţi, în conformitate cu o procedură şi un program previzibile. 31. Având în vedere jurisprudenţa sa cu privire la această problemă, Curtea consideră că, în prezenta cauză, privarea reclamanţilor de bunurile lor, asociată cu lipsa totală de despăgubiri, a impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată şi excesivă, încălcându-le dreptul la respectarea bunurilor lor, astfel cum este garantat la art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.   III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din convenţie   32. Reclamanţii s-au plâns, în temeiul art. 6 § 1 din convenţie, că procedura în cauză nu a fost echitabilă. 33. După examinarea atentă a plângerilor reclamanţilor în lumina tuturor elementelor de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea consideră că acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite la art. 6 § 1 din convenţie. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.   IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie   34. Art. 41 din Convenţie prevede:   „În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”   A. Prejudiciu   35. Reclamanţii au solicitat restituirea celor patru apartamente din imobil sau, dacă acest lucru este imposibil, 200 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, reprezentând valoarea bunurilor, pe baza unui raport de expertiză din iulie 2007. Aceştia nu au prezentat nicio cerere cu titlu de prejudiciu moral. 36. Guvernul a considerat că restitutio in integrum este modalitatea cea mai adecvată de a acorda reparaţii, dar, în cazul în care nu este posibilă restituirea, pot fi acordate şi despăgubiri. Acesta a declarat că, în conformitate cu propriile rapoarte de expertiză din septembrie 2007 şi aprilie 2008, reclamanţii nu pot solicita o sumă care să depăşească 180 470, 82 EUR cu titlu de prejudiciu material. 37. Curtea reiterează că o hotărâre în care se constată o încălcare impune statului pârât obligaţia legală, în temeiul convenţiei, de a pune capăt încălcării şi de a acorda reparaţie pentru consecinţele acesteia. Dacă dreptul intern permite numai efectuarea unei reparaţii parţiale, art. 41 din convenţie acordă Curţii competenţa de a acorda o despăgubire părţii vătămate prin acţiunea sau omisiunea care a dus la constatarea unei încălcări a convenţiei. Curtea beneficiază de o anumită marjă de apreciere în exercitarea acestei puteri, după cum o atestă adjectivul „echitabilă” şi sintagma „dacă este cazul”. 38. Curtea observă că reclamanţii nu sunt singurele persoane care pot solicita dreptul la respectarea proprietăţii în cauză (a se vedea supra, pct. 8 şi 10). Având în vedere că din actele de la dosar nu reiese că reclamanţii au divizat proprietatea respectivă, Curtea nu va dispune statului pârât să restituie reclamanţilor părţile respectivei proprietăţi, parţial sau total (a se vedea Muşat împotriva României, nr. 33353/03, pct. 60-61, 11 octombrie 2007; Nistorescu împotriva României, nr. 15517/03, pct. 24, 17 iunie 2008). 39. Curtea consideră că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, cu titlu de prejudiciu material, o sumă corespunzătoare valorii proprietăţii. Ţinând seama de informaţiile şi de rapoartele de expertiză prezentate de părţi cu privire la preţurile imobiliare de pe piaţa locală, Curtea le acordă acestora împreună 181 000 EUR. 40. Curtea este conştientă de faptul că moştenitorul doamnei Margareta Ebner poate pretinde un drept cu privire la proprietatea în cauză. Totuşi, având în vedere că acesta nu a fost considerat parte la prezenta acţiune în faţa Curţii (a se vedea supra, pct. 17-19), Curtea consideră că este necesar să acorde întreaga sumă reclamanţilor, ţinând seama că moştenitorul are la dispoziţie mijloacele oferite de dreptul intern pentru a soluţiona un eventual litigiu cu aceştia.   B. Cheltuieli de judecată   41. De asemenea, reclamanţii au solicitat 8 919 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată, defalcate după cum urmează: 3 287 EUR pentru un zbor din Israel până în România în noiembrie 2006, închirierea unei maşini şi cazarea, 2 948 EUR pentru onorariul a şapte avocaţi, 1 365 EUR către Consiliul Local Mediaş pentru impozitul pe teren şi taxa pentru eliberarea autorizaţiei de construcţie, 36 EUR pentru traduceri, 583 EUR pentru rapoartele de expertiză şi 700 EUR reprezentând taxe poştale, convorbiri telefonice şi prin telefax. Aceştia au prezentat facturi. 42. Guvernul a contestat aceste pretenţii. Acesta a considerat că zborul din Israel în România din noiembrie 2006 nu era necesar, având în vedere că reclamanţii erau reprezentaţi atât în procedura internă, cât şi în faţa Curţii. În ceea ce priveşte onorariul avocaţilor, reclamanţii nu au prezentat contractele de asistenţă judiciară pentru a dovedi dacă fuseseră plătiţi pentru procedura internă sau cea în faţa Curţii referitoare la prezenta cerere. Cu toate acestea, gradul scăzut de complexitate al prezentei cauze nu a justificat sumele mari plătite mai multor avocaţi. Guvernul a susţinut, de asemenea, că sumele plătite consiliului local, deşi erau legate de o încălcare a drepturilor lor garantate de convenţie, fuseseră ocazionate de faptul că deţineau o parte din proprietatea în cauză. Suma pretinsă pentru taxele poştale era excesivă şi nejustificată. 43. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, rambursarea cheltuielilor de judecată este acordată în temeiul art. 41 numai în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. De asemenea, taxele legale fac obiectul unei rambursări numai în măsura în care acestea sunt legate de încălcarea constatată [a se vedea art. 60 din Regulamentul Curţii şi, printre alte autorităţi, Beyeler împotriva Italiei (reparaţie echitabilă) (GC), nr. 33202/96, pct. 27, 28 mai 2002, şi Sahin împotriva Germaniei (GC), nr. 30943/96, pct. 105, CEDO 2003-VIII]. În speţă, ţinând seama de elementele pe care le deţine şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră că este rezonabil să le acorde reclamanţilor suma totală de 1 000 EUR pentru toate cheltuielile.   C. Dobânzi moratorii   44. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.   Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,   1. Declară admisibil capătul de cerere privind art. 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce priveşte reclamanţii Dov Tamir, Doris Sharon, Maritta Bar-Josef, Vera Kimhi, Eduard Zelig şi Herman Zelig şi celelalte capete de cerere inadmisibile; 2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie; 3. Hotărăşte: (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor împreună, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, suma de 181 000 EUR (o sută optzeci şi una de mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul material; (b) că statul pârât trebuie să plătească în total reclamanţilor, în acelaşi termen de trei luni, suma de 1 000 EUR (una mie euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată; (c) că sumele de mai sus trebuie convertite în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii; (d) că, de la expirarea termenului de trei luni menţionat anterior şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere formulate de reclamanţi.   Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 15 septembrie 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.   Santiago Quesada Josep Casadevall  Grefier Preşedinte