42588/02

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.       Traducere din limba franceză   Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secţia a III-a         HOTĂRÂREA din 25 ianuarie 2007   în Cauza Cârjan împotriva României     (Cererea nr. 42588/02) Strasbourg       Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.       În Cauza Cârjan împotriva României,      Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupančič, preşedinte, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, E. Myjer, David Thor Björgvinsson, doamna I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecători, şi doamna F. Araci, grefier adjunct de secţie,     după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 4 ianuarie 2007,     a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:       PROCEDURA       1. La originea cauzei se află cererea nr. 42588/02, introdusă împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Titus Horia Cârjan (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 13 noiembrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).     2. Reclamantul a fost reprezentat de Domnul Adrian Vasiliu, un avocat din Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna Beatrice Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.     3. La 22 noiembrie 2005, Curtea a hotărât să comunice Guvernului plângerea întemeiată pe durata procedurii. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3 al Convenţiei, Curtea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.       ÎN FAPT       4. Reclamantul s-a născut în anul 1944 şi are domiciliul în Bucureşti.     5. La o dată neprecizată, tatăl reclamantului a depus la comisia de aplicare a legii nr. 18/1991 aspura fondului funciar de la primăria sectorului 3 Bucureşti (Comisia) o cerere de reconstituire a dreptului său de proprietate asupra unui teren în suprafaţă de 4,5 hectare situat la nr. 72 pe strada Postăvarului din Bucureşti.   6. Printr-o hotărâre din 7 aprilie 1992 comisia a respins această cerere.   7. La 13 mai 1992 tatăl reclamantului a depus la judecătorie o plângere împotriva hotărârii comisiei.   8. Procedura a fost suspendată din cauza absenţei părţilor în perioada 9 martie – 17 octombrie 1994.   9. Tatăl reclamantului a decedat şi la 9 noiembrie 1994 judecătoria a permis reclamantului să continue procedura.   10. La 1 martie 1995 judecătoria a trimis cauza la tribunalul Bucureşti pe care l-a considerat competent să soluţioneze cauza.   11. La 26 septembrie 1995 tribunalul a considerat, la rândul său, că judecătoria sectorului 3 era competentă să soluţioneze cauza şi şi-a declinat competenţa în favoarea acesteia.   12. La 6 decembrie 1995 Curtea de apel Bucureşti a soluţionat conflictul negativ de competenţă şi a trimis cauza la judecătorie.   13. La 24 iunie 1996 judecătoria a ordonat implicarea comisiei de aplicare a legii nr. 18/1991 de pe lângă prefectura municipiului Bucureşti.   14. La 6 octombrie 1997 judecătoria a ordonat o expertiză asupra terenului, care a fost depusă la dosar la 17 martie 1998.   15. La 19 mai 1998 C.S. a depus o cerere de intervenţie în procedură pentru a i se recunoaşte calitatea de coproprietar asupra terenului cerut de reclamant.   16. Cauza a fost amânată de şapte ori pentru a permite departamentului general al arhivelor statului să pună la dispoziţie documentele pe care judecătoria le considera necesare pentru a se pronunţa. La cererea reclamantului cauza a fost amânată de trei ori în cursul procedurii din motive de sănătate.   17. Printr-o sentinţă din 26 noiembrie 1999 judecătoria a admis parţial cererea reclamantului şi a ordonat reconstituirea dreptului său de proprietate asupra unui teren de 41.163 m² situat la nr. 72 pe strada Postăvarului din Bucureşti. Judecătoria a considerat că reconstituirea era imposibilă pentru restul terenului care era ocupat de diferite construcţii.   18. Printr-o decizie din 10 octombrie 2001 tribunalul Bucureşti a admis apelul comisiei şi a respins acţiunea. El a considerat că terenul fusese expropriat de către stat, tatăl reclamantului dându-l în 1950 unei cooperative de producţie. În urma unei noi expertize tribunalul a considerat că terenul era ocupat de grădini, garaje şi imobile de locuit şi că restituirea în temeiul legii nr. 18/1991 nu era posibilă.   19. Printr-o decizie din 10 iunie 2002 curtea de apel Bucureşti a respins recursul reclamantului. Ea a confirmat decizia pronunţată în apel şi a considerat că restituirea nu era posibilă, pe motiv că terenul fusese expropriat de către stat şi că era ocupat de grădini garaje şi imobile de locuit.       ÎN DREPT       I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie       20. Reclamanta susţine că durata procedurii a încălcat principiul « termenului rezonabil », astfel cum este garantat în art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede următoarele:     "Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ..."   21. Curtea remarcă faptul că perioada de luat în considerare nu a început pentru reclamant decât la 9 noiembrie 1994, dată la care a obţinut permisiunea de a continua procedura în numele tatălui său şi s-a încheiat la 10 iunie 2002. Ea a durat aşadar şapte ani şi şapte luni la trei instanţe.   Asupra admisibilităţii       22. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate.   Asupra fondului       23. Guvernul subliniază caracterul complex al procedurii, având în vedere natura tehnică a regulilor de competenţă, necesitatea de a obţine documente de la departamentul general al arhivelor statului şi de a ordona o expertiză. În opinia sa reclamantul a contribuit la prelungirea procedurii: astfel, procedura a fost suspendată timp de opt luni din cauza absenţei părţilor şi reclamantul a cerut opt amânări. El consideră că în orice caz miza litigiului nu era importantă pentru reclamant şi că durata procedurii nu i-a provocat un prejudiciu. Instanţele naţionale au acţionat cu sârguinţă şi nu li se poate atribui nicio întârziere.   24. Reclamantul contestă teza Guvernului. În opinia sa durata procedurii este atribuibilă autorităţilor şi amânările cerute de el erau întemeiate pe motive obiective.   25. Curtea aminteşte că acest caracter rezonabil al duratei unei proceduri se apreciează în funcţie de circumstanţele cauzei şi ţinând cont de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente precum şi miza litigiului pentru interesaţi (a se vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei [GC], nr. 30979/96, § alin. 43, CEDO 2000-VII).   26. Curtea constată complexitatea cauzei dar consideră că în cazul în speţă această complexitate nu este suficientă în sine pentru a justifica durata procedurii. Ea constată de asemenea că atitudinea reclamantului în cursul procedurii a fost de natură să provoace anumite întârzieri, mai precis din motive de sănătate sau pentru a-şi pregăti apărarea. În orice caz, nu i se poate reproşa că a folosit diverse căi interne pentru a-şi apăra drepturile (a se vedea, în special Erkner şi Hohauer împotriva Austriei, 23 aprilie 1987, seria A, nr. 117, pag. 63, alin. 68).   27. Curtea constată de asemenea că după mai mult de trei ani de procedură instanţa sesizată s-a declarat incompetentă să judece cauza reclamantului (Wierciszewska împotriva Poloniei, nr. 41431/98, alin. 46, 25 noiembrie 2003).   28. De asemenea, cauza a rămas nesoluţionată în jur de patru ani în primă instanţă din cauza conflictului negativ de competenţă, a lipsei de sârguinţă din partea experţilor şi autorităţilor administrative în a oferi documentele solicitate de instanţă. Ori, statele contractante au obligaţia de a-şi organiza sistemul judiciar în aşa fel încât instanţele lor să poată garanta fiecăruia dreptul de a obţine o hotărâre definitivă asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil într-un termen rezonabil (Zwierzynski împotriva Poloniei, nr. 34049/96, alin. 55, CEDO 2001-VI). De altfel, conform unei jurisprudenţe constante, experţii care lucrează în cadrul unei proceduri judiciare sunt controlaţi de un judecător căruia îi revine sarcina de a pregăti şi a demara rapid o procedură (a se vedea, printre multe altele, Gesiarz împotriva Poloniei, nr. 9446/02, alin. 53, 18 mai 2004).   29. Ţinând cont de jurisprudenţa în materie, Curtea consideră că în cazul în speţă durata procedurii în litigiu este excesivă şi nu corespunde exigenţei “termenului rezonabil”.      30. În consecinţă, în cauză a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.       II. Asupra altor pretinse încălcări       31. Invocând art. 6 alin. 1 din Convenţie, reclamantul se plânge de lipsa de imparţialitate a instanţelor, pe care o deduce dintr-o apreciere greşită a dovezilor şi interpretării legii. Sprijinindu-se pe articolul 1 din Protocolul nr. 1, el se plânge de asemenea de refuzul instanţelor de a reconstitui dreptul său de proprietate asupra terenului în cauză.     32. În privinţa plângerii reclamantului întemeiată pe articolul 6 alin.1 din Convenţie, Curtea aminteşte că judecătorii nu trebuie să fie părtinitori sau să aibă prejudecăţi personale şi că în acelaşi timp tribunalul trebuie să ofere garanţii suficiente pentru a exclude în această privinţă orice drept legitim (Pullar împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 10 iunie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-III, alin.30). Presupunând că reclamantul ar fi epuizat căile de atac interne pentru a soluţiona această plângere la nivel naţional, Curtea nu dezvăluie, în circumstanţele prezentei speţe, niciun element subiectiv sau obiectiv de natură să arunce o umbră de îndoială asupra imparţialităţii judecătorilor.     33. În plus, Curtea aminteşte că nu se poate substitui instanţelor interne, deoarece autorităţilor naţionale, şi în special curţilor şi tribunalelor, le revine în primul rând sarcina de a interpreta mijloacele de probă şi legislaţia internă (Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei din 19 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, pag. 2955, alin. 31). Rolul Curţii se limitează la a verifica compatibilitatea cu Convenţia a efectelor unei asemenea interpretări. Ori acţiunea reclamantului a fost examinată de mai multe instanţe interne în faţa cărora şi-a putut expune plângerile şi mijloacele de apărare pe care le-a considerat utile. Deciziile criticate au intervenit în urma unei proceduri în contradictoriu, în lipsa arbitrarului.      34. În consecinţă, acest capăt de cerere este în mod vădit neîntemeiat şi trebuie respins în temeiul art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.   35. În privinţa plângerii reclamantului întemeiată pe articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, Curtea aminteşte că articolul citat anterior nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Kopecký împotriva Slovaciei [GC], nr. 44912/98, alin. 38, CEDO 2004-IX).   36. Curtea reţine că reclamantul dorea reconstituirea dreptului său de proprietate asupra unui bun maţionalizat conform unei proceduri prevăzută de o lege specială şi că, prin urmare, nu avea un “bun actual” în sensul jurisprudenţei Curţii (Kopecký, citat anterior, alin.35). Conform concluziei instanţelor naţionale el nu avea o valoare patrimonială suficient stabilită în dreptul intern care putea reprezenta o “speranţă legitimă”, în măsura în care terenul era ocupat şi nu putea fi restituit conform procedurii prevăzută de legea nr. 18/1991.   37. Reiese că această plângere este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenţiei în sensul art. 35 alin. 3 şi trebuie respinsă cu aplicarea art. 35 alin.4.       III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie       38. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."       A. Prejudiciu     39. Reclamantul solicită 10.213.756 dolari americani (USD), cu titlu de prejudiciu material, reprezentând valoarea de piaţă a terenului a cărui restituire se cere şi 2.042.752 USD cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit din cauza încălcării articolelor 6 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1.     40. Guvernul contestă aceste pretenţii. În opinia sa cererile reclamantului sunt excesive şi el consideră că o eventuală hotărâre de condamnare a Curţii ar putea constitui, în sine, o reparaţie satisfăcătoare.   41. Curtea nu constată nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constată şi prejudiciul material pretins şi respinge această cerere. În schimb ea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral sigur. Statuând în echitate, îi acordă 1.600 euro cu acest titlu.       B. Costuri şi cheltuieli     42. Reclamantul nu cere rambursarea costurilor şi cheltuielilor.     43. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care a cerut-o. În consecinţă, în cazul în speţă, Curtea decide să nu-i aloce reclamantului nicio sumă cu acest titlu.       C. Majorări de întârziere     44. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.   PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:       1. declară cererea admisibilă în privinţa capătului de cerere întemeiat pe durata procedurii şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;     2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie;     3. hotărăşte:     a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 1.600 euro (una mie şase sute euro) pentru prejudiciul moral, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit;     b) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;     4. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.     Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 25 ianuarie 2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.   Bostjan M. Zupančič, preşedinte   Fatoş Araci, grefier adjunct _____________