4351/02

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.     Traducere din limba franceză Consiliul Europei Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secţia a III-a HOTĂRÂREA din 23 septembrie 2008 în Cauza Amurăriţei împotriva României (Cererea nr. 4351/02) Strasbourg Devenită definitivă la 23.12.2008 Hotărârea poate suferi modificări de formă.      În Cauza Amurăriţei împotriva României,      Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:  Josep Casadevall, preşedinte,  Elisabet Fura-Sandström,  Corneliu Bîrsan,  Boštjan M. Zupančič,  Alvina Gyulumyan,  Egbert Myjer,  Luis López Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,      după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 2 septembrie 2008,      a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:      PROCEDURA 1. La originea cauzei se află cererea nr. 4351/02, introdusă împotriva României de un cetăţean al acestui stat, doamna Maria Amurăriţei (reclamanta), care a sesizat Curtea la data de 28 februarie 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).      2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.      3. La data de 10 octombrie 2005, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererile întemeiate pe art. 6 alin. 1 în ceea ce priveşte respectarea securităţii raporturilor juridice şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Aşa cum prevede art. 29 alin. 3 al Convenţiei, ea a hotărât de asemenea că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.      ÎN FAPT  4. Reclamanta s-a născut în anul 1919 şi locuieşte la Pângăraţi, Neamţ.  A. Originea cauzei  5. M.V., tatăl reclamantei, era proprietarul unui teren în suprafaţă totală de 7.132 m² aflat în extravilanul satului Pângăraţi, în locul denumit « Bejenie ».  6. La o dată neprecizată, o parte din acest teren, în suprafaţă de 3.000 m², a fost expropriată.  7. La data de 25 ianuarie 1985, după expropriere, statul a transferat dreptul de proprietate asupra acestei porţiuni de teren, printr-un contract de schimb, unui terţ, M.A.  8. M.V. şi M.A. au decedat şi unul şi celălalt şi V., fiica şi moştenitoarea lui M.A., s-a aflat în situaţia de soţie supravieţuitoare a unuia din fiii lui M.V.  B. Acţiune în anulare a contractului de schimb  9. Prin sentinţa din data de 16 noiembrie 1998, Judecătoria Piatra Neamţ a respins acţiunea intentată de moştenitorii lui M.V. împotriva lui V. în vederea obţinerii contractului de schimb. Această sentinţă a fost confirmată în apel printr-o hotărâre judecătorească a Tribunalului Neamţ pronunţată la data de 5 iunie 1990 şi devenită definitivă.  Instanţele au considerat că contractul respecta condiţiile legale şi că terenul fusese expropriat în conformitate cu prevederile legale şi au concluzionat că suprafaţa de 3.000 m² în litigiu nu trebuia deci să fie inclusă în masa succesorală.  C. Partajul succesoral  10. Prin concluzia din data de 7 iulie 1989, Judecătoria Piatra Neamţ a recunoscut calitatea de moştenitori ai lui M.V. copiilor aflaţi în viaţă şi lui V. Instanţa a constatat de asemenea că terenul de 3.000 m² din locul denumit Bejenie nu făcea parte din masa succesorală.  11. Prin sentinţa din data de 25 noiembrie 1991, Judecătoria a împărţit masa succesorală, ţinând cont de probele administrate la dosar precum şi de modalitatea prin care în momentul decesului tatălui lor moştenitorii deţineau diferite bunuri ale masei succesorale. Aceasta a atribuit reclamantei un lot de 1.600 m² din terenul de la Bejenie şi lui V. un lot de 2.532 m² din acelaşi teren.  12. Apelul înaintat împotriva sentinţei de unii moştenitori, printre care V., a fost respins printr-o hotărâre judecătorească a Tribunalului din data de 26 noiembrie 1992.  13. V. a înaintat un recurs împotriva acestei hotărâri pe motiv că prima instanţă şi instanţa de apel au inclus greşit în masa succesorală două terenuri: pe de o parte, terenul care a aparţinut în realitate tatălui său, M.A., în urma schimbului menţionat anterior şi, pe de altă parte, terenul rămas la locul denumit Bejenie, de circa 4.000 m², care nu exista în realitate şi din care i s-a atribuit o parte în urma partajului.  14. Prin decizia definitivă din data de 26 septembrie 1994, Curtea de Apel Bacău a respins recursul lui V., considerând că în realitare primele instanţe nu incluseseră în masa succesorală decât un teren în suprafaţă de 4.132 m², din care V. a primit un lot de 2.532 m² şi reclamanta 1.600 m².  15. La data de 7 august 1995, executorul judecătoresc au pus moştenitorii în posesia terenurilor lor potrivit sentinţei din data de 25 noiembrie 1991.  D. Cererea de revizuire a partajului  16. La data de 21 mai 1998, V. a înaintat o cerere de revizuire a sentinţei din data de 25 noiembrie 1991. V. susţinea că terenul din Bejenie a fost inclus greşit în masa succesorală. Ea a invocat de asemenea existenţa unei probe noi şi hotărâtoare, schiţa cartografică a terenului cu ştampila Primăriei, pe care nu ar fi putut să o folosească înainte.  17. Prin sentinţa din data de 24 noiembrie 1998, Judecătoria Piatra Neamţ a respins cererea de revizuire, pe motiv că proba respectivă nu era hotărâtoare pentru soluţionarea litigiului.  18. La data de 27 mai 1999, Tribunalul Neamţ, în complet de judecată din care făcea parte şi judecătorul D.C., a admis apelului lui V., reţinând că schiţa cartografică era o probă nouă şi hotărâtoare şi că terenul locului denumit Bejenie care fusese atribuit reclamantei nu ar fi trebuit inclus în masa succesorală, deoarece aparţinea tatălui lui V., în baza unui contract de schimb. Instanţa a considerat de asemenea că sentinţa de partaj dădea reclamantei ceea ce nu reuşise să obţină prin acţiunea intentată în vederea anulării contractului de schimb.  19. Recursul înaintat de reclamantă împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a fost admis prin decizia Curţii de Apel Bacău din data de 9 decembrie 1999, care a respins cererea în revizuire pe motiv că proba invocată de V. nu era nici nouă nici hotărâtoare, aceasta fiind deja examinată şi înlăturată de instanţele de fond. Instanţa a reţinut de asemenea că V. ar fi avut posibilitatea să ceară instanţelor să oblige Primăria să prezinte această schiţă în cadrul procesului pe fond al acţiunii de partaj.  E. Acţiunea în revendicare a terenului  20. La data de 21 mai 1999, V. şi fraţii săi au introdus o acţiune în revendicare a terenului de 1.600 m² de la Bejenie atribuit reclamantei prin sentinţa din data de 25 noiembrie 1991.  21. Prin sentinţa din data de 19 mai 1999 Judecătoria Piatra Neamţ a respins acţiunea în revendicare, pe motiv că reclamanta deţinea legal în proprietate suprafaţa de 1.600 m² din terenul ce îi fusese atribuit în urma procedurii de partaj şi că V. nu deţinea niciun titlu de proprietate valabil asupra terenului respectiv.  22. Apelul lui V. şi al fraţilor săi a fost admis prin hotărârea judecătorească din data de 13 decembrie 1999 a Tribunalului Neamţ care, în complet de judecată din care făcea parte şi judecătorul D.C, a considerat că V. era proprietarul terenului în cauză, moştenindu-l de la tatăl său, M.A., care îl achiziţionase la data de 25 ianuarie 1985 în urma unui schimb de terenuri cu statul. Instanţa a considerat de asemenea că reclamanta nu se putea prevala de hotărârea pronunţată în procedura de partaj, numai bunurile şi obligaţiile cu valoare economică ce aparţinuseră defunctului făcând obiectul succesiunii; or, acesta din urmă, în momentul deschiderii succesiunii, nu era titularul dreptului de proprietate asupra terenului în cauză, care nu ar fi trebuit inclus în masa succesorală. Comparând cele două titluri de proprietate, şi anume contractul de schimb şi succesiunea lui M.A., pe de o parte, şi hotărârea de partaj pe de altă parte, instanţa a dat câştig de cauză lui V., al cărui titlu a considerat că era de preferat din punct de vedere juridic.  23. Recursul reclamantei împotriva soluţiei adoptate în această hotărâre a fost respins prin decizia definitivă din data de 27 octombrie 2000 a Curţii de Apel Bacău care, bazându-se pe o expertiză tehnică, a estimat că titlul tatălui lui V. era mai bine definit din punct de vedere juridic şi că terenul în litigiu nu aparţinuse tatălui reclamantei şi deci nu făcea parte din masa succesorală. Curtea de Apel a considerat că schimbul de terenuri a fost confirmat de instanţele care au statuat asupra acţiunii în anulare a contractului de schimb şi această constatare avea autoritate de lucru judecat în speţă.  ÎN DREPT  I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie  24. Reclamanta invocă faptul că autoritatea de lucru judecat pe care o dobândise sentinţa din data de 25 noiembrie 1991 a Judecătoriei Piatra Neamţ, care, în plus, a fost respectată, a fost încălcată în urma admiterii acţiunii în revendicare prin decizia din data de 13 decembrie 1999. Ea invocă încălcarea dreptului său la un proces echitabil, aşa cum prevede art. 6 alin. 1 din Convenţie.  Ea invocă de asemenea lipsa de imparţialitate a instanţelor naţionale, care ar fi încălcat acelaşi articol, care prevede următoarele:  "Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanţă independentă şi imparţială (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)"  A. Asupra admisibilităţii 25. Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.  B. Asupra fondului  1. Argumentele părţilor  26. Guvernul consideră că acţiunea în revendicare se înscrie, în cazul în speţă, în exercitarea normală a dreptului de acces la justiţie şi nu reprezintă o rejudecare nejustificată a sentinţei din data de 25 noiembrie 1991. Terenul în litigiu neparţinând lui M.V., este evident că reclamanta nu l-a putut dobândi în proprietate decât în urma partajului, numai drepturile existente în patrimoniul defunctului putând fi transmise moştenitorilor pe această cale.  De asemenea, el menţionează că existenţa masei succesorale a terenului de 4.132 m² nu a fost negată prin acţiunea în revendicare, ce nu a repus în discuţie decât amplasamentul acestui teren.  27. Reclamanta reaminteşte că admiţând acţiunea în revendicare instanţele au schimbat hotărârea judecătorească ce a statuat asupra partajului, care era definitivă şi irevocabilă.  2. Aprecierea Curţii  28. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie, trebuie interpretat conform părţii introductive a Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului drept element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul din elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care doreşte, între altele, ca soluţia definitivă pronunţată de instanţe la orice controversă să nu mai fie rejudecată (Brumărescu împotriva României [GC], nr. 28342/95, paragraful 61, CEDH 1999-VII). În plus, statele au obligaţia de a se înzestra cu un sistem juridic capabil să identifice procedurile conexe şi să interzică deschiderea de noi proceduri asupra aceluiaşi subiect (a se vedea, mutatis mutandis, Gjonbocari şi alţii împotriva Albaniei, nr. 10508/02, paragraful 66, 23 octombrie 2007).  29. În speţă Curtea reţine că terenul situat în locul denumit « Bejenie » a făcut obiectul a trei litigii judiciare dintre reclamantă şi V., care de fiecare dată şi-au prezentat poziţia: acţiune în anulare a schimbului, acţiune în partaj şi acţiune în revendicare.  30. Prin sentinţa din data de 25 noiembrie 1991 reclamantei i-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra unui anumit teren în suprafaţă de 1.600 m² ce a aparţinut tatălui său. Această sentinţă a fost respectată prin punerea în posesie la data de 7 august 1995. Curtea constată că instanţele care au statuat asupra partajului au exclus în mod expres din masa succesorală terenul tatălui lui V.  Atribuirea terenului de către instanţa care a dispus partajul a permis reclamantei să se comporte ca proprietarul adevărat în perioada 26 septembrie 1994 (sau cel mai târziu 7 august 1995) - 27 octombrie 2000, dată la care a pierdut dreptul recunoscut prin partaj, în urma acţiunii în revendicare.  31. Curtea constată că acţiunea în revendicare a fost introdusă nu numai de V. ci şi de moştenitorii lui M.A. Prin urmare se pune problema de a cunoaşte dacă hotărârea judecătorească este opozabilă fraţilor lui V. care nu au fost părţi în acţiunea de partaj.  Curtea consideră, din motivele următoare, că instanţele ar fi trebuit să ţină cont de constatările făcute anterior de instanţe asupra situaţiei terenului de la Bejenie şi că reclamanta nu poate fi sancţionată că nu i-a citat în cauză pe fraţii lui V. pentru a le face opozabile hotărârile de partaj.  32. În primul rând, argumentele lui V., inclusiv schema locului, au fost examinate atât de instanţele care au judecat pe fond partajul cât şi de cele care au respins cererea de revizuire. Or, în acest caz, repunerea pe rol, în cadrul unei acţiuni în revendicare, a hotărârii definitive şi irevocabile din data de 25 octombrie 1991 executată la data de 7 august 1995, nu se poate justifica din punct de vedere al art. 6 alin. 1 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52854/99, paragraful 52, CEDH 2003-IX). Instanţele sesizate cu acţiunea în revendicare ar fi trebuit să ia în considerare faptul că în momentul partajului, bazându-se pe expertizele şi celelalte probe pe care părţile au înţeles să le folosească, instanţele ar fi soluţionat definitiv situaţia terenului de 1.600 m². De aceea, instanţele sesizate cu acţiunea în revendicare nu ar fi trebuit să rejudece constatările instanţelor precedente.  De altfel, Curtea nu poate înţelege de ce Curtea de Apel, statuând asupra acţiunii în revendicare, a recunoscut autoritatea de lucru judecat constatărilor făcute de instanţele care au statuat asupra acţiunii în anulare a schimbului, şi nu a celor făcute în cadrul partajului; asta cu atât mai mult cu cât instanţele care au statuat asupra partajului au luat în calcul şi constatările făcute în timpul acţiunii în anulare.  33. În ceea ce priveşte răspunderea reclamantei la originea cauzei, Curtea reţine că instanţele care au statuat asupra partajului au exclus în mod expres din masa succesorală lotul de 3.000 m² ce au aparţinut tatălui lui V. Reclamanta putea deci pe bună dreptate să creadă că terenul luat în calcul de instanţe nu era decât cel al tatălui său.  De asemenea, nimic nu conduce la concluzia că V. ar fi informat atât instanţele de partaj cât şi reclamanţii care erau moştenitorii tatălui său; or, nu reclamanta şi fraţii săi aveau obligaţia să facă aceste cercetări în cadrul unei acţiuni care nu privea nici pe departe terenul tatălui lui V. Mai mult, reclamanta, care era un terţ în raport cu succesiunea lui M.A., nu avea niciun mijloc la dispoziţie pentru a forţa moştenitorii să facă un partaj după decesul acestuia.  În final, Curtea reţine că instanţele care au statuat asupra acţiunii în revendicare nu au invocat niciodată inopozabilitatea partajului fraţilor lui V.  34. Curtea constată de asemenea că, dat fiind caracterul declarativ al acţiunii în partaj, se consideră că reclamanta a devenit proprietara terenului în suprafaţă de 1.600 m² odată cu decesul tatălui său şi că nu a fost niciodată proprietara altor terenuri din masa succesorală, care au fost atribuite altor moştenitori. Partajul fiind hotărât în mod irevocabil, reclamanta nu-l mai poate repune pe rol fără a i se opune autoritatea de lucru judecat care se leagă de hotărârea judecătorească din data de 26 septembrie 1994.  Reiese că, deşi şi-a pierdut dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1.600 m² în urma acţiunii în revendicare, la rândul ei nu are niciun mijloc de rejudecare a partajului şi de a i se atribui proprietatea asupra unui alt teren. De altfel, Curtea nu înţelege cum ar putea reclamanta să recupereze un alt lot din acelaşi teren fără a provoca la rândul său o atingere adusă securităţii raporturilor juridice, în măsura în care în baza hotărârii definitive şi irevocabile din data de 26 septembrie 1994 toţi ceilalţi moştenitori, inclusiv V., deţin cotele lor din terenul ce a aparţinut tatălui reclamantei.  35. Din acest motiv, de altfel, Curtea nu mai poate împărtăşi opinia Guvernului potrivit căreia acţiunea în revendicare nu a rejudecat dreptul de proprietate al reclamantei ca atare, ci mai degrabă dreptul la lotul în litigiu.  În această privinţă Curtea reţine de asemenea că niciunul din moştenitorii lui M.V., în special V., nu a contestat punerea în posesie din data de 7 august 1995, deşi o asemenea cale le-a fost deschisă pentru a pune în discuţie amplasamentele atribuite. Curtea reţine de asemenea că fraţii V., fiind, potrivit dreptului intern, terţi în raport cu acţiunea în partaj, ar fi putut, contestând executarea sentinţei din data de 25 noiembrie 1991, să repună pe rol soluţia dată pe fond partajului şi să prezinte toate mijloacele pe care le consideră necesare pentru a-şi susţine drepturile posibile asupra bunurilor care au fost incluse în masa succesorală şi în special asupra terenului din locul denumit Bejenie.  În temeiul art. 401 din codul de procedură civilă, o asemenea contestaţie trebuie depusă în termen de 15 zile de la data luării la cunoştinţă. În speţă, folosirea acestei căi de către terţii respectivi ar fi evitat ca dreptul de proprietate al reclamantei să fie repus în cauză după şase ani pe posesie liniştită. De altfel, termenul scurs între data punerii în posesie şi cea a introducerii acţiunii în revendicare pune în sine probleme în privinţa respectării securităţii raporturilor juridice.  36. Presupunând chiar că instanţele ar fi corectat, în timpul acţiunii în revendicare, erorile comise de instanţele anterioare la acţiunea în partaj, Curtea consideră că nu este sarcina reclamantei să suporte sarcina unor eventuale lipsuri ale autorităţilor. Curtea a statuat deja de altfel că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi inconveniente exagerate (a se vedea, mutatis mutandis, Pincová şi Pinc împotriva Republicii Cehe, nr. 36548/97, paragraful 58, CEDH 2002-VIII, Zich şi alţii împotriva Republicii Cehe, nr. 48548/99, paragraful 74, 18 iulie 2006).  37. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că permiţând admiterea acţiunii în revendicare pe baza argumentelor prezentate deja în cadrul altor litigii dintre părţi, sistemul pus la dispoziţia părţilor nu a îndeplinit cerinţele prevăzute la art. 6 alin. 1 din Convenţie interpretat în lumina principiului securităţii raporturilor juridice. Instanţele au încălcat astfel dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie.  38. Ţinând cont de concluziile menţionate anterior, Curtea consideră că nu trebuie examinată separat plângerea reclamantei întemeiată pe pretinsa lipsă de imparţialitate a instanţelor naţionale. În lumina unei examinări profunde a actelor aflate la dosar, singura împrejurare care ar fi putut pune probleme în această privinţă este participarea judecătoarei D.C. atât la completul care a admis revizuirea sentinţei de partaj cât şi la completul instanţei care a statuat asupra acţiunii în revendicare introduse de V. împotriva reclamantei. Or, această plângere nu constituie concret decât un aspect deosebit al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 alin. 1, faţă de care Curtea a concluzionat deja că a avut loc o încălcare (a se vedea, mutatis mutandis, SC Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României, nr. 22687/03, paragraful 39, 1 decembrie 2005; Popea împotriva României, nr. 6248/03, paragraful 38, 5 octombrie 2006 şi SC Plastik ABC S.A. împotriva României, nr. 32299/03, paragraful 18, 7 februarie 2008).  II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie      39. Reclamanta se plânge de încălcarea dreptului său de proprietate în urma acţiunii în revendicare care a privat-o de un teren ce i-a fost atribuit prin hotărârea definitivă din data de 23 noiembrie 1991. Ea invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.  40. Guvernul obiectează că reclamanta nu are un bun în sensul acestui articol, prin urmare nu poate pretinde să aibă un drept de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1.600 m², dat fiind că instanţele au estimat că acesta a aparţinut tatălui lui V. şi nu celui al reclamantei.  În eventualitatea în care Curtea ar considera totuşi că reclamanta avea un bun, Guvernul invocă faptul că ingerinţa suferită de reclamantă la sfârşitul acţiunii în revendicare era prevăzută de lege şi urmărea un scop legitim cu care era proporţională.  41. Reclamanta consideră că nerespectarea hotărârii definitive pronunţată în urma acţiunii în partaj constituie o încălcare a dreptului său de proprietate.  42. Curtea evidenţiază că această plângere este legată de cea examinată anterior în temeiul art. 6 alin. 1 şi prin urmare trebuie declarată admisibilă (paragraful 36 de mai sus).  43. Curtea a soluţionat de mai multe ori cauze care au ridicat probleme similare celei cazului în speţă şi a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza rejudecării soluţiei date definitiv unei controverse, inclusiv privarea reclamantului de « bunul » de care beneficia la sfârşitul procesului, în urma unui recurs în anulare promovat de procurorul general (a se vedea, între altele, mutatis mutandis, Brumărescu împotriva României, paragrafele 67, 77 şi 80, SC Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României, paragrafele 46-47 şi SC Plastik ABC S.A., paragraful 17, Hotărârile citate anterior, Piata Bazar Dorobanţi SRL împotriva României, nr. 37513/03, paragrafele 33-34, 4 octombrie 2007, Cornif împotriva României, nr. 42872/02, paragraful 43, 11 ianuarie 2007).  44. Curtea a examinat prezenta cauză şi consideră că Guvernul nu a prezentat nici-o faptă sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită. În special, ea evidenţiază că în speţă prin hotărârea definitivă din 26 septembrie 1994 reclamata a fost recunoscută drept proprietar al unui teren în suprafaţă de 1.600 m² şi că şi-a pierdut dreptul de proprietate asupra acestui teren când instanţele au admis acţiunea în revendicare introdusă împotriva sa. Deşi ingerinţa în dreptul de proprietate nu a fost cauzată de anularea unei hotărâri judecătoreşti definitive pe calea unui recurs extraordinar, Curtea consideră că efectele atingerii aduse securităţii raporturilor juridice asupra reclamantei sunt aceleaşi, şi anume pierderea unui drept de proprietate care a fost recunoscut înainte printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, care de altfel a fost executată şi care a fost pronunţată în cadrul unui litigiu între aceleaşi părţi cu cele care s-au regăsit apoi în procesul asupra acţiunii în revendicare.  45. Pe baza celor de mai sus şi a probelor aflate la dosar, Curtea concluzionează că admiterea acţiunii în revendicare a încălcat dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale.  46. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.      III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie      47. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."  A. Prejudiciu  48. Reclamanta solicită restituirea terenului său şi dacă acest lucru nu va fi posibil, o reparaţie de 50.000 lei noi româneşti (RON), din care 30.000 RON reprezentând valoarea terenului şi 20.000 RON pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit.  49. Guvernul evidenţiază faptul că reclamanta nu şi-a susţinut pretenţiile cu titlu de prejudiciu material şi trimite o statistică întocmită de Camera Notarilor din Bacău asupra preţului terenului la Pângăraţi, potrivit căreia preţul terenului cerut de reclamantă variază între 0,156 euro pe m² şi 0,045 euro/m². El invocă de asemenea că reclamanta nu a cerut nimic pentru prejudiciul pe care l-ar fi suferit din cauza pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie. El consideră în final că reclamanta nu a putut dovedi legătura de cauzalitate dintre pretinsa încălcare şi prejudiciul moral solicitat.  50. Curtea reaminteşte că o hotărâre de constatare a unei încălcări implică potrivit Convenţiei pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi de a-i înlătura consecinţele. Dacă dreptul intern nu permite să se pună decât parţial capăt consecinţelor acestei încălcări, art. 41 din Convenţie conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii vătămate prin actul sau omisiunea în privinţa cărora a fost constatată încălcarea Convenţiei. În exercitarea acestei puteri ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul « echitabil » şi partea din frază « dacă este cazul », stau mărturie în acest sens.  51. Printre elementele luate în considerare de Curte atunci când statuează în materie figurează prejudiciul material, adică pierderile efectiv suferite drept consecinţă directă a pretinsei încălcări, şi prejudiciul moral, şi anume reparaţia stării de nelinişte, a neplăcerilor şi incertitudinilor rezultate din această încălcare, precum şi alte prejudicii nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64897/01, paragraful 25, 10 noiembrie 2004).  Prin urmare, statuând în echitate, potrivit art. 41 din Convenţie, Curtea consideră, în circumstanţele speţei şi ţinând cont de informaţiile de care dispune asupra preţurilor pieţii imobiliare locale şi de elementele prezentate de părţi, că statul trebuie să plătească reclamantei suma de 5.000 euro pentru toate prejudiciile reunite. B. Costuri şi cheltuieli  52. Reclamanta nu a solicitat nicio sumă pentru costurile şi cheltuielile suportate.      53. Prin urmare, Curtea nu alocă nimic cu acest titlu. C. Majorări de întârziere      54. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:      1. declară cererea admisibilă ;      2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie în ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil ;  3. hotărăşte că nu trebuie examinat separat restul plângerii întemeiate pe art. 6 din Convenţie ;  4. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie ;  5. hotărăşte :      a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 5.000 euro (cinci mii euro), sumă ce va fi convertită în moneda statului pârât, pentru toate prejudiciile reunite, la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit ;  b) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.  6. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.      Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 23 septembrie 2008, în temeiul art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament. Josep Casadevall, preşedinte Santiago Quesada, grefier