4637/02

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.       Curtea Europeană a Drepturilor Omului   Secţia a treia   CAUZA IEREMEIOV ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (nr. 2)   (Cererea nr. 4637/02)   Hotărâre   Strasbourg   24 noiembrie 2009   Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.   În cauza Ieremeiov împotriva României (nr. 2), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, şi Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,   după ce a deliberat în camera de consiliu, la 3 noiembrie 2009, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:   PROCEDURA   1. La originea cauzei se află cererea nr. 4637/02 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Laurian Ieremeiov („reclamantul”), a sesizat Curtea la 19 octombrie 2001, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”). 2. Reclamantul a fost reprezentat de doamnele Monica Macovei şi Alexandra Răzvan-Mihalcea, avocate în Bucureşti şi respectiv Timişoara, în numele Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului din România – Comitetul Helsinki (APADOR). La 12 ianuarie 2005, doamna Monica Macovei s-a retras din cauză în urma numirii sale în funcţia de ministru al justiţiei. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. Reclamantul a pretins, în special, că acţiunea penală pentru calomnie introdusă împotriva sa a fost inechitabilă şi că impunerea unei amenzi şi obligaţia de a plăti despăgubiri cu titlu de prejudiciu moral i-au încălcat dreptul la libertatea de exprimare. 4. La 15 mai 2007, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice această cerere Guvernului. În conformitate cu dispoziţiile art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.   ÎN FAPT   I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI   5. Reclamantul s-a născut în 1967 şi locuieşte în Timişoara. 6. La momentul respectiv, acesta era ziarist la ziarul Ziua de Vest în Timişoara. 7. La 23 iunie 2000, în urma alegerilor locale, ziarul Ziua de Vest a publicat un articol semnat de reclamant acuzându-l pe A.V.I., noul primar ales în Buziaş, că a colaborat cu Securitatea (serviciul de informaţii din timpul perioadei comuniste). Articolul, apărut în pagina a treia a ziarului, era anunţat în prima pagină prin titlul: „Primar cu dosar”. 8. Părţile relevante ale articolului se citesc după cum urmează:   „Siguranţa cetăţenilor mai presus de securitatea statului Scandalul dosarelor în Buziaş Primarul nou ales, [A.V.I.], este suspectat că ar fi colaborat cu Securitatea Primul scandal privind dosarele Securităţii este pe cale să izbucnească în oraşul Buziaş. Primarul ales, [A.V.I.] este suspectat de anumiţi cetăţeni – ale căror nume nu vor fi făcute publice din motive evidente – că ar fi colaborat cu Securitatea. Pe baza unor informaţii din interiorul Serviciului Român al Securităţii, sursele noastre au afirmat că [A.V.I.] se afla sub supraveghere până în 1989 ca fiind iredentist şovinist, ceea ce a făcut imposibilă obţinerea unui post de profesor de istorie în Buziaş... În aceeaşi perioadă, s-ar părea că [A.V.I.] fusese convins să colaboreze cu Securitatea şi s-ar părea că există un dosar referitor la acest subiect... Înainte de alegerile locale, [A.V.I.] a transmis o declaraţie scrisă Biroului Electoral în care afirma că nu a fost colaborator al fostei Securităţi. Acesta ne-a informat ieri că ceea ce a scris în declaraţia respectivă era adevărat şi că nu a colaborat niciodată în vreun fel cu serviciile secrete înainte de 1990.”   9. La 21 august 2000, A.V.I. a introdus la Judecătoria Timişoara o plângere penală împotriva reclamantului pentru insultă şi calomnie. Plângerea acestuia se referea, de asemenea, la societatea care publicase ziarul. 10. Judecătoria a audiat doi martori care au confirmat că îi spuseseră reclamantului despre zvonurile privind colaborarea părţii vătămate cu Securitatea. 11. La 31 octombrie 2000, reclamantul a fost audiat de instanţă. A pledat nevinovat şi s-a întemeiat în apărarea sa pe dreptul la libertatea de exprimare şi pe dreptul de a oferi informaţii despre persoanele publice. 12. La 20 februarie 2001, judecătoria s-a pronunţat în cauză. Aceasta a considerat că reclamantul nu a săvârşit infracţiunea de calomnie, deoarece nu s-a referit la nicio infracţiune specifică pretins săvârşită de către partea vătămată. A constatat că expresiile utilizate de către reclamant, inclusiv titlul articolului pe prima pagină, erau în mod evident injurioase pentru partea vătămată. Cu toate acestea, instanţa a observat că reclamantul nu a descris niciunul dintre zvonuri ca fapt şi că acesta a prezentat, de asemenea, în articol punctul de vedere al părţii vătămate. De asemenea, instanţa a considerat că exista în mod obişnuit o doză de agresivitate în jurnalism şi că, prin urmare, deşi faptele întruneau criteriile legale pentru a constitui infracţiunea de calomnie, în circumstanţele cauzei faptele săvârşite şi consecinţele acestora nu erau atât de grave încât să intre sub incidenţa dreptului penal. Judecătoria nu a condamnat reclamantul nici pentru calomnie, nici pentru insultă, dar l-a obligat la plata unei amenzi administrative în valoare de 500 000 ROL. De asemenea, instanţa a hotărât că erau întrunite condiţiile pentru răspunderea civilă a reclamantului, precum şi pentru cea a societăţii care publicase ziarul, în ceea ce priveşte prejudiciul cauzat părţii vătămate. Astfel, a obligat reclamantul şi societatea la plata sumei de 3 000 000 ROL către A.V.I. cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral. În cele din urmă, reclamantul a fost obligat la plata sumei de 350 000 ROL către stat pentru taxele de timbru. 13. Toate părţile au formulat apel. Partea vătămată a contestat achitarea şi a încercat să obţină majorarea sumei despăgubirilor. Societatea care a publicat ziarul a susţinut că prejudiciul nu a fost dovedit de către partea vătămată. Reclamantul a pretins că nu au fost întrunite cerinţele nici pentru existenţa infracţiunii de calomnie, nici pentru existenţa insultei. 14. La 27 aprilie 2001, reprezentanţii părţilor au prezentat verbal motivele de apel în faţa Tribunalului Timiş. Instanţa i-a dat ultimul cuvânt inculpatului. Acesta s-a adresat instanţei solicitând respingerea apelului lui A.V.I. 15. Hotărârea definitivă a fost adoptată în aceeaşi zi. Tribunalul a admis apelul formulat de A.V.I. Acesta a fost de acord cu descrierea faptelor făcută de judecătorie, dar a considerat că instanţa de prim grad nu le-a interpretat corect. A considerat că expresiile utilizate de către reclamant, în special „primarul este suspectat că ar fi colaborat cu Securitatea”, „s-ar părea că a fost convins să colaboreze cu Securitatea şi s-ar părea că există un dosar referitor la acest subiect” şi „se afla sub supraveghere ca fiind iredentist şovinist”, erau în mod evident injurioase şi, dacă ar fi fost adevărate, ar fi expus partea vătămată cel puţin oprobriului public. Tribunalul a considerat că intenţia reclamantului de a denigra era dovedită şi că, prin urmare, acesta nu putea invoca în favoarea sa Constituţia şi convenţia, care garantau dreptul la libertatea de exprimare numai atunci când era exercitat cu bună-credinţă. Cu toate acestea, din aceleaşi motive ca judecătoria, tribunalul a considerat că, în circumstanţele cauzei, faptele săvârşite şi consecinţele acestora nu erau atât de grave încât să intre sub incidenţa dreptului penal. Prin urmare, a achitat reclamantul în privinţa ambelor capete de acuzare şi l-a obligat la plata unei amenzi administrative în valoare de 1 000 000 ROL. 16. De asemenea, instanţa a considerat că prejudiciul suportat de către partea vătămată nu a fost corect evaluat de judecătorie şi a majorat suma care trebuia plătită de către reclamant şi de societatea care publica ziarul la 20 000 000 ROL. Aceasta a acordat lui A.V.I. 5 000 000 ROL pentru cheltuieli de judecată, sumă care trebuia plătită în solidar de reclamant şi societate. În cele din urmă, instanţa a dispus ca reclamantul să plătească statului suma de 500 000 ROL pentru taxele de timbru. 17. La 3 octombrie 2001, reclamantul a plătit amenda administrativă.   II. DREPTUL INTERN RELEVANT   18. Dispoziţiile relevante din Codul civil şi din Codul penal privind insulta şi calomnia, precum şi răspunderea care atrage o sancţiune cu caracter administrativ, în vigoare la momentul respectiv, sunt descrise în hotărârea Barb împotriva României, nr. 5945/03, pct. 19-20, 7 octombrie 2008. 19. Codul penal a fost modificat în mod repetat, iar în 2006 articolele privind insulta şi calomnia au fost abrogate (pentru detalii, a se vedea Cuc Pascu împotriva României, nr. 36157/02, pct. 12-14, 16 septembrie 2008). 20. Cu toate acestea, în decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională eliminarea din Codul penal a articolelor privind insulta şi calomnia. 21. Legea nr. 356/2006 a modificat Codul penal şi a dispus obligaţia instanţei de recurs de a proceda la ascultarea inculpatului, atunci când instanţele de fond şi apel nu au pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare. În prezent, când instanţa de recurs casează hotărârea şi reţine cauza spre rejudecare, se pronunţă prin decizie şi asupra probelor ce urmează a fi administrate, fixând termen pentru rejudecare. La termenul fixat pentru rejudecare, instanţa este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent, atunci când acesta nu a fost ascultat la instanţele de fond şi apel, precum şi atunci când aceste instanţe nu au pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare [art. 38514 alin. (1) şi art. 38516, astfel cum au fost modificate].   ÎN DREPT   I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENTIE   22. Reclamantul s-a plâns că tribunalul nu a asigurat un proces echitabil, deoarece a reexaminat cauza şi i-a înrăutăţit situaţia fără să îl asculte sau să îi permită să aducă probe în apărarea sa. Acesta a făcut referire la art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede:   „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”   A. Cu privire la admisibilitate   23. Curtea constată că plângerea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.   B. Cu privire la fond   1. Argumentele părţilor   24. Guvernul a susţinut că reclamantul a fost audiat de instanţa de prim grad şi a avut posibilitatea de a prezenta probe în apărarea sa. Instanţa de apel nu a fost sesizată pentru a stabili faptele cauzei, ci mai degrabă pentru a reevalua probele. Astfel, nu a fost necesar ca instanţa să asculte reclamantul pentru a stabili dacă a avut intenţia de a-l denigra pe A.V.I. În orice caz, acesta şi-a exercitat dreptul de a adresa instanţei ultimul cuvânt al inculpatului. În cele din urmă, Guvernul a subliniat că nu s-a pronunţat împotriva reclamantului o hotărâre de condamnare, iar amenda administrativă impusă acestuia nu putea fi descrisă ca o condamnare penală. 25. Reclamantul a contestat argumentele Guvernului şi a considerat că tribunalul nu avea niciun motiv pentru a-l priva de dreptul său de a fi ascultat de instanţă şi, dacă era necesar, de a aduce dovezi.   2. Motivarea Curţii   26. Pentru a stabili dacă o sancţiune penală a fost pronunţată împotriva unei persoane în sensul strict al Convenţiei, Curtea aplică aşa-numitul „criteriu Engel”, reafirmat cel mai recent în Jussila împotriva Finlandei [(GC), nr. 73053/01, pct. 30-31, CEDO 2006‑XIV] şi Sergey Zolotukhin împotriva Rusiei [(GC), nr. 14939/03, pct. 53, 10 februarie 2009]. Curtea reiterează, în special, că lipsa de gravitate a sancţiunii impuse nu poate scuti o infracţiune de caracterul său inerent penal. 27. Aplicând aceste principii faptelor din prezenta cauză, Curtea constată, în urma soluţionării, că hotărârea pronunţată de tribunal, prin care reclamantul era obligat la plata unei amenzi administrative, este echivalentă cu o „condamnare penală” în sensul strict al Convenţiei. În special, Curtea observă că infracţiunea săvârşită de reclamant a intrat sub incidenţa dreptului penal intern. În ceea ce priveşte natura infracţiunii, Curtea observă că dispoziţiile relevante din Codul penal erau îndreptate mai degrabă către toţi cetăţenii decât către un grup având un statut special şi că infracţiunea respectivă îl făcea pe cel care o săvârşea să fie pasibil de sancţiuni destinate să pedepsească şi să descurajeze [a se vedea Ezeh şi Connors împotriva Regatului Unit (GC), nr. 39665/98 şi 40086/98, pct. 104, CEDO 2003‑X; Öztürk împotriva Germaniei, 21 februarie 1984, pct. 52, seria A nr. 73; Anghel împotriva României, nr. 28183/03, pct. 51, 4 octombrie 2007; şi Zolotukhin, citată anterior, pct. 55]. 28. În circumstanţe similare celor din prezenta cauză, Curtea a stabilit că, atunci când o instanţă de apel este sesizată să se pronunţe cu privire la o cauză în fapt şi în drept şi să facă o evaluare completă a chestiunii vinovăţiei sau inocenţei reclamantului, aceasta nu poate, în vederea unui proces echitabil, să stabilească în mod corespunzător aspectele respective fără o evaluare directă a probelor aduse în persoană de către inculpat (a se vedea Constantinescu împotriva României, nr. 28871/95, pct. 55, CEDO 2000‑VIII). 29. În speţă, tribunalul a reexaminat faptele cauzei. În cursul reexaminării, acesta nu a primit probe din partea reclamantului şi nici nu i-a permis să îşi pregătească sau să îşi prezinte apărarea. Faptul că a adresat instanţei ultimul cuvânt al inculpatului nu poate echivala cu dreptul său de a fi ascultat de instanţă în timpul procesului (a se vedea Constantinescu, citată anterior, pct. 58). 30. În plus, tribunalul a audiat părţile doar cu privire la admisibilitatea apelurilor şi nu l-a informat pe reclamant cu privire la intenţia sa de a casa hotărârea judecătoriei şi de a reexamina fondul acuzaţiei. Curtea consideră că, în vederea unui proces echitabil, o instanţă nu poate să caseze o hotărâre precedentă şi să reevalueze probele fără să informeze în mod corespunzător părţile interesate şi să le acorde posibilitatea de a-şi prezenta cauza. 31. Lipsa audierii inculpatului în persoană este şi mai dificil de împăcat cu cerinţele unui proces echitabil în circumstanţele specifice ale prezentei cauze, din moment ce tribunalul a făcut o evaluare a elementului subiectiv al pretinsei infracţiuni, şi anume, intenţia reclamantului de a denigra. Din aceste motive, Curtea consideră că tribunalul nu a acordat reclamantului posibilitatea de a-şi prezenta apărarea. 32. Curtea recunoaşte modificările survenite în legislaţia internă care par să aducă procedura penală mai aproape de cerinţele Convenţiei cu privire la acest aspect (a se vedea supra, pct. 21). Cu toate acestea, modificările respective au avut loc în 2006 şi, astfel, nu sunt relevante pentru prezenta cauză. 33. Consideraţiile precedente sunt suficiente ca să permită Curţii să concluzioneze că, prin casarea hotărârii judecătoriei şi prin reexaminarea fondului acuzaţiei împotriva reclamantului, fără să evalueze probele aduse de acesta şi fără să îi permită acestuia să îşi prezinte apărarea, tribunalul nu a respectat cerinţele unui proces echitabil. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.   II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 10 DIN CONVENŢIE   34. Reclamantul s-a plâns că, prin constatarea că a săvârşit infracţiunea de calomnie şi prin obligarea la plata unei amenzi administrative şi a prejudiciului moral, tribunalul i-a încălcat dreptul la libertatea de exprimare. De asemenea, acesta a reclamat că, pentru a-şi prezenta apărarea şi pentru a produce proba verităţii, a fost constrâns să îşi divulge sursele, şi anume cei doi martori care au fost ascultaţi de instanţa de prim grad, ceea ce a echivalat cu o ingerinţă suplimentară în libertatea sa de exprimare. Acesta a făcut referire la art. 10 din Convenţie, care prevede: „1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. 2. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”   A. Cu privire la admisibilitate   35. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.   B. Cu privire la fond   1. Argumentele părţilor   36. Guvernul a afirmat că ingerinţa în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare era prescrisă de lege şi urmărea un scop legitim, fiind proporţională cu acesta. În special, Guvernul a subliniat că nu s-a pronunţat împotriva reclamantului o hotărâre de condamnare şi că nu exista nicio dovadă de plată a prejudiciului sau a taxelor de timbru la care acesta fusese obligat [a se vedea Stângu împotriva României (dec.), nr. 57551/00, 9 noiembrie 2004, şi Stângu şi Scutelnicu împotriva României, nr. 53899/00, 31 ianuarie 2006]. În plus, sumele impuse de instanţă au fost moderate. În ceea ce priveşte afirmaţia reclamantului potrivit căruia a fost forţat să îşi divulge sursele, Guvernul a subliniat că articolul relevant din Codul penal nu excludea posibilitatea de a dovedi absenţa unei intenţii de denigrare, însă instanţele au considerat că reclamantul a acţionat cu rea-credinţă. 37. Reclamantul a susţinut, în special, că chestiunea colaborării cu fosta Securitate a unor persoane care candidau pentru funcţii publice era o chestiune de interes general la momentul respectiv, iar importanţa sa a continuat să crească în timp. Acesta a considerat că a acţionat cu bună-credinţă şi în deplină conformitate cu o cerinţă socială imperioasă şi că nu a depăşit limitele regulilor de conduită stabilite pentru presă.   2. Motivarea Curţii   38. Curtea se referă la principiile generale consacrate de jurisprudenţa sa privind libertatea de exprimare, în special la protecţia acordată jurnaliştilor care se ocupă de probleme de interes public şi la cea acordată reputaţiei funcţionarilor publici [a se vedea printre cele mai recente hotărâri, Busuioc împotriva Moldovei, nr. 61513/00, pct. 56-62, 21 decembrie 2004; Stângu şi Scutelnicu, citată anterior, pct. 40-42 şi 52-53; şi July şi Sarl Libération împotriva Franţei, nr. 20893/03, pct. 60-64, CEDO 2008‑... (extrase)]. 39. Părţile nu contestă că, în speţă, hotărârea tribunalului din 27 aprilie 2001 a constituit o ingerinţă în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare. Ingerinţa era „prevăzută de lege” (art. 206 C. pen. şi art. 998-999 C. civ.) şi urmărea un scop legitim, şi anume protecţia drepturilor şi a reputaţiei persoanelor. Rămâne de stabilit dacă ingerinţa era „necesară într-o societate democratică”. 40. Curtea observă că instanţa internă a obligat reclamantul la plata unei amenzi administrative pentru calomnierea lui P. şi a dispus ca acesta să plătească despăgubiri pentru prejudiciul moral. 41. La momentul respectiv, A.V.I. tocmai fusese ales primar în oraşul său, iar articolul relata zvonurile despre colaborarea sa cu poliţia politică comunistă. Informaţiile se refereau în mod specific la viaţa publică a lui A.V.I. şi constituiau o problemă de interes public, în special în ceea ce priveşte relevanţa pentru societate în întregime a colaborării cu fosta Securitate. În consecinţă, Curtea consideră că, ţinând seama de contextul şi de gravitatea afirmaţiilor, articolul a contribuit la o dezbatere de interes public. 42. Instanţele interne au adus critici reclamantului pentru utilizarea expresiilor „primarul este suspectat că ar fi colaborat cu Securitatea”, „s-ar părea că fusese convins să colaboreze cu Securitatea şi s-ar părea că există un dosar referitor la acest subiect” şi „se afla sub supraveghere ca fiind iredentist şovinist”. Fără a se nega valoarea provocatoare a acestor expresii, Curtea reiterează că libertatea jurnalistică include, de asemenea, posibilul recurs la o doză de exagerare sau chiar de provocare şi nu poate fi considerată ca depăşind limitele stabilite de Convenţie şi de jurisprudenţa privind libertatea presei [a se vedea Dalban împotriva României (GC), nr. 28114/95, pct. 49, CEDO 1999‑VI]. 43. De asemenea, Curtea constată că cei doi martori au admis în faţa judecătoriei că au oferit informaţiile respective reclamantului. Prin urmare, indiferent dacă declaraţiile reclamantului sunt interpretate ca declaraţii de fapt sau judecăţi de valoare, exista un temei factual suficient pentru justificarea acestora [a se vedea Pedersen şi Baadsgaard împotriva Danemarcei (GC), nr. 49017/99, pct. 76, CEDO 2004‑XI]. 44. În afară de aceasta, Curtea nu poate fi de acord cu constatarea tribunalului conform căreia reclamantul a acţionat cu rea-credinţă, în măsura în care acţiunea penală nu a respectat cerinţele unui proces echitabil (a se vedea supra pct. 32; Folea împotriva României, nr. 34434/02, pct. 42, 14 octombrie 2008; şi, mutatis mutandis, Steel şi Morris împotriva Regatului Unit, nr. 68416/01, pct. 95, CEDO 2005‑II). Cu privire la acest aspect, Curtea constată că reclamantul a folosit un stil dubitativ în prezentarea informaţiilor şi a prezentat, de asemenea, poziţia părţii vătămate în acelaşi articol. Conform propriei evaluări în lumina acestor constatări, Curtea consideră că nimic din dosar nu indică faptul că reclamantul a acţionat cu rea-credinţă, cu intenţia de a-l denigra pe P. (a se vedea, per a contrario, Stângu şi Scutelnicu, citată anterior, pct. 51). 45. Prin urmare, Curtea concluzionează că ingerinţa în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare nu a fost proporţională cu scopul legitim urmărit şi că autorităţile nu au oferit motive relevante şi suficiente pentru justificarea acesteia. Din aceleaşi motive, deşi sumele impuse reclamantului de către instanţele interne cu titlu de amendă, prejudiciu şi cheltuieli de judecată au fost moderate, acest fapt nu poate schimba concluzia de mai sus. 46. Rezultă că ingerinţa în drepturile reclamantului nu era „necesară într-o societate democratică”. Prin urmare, a fost încălcat art. 10 din Convenţie.   III. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI ALE CONVENŢIEI   47. În cele din urmă, în temeiul art. 13 din Convenţie, reclamantul s-a plâns că legislaţia internă nu prevedea căi de atac eficiente pentru pretinsele încălcări ale art. 6 § 1 şi art. 10 din Convenţie. 48. Cu toate acestea, având în vedere toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea consideră că acestea nu indică nicio pretinsă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în Convenţie sau în protocoalele la aceasta. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.   IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE   49. Art. 41 din Convenţie prevede: „În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”   A. Prejudiciu   50. Reclamantul a pretins 50 000 EUR pentru prejudiciul moral. 51. Guvernul consideră că o eventuală constatare a încălcării ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă a prejudiciului moral pretins de reclamant. În orice caz, acesta a susţinut că suma pretinsă era excesivă. 52. Curtea acordă reclamantului 3 000 EUR pentru prejudiciul moral.   B. Cheltuieli de judecată   53. De asemenea, reclamantul a pretins următoarele sume pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa Curţii: – 2 875 EUR pentru onorariul primului său avocat, doamna Monica Macovei; – 1 255 EUR pentru onorariul celui de-al doilea avocat al său, doamna Alexandra Răzvan-Mihalcea; – 300 EUR pentru suportul tehnic din partea APADOR. O descriere detaliată a onorariului avocaţilor este ataşată la observaţiile sale. 54. Guvernul a considerat că reclamantul nu a justificat cheltuielile pentru corespondenţă şi că onorariul pretins de reprezentant era excesiv. 55. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de elementele pe care le deţine şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabilă acordarea sumei de 2 200 EUR pentru procedura în faţa Curţii.   C. Dobânzi moratorii   56. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.   PENTRU ACESTE MOTIVE, în unanimitate, CURTEA,   1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 şi pe art. 10 din Convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere; 2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie; 3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 10 din Convenţie; 4. Hotărăşte: (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 3 000 EUR (trei mii euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral; (b) că statul pârât trebuie să plătească direct reprezentanţilor reclamantului, în acelaşi termen de trei luni, 2 200 EUR (două mii două sute de euro) pentru cheltuielile de judecată; (c) că sumele de mai sus trebuie convertite în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii; (d) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.   Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 24 noiembrie 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.       Stanley Naismith Josep Casadevall  Grefier adjunct Preşedinte