48107/99

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.       Secţia a treia   CAUZA PAROHIA GRECO-CATOLICĂ SÂMBATA BIHOR ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   (Cererea nr. 48107/99)   HOTĂRÂRE   Strasbourg   12 ianuarie 2010   Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.   În cauza Parohia Greco-Catolică Sâmbata Bihor împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,   După ce a deliberat în camera de consiliu la 8 decembrie 2009, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:   PROCEDURA   1. La originea cauzei se află cererea nr. 48107/99 îndreptată împotriva României prin care o parohie situată în acest stat, Parohia greco-catolică Sâmbata Bihor („reclamanta”), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 11 iunie 1998 în temeiul fostului art. 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”). 2. Reclamanta, care beneficiază de asistenţă judiciară, a fost reprezentată iniţial de Monica Macovei, avocată în Bucureşti, şi ulterior de Nicoleta Popescu, avocată în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. Reclamanta invocă, în special, o atingere adusă dreptului său de acces la instanţă, din cauza refuzului instanţelor naţionale de a se pronunţa cu privire la dreptul său de a utiliza un lăcaş de cult. Întemeindu-se în principal pe aceleaşi fapte, aceasta se plânge, de asemenea, de o atingere adusă dreptului său de proprietate şi libertăţii sale de religie, precum şi principiului de interzicere a discriminării. 4. Cererea a fost transmisă Curţii la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la convenţie (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11). 5. După ce a comunicat cererea Guvernului la 18 septembrie 2001, prin decizia din 25 mai 2004, Curtea a declarat cererea admisibilă. 6. Atât reclamanta, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei (art. 59 § 1 din regulament).   ÎN FAPT   I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI   7. Reclamanta este o biserică catolică de rit oriental (greco-catolică sau uniată) din parohia Sâmbăta care aparţine Arhiepiscopiei române uniate din Oradea.   A. Context istoric   8. Până în 1948, coexistau la Sâmbăta două comunităţi creştine, una uniată şi alta ortodoxă. Fiecare dintre acestea avea propria biserică. 9. Prin Decretul nr. 358/1948, cultul uniat a fost considerat dizolvat, iar practicanţii săi au fost obligaţi să treacă la cultul ortodox. Bunurile aparţinând acestei biserici au fost transferate bisericii ortodoxe în temeiul Decretului nr. 177/1948 care prevedea că, dacă majoritatea enoriaşilor unui cult deveneau membri ai unei alte biserici, bunurile care au aparţinut cultului abandonat urmau să fie transferate în patrimoniul cultului care îi primise pe aceştia. 10. La 27 octombrie 1948, preotul uniat din Sâmbăta a fost obligat să pună biserica în care oficia slujba la dispoziţia ortodocşilor. La 22 noiembrie 1948, acesta a fost obligat să plece din casa parohială şi a lăsat aici toate bunurile sale, inclusiv mobilele, veşmintele preoţeşti şi biblioteca.   B. Demersurile necontencioase ale reclamantei în vederea recuperării folosinţei pentru slujba religioasă în biserica care îi aparţinuse până în 1948   11. După căderea regimului totalitar în 1989, Decretul nr. 358/1948 a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989. Biserica greco-catolică a fost recunoscută oficial prin Decretul-lege nr. 126/1990. În ceea ce priveşte situaţia juridică a bunurilor care aparţinuseră parohiilor greco-catolice, Decretul-lege nr. 126/1990 prevedea că aceasta trebuia soluţionată de comisii mixte constituite din reprezentanţi ai ambelor culte, uniat şi ortodox. Acestea din urmă trebuiau să ţină seama de voinţa credincioşilor din fiecare comunitate. 12. Conform unei atestări eliberate în 1996 de Direcţia Judeţeană de Statistică Bihor, 27,8 % din locuitorii comunei Sâmbăta s-au declarat credincioşi Bisericii greco-catolice la recensământul din 1991. 13. Reclamanta a iniţiat demersuri necontencioase în vederea recuperării folosinţei, pentru slujba religioasă, în biserica care îi aparţinuse până în 1948. 14. Reprezentanţii greco-catolici şi ortodocşi din comuna Sâmbăta s-au reunit la 3 mai 1995. Astfel cum reiese din procesul-verbal întocmit la această dată, scopul acestei reuniuni era formarea unei comisii mixte. Sarcina care îi fusese desemnată consta în stabilirea orarului slujbei religioase, astfel încât aceasta să poată fi oficiată de fiecare din cele două culte, în mod alternativ, în biserica care aparţinuse greco-catolicilor înainte de 1948. 15. Reprezentanţii cultului ortodox s-au opus acestei propuneri, afirmând că lăcaşul religios era proprietatea Bisericii ortodoxe de mulţi ani. Aceştia au subliniat că greco-catolicii utilizau o sală de cursuri pentru slujbele lor şi că aceştia ar trebui să-şi construiască o biserică dacă le era necesară. 16. Cu ocazia acestei întâlniri, reprezentanţii ortodocşi au refuzat propunerea greco-catolicilor de a organiza o nouă reuniune.   C. Acţiunea în justiţie a reclamantei   17. În 1996, reclamanta a introdus o acţiune în faţa Judecătoriei Beiuş. Aceasta reclama judecătoriei să dispună ca Parohia Ortodoxă Sâmbăta să îi permită să oficieze slujba religioasă în biserica care îi aparţinuse până în 1948. Reclamanta sublinia că se adresase de mai multe ori reprezentanţilor Bisericii ortodoxe în vederea constituirii unei comisii mixte, în conformitate cu Decretul-lege nr. 126/1990, dar că demersurile sale nu au avut niciun rezultat. Susţinea că introdusese o contestaţie la comisia mixtă superioară, constituită la nivelul celor două arhiepiscopii, uniată şi ortodoxă, dar fără să fi primit vreodată răspuns. 18. Prin hotărârea din 24 octombrie 1996, Judecătoria Beiuş a admis acţiunea reclamantei. Mai întâi, instanţa a considerat că refuzul pârâtei de a răspunde cererii reclamantei era abuziv. A constatat, apoi, că, potrivit recensământului din 1991, 27,8 % din populaţia comunei Sâmbăta era afiliată cultului uniat şi a hotărât că, ţinând seama de faptul că nu exista în Sâmbăta niciun lăcaş de cult pentru uniaţi, refuzul Bisericii ortodoxe de a permite acestora din urmă să oficieze slujba într-una din cele două biserici ale satului era, de asemenea, abuziv. 19. Instanţa a ţinut seama şi de Decretul nr. 177/1948, încă în vigoare, potrivit căruia atunci când mai mult de 10 % din practicanţii unui cult îl părăsesc pentru un altul, un procent egal din patrimoniul cultului care a fost abandonat este transferat celuilalt cult. Instanţa continua astfel:   „În consecinţă, 27,8 % din patrimoniul cultului ortodox a fost transferat în 1990 în patrimoniul Bisericii uniate, atunci când aceasta s-a constituit. Prin urmare, ne aflăm în faţa unei situaţii de coproprietate asupra bisericii parohiale [...] a celor două culte religioase din Sâmbăta [...]. Reiese că faptele care reprezintă acte de posesie sau de folosinţă a bunului în cauză pot fi îndeplinite de fiecare dintre coproprietari în mod simultan şi în concurenţă cu ceilalţi şi că fiecare trebuie să îşi exercite propriul drept fără a aduce atingere dreptului celuilalt.”   20. În consecinţă, instanţa a dispus ca pârâta să permită reclamantei să oficieze slujba în biserica reclamată şi a stabilit un orar alternativ conform principiului echităţii. 21. Parohia Ortodoxă Sâmbăta a formulat apel împotriva hotărârii din 24 octombrie 1996, care a fost respins de Tribunalul Bihor la 6 mai 1997. Tribunalul a adăugat motive suplimentare faţă de cele prezentate de judecătorie şi a constatat că se generalizase o practică judiciară care consta în recunoaşterea legitimităţii drepturilor practicanţilor cultului uniat şi că, până la reglementarea situaţiei pe cale legislativă, se impunea o utilizare în comun a lăcaşurilor religioase de către cele două culte. 22. Parohia Ortodoxă Sâmbăta a sesizat Curtea de Apel Oradea cu un recurs împotriva hotărârii din 6 mai 1997. 23. De asemenea, aceasta a sesizat curtea de apel cu o cerere de suspendare a executării silite a hotărârii din 6 mai 1997. Prin încheierea din 20 mai 1997, curtea de apel a dispus suspendarea executării până la pronunţarea cu privire la recursul formulat împotriva hotărârii respective. 24. Prin hotărârea din 12 ianuarie 1998, Curtea de Apel Oradea a admis recursul şi a declarat cererea reclamantei inadmisibilă. Curtea de apel a considerat că Decretul-lege nr. 126/1990 era o lege specială care deroga de la Codul civil. Potrivit acestui decret-lege, litigiile privind un drept de proprietate sau de folosinţă a lăcaşurilor religioase nu erau de competenţa instanţelor, astfel de litigii fiind de competenţa exclusivă a comisiilor mixte constituite în temeiul acestui decret.   D. Evoluţia ulterioară a situaţiei   25. La 3 februarie 2002, reclamanta a informat Curtea că respectivii credincioşi greco-catolici din comuna Sâmbăta construiseră o nouă biserică pentru folosinţa lor prin propriile mijloace, fără ajutorul ortodocşilor sau al statului. Aceasta afirmă că recensământul din 2002 arată că 34 % din locuitorii comunei se declară greco-catolici.   E. Contextul general al demersurilor şi al manifestaţiilor credincioşilor aparţinând cultelor uniat şi ortodox în ceea ce priveşte lăcaşurile religioase   26. După 1990, credincioşii cultului greco-catolic, locuitori ai comunelor situate în mai multe judeţe din regiunea de vest a României, precum Bihor, Cluj, Alba, Mureş, Bistriţa-Năsăud, Sibiu, au încercat să redobândească fie proprietatea şi posesia exclusive asupra bisericilor care le aparţinuseră înainte de 1948, fie folosinţa partajată a acestor biserici, alternativ cu cultul ortodox. Asemenea reclamantei, parohiile uniate au iniţiat demersuri necontencioase, în temeiul Decretului-lege nr. 126/1990, dar şi acţiuni în justiţie în temeiul dreptului comun. 27. În ceea ce priveşte demersurile necontencioase iniţiate pe lângă reprezentanţii Bisericii ortodoxe care ocupau bisericile respective, acestea au rămas uneori fără rezultat, mai ales în comunele în care credincioşii ortodocşi erau majoritari. 28. Reprezentanţii celor două culte la cel mai înalt nivel s-au reunit de mai multe ori pentru a discuta aceste probleme. Primele şase întâlniri au avut loc la 28 octombrie 1998, 29 ianuarie, 10 iunie şi 4 noiembrie 1999 şi la 28 septembrie 2000 şi 27 septembrie 2001. 29. Comunicatul adoptat cu ocazia reuniunii din 29 ianuarie 1999 dintre o delegaţie ortodoxă şi una greco-catolică constata că partea ortodoxă insista pentru ca greco-catolicii să renunţe la acţiunile în justiţie şi pentru ca dialogul privind posibilităţile de restituire a lăcaşurilor de cult să continue la nivel local. Părţile relevante ale textului comunicatului erau redactate după cum urmează:   „A doua reuniune dintre comisiile de dialog s-a desfăşurat într-un climat de deschidere, de fraternitate şi de sinceritate. Ne felicităm pentru rezultatele şi progresele realizate pe calea dialogului. 1. Reafirmăm principiile dialogului stabilite cu ocazia primei reuniuni care s-a desfăşurat la 28 octombrie 1998 la Bucureşti, şi anume: - renunţarea ocupării cu forţa a lăcaşurilor de cult; - renunţarea la acţiunile în instanţă şi legislative; - renunţarea la orice formă de prozelitism; - stabilirea, pe calea dialogului, a folosinţei lăcaşurilor de cult. 2. Ţinând seama de faptul că partea ortodoxă a condiţionat invitaţia de a vizita România făcută de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al II-lea de renunţarea la toate acţiunile în justiţie introduse până la 22 februarie 1999, partea greco-catolică propune să se abordeze cu prioritate soluţionarea litigiilor care au condus la respectivele acţiuni în justiţie. Sperăm ca această divergenţă de opinii să fie soluţionată ulterior. 3. Ţinând seama de faptul că majoritatea fostelor biserici greco-catolice sunt frecventate de foştii credincioşi greco-catolici care în prezent sunt şi se declară ortodocşi, dar şi de faptul că există în continuare comunităţi greco-catolice minoritare care nu dispun de lăcaş de cult: a) partea ortodoxă se angajează să recunoască de facto că mai mult de o sută de lăcaşuri ale cultului care erau înainte de 1989 în posesia comunităţilor ortodoxe, dar care în prezent sunt utilizate de greco-catolici, vor rămâne în posesia acestora din urmă, indiferent de modalitatea prin care au fost recuperate aceste lăcaşuri; acestea nu vor fi revendicate de ortodocşi; b) comisiile mixte locale vor continua negocierile astfel încât în comunele în care există o parohie greco-catolică şi în care mai multe lăcaşuri de cult sunt în posesia majorităţii ortodoxe, aceasta din urmă să analizeze posibilitatea de a oferi parohiei greco-catolice unul din aceste lăcaşuri, cu consimţământul preotului şi al credincioşilor ortodocşi ai comunei [...].”   30. Comunicatul adoptat la 4 noiembrie 1999, cu ocazia celei de-a patra reuniuni a delegaţiilor ortodoxe şi greco-catolice, constata progrese modeste în soluţionarea litigiilor patrimoniale. Se preconiza să se acorde prioritate soluţionării amiabile în loc să se recurgă la acţiuni în instanţă. Reprezentanţii celor două culte erau de o parte şi de alta dispuşi ca respectivii credincioşi din fiecare cult să îi ajute pe cât posibil pe ceilalţi să îşi construiască biserici. Pretenţiile greco-catolicilor privind restituirea fostelor lor biserici în comunele în care existau două biserici şi partajarea folosinţei bisericii acolo unde nu exista decât una nu au fost acceptate de ortodocşi.31. Prin scrisoarea din 12 februarie 2002 adresată ministrului justiţiei, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, reamintind principiile autonomiei bisericii şi ale dialogului ecumenic între cultele catolic oriental şi ortodox, a subliniat că respectivele comisii mixte stabilite în temeiul Decretului-lege nr. 126/1990 erau singurele autorităţi competente pentru a se pronunţa cu privire la litigiile dintre cele două culte privind proprietatea sau folosinţa lăcaşurilor religioase. Acesta şi-a exprimat preocuparea cu privire la practica anumitor instanţe de a se pronunţa cu privire la asemenea litigii conform dreptului comun.  La 26 februarie 2004, Mitropolia Ardealului a pronunţat o decizie prin care a solicitat Bisericii uniate să aleagă între „dialog şi justiţie”: dacă se alegea calea dialogului, părţile trebuiau să se angajeze să îşi retragă de îndată toate acţiunile iniţiate în faţa instanţelor naţionale. La 26 mai 2004, participanţii la conferinţa episcopală au răspuns că doreau să continue dialogul. S-au înregistrat, de asemenea, tensiuni între credincioşii celor două culte. Astfel cum reiese din comunicatul de presă din 16 martie 2002 adoptat de Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică), în noaptea de 15 spre 16 martie 2002, preotul greco-catolic din Ocna Mureş, precum şi un grup de credincioşi au fost evacuaţi cu forţa din biserică de către credincioşi ortodocşi însoţiţi de preotul ortodox. Autorităţile au intervenit pentru îndepărtarea tuturor persoanelor implicate în incident, dar au redat lăcaşul religios ortodocşilor deşi, din 7 februarie 2002, biserica devenise proprietatea greco-catolicilor, în temeiul unei decizii a Curţii de Apel Alba-Iulia. Alte incidente similare au fost, de asemenea, menţionate în presă.   II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE   A. Constituţia   35. Articolul relevant din Constituţie se citeşte după cum urmează:   Art. 21   „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.”   B. Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase   36. Acest decret a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 178 din 4 august 1948. Textul său a fost rectificat şi publicat din nou în Monitorul Oficial nr. 204 din 3 septembrie 1948. Părţile sale relevante sunt redactate astfel:   Art. 37   „Dacă cel puţin 10% din numărul credincioşilor comunităţii locale a unui cult trec la alt cult, comunitatea locală religioasă a cultului părăsit, pierde de drept o parte din patrimoniul sau, proporţională cu numărul credincioşilor care au părăsit-o şi această parte proporţională se strămută tot de drept în patrimoniul comunităţii locale a cultului adoptat de noii credincioşi.”   37. Acest decret a fost abrogat la 11 ianuarie 2007 de Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, publicată în Monitorul Oficial nr. 11 din 8 ianuarie 2007.   C. Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) şi modificările sale succesive   38. Acest decret a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 54 din 25 aprilie 1990. Părţile sale relevante sunt redactate după cum urmează:   Art. 1   „Ca urmare a abrogării <LLNK 11948 358 301401 0 23>Decretului nr. 358/1948, prin <LLNK 11989  9 401901 0 41>Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) este recunoscută oficial [...]”   Art. 3   „Situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.”   39. Art. 3 din Decretul-lege menţionat anterior a fost completat prin Ordonanţa Guvernului nr. 64/2004 din 13 august 2004 („Ordonanţa nr. 64/2004), care a adăugat un al doilea alineat, formulat după cum urmează:   „În cazul în care reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase nu ajung la un acord în cadrul comisiei mixte prevăzute la alin. 1, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie potrivit dreptului comun.”   40. Legea nr. 182/2005 din 13 iunie 2005 („Legea nr. 182/2005”), care a aprobat Ordonanţa nr. 64/2004, publicată în Monitorul Oficial din 14 iunie 2005, a modificat al doilea alineat de la art. 3 şi a adăugat altele două, formulate după cum urmează:   „Partea interesată va convoca cealaltă parte, comunicându-i în scris pretenţiile sale şi punându-i la dispoziţie dovezile pe care se sprijină aceste pretenţii. Convocarea se va face prin scrisoare recomandată cu dovadă de primire sau prin înmânarea scrisorilor sub semnătură de primire. Data convocării comisiei mixte nu se va fixa mai devreme de 30 de zile de la data primirii actelor. Comisia va fi constituită din câte trei reprezentanţi ai fiecărui cult. Dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun. Soluţionarea acestor acţiuni este de competenţa tribunalelor. Acţiunile sunt scutite de taxa de timbru.”   D. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale   41. Decizia nr. 127 din 16 noiembrie 1994 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 66 din 11 aprilie 1995, prevede următoarele: „Art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 reglementează modul de soluţionare a situaţiei juridice a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale în litigiu, dar nu înseamnă că el îngrădeşte părţilor (cultelor) dreptul de a se adresa instanţelor judecătoreşti. [...] părţile pot, după epuizarea procedurii respective, să se adreseze instanţelor judecătoreşti [...].” 42. Părţile relevante ale Deciziei nr. 49 din 19 mai 1995 a Curţii Constituţionale, publicate în Monitorul Oficial nr. 224 din 29 septembrie 1995, prevăd următoarele:   „[...] Curtea Constituţională a mai fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 [...] Curtea Constituţională a statuat că art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 este constituţional pentru următoarele motive: – [...] procedura instituită prin art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu încalcă principiul liberului acces la justiţie prevăzut la art. 21 din Constituţie, având un caracter prealabil unui eventual proces ce ar putea rezulta ca urmare a încălcării regulilor stabilite, cum ar fi nerespectarea opţiunii majorităţii credincioşilor; – instituirea unei proceduri prealabile procesului în faţa autorităţii judecătoreşti, aşa cum s-a stabilit prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, nu este neconstituţională, având ca scop evitarea aglomerării instanţelor de judecată cu litigii ce ar putea fi soluţionate pe această cale, precum şi interesul părţilor legat îndeosebi de celeritatea rezolvării astfel a conflictului dintre ele. [...] Deci, în primul rând, trebuie dat curs prevederilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 [...].”   E. Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie şi a anumitor curţi de apel   43. Potrivit hotărârii Curţii Supreme de Justiţie din 22 martie 1996, instanţele nu pot să se pronunţe cu privire la utilizarea unui lăcaş de cult fără a depăşi competenţele puterii judecătoreşti, iar deciziile astfel pronunţate sunt nule. 44. În hotărârea din 17 februarie 1999, Curtea Supremă de Justiţie a marcat o revenire asupra jurisprudenţei în raport cu decizia sa din 22 martie 1996. Aceasta a respins acţiunea în anulare formulată de procurorul general împotriva unei hotărâri definitive care dăduse câştig de cauză unei parohii greco-catolice în acţiunea sa în revendicare, din următoarele motive:   {0>“En vertu de l’article 3 du [décret-loi no 126/1990], la situation juridique des édifices du culte et des maisons paroissiales qui ont appartenu à l’Église roumaine uniate et que l’Église orthodoxe roumaine s’est appropriés, sera déterminée par une commission mixte, formée des représentants du clergé de chacun des deux cultes religieux.<}52{>„În temeiul art. 3 [din Decretul-lege nr. 126/1990], situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase. Această comisie va ţine cont de dorinţa enoriaşilor {0>din comunităţile care deţin aceste bunuri.   <0}<0}[...] Decretul-lege nr. 126 din 24 aprilie 1990 conţine dispoziţii legale promulgate anterior Constituţiei, în timp ce prezentul litigiu a avut loc sub incidenţa dispoziţiilor Constituţiei. Este adevărat că [...] în anumite judeţe, s-au constituit comisiile mixte la care face referire textul respectiv, dar este, de asemenea, adevărat că o asemenea comisie nu s-a constituit în Sibiu.   Cu toate acestea, faptul că o asemenea comisie nu s-a constituit nu poate împiedica liberul acces al reclamantei la justiţie, deoarece acest lucru ar fi contrar principiului consacrat la art. 21 din Constituţie, potrivit căruia orice persoană se poate adresa justiţiei pentru protejarea drepturilor sale, a libertăţilor sale şi a intereselor sale legitime şi nicio lege nu poate restrânge exercitarea acestui drept.   În acest sens, [...] art. 3 C. civ. prevede că judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate.   [...] [A]cest drept fundamental al unei persoane de a se adresa justiţiei este consacrat, de asemenea, în tratatele internaţionale pe care România le-a ratificat.   Astfel, art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa.   Art. 13 din aceeaşi convenţie prevede, de asemenea, că orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de respectiva convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale [...]. În afară de aceasta, art. 1 din Protocolul adiţional la această convenţie [...] prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.   Prin urmare, [Curtea] constată că instanţele nu şi-au depăşit competenţele prin deciziile atacate. (...)”   45. În hotărârea definitivă din 20 februarie 1998, Curtea de Apel Bucureşti a considerat că art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu era aplicabil atunci când era vorba de o acţiune în evacuare reglementată de dreptul comun. Curtea de apel a hotărât că:   „[...] ţinând seama de faptul că lăcaşul de cult aparţine credincioşilor care au contribuit la achiziţionarea sa şi succesorilor acestora, reclamanta are dreptul de a solicita evacuarea pârâtei în temeiul art. 408 C. civ. Problema reconstituirii dreptului de proprietate şi cea a atribuirii în proprietate în funcţie de numărul credincioşilor unui cult nu sunt relevante.”   46. În hotărârea definitivă din 9 martie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a considerat că instanţele ordinare trebuiau să se pronunţe potrivit dreptului comun, cu privire la o acţiune în revendicare pentru recunoaşterea unui drept de proprietate existent şi nu pentru atribuirea în proprietate a unui bun. Exercitarea unei asemenea acţiuni nu ar putea fi subordonată îndeplinirii unei proceduri prealabile obligatorii. 47. În afară de aceasta, Curtea de Apel Oradea a considerat în hotărârea sa definitivă din 22 aprilie 1999 că:   „Problema care se ridică este aceea de a şti dacă, având în vedere că [Decretul-lege nr. 126/1990] prevede că situaţia juridică a lăcaşurilor de cult se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, mai este posibil să se sesizeze instanţele ordinare cu litigiile privind aceste imobile.   Curtea consideră că [instanţa] a apreciat în mod eronat că dispoziţiile decretului menţionat nu permiteau instanţelor ordinare să soluţioneze asemenea litigii aduse în faţa lor. Acest act normativ a fost adoptat pentru a face posibilă soluţionarea amiabilă a revendicărilor apărute în mod natural după restabilirea libertăţii de religie. Este un act normativ având valoare de recomandare care nu împiedică aplicarea legii civile generale în materie de dobândire şi de pierdere a dreptului de proprietate.   Comisiile mixte formate din reprezentanţii clericali nu au un caracter jurisdicţional şi nu au fost învestite cu puterea de soluţionare a litigiilor apărute. Acelaşi lucru reiese, de asemenea, din documentul intitulat „declaraţie apel” care recomandă celor două biserici să ajungă la o înţelegere pentru a nu recurge la justiţie.   [...]   [Curtea] observă, de asemenea, că, în timpul celor opt ani care s-au scurs de la intrarea în vigoare a Decretului-lege nr. 126/1990, reclamanta a iniţiat mai multe demersuri pe lângă comisia mixtă în vederea soluţionării litigiului privind revendicarea imobilului în cauză, dar niciun indiciu nu arată că respectiva comisie a soluţionat sau a avut intenţia de a soluţiona acest diferend. Prin urmare, se impunea şi este justificată o acţiune în justiţie.”   48. Sesizată cu o acţiune întemeiată pe art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990 introdus prin Ordonanţa nr. 64/2004, pentru constatarea nulităţii unei exproprieri şi pentru restituirea unei biserici care aparţinuse cultului religios uniat, prin hotărârea definitivă din 24 noiembrie 2004, după ce a constatat că, în pofida diligenţelor reprezentanţilor Bisericii greco-catolice, comisiile mixte nu se formaseră, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că acţiunea în justiţie era admisibilă şi nu era prematură. 49. Într-o procedură iniţiată de o parohie ortodoxă pentru delimitarea topografică a unei biserici uniate şi a unui alt imobil şi care se referea la circumstanţe similare celor din prezenta cauză, parohia greco-catolică interesată a făcut o cerere de intervenţie solicitând anularea înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate al statului asupra bisericii şi restituirea acesteia. Prin hotărârea din 20 ianuarie 2006, întemeindu-se pe Ordonanţa nr. 64/2004, Curtea de Apel Timişoare a respins cererea de intervenţie ca prematură.   ÎN DREPT   I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE   50. Reclamanta pretinde că a fost privată de dreptul său de acces la instanţă din cauza faptului că respectiva curte de apel s-a declarat incompetentă pentru a se pronunţa cu privire la litigiul dintre ea şi Biserica ortodoxă şi care se referea la folosinţa partajată a lăcaşului de cult. Aceasta invocă art. 6 § 1 din convenţie, ale cărui părţi relevante prevăd următoarele:   „Orice persoană are dreptul la judecarea [...] cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...].”   A. Argumentele părţilor   51. Guvernul susţine că reclamantei nu i s-a refuzat dreptul de acces la instanţă, dar că, în temeiul legislaţiei interne, acest drept a suferit limitări justificate prin natura litigiului. 52. Acesta subliniază că, în ceea ce priveşte litigiile dintre cele două biserici, uniată şi ortodoxă, referitoare la lăcaşurile de cult şi la casele parohiale care aparţineau greco-catolicilor înainte de 1948 şi care, de atunci, se aflau în posesia Bisericii ortodoxe, legiuitorul român a considerat potrivit să adopte o lege specială care derogă de la dreptul comun. Astfel, legea specială, şi anume Decretul-lege nr. 126/1990, prevede că este de competenţa comisiilor mixte formate din reprezentanţii celor două Biserici să soluţioneze orice litigiu privind lăcaşurile de cult. Introducând o asemenea procedură derogatorie, legiuitorul a stabilit, de asemenea, criteriile care trebuie aplicate de comisiile mixte. Potrivit Guvernului, acestea trebuie să ţină seama de dorinţa majorităţii credincioşilor din fiecare comună. 53. Guvernul indică faptul că, la Sâmbăta, această comisie mixtă s-a format la 3 mai 1995 şi că a luat în considerare dorinţa majorităţii ortodoxe, care era aceea de a nu partaja folosinţa bisericii, în sensul oficierii slujbei religioase, cu credincioşii greco-catolici. 54. În continuare, Guvernul subliniază că toate deciziile unei comisii mixte sunt supuse unui control jurisdicţional. Invocând interpretarea Decretului-lege nr. 126/1990 de către Curtea Constituţională a României, Guvernul admite că respectiva competenţă a instanţelor de a se pronunţa cu privire la asemenea contestaţii era limitată la a verifica dacă au fost respectate criteriile stabilite prin lege, precum respectarea dorinţei majorităţii credincioşilor dintr-o comună. 55. Guvernul subliniază că această soluţie legislativă, care intră sub incidenţa marjei de apreciere a statului, era justificată prin faptul că, fiind vorba de un domeniu sensibil, aceasta urmărea să îndepărteze riscul de tulburări sociale în comunităţile în care convieţuiau greco-catolici şi ortodocşi. În afară de aceasta, Guvernul subliniază că înalţii reprezentanţi ai celor două culte au convenit să recurgă la calea dialogului şi să evite recurgerea la instanţe. 56. Guvernul remarcă modificările legislative aduse Decretului-lege nr. 126/1990 prin actele normative succesive şi, făcând trimitere la două cauze pendinte în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, apreciază că eficacitatea căii de atac prevăzute de Legea nr. 182/2005 trebuie dovedită prin exemple concrete de jurisprudenţă. 57. Reclamanta consideră că dispoziţiile legislative derogatorii invocate de Guvern sunt contrare convenţiei, Constituţiei României şi principiilor Codului civil în domeniu, deoarece constituie o atingere nejustificată şi disproporţionată adusă propriei esenţe a dreptului de acces la instanţă. 58. Reclamanta subliniază că anumite instanţe interne, inclusiv Curtea Supremă de Justiţie, au acordat întâietate, în faţa Decretului-lege nr. 126/1990, convenţiei şi principiilor dreptului intern, care conferă tuturor persoanelor acces la instanţă astfel încât aceasta să se pronunţe cu privire la contestaţiile privind drepturile sale civile. Reclamanta nu pretinde ca o asemenea practică să fie constantă la nivelul celor mai înalte instanţe interne. Din contră, aceasta remarcă faptul că, în multe alte cazuri, precum şi în cazul său, parohiilor uniate li s-a refuzat dreptul de acces la instanţă. 59. În ceea ce priveşte recurgerea la comisiile mixte în temeiul Decretului-lege nr. 126/1990, reclamanta consideră că, în măsura în care ar fi considerată drept o procedură prealabilă sau specială, aceasta este de natură să golească de conţinutul său dreptul de acces la instanţă. Reclamanta subliniază că fie comisiile mixte nu s-au format, fie au fost locul unor discuţii zadarnice, deoarece partea ortodoxă a refuzat de fiecare dată să înapoieze greco-catolicilor fostele lor biserici sau să împartă folosinţa acestora. Este exact ceea ce s-a întâmplat în cazul său, astfel cum reiese din procesul-verbal al singurei reuniuni a reprezentanţilor celor două culte care a avut loc la Sâmbăta la 3 mai 1995. În plus, în măsura în care deciziile lor nu pot fi contestate în faţa instanţelor ordinare decât cu privire la aplicarea formală a criteriilor stabilite la art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, acest control jurisdicţional ar fi atât de limitat încât dreptul de acces la instanţă ar fi iluzoriu. 60. De asemenea, reclamanta susţine că o asemenea limitare este nejustificată şi disproporţionată. Ea consideră că atribuirea contestaţiei sale privind drepturile sale civile şi utilizarea lăcaşului religios în sarcina unui organ supus presiunii grupului majoritar ortodox nu poate fi justificată în mod legitim prin dorinţa de a evita tulburările sociale. Într-un stat de drept, pacea socială constă în respectarea drepturilor fiecărei persoane. Potrivit reclamantei, menţinerea unei situaţii ambigue, care permite nerespectarea acestor drepturi, este aceea care este de natură să întreţină un climat de tensiune. 61. Cu privire la evoluţia legislativă în domeniu, aceasta exprimă rezerve în privinţa eficacităţii căii de atac prevăzute de Legea nr. 182/2005 şi a posibilităţii de a vedea acţiuni introduse în temeiul dreptului comun respinse ca premature, din cauză că partea respectivă nu a urmat procedura prealabilă.   B. Motivarea Curţii   62. Curtea reaminteşte mai întâi că art. 6 § 1 garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă să se pronunţe cu privire la orice contestaţie referitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. Acesta consacră, astfel, un „drept la o instanţă”, din care dreptul la acces, şi anume dreptul de a sesiza instanţa în materie civilă, nu constituie decât un aspect [a se vedea, printre altele, Ernst şi alţii împotriva Belgiei, nr. 33400/96, pct. 48, 15 iulie 2003 şi Waite şi Kennedy împotriva Germaniei (GC), nr. 26083/94, pct. 50, CEDO 1999‑I]. 63. Desigur, dreptul de acces la instanţă nu este absolut. El poate da naştere la limitări implicit admise, deoarece dispune prin însăşi natura sa o reglementare din partea statului care, pentru elaborarea acesteia, beneficiază de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, limitările aplicate nu pot restrânge accesul liber pentru un individ astfel încât dreptul să fie afectat în însăşi esenţa sa (Biserica Catolică din Caneea împotriva Greciei, 16 decembrie 1997, pct. 38, Culegere de hotărâri şi decizii 1997‑VIII). În plus, Curtea reaminteşte că o limitare a dreptului de acces la instanţă este conformă cu art. 6 § 1 numai în cazul în care aceasta urmăreşte un scop legitim şi în cazul în care există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit [a se vedea, printre altele, Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei (GC), nr. 42527/98, pct. 44, CEDO 2001‑VIII]. 64. De asemenea, Curtea reaminteşte că nu are competenţa de a se substitui instanţelor interne. Autorităţile naţionale, în special curţile şi tribunalele, sunt cele care au, în primul rând, competenţa de a interpreta legislaţia internă (Waite şi Kennedy citată anterior, pct. 54). Rolul său se limitează la verificarea compatibilităţii cu convenţia a efectelor unei asemenea interpretări. 65. Curtea constată că acţiunea reclamantei intra sub incidenţa art. 6 § 1 din convenţie în partea sa civilă întrucât urmărea recunoaşterea dreptului său de a utiliza un imobil, un drept cu caracter patrimonial. 66. Curtea constată că, prin hotărârea sa definitivă din 12 ianuarie 1998, întemeindu-se pe art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, Curtea de Apel Oradea a respins acţiunea reclamantei pe motiv că litigiile privind un drept de proprietate sau de folosinţă a unui locaş religios nu erau de competenţa instanţelor, ci de competenţa exclusivă a comisiilor mixte. Or, Curtea apreciază că nu există nicio îndoială – şi ambele părţi sunt de acord – că respectiva comisie mixtă prevăzută la art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, formată din reprezentanţii celor două comunităţi religioase, nu poate fi considerată drept o „instanţă” în sensul art. 6 § 1. 67. Astfel cum reiese din hotărârea din 12 ianuarie 1998 a Curţii de Apel Oradea, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale (supra, pct. 41, 42 şi 54), şi după cum susţine Guvernul, această etapă în faţa comisiei mixte era o etapă obligatorie prealabilă sesizării instanţelor, iar competenţa acestora din urmă era limitată la a verifica respectarea dorinţei majorităţii. 68. Aceasta reaminteşte că încredinţarea către un organ care nu este jurisdicţional a sarcinii de a se pronunţa cu privire la anumite drepturi cu caracter civil nu încalcă în sine convenţia, dacă organul respectiv este supus controlului ulterior al unui organ judiciar de jurisdicţie deplină (Albert şi Le Compte împotriva Belgiei, 10 februarie 1983, pct. 29, seria A nr. 58 şi Helle împotriva Finlandei, hotărâre din 19 decembrie 1997, Culegere 1997‑VIII, p. 2926, pct. 46). Prin urmare, Curtea trebuie să verifice dacă acest grad de acces limitat la instanţă era suficient pentru a garanta reclamantei „dreptul la instanţă”, ţinând seama de principiul supremaţiei dreptului într-o societate democratică (Waite şi Kennedy citată anterior, pct. 58). 69. În ceea ce priveşte scopul urmărit de această limitare, Curtea poate admite că urmărea un scop legitim, şi anume protejarea păcii sociale. 70. În ceea ce priveşte proporţionalitatea, pentru a aprecia limitarea în litigiu adusă art. 6 § 1, Curtea va examina mai întâi incidenţa, asupra dreptului reclamantei de acces la instanţă, a caracterului obligatoriu al procedurii prealabile şi, apoi, pe aceea a domeniului de aplicare a controlului exercitat de instanţă. 71. În speţă, după cum au remarcat instanţele, reclamanta a urmat procedura prealabilă prevăzută de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990. Astfel, cu ocazia singurei reuniuni a reprezentanţilor celor două culte care a avut loc la 3 mai 1995, aceasta a solicitat partajarea folosinţei, pentru oficierea slujbei religioase, a bisericii care îi aparţinea înainte de 1948 şi s-a lovit de un refuz al majorităţii ortodoxe. Or, Curtea constată că legea în vigoare în perioada respectivă nu reglementa nici procedura care trebuia urmată pentru convocarea unei comisii mixte, nici pe cea care trebuia urmată de o comisie pentru pronunţarea unei decizii. Nicio dispoziţie legală obligatorie nu obliga părţile să organizeze sau să participe în aceste comisii. În plus, nu era prevăzut niciun termen pentru pronunţarea unei decizii de către o comisie mixtă. Aceste lacune legislative au favorizat o procedură prealabilă dilatorie care, ţinând seama de caracterul său obligatoriu, putea bloca sine die dreptul reclamantei de acces la instanţă. 72. De asemenea, după cum admite Guvernul, controlul judiciar la care putea fi supusă orice decizie a acestei comisii era limitat la a verifica respectarea criteriilor stabilite prin lege, care vizau în principal respectarea dorinţei majorităţii. Or, potrivit Curţii, pentru ca o „instanţă” să poată decide asupra unei contestaţii privind drepturile cu caracter civil în conformitate cu art. 6 § 1, trebuie să aibă competenţa de a se concentra asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept relevante pentru litigiul asupra căruia este sesizată [mutatis mutandis, Terra Woningen B.V. împotriva Ţărilor de Jos, 17 decembrie 1996, pct. 52, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑VI şi Credit industrial împotriva Republicii Cehe, nr. 29010/95, pct. 68, CEDO 2003‑XI (extrase)]. Or, în speţă, instanţele interne nu erau competente pentru a se pronunţa cu privire la temeinicia unei decizii pronunţate de comisia mixtă ţinând seama în mod corespunzător de interesele şi de drepturile protejate în cauză. Prin urmare, Curtea consideră că respectivul control exercitat de o instanţă nu era suficient în sensul art. 6 § 1 din convenţie. 73. De altfel, Curtea observă că, deşi acţiunea reclamantei a fost declarată inadmisibilă de Curtea de Apel Oradea după un control limitat, alte instanţe au recurs, în timpul aceleiaşi perioade, la un control jurisdicţional plin de contestaţiile care le erau înaintate (supra, pct. 43-47). Din acest lucru se poate deduce că limitarea pe care legiuitorul a dorit să o impună dreptului de acces la instanţă pentru acest tip de litigiu nu apărea ca fiind necesară anumitor instanţe naţionale (supra, pct. 44 şi 47). 74. În cele din urmă, Curtea subliniază că art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 a fost modificat prin Ordonanţa nr. 64/2004 şi prin Legea nr. 182/2005 şi că, în prezent, este posibil să fie sesizate instanţele interne care sunt competente pentru soluţionarea litigiilor privind lăcaşurile de cult şi casele parohiale în temeiul dreptului comun (supra, pct. 39-40). Totuşi, aceste modificări legislative, care trebuie apreciate, sunt cu mult posterioare faptelor denunţate de reclamantă. 75. Potrivit Curţii, o excludere generală din competenţa instanţelor a litigiilor precum cel în speţă este în sine contrară dreptului de acces la instanţă garantat prin art. 6 din convenţie (mutatis mutandis, Vasilescu împotriva României, 22 mai 1998, pct. 39‑41, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑III). De asemenea, Curtea apreciază că sistemul de soluţionare a conflictelor prealabile, introdus prin legea specială, nu era suficient reglementat şi că respectivul control jurisdicţional privind decizia comisiei mixte nu era adecvat (a se vedea, mutatis mutandis, Pellegrini împotriva Italiei, nr. 30882/96, CEDO 2001‑VIII). Având în vedere aceste observaţii şi ţinând seama de principiul conform căruia convenţia nu are drept scop protejarea drepturilor teoretice sau iluzorii, ci a celor concrete şi efective (Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, pct. 33, seria A nr. 37), Curtea apreciază că reclamanta nu a beneficiat de un drept de acces efectiv la instanţă. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie.   II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 14 DIN CONVENŢIE, COROBORAT CU ART. 6.   Reclamanta pretinde că instanţele naţionale nu şi-au îndeplinit obligaţia de a-i asigura folosinţa fără discriminare a dreptului de acces la instanţă. Aceasta invocă art. 14 din convenţie, formulat după cum urmează:   „Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de [...] convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”   A. Argumentele părţilor   77. Guvernul subliniază că nu este posibil să se stabilească o analogie între situaţia cultului greco-catolic şi cea a celorlalte culte recunoscute în România, în măsura în care niciunul din celelalte culte nu a fost restabilit după o perioadă de interdicţie. Or, restabilirea cultului greco-catolic a fost însoţită de condiţii speciale, datorate caracterului deosebit al acestei situaţii. Potrivit Guvernului, în domeniu, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a stabili în ce măsură diferenţele dintre situaţii, în alte privinţe similare, justifică distincţii de tratament juridic. Acesta subliniază că procedura derogatorie în faţa comisiilor mixte nu se referă decât la anumite imobile, precum lăcaşurile de cult, şi nu se extinde la celelalte bunuri imobile ale Bisericii greco-catolice. 78. Reclamanta contestă aceste argumente, considerând că tratamentul diferit care i-a fost aplicat în ceea ce priveşte dreptul său de acces la instanţă nu este deloc justificat. Aceasta susţine nu numai că art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 este discriminatoriu faţă de cultul greco-catolic, dar şi că practica contradictorie a instanţelor naţionale este, de asemenea, discriminatorie.   B. Motivarea Curţii   79. Curtea reaminteşte că, prin interzicerea discriminării, art. 14 interzice tratarea în mod diferit a persoanelor care se află, în domeniu, în situaţii comparabile. Aceasta subliniază că o distincţie este discriminatorie în sensul art. 14 din convenţie dacă „îi lipseşte o justificare obiectivă şi rezonabilă”, mai exact dacă nu urmăreşte un „scop legitim” sau dacă nu există un „raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit” (Ernst şi alţii citată anterior, pct. 84). 80. Curtea observă că diferenţa de tratament care a adus atingere folosinţei de către reclamantă a dreptului său de acces la instanţă a fost motivată prin apartenenţa sa la cultul greco-catolic. Guvernul a prezentat justificări cu privire la această diferenţă de tratament întemeiată pe situaţia deosebită a cultului care fusese recunoscut din nou în 1990. Curtea observă că, la momentul respectiv, problema restituirii lăcaşurilor de cult şi a altor imobile care aparţinuseră bisericii uniate înainte de a fi interzisă se punea la o scară destul de importantă şi era o chestiune delicată din punct de vedere social (a se vedea supra, pct. 33-34). 81. Cu toate acestea, chiar dacă o asemenea justificare poate părea conformă cu cerinţele art. 14 din convenţie, este totuşi adevărat că instanţele naţionale au interpretat Decretul-lege nr. 126/1990 în mod contradictoriu, uneori refuzând, alteori acceptând să se pronunţe cu privire la litigii deduse în faţa lor de parohii greco-catolice astfel încât reclamanta a fost tratată în mod diferit în raport cu alte parohii care au avut litigii similare (a se vedea supra, pct. 43-47). Or, Guvernul nu a adus nicio justificare pentru această diferenţă de tratament [mutatis mutandis, Beian împotriva României (nr. 1), nr. 30658/05, pct. 40, CEDO 2007‑XIII (extrase)]. 82. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că această diferenţă de tratament suferită de reclamantă nu se baza pe nicio justificare obiectivă şi rezonabilă, fără să fie necesar să se pronunţe cu privire la chestiunea de a şti dacă art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 este discriminatoriu faţă de cultul greco-catolic. Prin urmare, a fost încălcat art. 14 coroborat cu art. 6 § 1 din convenţie .   III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 13 DIN CONVENŢIE   83. Reclamanta se plânge, de asemenea, că nu există nicio instanţă naţională în faţa căreia să poată introduce în mod eficace cererea sa privind folosinţa lăcaşului de cult. Aceasta invocă art. 13 din convenţie, redactat după cum urmează:   „Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de [...] convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”   84. Guvernul contestă acest argument. 85. Curtea reaminteşte că, atunci când se ridică problema accesului la instanţă, garanţiile de la art. 13 sunt absorbite de cele de la art. 6 care sunt mai stricte (Tinnelly & Sons Ltd şi alţii şi McElduff şi alţii împotriva Regatului Unit, 10 iulie 1998, pct. 77, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑IV şi Ravon şi alţii împotriva Franţei, nr. 18497/03, pct. 27, 21 februarie 2008). Prin urmare, având în vedere concluziile precedente din perspectiva art. 6 § 1 din convenţie şi luând act de modificările legislative în domeniu, Curtea consideră că nu trebuie examinat separat acest capăt de cerere privind lipsa unei acţiuni efective.   IV. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 9 DIN CONVENŢIE ŞI A ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENŢIE, CONSIDERATE SEPARAT SAU COROBORAT CU ART. 14 DIN CONVENŢIE   86. Reclamanta pretinde că refuzul Curţii de Apel Oradea de a soluţiona litigiul privind utilizarea, în vederea oficierii slujbei religioase, a lăcaşului de cult, făcând astfel ineficace deciziile instanţelor inferioare, a adus atingere, de asemenea, libertăţii sale de religie şi dreptului său la respectarea bunurilor sale, cu încălcarea art. 9 din convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1, fiecare luat fie separat, fie coroborate cu art. 14 din convenţie. 87. Curtea observă că, astfel cum este formulat de reclamantă şi în circumstanţele speţei, conţinutul acestor capete de cerere este întemeiat în principal pe absenţa protecţiei procedurale pe care aceasta a considerat-o contrară art. 6 § 1 din convenţie (a se vedea supra, pct. 62-75). Considerând, astfel, că s-a pronunţat cu privire la problema principală ridicată de reclamantă, Curtea consideră că nu se impune o examinare separată a capetelor de cerere întemeiate pe art. 9 din convenţie şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1, interepretate separat sau coroborate cu art. 14 (mutatis mutandis, Biserica Catolică din Caneea citată anterior, pct. 50, şi Credit industrial citată anterior, pct. 82).   V. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE   88. Art. 41 din convenţie prevede:   „În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”   A. Prejudiciu   89. Reclamanta solicită, cu titlu de prejudiciu material, fie restituirea lăcaşului religios în litigiu, fie suma de 23 290,73 euro („EUR”) reprezentând valoarea acestuia. De asemenea, aceasta solicită 1270 EUR pentru lucrările efectuate de membrii parohiei pentru amenajarea spaţiului pus la dispoziţia lor de o şcoală în vederea oficierii slujbei religioase şi 3504 EUR reprezentând chiriile plătite de membrii parohiei pentru acest spaţiu. De asemenea, aceasta solicită 120 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. 90. Guvernul subliniază că reclamanta nu are un drept de coproprietate asupra bisericii în litigiu şi că obiectul procedurii interne se referea la folosinţa alternativă a lăcaşului religios. Prin urmare, nu ar trebui acordată nicio sumă reclamantei în schimbul bisericii. Guvernul constată că, din documentele depuse la dosar, reiese că au fost efectuate lucrări în schimbul chiriei şi nu pentru amenajarea spaţiului pus la dispoziţia enoriaşilor pentru exercitarea cultului. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă şi că o eventuală hotărâre de condamnare ar reprezenta în sine o reparaţie suficientă a prejudiciului moral invocat. 91. Curtea subliniază că singura bază care trebuie reţinută pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în speţă, în faptul că reclamanta nu a beneficiat de acces la instanţă pentru a obţine recunoaşterea dreptului său de folosinţă a lăcaşului de cult şi în faptul că refuzul Curţii de Apel Oradea de a soluţiona cauza s-a dovedit discriminatoriu. Curtea nu ar putea desigur specula asupra posibilului rezultat al procesului în caz contrar, dar nu apreciază ca lipsit de raţiune să considere că cel interesat a suferit o pierdere a unei şanse reale [Pelissier şi Sassi împotriva Franţei (GC), nr. 25444/94, pct. 80, CEDO 1999-II şi Glod împotriva României, nr. 41134/98, pct. 50, 16 septembrie 2003]. 92. În ceea ce priveşte reparaţia prejudiciului moral, Curtea a hotărât deja că alt prejudiciu decât cel material poate presupune, pentru o persoană juridică, elemente mai mult sau mai puţin „obiective” şi „subiective”. Printre aceste elemente, trebuie recunoscute reputaţia entităţii juridice, dar şi incertitudinea în planificarea deciziilor care trebuie luate, tulburările cauzate în gestionarea entităţii juridice înseşi, ale căror consecinţe nu pot fi calculate exact, şi, în cele din urmă, deşi într-o măsură mai mică, angoasa şi neplăcerile încercate de membrii organelor de conducere (Parohia Greco-Catolică Sfântul Vasile Polonă împotriva României, nr. 65965/01, pct. 117, 7 aprilie 2009). În speţă, lipsa accesului la instanţă, precum şi discriminarea al cărei obiect l-a făcut, astfel, reclamanta au cauzat în mod sigur, pentru reclamantă şi reprezentanţii acesteia, neplăceri şi o incertitudine prelungită, fie şi numai cu privire la exercitarea cultului. 93. Având în vedere consideraţiile precedente şi pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din convenţie, Curtea acordă reclamantei 15 000 EUR pentru toate prejudiciile.   B. Cheltuieli de judecată   94. Reclamanta solicită rambursarea cheltuielilor de judecată în valoare de 8 462,69 EUR pe care le justifică astfel: 98 EUR reprezentând cheltuielile suportate pentru o expertiză care a stabilit valoarea bisericii în litigiu şi 8 364,69 EUR reprezentând onorariul Monicăi Macovei, sumă care trebuie plătită direct avocatei. 95. Guvernul nu se opune rambursării către reclamantă a sumelor efectiv plătite de aceasta şi în legătură cu încălcarea constatată. 96. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. Curtea ia act de faptul că, la 31 octombrie 2002, suma de 660 EUR a fost plătită primei avocate a reclamantei cu titlu de asistenţă judiciară. În speţă, ţinând seama de criteriile menţionate, de decontul detaliat al orelor lucrate care i-a fost prezentat şi de problemele pe care le-a ridicat prezenta cauză, Curtea acordă pentru cheltuielile de judecată suma de 7 700 EUR, care trebuie plătită direct doamnei M. Macovei. De asemenea, acordă suma de 98 EUR reclamantei, cu titlu de cheltuieli de judecată.   C. Dobânzi moratorii   97. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.   PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,   1. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie; 2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 14 din convenţie coroborat cu art. 6 § 1 din convenţie; 3. Hotărăşte că nu este necesar să se examineze capetele de cerere întemeiate pe art. 13 şi 9 din convenţie şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1, acestea din urmă considerate separat şi coroborate cu art. 14 din convenţie; 4. Hotărăşte: a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, următoarele sume, care vor fi convertite în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii: i. 15 000 EUR (cincisprezece mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit pentru toate prejudiciile, sumă ce va fi plătită reclamantei, ii. 7 700 EUR (şapte mii şapte sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamantă, pentru cheltuielile de judecată care trebuie plătite direct primei reprezentante a reclamantei, M. Macovei, iii. 98 EUR (nouăzeci şi opt de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată, sumă ce va fi plătită reclamantei; b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.   Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 12 ianuarie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.    Santiago Quesada Josep Casadevall  Grefier Preşedinte