4834/06

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii, efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”       SECŢIUNEA A PATRA           CAUZA STRĂISTEANU ŞI ALŢII c. MOLDOVEI   (Cererea nr. 4834/06)           HOTĂRÂRE       STRASBOURG   7 aprilie 2009     DEFINITIVĂ   07/07/2009     Această hotărâre poate fi subiect al revizuirii editoriale. În cauza Străisteanu şi Alţii c. Moldovei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:  Nicolas Bratza, Preşedinte,  Lech Garlicki,  Giovanni Bonello,  Ljiljana Mijović,  David Thór Björgvinsson,  Ledi Bianku,  Mihai Poalelungi, judecători, şi Lawrence Early, Grefier al Secţiunii, Deliberând la 17 martie 2009 în şedinţă închisă, Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată: PROCEDURA  1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 4834/06) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte la 1 februarie 2006, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către trei cetăţeni ai Republicii Moldova, dl Gheorghe Străisteanu, dna Natalia Străisteanu şi dna Daniela Străisteanu, precum şi de Codran-Lux, o companie din Republica Moldova. 2.  Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dna Doina-Ioana Străisteanu, avocat din Londra. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vladimir Grosu. 3.  Reclamanţii au pretins, în special, că ei au fost victime ale represaliilor din partea Guvernului, care au rezultat în detenţia ilegală în condiţii inumane a unuia din ei, procese civile inechitabile şi privarea arbitrară de proprietate. 4.  La 8 aprilie 2008, Preşedintele Secţiunii a Patra a decis să comunice Guvernului cererea. De asemenea, s-a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 3 al Convenţiei). ÎN FAPT I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 5. Primii trei reclamanţi, dl Gheorghe Străisteanu, dna Natalia Străisteanu şi dna Daniela Străisteanu, sunt o familie de cetăţeni ai Republicii Moldova care s-au născut în 1954, 1957 şi, respectiv, 1986. Cel de-al patrulea reclamant, Codrana-Lux S.R.L., este o societate cu răspundere limitată înregistrată în Republica Moldova. Şaizeci de procente din capitalul social al acesteia aparţin familiei primilor trei reclamanţi. 1.  Contextul cauzei 6. Primul reclamant este un cunoscut om de afaceri şi un ex-deputat al Parlamentului Republicii Moldova în perioada între 1998 şi 2001. El a fost, inter alia, fondatorul primei companii private de televiziune şi proprietarul unei reţele de staţii de alimentare cu petrol. După ce Partidul Comuniştilor a câştigat alegerile parlamentare din anul 2001, el s-a retras din politică şi a fost nevoit să închidă majoritatea afacerilor sale, inclusiv postul de televiziune şi afacerea cu petrolul. 7. În mai 2001, cel de-al patrulea reclamant a cumpărat un lot de pământ cu suprafaţa de 14.63 ha de la Consiliul local Oneşti. Mai târziu, lotul a fost vândut de către cel de-al patrulea reclamant primilor doi reclamanţi. Ulterior, primul reclamant a donat o parte din lot celui de-al treilea reclamant şi pe proprietatea familiei a fost construit un lac artificial. 8. De asemenea, în mai 2001, cel de-al patrulea reclamant a încheiat cu Consiliul local Oneşti un contract de arendă pe termen de 10 ani a unui lac natural cu suprafaţa de 5.63 ha, care era adiacent proprietăţii pe care a cumpărat-o. 9. Primii trei reclamanţi s-au stabilit pe proprietatea sus-menţionată şi au dezvoltat-o în scopul folosirii acesteia pentru turism şi pescuit. Potrivit lor, în anul 2005, funcţionari de la Guvern au început să exercite presiuni asupra primului reclamant ca să-l determine să renunţe la proprietate. 2. Reţinerea şi detenţia primului reclamant 10. La 20 iulie 2005, primul reclamant a fost reţinut în Chişinău împreună cu şoferul său. La comisariatul de poliţie, el şi şoferul său au fost acuzaţi de săvârşirea mai multor furturi din maşini pe parcursul anului trecut în Chişinău. Se pare că câteva plângeri cu privire la furturi din maşini au fost conexate într-o singură procedură, în timp ce altele au fost conexate mai târziu (a de vedea paragraful 14 de mai jos). 11. La 22 iulie 2005, Judecătoria Centru a emis pe numele primului reclamant un mandat de arest pe un termen de 10 zile. Drept motive ale arestului au fost invocate faptele că el era învinuit de comiterea unei infracţiuni grave care se pedepseşte cu mai mult de doi ani de privaţiune de liberate, că cauza penală era complexă şi că el putea să se eschiveze, să împiedice urmărirea penală şi stabilirea adevărului în cauză. Recursul reclamantului a fost respins şi arestul său a fost ulterior prelungit în baza aceloraşi motive. 12. La 18 august 2005, judecătorul A.B. din aceeaşi judecătorie a dispus eliberarea reclamantului. Motivele eliberării erau lipsa temeiurilor de a bănui că reclamantul se va eschiva sau va împiedica în orice mod urmărirea penală. Totuşi, acuzarea a refuzat să se conformeze acestei încheieri şi a continuat să ţină reclamantul în detenţie. Acuzarea a solicitat a doua oară prelungirea arestului, însă, la 19 august 2005, judecătorul A.B. a refuzat din nou această solicitare şi a constatat că procurorul nu s-a conformat încheierii sale anterioare şi, din acest motiv, detenţia reclamantului era ilegală. Procurorul a refuzat din nou să se conformeze încheierii de eliberare şi a dispus continuarea detenţiei acestuia în baza învinuirilor de furt dintr-un automobil de marca Volkswagen, un episod care în acel moment nu era conexat la dosarul penal principal. La aceeaşi dată, procurorul a solicitat unei alte instanţe de judecată, Judecătoria Rîşcani, eliberarea unui mandat de arest. Învinuirile împotriva primului reclamant erau aceleaşi ca şi cele aduse anterior şi nu au fost prezentate motive noi pentru arestare. La 22 august 2005, instanţa de judecată a satisfăcut demersul şi a dispus continuarea ţinerii reclamantului în arest preventiv. Instanţa de judecată nu a oferit vreun motiv pentru arestare, cu excepţia faptului că demersul procurorului s-a referit la un alt dosar penal. 13. La 25 iulie 2005, Ministerul Afacerilor Interne a emis un comunicat de presă în care se spunea că primul reclamant era membru al unui grup criminal care jefuia şoferii autoturismelor din Chişinău. Principalele mijloace de informare în masă din Moldova au relatat cu privire la acest eveniment în aceeaşi zi. 14. La 24 august 2005, episodul privind furtul din autoturismul Volkswagen a fost conexat la dosarul penal principal intentat împotriva reclamantului. 15. La 25 august 2005, reclamantul a contestat încheierea din 22 august 2005. 16. La 29 august 2005, dosarul penal în privinţa reclamantului a fost transmis în instanţa de judecată pentru examinare şi, de la această dată, reclamantul a fost deţinut fără un mandat de arest. 17. La aceeaşi dată, Curtea de Apel Chişinău a încetat examinarea recursului împotriva încheierii din 22 august 2005, pe motiv că dosarul penal a fost transmis în instanţa de judecată şi că, prin urmare, mandatul de arest nu mai era necesar. Cererile habeas corpus ale reclamantului au fost respinse, iar el a rămas în detenţie până la 17 noiembrie 2005, când un judecător a dispus eliberarea sa. 3. Condiţiile de detenţie 18. Pe parcursul primei detenţii a reclamantului, el a fost deţinut în Izolatorul de Detenţie Provizorie al Comisariatului General de Poliţie. Potrivit lui, celulele în care el a fost deţinut erau supraaglomerate, întunecoase, umede, murdare şi în ele era cald. Lumina naturală lipsea, dar în schimb era instalat un bec electric foarte slab, care era în permanenţă aprins. Ventilaţia nu funcţiona în modul corespunzător şi deţinuţilor li se permitea să fumeze în celulă. Celula era infestată cu insecte şi şobolani, iar deţinuţilor li se permitea să facă duş doar cu apă rece o dată la douăzeci de zile. Celulele aveau suprafaţa de aproximativ zece sau unsprezece metri pătraţi şi în ele se aflau tot timpul cel puţin opt persoane. Din cauza condiţiilor de detenţie, reclamantul s-a îmbolnăvit de gripă. 4. Acţiunea organizată de Amnesty International 19.  La 7 septembrie 2005, Amnesty International a organizat pe pagina sa web o acţiune în sprijinul primului reclamant, afirmând, inter alia, următoarele: „Amnesty International este îngrijorată de faptul că Gheorghe Străisteanu este acuzat în baza unor probe obţinute prin tortură. Amnesty International deţine informaţia potrivit căreia cealaltă persoană a depus mărturii după ce a fost supusă torturii de către ofiţerii de urmărire penală. Totuşi, se susţine că ea se teme că, dacă numele său va fi menţionat, ea va fi supusă în continuare maltratării. Organizaţia este, de asemenea, îngrijorată de faptul că Gheorghe Străisteanu este deţinut în mod arbitrar. La 18 august 2005, Judecătoria Centru din Chişinău a dispus eliberarea pe cauţiune a lui Gheorghe Străisteanu, însă colaboratorii de poliţie, în pofida hotărârii judecătoreşti, l-au reţinut imediat în sala de judecată şi l-au dus înapoi în Izolatorul de Detenţie Provizorie. La 19 august, după ce avocatul reclamantului a contestat detenţia sa arbitrară, instanţa de judecată a declarat lipsirea de libertate drept ilegală. Totuşi, colaboratorii de poliţie au sfidat din nou hotărârea instanţei şi l-au reţinut în sala de judecată. La 22 august, Judecătoria Rîşcani din Chişinău a dispus arestarea lui Gheorghe Străisteanu pe un termen de zece zile. Perioada de zece zile trebuia să expire la 31 august, însă organul de urmărire penală a declarat că investigaţia s-a încheiat şi că cauza a fost transmisă în judecată. Acest fapt a prelungit de facto arestul lui Gheorghe Străisteanu până la şedinţa instanţei de judecată. În continuare, Amnesty International este îngrijorată de condiţiile în care este deţinut Gheorghe Străisteanu la Izolatorul de Detenţie Provizorie de pe strada Tighina. În prezent, el este deţinut într-o celulă cu alţi zece sau doisprezece deţinuţi. Unica modalitate de a se spăla este un robinet şi o chiuvetă aflate în celulă, iar celula este umedă şi slab ventilată. Gheorghe Străisteanu s-a îmbolnăvit de gripă de când se afla în detenţie, iar familia sa a comunicat că el are dificultăţi de respiraţie. El nu a beneficiat de acces la medic şi a avut posibilitate să primească medicamentele doar atunci când fiica sa i le-a transmis când l-a văzut în sala de judecată. ... Rugăm să transmiteţi apelurile ca să ajungă cât mai curând posibil [la Procuratura Generală, Ministerul Afacerilor Interne şi/sau ambasadele Republicii Moldova din străinătate]...: - exprimăm îngrijorarea pentru sănătatea lui Gheorghe Străisteanu şi solicităm asigurări că îi va fi acordată îngrijirea medicală de care are nevoie în conformitate cu Standardul de Reguli Minime al ONU pentru Tratamentul Deţinuţilor; - exprimăm îngrijorarea faţă de acuzaţiile potrivit cărora anumite probe, care au fost utilizate pentru a-l condamna pe Gheorghe Străisteanu, au fost obţinute de la o altă persoană prin tortură; - îndemnăm autorităţile să nu utilizeze nicio probă obţinută prin tortură în această cauză şi reamintim autorităţilor că, fiind parte la Convenţia ONU împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, ele trebuie să asigure ca orice mărturie care a fost făcută ca rezultat al torturii să nu fie utilizată ca probă în procesul penal; - exprimăm în continuare îngrijorarea faţă de acuzaţiile potrivit cărora poliţia nu a respectat hotărârile judecătoreşti cu privire la detenţia ilegală a lui Gheorghe Străisteanu şi că el a fost deţinut în mod arbitrar de către poliţie, cu sfidarea hotărârilor judecătoreşti, de două ori; - solicităm o investigaţie în privinţa acuzaţiilor de detenţie arbitrară şi cerem eliberarea lui în cazul în care acuzaţiile se vor dovedi a fi corecte.” 5. Atitudinea preşedintelui 20. La o dată nespecificată din octombrie 2005, preşedintele Republicii Moldova, dl V. Voronin, a avut o întrevedere cu funcţionari de rang înalt, printre care Procurorul General, şeful Centrului Anticorupţie, şeful Agenţiei Cadastru şi preşedintele raionului unde se afla terenul reclamanţilor. În cadrul şedinţei el a exprimat o mare nemulţumire cu privire la faptul că, în pofida indicaţiilor sale clare date numeroaselor organe de stat, proprietatea reclamanţilor se afla încă în posesia lor şi nu a fost restituită statului şi unei mănăstiri. El le-a dat termen limită până la 17 noiembrie 2005 pentru a soluţiona această problemă, i-a ameninţat cu concedierea şi a ieşit din sală trântind uşa. 21. O înregistrare video a acestei şedinţe a fost difuzată de către un post de televiziune la 4 aprilie 2006, într-un program intitulat „Ziua de lucru a preşedintelui”, care informa despre agenda încărcată a preşedintelui. O copie a acesteia a fost trimisă Curţii de către reclamant. 6. Pretinsa hărţuială a primului, celui de-al doilea şi al treilea reclamanţi 22. Potrivit reclamanţilor, după arestul primului reclamant, familia lor a început să fie hărţuită de către organele de drept, cum ar fi: Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, poliţia şi procuratura, care i-au intimidat şi au exercitat presiuni asupra lor ca să renunţe la proprietatea lor. Pe când se afla în detenţie, colaboratorii de poliţie au propus primului reclamant să vândă proprietatea sa în schimbul eliberării sale. Cel de-al doilea reclamant a fost vizitat de mai multe ori de persoane care pretindeau a fi reprezentanţi ai organelor menţionate. Aceştia i-au cerut familiei sale să renunţe la proprietatea lor, în caz contrar, ea urma să nu-şi mai vadă vreodată soţul. Al treilea reclamant a fost de mai multe ori contactat de colaboratorii de poliţie şi ofiţerii de urmărire penală responsabili de cauza tatălui său, care i-au cerut să vândă proprietatea. 23. La 25 august 2006, al doilea reclamant a depus o plângere la Procuratura Generală, plângându-se de acţiunile a doi colaboratori de poliţie care au intrat pe terenul său fără vreun temei legal şi i-au ordonat, de asemenea fără vreun temei legal, să demonteze panoul de la intrarea pe teren. 24. La 4 octombrie 2006, al doilea reclamant a primit o scrisoare de la Procuratura Generală, prin care era informat că faptele descrise de el s-au adeverit parţial; totuşi nu existau motive suficiente care ar justifica intervenţia procuraturii. 7. Procedurile civile cu privire la anularea contractului de arendare a lotului de 5,63 hectare 25. La 26 octombrie 2005, Procurorul General a depus o cerere de chemare în judecată la Curtea de Apel Economică, solicitând anularea contractului de arendare a lotului de 5.63 ha încheiat în mai 2001 între Consiliul local Oneşti şi cel de-al patrulea reclamant, pe motiv că consiliul local nu a organizat o licitaţie în acest sens. 26. La o dată nespecificată, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii şi preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, dna V.S., s-a interesat de cauza dată la vicepreşedintele Curţii de Apel Economice, judecătorul M.M.. 27.  Într-o scrisoare din 30 octombrie 2005, adresată de către judecătorul M.M. dnei V.S., se menţiona, inter alia, că examinarea cauzei era programată pentru 8 noiembrie 2005 şi că ea personal o va examina. Se pare că şedinţa din 8 noiembrie a fost amânată. 28. La 14 noiembrie 2005, celui de-al patrulea reclamant i-a fost expediată o scrisoare recomandată, prin care era informat că şedinţa în cauză a fost fixată pentru 17 noiembrie 2005. Se pare că cel de-al patrulea reclamant nu se mai afla la adresa la care a fost expediată citaţia şi, prin urmare, nu a primit citaţia. 29. La 17 noiembrie 2005, judecătorul M.M. a examinat cauza în absenţa celui de-al patrulea reclamant şi a admis acţiunea Procurorului General, invocând articolul 50 al vechiului Cod civil, în vigoare la data încheierii contractului de arendă. El a constatat că Consiliul local Oneşti a încălcat legea prin omisiunea de a organiza o licitaţie publică în vederea arendării terenului. 30. La o dată nespecificată din ianuarie 2006, cel de-al patrulea reclamant a contestat hotărârea menţionată mai sus şi a argumentat, inter alia, că nu a fost citat şi că, până la 25 noiembrie 2005, nici nu ştia despre acţiunea procurorului. Potrivit legii în vigoare la momentul încheierii contractului de arendă, nu exista obligaţia de a organiza o licitaţie. Obligaţia se referea doar la vânzarea terenurilor de către autorităţile locale, nu şi la arenda acestora. În orice caz, acţiunea a fost depusă cu omiterea termenului de prescripţie. 31.  La 19 ianuarie 2006, un colegiu al Curţii Supreme de Justiţie prezidat de judecătorul I.M. a respins recursul reclamantului şi a argumentat, inter alia, că acesta a fost citat la adresa care figura în baza de date a Camerei Înregistrării de Stat şi că, prin urmare, a fost citat în mod legal. De asemenea, instanţa a constatat că consiliul local era obligat să organizeze o licitaţie înainte de a arenda terenul în cauză. Curtea Supremă nu s-a referit la obiecţia reclamantului privitor la termenul de prescripţie. 32. La o dată nespecificată, cel de-al patrulea reclamant a înaintat o cerere de chemare în judecată la Curtea de Apel Economică, solicitând acordarea compensaţiilor pentru investiţiile pe care le-a făcut în terenul arendat. El a pretins 5,034,304 lei moldoveneşti (MDL). 33. La 30 februarie 2006, Curtea de Apel Economică a refuzat să examineze cererea, deoarece cel de-al patrulea reclamant nu a plătit taxa de stat în mărime de trei procente din suma solicitată. 34. În martie şi aprilie 2006, cel de-al patrulea reclamant a plătit o parte din taxa de stat şi s-a adresat din nou instanţei cu o cerere. Reclamantul a argumentat că nu mai avea bani, deoarece procuratura a aplicat sechestru pe toate bunurile şi conturile sale bancare. 35. La 20 iunie 2006, Curtea de Apel Economică a refuzat din nou să examineze cauza din aceleaşi motive. Recursul celui de-al patrulea reclamant a fost respins. 8.  Procedurile civile cu privire la anularea contractului de vânzare-cumpărare a lotului de 14.63 hectare 36.  La 10 noiembrie 2005, Procurorul General a depus o cerere de chemare în judecată la Curtea de Apel Economică, solicitând anularea contractului de vânzare-cumpărare a lotului cu suprafaţa de 14.63 ha încheiat între cel de-al patrulea reclamant şi Consiliul local Oneşti în mai 2001, precum şi a tuturor contractelor ulterioare prin care lotul a fost transmis primului, celui de-al doilea şi al treilea reclamanţi. Procurorul General a susţinut că Consiliul local Oneşti a acţionat ultra vires şi a comis numeroase iregularităţi în procesul de organizare a licitaţiei, stabilire a preţului şi vânzare a lotului. 37.  Reclamanţii au respins toate afirmaţiile Procurorului General. Argumentele lor principale erau că acţiunea Procurorului General a fost depusă cu omiterea termenului de prescripţie, că ei au dobândit lotul cu bună-credinţă şi că lotul nu putea fi expropriat fără o compensaţie. În acelaşi timp, al doilea şi al treilea reclamant au depus o acţiune reconvenţională în care au afirmat că, în cazul în care acţiunea Procurorului General este admisă, ei aveau dreptul la o compensaţie pentru investiţiile pe care le-au făcut pentru îmbunătăţirile aduse lotului, în mărime de aproximativ 216,000 euro (EUR) şi, respectiv EUR 768,000. 38. La 11 mai 2006, Curtea de Apel Economică a solicitat reclamanţilor să plătească taxa de stat în mărime de trei procente din sumele solicitate. Reclamanţii au depus recurs şi au susţinut că procuratura a aplicat sechestru pe toate conturile lor, că ei erau şomeri şi nu puteau să plătească taxa de stat. Ei au cerut, în temeiul Legii taxei de stat, să li se permită să plătească taxa de stat după adoptarea unei hotărâri în această cauză. 39. La 29 iunie 2006, un colegiu al Curţii Supreme de Justiţie prezidat de către judecătorul I.M. a respins recursul. 40.  La 2 august 2006, acţiunea reconvenţională a reclamanţilor a fost respinsă pe motiv de neplată a taxei de stat. Reclamanţii au înaintat recurs împotriva acestei decizii. Recursul lor, însă, a fost respins la 21 septembrie 2006 de colegiul Curţii Supreme de Justiţie prezidat de judecătorul I.M.. 41.  La 18 decembrie 2006, judecătorul B.B. de la Curtea de Apel Economică a admis acţiunea înaintată de Procurorul General în temeiul articolul 50 din vechiul Cod Civil, în vigoare la momentul încheierii contractului. Judecătorul B.B. a constatat că Consiliul local Oneşti a încălcat prevederile cu privire la desfăşurarea licitaţiilor publice, şi anume: nu a respectat prevederile privind anunţarea licitaţiei, componenţa comisiei de licitaţie şi întocmirea procesului-verbal. Instanţa nu s-a referit la obiecţia reclamantului privitor la termenul de prescripţie şi a considerat toate argumentele procurorului întemeiate. Instanţa a dispus repunerea părţilor în poziţia în care se aflau de până la încheierea contractului. 42.  Reclamanţii au înaintat recurs şi au argumentat, inter alia, că ei au fost pedepsiţi pentru greşelile autorităţilor locale care nu li se impută, că instanţa nu era independentă şi imparţială, că acţiunea a fost depusă cu omiterea termenului de prescripţie şi că acţiunile împotriva lor au fost dirijate de preşedintele Voronin, prezentând o copie a înregistrării video în care preşedintele dădea instrucţiuni funcţionarilor de stat pentru a le lua terenul. 43.  La 15 februarie 2007, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul reclamanţilor. Ea a susţinut că, potrivit Codului civil, cererile înaintate în interesul statului erau imprescriptibile. 9. Detenţia ulterioară a primului reclamant 44.  La 3 august 2006, un executor judecătoresc, însoţit de primarul satului Ţigăneşti, a venit la terenul reclamanţilor pentru a executa una din hotărârile judecătoreşti civile privind lotul reclamanţilor. A avut loc o ceartă între primul reclamant şi primar, iar două săptămâni mai târziu cel din urmă a depus o plângere la procuratură, susţinând că primul reclamant l-ar fi ameninţat cu moartea. În special, el a susţinut că în timpul certei primul reclamant a afirmat că îl va da hrană (pe primar) la peşti. 45.  La 21 august 2006, reclamantul a fost arestat şi pus în detenţie. La 23 august 2006, Judecătoria Străşeni a emis un mandat de arest pe numele lui pentru 10 zile. Acesta a fost prelungit de mai multe ori, iar recursurile şi cererile habeas corpus ale reclamantului au fost respinse. 46. El a fost ţinut în Izolatorul de Detenţie Provizorie al Comisariatului de Poliţie Străşeni până la 24 septembrie 2006, iar ulterior în Penitenciarul nr. 13 din Chişinău. Potrivit reclamantului, condiţiile de detenţie în ambele locuri de detenţie au constituit tratament inuman şi degradant. 47. Detenţia reclamantului în baza noilor acuzaţii a continuat până la 28 noiembrie 2006, când el a fost plasat în arest la domiciliu. 10.  Acţiunile civile ale primului reclamant privind compensarea prejudiciilor 48.  La o dată nespecificată în anul 2007, primul reclamant a iniţiat o acţiune civilă împotriva Guvernului, solicitând compensaţii pentru condiţiile rele de detenţie în anul 2005 şi 2006 şi pentru detenţia sa contrară articolului 5 al Convenţiei. El s-a bazat, inter alia, pe constatările Curţii în privinţa condiţiilor de detenţie în cauzele Ostrovar v. Moldova (nr. 35207/03, 13 septembrie 2005), Şarban v. Moldova (nr. 3456/05, 4 octombrie 2005) şi Holomiov v. Moldova (nr. 30649/05, 7 noiembrie 2006), în care reclamanţii au fost deţinuţi în aceleaşi centre de detenţie. 49. La 27 iunie 2007, Judecătoria Centru a respins acţiunea reclamantului, susţinând poziţia Guvernului şi constatând că condiţiile de detenţie în ambele cazuri au fost acceptabile. Instanţa a acceptat câteva argumente ale reclamantului, precum că fereastra în celulă a fost fără sticlă timp de câteva zile, că o persoană bolnavă de scabie a fost plasată în celula sa o dată, că în celulă nu existau cuverturi sau saltele şi că în unul din centrele de detenţie nu exista canalizare. Totuşi, instanţa a considerat că aceste deficienţe nu erau suficiente pentru a admite acţiunea reclamantului, deoarece reclamantul nu a fost nevoit să împartă acelaşi pat cu deţinutul bolnav, cel din urmă primise tratament timp de cinci zile, iar în timpul plasării acestuia în celulă el nu mai era contagios. Mai mult, fereastra în celulă a fost reparată după doar patru zile şi, în orice caz, temperaturile la sfârşitul lunii septembrie erau, de obicei, moderate. În plus, deţinuţilor li se permitea să-şi aducă propriile cuverturi şi saltele. În ceea ce priveşte pretenţia formulată în temeiul articolului 5 al Convenţiei, instanţa a constatat că în legislaţia Republicii Moldova nu existau remedii civile împotriva pretinselor încălcări. Această hotărâre a fost menţinută de Curtea de Apel Chişinău la 3 octombrie 2007 şi de Curtea Supremă de Justiţie la 7 mai 2008. 50.  La 18 mai 2008, reclamantul a înaintat o altă cerere de chemare în judecată la Judecătoria Rîşcani, solicitând din nou plata compensaţiilor pentru pretinsa sa detenţie ilegală în perioada august - noiembrie 2005. Se pare că această acţiune încă nu a fost examinată. II. MATERIALE NON-CONVENŢIONALE RELEVANTE 51. Constatările relevante ale Comitetului European pentru prevenirea torturii şi tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante (CPT, traducere neoficială), sunt următoarele: Vizita efectuată în Republica Moldova între 10 şi 22 iunie 2001: „B. Instituţiile vizitate ... – IDP-ul Comisariatului General de Poliţie din Chişinău (vizita ulterioară) ... b. izolatoarele de detenţie provizorie (IDP-urile) 53. În raportul său cu privire la vizita efectuată în anul 1998 (paragraful 56), CPT a fost nevoit să conchidă că condiţiile materiale de detenţie în izolatoarele de detenţie provizorie (IDP) vizitate constituiau, în multe privinţe, tratament inuman şi degradant şi, în plus, prezentau un risc semnificativ pentru sănătatea persoanelor deţinute. Deşi a recunoscut că nu este posibil de a transforma situaţia curentă din aceste instituţii peste noapte, CPT a recomandat un anumit număr de măsuri de îmbunătăţire imediate pentru a garanta condiţii de detenţie elementare, care să respecte cerinţele fundamentale ale vieţii şi demnităţii umane. 54. Din păcate, în timpul vizitei din anul 2001, delegaţia n-a găsit nicio urmă de astfel de măsuri de îmbunătăţire, dimpotrivă, ea a constatat doar contrariul. ...  55. Poate fi doar regretat faptul că în eforturile lor de renovare a acestor clădiri – care în situaţia economică actuală merită laude – autorităţile moldoveneşti nu au acordat nicio atenţie recomandărilor CPT. De fapt, această stare de lucruri sugerează mult că, lăsând la o parte consideraţiunile economice, condiţiile materiale de detenţie în secţiile de poliţie rămân influenţate de un concept referitor la privaţiunea de libertate care a fost depăşit.  56. În ceea ce priveşte IDP-urile de pe teritoriul Republicii Moldova care au fost vizitate, delegaţia a făcut constatări aproximativ similare, cu mici excepţii, cu privire la condiţiile materiale dezastruoase şi insalubre. Pentru a evita o descriere detaliată, a se vedea, pentru mai multe informaţii paragrafele 53-55 ale raportului întocmit în urma vizitei din 1998. La IDP-ul din Chişinău aceste condiţii erau agravate de o supraaglomerare severă. La momentul vizitei, 248 de deţinuţi se aflau într-un bloc cu o capacitate de 80 de locuri şi, astfel, 9 persoane trebuiau să se înghesuie într-o celulă de 7 m², în timp ce de la 11 până la 14 persoane trebuiau să stea în celule cu o suprafaţă de la 10 până la 15 m². 57. În IDP-urile vizitate delegaţia a primit numeroase plângeri cu privire la cantitatea de hrană. Aceasta includea, în principiu: o cană cu ceai fără zahăr şi o felie de pâine dimineaţa, terci din cereale la amiază şi o cană cu apă caldă seara. În unele locuri mâncarea era distribuită doar o dată pe zi şi era constituită dintr-o supă şi o felie de pâine. ... Cu privire la accesul la veceu la momentul dorit, CPT doreşte să sublinieze că el consideră că practica potrivit căreia deţinuţii îşi satisfac necesităţile fiziologice folosind vase în prezenţa unei sau a câtorva persoane, într-un spaţiu atât de limitat precum sunt celulele din IDP, care servesc şi ca spaţiu în care ei locuiesc, este în sine degradantă, nu numai pentru individul în cauză, ci şi pentru cei care sunt forţaţi să fie martori la ceea ce se întâmplă. Prin urmare, CPT recomandă ca personalului de supraveghere să-i fie date instrucţiuni clare că deţinuţii, care sunt plasaţi în celule fără veceu, trebuie – dacă ei cer acest lucru - să fie scoşi din celula lor fără întârziere în timpul zilei pentru a se duce la veceu. 59. De asemenea, CPT recomandă să fie întreprinşi paşi pentru: - a reduce supraaglomerarea în IDP-ul din Chişinău pe cât de rapid posibil şi a se conforma nivelului de ocupare oficial; - a aproviziona persoanele deţinute cu saltele şi cearşafuri curate; - a permite persoanelor deţinute în toate IDP-urile să primească colete de la începutul perioadei lor de detenţie şi să aibă acces la materiale de citit. În contextul anumitor observaţii făcute, în special în IDP-ul Comisariatului General de Poliţie din Chişinău, CPT, de asemenea, reiterează recomandarea sa cu privire la respectarea strictă, în toate circumstanţele, a regulilor care reglementează separarea adulţilor şi a minorilor.” Vizita efectuată în Republica Moldova între 20 şi 30 septembrie 2004: „4. Condiţiile de detenţie. a. Instituţiile Ministerului Afacerilor Interne 41. Începând cu anul 1998, când a vizitat pentru prima dată Republica Moldova, CPT are îngrijorări serioase în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie în instituţiile Ministerului Afacerilor Interne. CPT notează că 32 din cele 39 de IDP-uri au fost supuse unei reparaţii „cosmetice” şi că 30 au fost echipate cu spaţii pentru plimbări zilnice. Totuşi, vizita din anul 2004 nu a permis înlăturarea îngrijorării exprimate de Comitet. De fapt, cele mai multe recomandări făcute nu au fost implementate. 42. Fie că se face referire la secţiile de poliţie, fie la IDP-urile vizitate, condiţiile materiale sunt, în mod constant, subiect al aceleiaşi critici ca şi în trecut. Celulele de detenţie nu aveau acces la lumina zilei sau aveau un acces foarte limitat; lumina artificială – cu rare excepţii – era mediocră. Nicăieri persoanele care erau obligate să petreacă noaptea în detenţie nu primeau saltele sau cearşafuri, chiar şi cele deţinute pentru perioade mai lungi. Acele persoane care aveau astfel de lucruri puteau să le obţină doar de la rudele lor... 45. În ceea ce priveşte hrana ... în IDP-uri facilităţile erau la fel ca şi cele care au fost criticate în anul 2001 (a se vedea paragraful 57 al raportului cu privire la acea vizită): în general, trei porţii modeste de hrană pe zi, care includeau ceai şi o felie de pâine dimineaţa, o farfurie de cereale la prânz şi ceai sau apă caldă seara. Uneori era servită doar o porţie de hrană pe zi. Din fericire, regulile cu privire la primirea coletelor au devenit mai permisive, ceea ce permitea deţinuţilor care aveau rude în afara penitenciarului să îmbunătăţească uşor acele porţii zilnice mici. 47. În concluzie, condiţiile materiale rămân a fi problematice în secţiile de poliţie; ele rămân a fi dezastruoase în IDP-uri, continuând în multe privinţe să constituie, pentru deţinuţi, tratament inuman şi degradant.” Vizita efectuată în Republica Moldova între 14 şi 24 septembrie 2007: „II. Instituţii ale Ministerului Afacerilor Interne În ceea ce priveşte condiţiile de detenţie în secţiile de poliţie, se pare că acesta este domeniul în care s-a obţinut cel mai mic progres. Nu este necesar de a enumera aici în detaliu toate omisiunile observate de către delegaţie, care sunt mai mult sau mai puţin aceleaşi ca şi cele observate în timpul vizitelor trecute (omisiuni pe care Ministerul Afacerilor Interne le cunoaşte). ... În continuare, numeroase persoane sunt deţinute peste noapte în secţii de poliţie, în celule care nu trebuie folosite pentru a deţine persoane mai mult de câteva ore. Este deosebit de important de a remedia aceste probleme, în special prin plasarea persoanelor acuzate sub supravegherea instituţiilor Ministerului Justiţiei şi prin construcţia unor penitenciare noi care să corespundă standardelor CPT şi normelor prevăzute de legislaţia Republicii Moldova.” 52.  Articolul 25 al Constituţiei Republicii Moldova, în partea sa relevantă, prevede următoarele: „(4) Arestarea se face în temeiul unui mandat, emis de judecător, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Asupra legalităţii mandatului se poate depune recurs, în condiţiile legii, în instanţa judecătorească ierarhic superioară. Termenul arestării poate fi prelungit numai de către judecător sau de către instanţa judecătorească, în condiţiile legii, cel mult pînă la 12 luni.” 53. Partea relevantă a Codului de procedură penală este următoarea: Articolul 308 „(2) Demersul cu privire la aplicarea măsurii arestării preventive... se examinează fără întârziere de către judecătorul de instrucţie... la locul efectuării urmăririi penale sau la locul reţinerii persoanei, precum şi a reprezentantului legal al acestuia. ... (5) Adresarea repetată cu demers privind aplicarea măsurii arestării preventive ... în privinţa aceleiaşi persoane în aceeaşi cauză, după respingerea demersului precedent, se admite numai dacă apar circumstanţe noi ce servesc temei pentru aplicarea faţă de învinuit a măsurii de arestare preventivă ... .” 54.  Prevederile relevante ale Codului civil, în vigoare în perioada relevantă, sunt următoarele: Articolul 74 „Termenul general pentru apărarea printr-o acţiune a drepturilor încălcate ale unei persoane (prescripţia) este de trei ani, iar în litigiile dintre organizaţiile de stat, colhozuri şi alte organizaţii cooperatiste şi celelalte organizaţii obşteşti – de un an.” Articolul 78 „Instanţa judecătorească competentă ... aplică prescripţia independent de cererea părţilor.” Articolul 83 „Împlinirea termenului de prescripţie înainte de intentarea acţiunii constituie un temei pentru respingerea acţiunii. Dacă instanţa judecătorească competentă ... constată că este întemeiat motivul, pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, dreptul încălcat va fi apărat.” Articolul 86 „Prescripţia nu se aplică: ... 2) cererilor organizaţiilor de stat privitoare la restituirea bunurilor de stat, care se află în posesiunea nelegitimă a ... celorlalte organizaţii ... sau a cetăţenilor;”. 55.  Prevederile relevante ale noului Cod civil, în vigoare din 12 iunie 2003, sunt următoarele: Articolul 6. Acţiunea în timp a legii civile „(1) Legea civilă nu are caracter retroactiv. Ea nu modifică şi nici nu suprimă condiţiile de constituire a unei situaţii juridice constituite anterior, nici condiţiile de stingere a unei situaţii juridice stinse anterior. De asemenea, legea nouă nu modifică şi nu desfiinţează efectele deja produse ale unei situaţii juridice stinse sau în curs de realizare.” 56. Într-o decizie din 20 aprilie 2005 (cauza nr. 2ra-563/05), Curtea Supremă de Justiţie a respins argumentele reclamantului bazate pe prevederile noului Cod civil, pe motiv că faptele cauzei au avut loc în perioada anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil şi, prin urmare, că erau aplicabile prevederile vechiului Cod civil. ÎN DREPT 57.  Primul reclamant a pretins, în temeiul articolului 3 al Convenţiei, că în timpul ambelor detenţii a fost deţinut în condiţii inumane şi degradante. Articolul 3 al Convenţiei prevede următoarele:  „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.”  58.  Primul reclamant a pretins, în temeiul articolului 5 § 1 al Convenţiei, că detenţia lui între 18 august şi 17 noiembrie 2005 a fost ilegală. Partea relevantă a articolului 5 al Convenţiei este următoarea: „1.  Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:  ... (c)  dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune ....„ 59.  De asemenea, el a pretins, în temeiul articolului 5 § 3 al Convenţiei, că instanţele de judecată nu au adus motive relevante şi suficiente pentru detenţia lui între 22 iulie şi 18 august 2005. Partea relevantă a articolului 5 § 3 este următoarea: „Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, ... are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.” 60.  De asemenea, primul reclamant a susţinut că, din cauza examinării îndelungate a cererilor lui habeas corpus în timpul detenţiei din 2005, statul pârât a încălcat articolul 5 § 4 al Convenţiei, care prevede următoarele: „4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.” 61. Reclamanţii s-au plâns că procedurile privind anularea contractului de arendare a 5.63 hectare de teren şi a contractului de vânzare-cumpărare a 14.63 hectare de teren au fost inechitabile. De asemenea, ei s-au plâns că accesul lor la instanţă a fost limitat, contrar articolului 6 § 1 al Convenţiei, care, în partea sa relevantă, prevede următoarele: „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ... .” 62.  Reclamanţii au mai pretins că dreptul lor garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie a fost încălcat ca urmare a anulării contractelor de arendă şi de vânzare-cumpărare a terenurilor. Articolul 1 al Protocolului nr.1 la Convenţie prevede următoarele: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.” 63.  Reclamanţii au pretins, în temeiul articolului 13 al Convenţiei, că ei nu au avut un recurs efectiv în ceea ce priveşte pretinsa violare a articolelor 3, 5, 6 şi 1 ale Protocolului nr. 1 la Convenţie. Articolul 13 prevede următoarele: „Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.” 64.  Reclamanţii s-au mai plâns, în temeiul articolului 14 al Convenţiei combinat cu articolul 6, că ei au fost supuşi discriminării pe motiv că dreptul naţional scutea autorităţile statului de obligaţia de a respecta termenele de prescripţie pentru intentarea acţiunilor în interesul statului, impunând, în acelaşi timp, o asemenea cerinţă acţiunilor civile intentate de persoanele fizice împotriva statului. Ei s-au bazat pe articolul 14 al Convenţiei, care prevede: „Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.” I. ADMISIBILITATEA CAUZEI 65. Guvernul a susţinut că primul reclamant nu a epuizat căile de recurs interne disponibile lui în ceea ce priveşte pretenţia sa formulată în temeiul articolului 3 al Convenţiei, deoarece, înainte de a depune cererea la Curte, el nu a formulat pretenţia sa în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale. Alternativ, Guvernul a susţinut că el şi-a pierdut calitatea de victimă după ce, la 27 iunie 2007, Judecătoria Centru a examinat pretenţia sa cu privire la compensaţii. În final, Guvernul a susţinut că primul reclamant nu a epuizat nici căile de recurs interne în privinţa pretenţiei sale formulată în temeiul articolului 5. În particular, el a depus o cerere de chemare în judecată la 18 mai 2008, pretinzând compensaţii pentru pretinsa încălcare a drepturilor sale garantate de articolul 5 al Convenţiei, iar această procedură este actualmente pendinte. 66. Primul reclamant nu a fost de acord şi, bazându-se pe hotărârea Holomiov (citată mai sus), a afirmat că legislaţia Republicii Moldova nu prevedea recursuri efective care ar sista condiţiile proaste de detenţie. În ceea ce priveşte statutul său de victimă, el a declarat că, deoarece instanţele judecătoreşti naţionale au respins la 27 iunie 2007 acţiunea lui, el continuă să fie victimă. 67. Curtea notează că în hotărârea Malai v. Moldova (nr. 7101/06, §§ 45-46, 13 noiembrie 2008), ea a constatat o violare a articolului 13 al Convenţiei din cauza lipsei unui recurs efectiv în Republica Moldova în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie inumane şi degradante. Hotărârea Judecătoriei Centru din 27 iunie 2007 confirmă că constatarea Curţii a fost corectă. Prin urmare, pretenţia primului reclamant formulată în temeiul articolului 3 al Convenţiei nu poate fi respinsă din motiv de neepuizare a căilor de recurs interne şi lipsei statutului de victimă. 68. În ceea ce priveşte obiecţia Guvernului precum că primul reclamant nu a epuizat căile de recurs interne în privinţa pretenţiei sale formulate în temeiul articolului 5 al Convenţiei, Curtea notează că Judecătoria Centru a constatat în hotărârea sa din 27 iunie 2007 că în legislaţia Republicii Moldova nu există recursuri civile în privinţa unei asemenea pretenţii şi că hotărârea acesteia a fost confirmată de Curtea Supremă de Justiţie. Faptul că reclamantul a depus la instanţele judecătoreşti naţionale, în mod repetat, o acţiune similară nu afectează decizia Curţii. Prin urmare, această obiecţie este, de asemenea, respinsă. 69. Primul reclamant a pretins, în temeiul articolului 13 al Convenţiei combinat cu articolul 5 al Convenţiei, că în Republica Moldova nu există recursuri efective pentru a contesta ilegalitatea detenţiei sale şi a asigura eliberarea sa. Totuşi, Curtea notează că, în temeiul legislaţiei Republicii Moldova, reclamantul avea dreptul să înainteze cereri habeas corpus, ceea ce el a şi făcut. Astfel, Curtea conchide că această pretenţie este vădit nefondată şi, prin urmare, inadmisibilă în sensul articolului 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei. 70. Curtea consideră că cererea, cu excepţia pretenţiei la care s-a făcut referire în paragraful 69, ridică chestiuni de fapt şi de drept, care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului şi că niciun alt temei pentru declararea ei inadmisibilă nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară cererea parţial admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestei cereri. II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI    71. În privinţa primei detenţii a reclamantului la Comisariatul General de Poliţie, Guvernul a susţinut că acesta a fost deţinut în patru celule diferite, cu suprafeţele între şapte şi treisprezece metri pătraţi, în care erau deţinute permanent între trei şi patru persoane. Fiecare celulă avea o fereastră prin care pătrundea lumina naturală. Deţinuţii erau dezinfectaţi o dată la şapte zile. Fiecare celulă avea grup sanitar cu apă curgătoare, iar deţinuţii erau aprovizionaţi cu bunuri de igienă personală. Reclamantului i-a fost acordată asistenţa medicală de fiecare dată când a solicitat-o. Hrana era potrivită şi era adusă reclamantului în conformitate cu normele existente. Potrivit Guvernului, rapoartele CPT pe care s-a bazat reclamantul nu mai erau actuale pentru că între anul 2004, când a fost adoptat ultimul raport CPT, şi anul 2005 situaţia s-a îmbunătăţit. În orice caz, detenţia reclamantului a fost prea scurtă pentru a atinge nivelul minim de severitate cerut de articolul 3 al Convenţiei. 72. În ceea ce priveşte cea de-a doua detenţie a reclamantului, Guvernul a declarat că în Penitenciarul nr. 13 toate celulele aveau paturi, veceurile erau separate de restul celulelor prin pereţi, existau ferestre prin care pătrundea lumina naturală, iar administraţia efectua dezinfectarea în mod regulat. În ceea ce priveşte hrana, în Izolatorul de Detenţie Provizorie din Străşeni aceasta corespundea normelor. În acel comisariat de poliţie reclamantul a fost deţinut într-o celulă cu suprafaţa de 7.8 metri pătraţi, cu lumină artificială. Reclamantul avea o saltea şi cuvertură aduse de rudele sale, pentru că el a refuzat să le folosească pe cele din izolator. 73. Primul reclamant a declarat că lumina naturală din celulele Comisariatului General de Poliţie era insuficientă, deoarece ferestrele aveau sticlă organică. Sistemul de ventilaţie era ineficient deoarece era vechi. El doar producea zgomot şi mişca aerul dintr-o celulă în alta; acesta era periodic deconectat de către gardieni. Deţinuţii fumau în celulă iar reclamantul avea dureri de cap constante şi a contractat o boală respiratorie. Celula avea veceu fără apă curgătoare. Aceasta era separată de restul camerei de un perete de cincizeci de centimetri. În toată celula era un miros foarte urât. Reclamantul a calificat drept falsă descrierea de către Guvern a condiţiilor de detenţie din această instituţie. 74. În ceea ce priveşte cea de-a doua detenţie, primul reclamant a anexat la documentele sale copii ale declaraţiilor deţinuţilor cu care a împărţit celula. Declaraţiile erau datate din octombrie 2006. Potrivit lor, celula nr. 117 era situată la parter şi era foarte umedă şi rece, deoarece fereastra nu avea sticlă. Toate persoanele aflate în celulă aveau probleme de sănătate din cauza condiţiilor de detenţie, însă nu le-a fost acordată vreo asistenţă medicală. Ei au solicitat de câteva ori administraţiei să instaleze o fereastră, însă fără vreun rezultat. Şobolani mari intrau pe fereastră şi le contaminau mâncarea şi îmbrăcămintea. Celula era infestată de insecte care muşcau deţinuţii în timpul nopţii. Deţinuţii au solicitat administraţiei să dezinfecteze celula, însă nu a fost întreprinsă vreo acţiune. 75. La Comisariatul de Poliţie Străşeni celula nu avea fereastră. În loc de veceu, în celulă era o găleată şi administraţia o dezinfecta cu clor. Mirosul puternic de clor a provocat de mai multe ori reclamantului pierderea cunoştinţei. Paturile de lemn nu aveau saltele şi reclamantul era nevoit să-şi folosească hainele drept aşternut. Administraţia nu i-a permis să primească aşternuturi de la rude. 76. Curtea reaminteşte că principiile generale cu privire la condiţiile de detenţie au fost stabilite în hotărârea Ostrovar (citată mai sus, §§ 76-79). 77. În ceea ce priveşte detenţia reclamantului în instituţiile de detenţie ale Ministerului Afacerilor Interne, Curtea notează că primele declaraţii ale reclamantului corespund constatărilor făcute de CPT în rapoartele acestuia privind instituţiile de detenţie din subordinea Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova. Constatările CPT oferă cel puţin într-o anumită măsură o bază temeinică pentru evaluarea condiţiilor în care a fost deţinut reclamantul (a se vedea, pentru un alt exemplu când Curtea a luat în consideraţie rapoartele CPT, Kehayov v. Bulgaria, nr. 41035/98, § 66, 18 ianuarie 2005). Guvernul a negat cele mai multe acuzaţii, susţinând că rapoartele CPT nu erau actuale. Totuşi, el nu a prezentat vreo probă în susţinerea declaraţiilor sale cu privire la pretinsele îmbunătăţiri (a se compara cu Ostrovar, citată mai sus, § 80). Mai mult, Curtea ia notă de constatările instanţelor judecătoreşti naţionale (a se vedea paragraful 49 de mai sus) privind lipsa sticlei în fereastra celulei, plasarea unui deţinut aflat în convalescenţă după o boală dermatologică contagioasă în aceeaşi celulă cu reclamantul şi lipsa condiţiilor sanitare şi a aşternutului. 78. În ceea ce priveşte condiţiile de detenţie în Penitenciarul nr.13, în perioada între lunile septembrie şi noiembrie 2006, Curtea reaminteşte că în hotărârea Ţurcan v. Moldova (nr. 10809/06, §§ 35-39, 27 noiembrie 2007), ea a constatat o violare a articolului 3 al Convenţiei în privinţa condiţiilor proaste de detenţie ale reclamantului în aceeaşi instituţie de detenţie în perioada între lunile februarie şi septembrie 2006. 79. În astfel de circumstanţe, Curtea consideră că suferinţa îndurată de reclamant pe parcursul ambelor perioade de detenţie din anii 2005 şi 2006 a depăşit nivelul inevitabil inerent detenţiei şi a atins un nivel de severitate contrar articolului 3 al Convenţiei. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei.  III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 § 3 AL CONVENŢIEI 80. Primul reclamant a susţinut că instanţa de judecată care a eliberat mandatul de arest la 21 decembrie 2004 nu s-a bazat pe motive relevante şi suficiente. 81. Guvernul a susţinut că mandatul de arest a fost eliberat de un judecător de instrucţie, care a acţionat în limitele competenţei sale şi s-a bazat pe complexitatea cauzei şi pe riscul ca reclamantul să exercite presiuni asupra urmăririi penale sau să se eschiveze. Potrivit Guvernului, nu a avut loc o violare a articolului 5 § 3 al Convenţiei. 82. Curtea face referire la principiile generale stabilite în jurisprudenţa sa cu privire la articolul 5 § 3 al Convenţiei în ceea ce priveşte, în special, necesitatea aducerii motivelor relevante şi suficiente pentru lipsirea unei persoane de libertate (a se vedea, printre altele, Castraveţ v. Moldova, nr. 23393/05, §§ 29-33, 13 martie 2007, şi Şarban, citată mai sus, §§ 95-99). 83.  În această cauză, instanţele judecătoreşti naţionale, atunci când au dispus arestarea primului reclamant, au citat părţi ale legislaţiei relevante, fără a arăta motivele pentru care ele au considerat întemeiate acuzaţiile că reclamantul putea să se eschiveze sau să împiedice desfăşurarea urmăririi penale. Prin urmare, circumstanţele din această cauză sunt similare celor din cauzele Becciev v. Moldova (nr. 9190/03, §§ 61-62, 4 octombrie 2005) şi Şarban (citată mai sus, §§ 100-101), în care această Curte a constatat violări ale articolului 5 § 3 al Convenţiei din cauza motivelor insuficiente aduse de instanţele judecătoreşti pentru arestarea reclamanţilor. Deoarece Guvernul nu a prezentat motive pentru a distinge această cauză de cauzele de mai sus, Curtea consideră că în această cauză ar trebui luată aceeaşi abordare. 84. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că motivele pe care s-a bazat Judecătoria Centru în încheierile sale cu privire la arestarea preventivă a primului reclamant nu au fost „relevante şi suficiente”. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 5 § 3 al Convenţiei în această parte.  IV. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 § 1 AL CONVENŢIEI 85. Primul reclamant a susţinut că detenţia sa după 18 august 2005, când Judecătoria Centru a dispus eliberarea sa, a fost ilegală, în sensul articolului 5 § 1 al Convenţiei, şi că judecătorul care a eliberat mandatul de arest la 22 august 2005 nu avea competenţă teritorială de a proceda astfel. 86. Guvernul a susţinut în descrierea faptelor făcută de el că detenţia primului reclamant după 19 august 2005 a fost autorizată în cadrul unui alt proces penal, fără însă a explica care este acel proces penal. El nu a făcut niciun comentariu în privinţa pretenţiei formulate în temeiul articolului 5 § 1 al Convenţiei şi doar a reiterat că exista o altă cauză penală pe rolul unei instanţe judecătoreşti naţionale în care reclamantul a formulat o pretenţie similară. 87.  Curtea reiterează că expresiile „legal” şi „ potrivit căilor legale” din articolul 5 § 1 se referă, în esenţă, la legislaţia naţională şi la obligaţia statului de a se conforma reglementărilor materiale şi procedurale ale acesteia. Este de competenţa, în primul rând, a autorităţilor naţionale, mai cu seamă a instanţelor judecătoreşti, să interpreteze şi să aplice legislaţia naţională. Totuşi, deoarece potrivit articolului 5 § 1 al Convenţiei nerespectarea legislaţiei naţionale duce la violarea Convenţiei, Curtea poate şi ar trebui să exercite anumite competenţe pentru a stabili dacă această legislaţie a fost respectată (a se vedea Öcalan v. Turkey [GC], nr. 46221/99, § 84, ECHR 2005-IV). 88. Curtea notează că încheierea din 18 august 2005 privind eliberarea reclamantului din detenţie nu a fost contestată de către procuror şi, prin urmare, era în vigoare. În loc să se conformeze acesteia, procurorul a încercat să o ocolească prin depunerea demersului la o altă instanţă judecătorească şi prin invocarea unui episod al pretinsei infracţiuni comise de către reclamant drept o infracţiune separată. Acea instanţă a dispus prelungirea mandatului de arest a reclamantului fără a aduce motive noi pentru detenţie. Mai mult, după 29 august 2005 reclamantul s-a aflat în detenţie fără un mandat de arest, contrar articolului 25 al Constituţiei (a se vedea Ursu v. Moldova, nr. 381/05, §§ 25-28, 27 noiembrie 2007). Din cele menţionate mai sus rezultă că detenţia primului reclamant după 18 august 2005 a fost ilegală şi că, prin urmare, a avut loc o violare a articolului 5 § 1 al Convenţiei.  V.  PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI 89. Reclamanţii au susţinut că procedurile judiciare nu au fost echitabile, deoarece instanţele judecătoreşti nu erau independente, fiindcă celui de-al patrulea reclamant nu i s-a asigurat prezenţa la şedinţa din 17 noiembrie 2005 de la Curtea de Apel Economică, deoarece instanţele au admis acţiunea Procurorului General deşi aceasta era prescrisă şi deoarece accesul la justiţie le-a fost blocat ca rezultat al neexaminării de către instanţele de judecată a acţiunii lor reconvenţionale din motivul neachitării taxei de stat. 90. Guvernul a susţinut că, potrivit articolului 217 alin. 1 al noului Cod civil, nulitatea absolută a unui act poate fi invocată de orice persoană fără vreo limitare în timp. Potrivit acestuia, nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare şi arendă constituia un temei esenţial pentru admiterea acţiunii Procurorului General, iar admiterea acestor acţiuni judiciare după expirarea termenului general de prescripţie nu a încălcat principiul echităţii garantat de articolul 6 al Convenţiei. De asemenea, Guvernul a susţinut că al patrulea reclamant a fost citat la adresa lui oficială şi că instanţa de judecată nu era obligată să trimită citaţia la o altă adresă. 91. Curtea notează că, admiţând cererile de chemare în judecată ale Procurorului General privind anularea vânzării-cumpărării şi arendării terenurilor, instanţele judecătoreşti naţionale au respins toate argumentele reclamanţilor şi au admis în întregime pretenţiile procurorului. Una dintre cele mai importante obiecţii invocate de către reclamanţi, cea privind termenul de prescripţie, nu a fost luată în consideraţie în cadrul procedurilor ce vizau anularea contractului de arendă. Doar a doua instanţă, în cadrul procedurilor privind anularea contractului de vânzare-cumpărare, s-a referit pe scurt la obiecţia dată şi a respins-o pe motiv că acţiunile în interesul statului erau imprescriptibile. 92. Curtea observă că a examinat deja o chestiune similară în hotărârea Dacia S.R.L. v. Moldova (nr.3052/04, 18 martie 2008), în care privatizarea hotelului a fost contestată cu succes de către Procuratura Generală după mai mult de patru ani şi după expirarea termenului general de prescripţie prevăzut de lege. În acea cauză, Curtea a făcut următoarele constatări: „75. Curtea consideră că, la îndeplinirea acţiunilor procedurale, respectarea cerinţelor cu privire la admisibilitate constituie un aspect important al dreptului la un proces echitabil. Rolul jucat de termenele de prescripţie este de o importanţă majoră atunci când este interpretat Preambulul Convenţiei, care, în partea sa relevantă, declară preeminenţa dreptului o parte a moştenirii comune a Statelor Contractante (a se vedea Brumărescu v. Romania, [GC], nr. 28342/95, § 61, ECHR 1999-VII şi Roşca v. Moldova, nr. 6267/02, § 24, 22 martie 2005). 76. Curtea nu pune la îndoială competenţa legislatorului de a stabili diferite termene de prescripţie pentru diferite tipuri de litigii. Totuşi, în această cauză nu au fost aduse motive pentru a scuti organizaţiile de stat, atunci când cer restituirea proprietăţii de stat, de obligaţia de a respecta termenele de prescripţie stabilite, care ar bloca examinarea unor astfel de pretenţii înaintate de către orice persoană sau companie privată. Acest lucru are potenţialul de a interveni în numeroase raporturi juridice, care se bazează pe o situaţie deja stabilită şi acordă statului un avantaj discriminatoriu fără motive convingătoare. Prin urmare, Curtea constată că articolul 86 alin. 2 al vechiului Cod civil ... care scutea entităţile statale de obligaţia de a respecta termenul general de prescripţie era, în sine, contrar articolului 6 al Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Platakou v. Greece, nr. 38460/97, § 48, ECHR 2001‑I). 77. In fine, instanţele judecătoreşti naţionale i-au permis Procurorului General, care a acţionat în numele Cancelariei de Stat, să intenteze acţiunea sa împotriva întreprinderii reclamante, deşi termenul general de prescripţie a expirat. Instanţele judecătoreşti naţionale au examinat litigiul, care a avut ca rezultat pierderea de către întreprinderea reclamantă a hotelului său. Mai mult, Curtea consideră că înrăutăţirea unei situaţii juridice, care a devenit irevocabilă d cauza aplicării termenului de prescripţie sau care – după cum este în această cauză – ar fi trebuit să devină irevocabilă dacă termenul de prescripţie s-ar fi aplicat fără discriminare în favoarea statului, este incompatibilă cu principiul securităţii raporturilor juridice (a se vedea, mutatis mutandis, Popov v. Moldova (no. 2), nr. 19960/04, § 53, 6 decembrie 2005).” 93. Situaţia în această cauză pare a fi identică; acţiunile Procurorului General au fost înaintate aproximativ peste un an şi jumătate după expirarea termenului general de prescripţie de trei ani. Guvernul s-a bazat pe prevederile noului Cod civil, argumentând că, potrivit acestora, nu există vreun termen de prescripţie pentru a contesta în instanţă actele afectate de nulitate absolută. Totuşi, Curtea notează că, potrivit articolului 6 al noului Cod civil şi jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie, prevederile noului Cod civil, care a intrat în vigoare la 12 iunie 2003, nu erau aplicabile contractelor încheiate în mai 2001 (a se vedea paragrafele 55 şi 56 de mai sus). Mai mult, noţiunea de nulitate absolută a contractului a fost pentru prima dată introdusă în Codul civil al Republicii Moldovei odată cu noul Cod civil, iar Curtea Supremă de Justiţie a făcut expres referire la vechiul Cod civil, în special la articolul 86, potrivit căruia nu există niciun termen de prescripţie pentru stat la revendicarea proprietăţii sale (a se vedea paragraful 43 de mai sus). 94. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că, în urma admiterii, cu încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice, acţiunilor Procurorului General cu privire la anularea contractelor de vânzare-cumpărare şi arendă, a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei. 95.  Curtea consideră, în lumina constatărilor de mai sus, că nu este necesar de a examina separat restul pretenţiilor formulate de către reclamanţi în temeiul articolului 6 al Convenţiei. VI. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE 96. Reclamanţii s-au plâns că hotărârile prin care au fost admise acţiunile Procurorului General privind anularea contractelor de arendă şi vânzare-cumpărare a terenurilor au avut drept efect încălcarea dreptului lor de proprietate garantat de articolul 1 al Protocolului nr.1 la Convenţie. Guvernul a contestat afirmaţia reclamanţilor şi a susţinut că aceştia nu au avut un „bun”, în sensul articolului 1 al Protocolului nr.1 la Convenţie. În special, ei erau simpli arendaşi, şi nu proprietari ai celor 5.63 ha de teren, în timp ce celălalt teren a fost obţinut în mod ilegal. 97.  Curtea consideră că reclamanţii au avut un „bun”, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. În ceea ce priveşte terenul arendat, contractul de arendă era valabil până în anul 2011 (a se vedea, mutatis mutandis, Stretch v. the United Kingdom, nr. 44277/98, 24 iunie 2003). În ceea ce priveşte celălalt teren, reclamanţii aveau un titlu valabil asupra acestuia până când instanţele judecătoreşti naţionale l-au anulat. Curtea a constatat în paragraful 92 de mai sus că admiterea acţiunii Procurorului General, după expirarea termenului general de prescripţie şi în lipsa unor motive convingătoare, era incompatibilă cu principiul securităţii raporturilor juridice şi, procedând astfel, a făcut o paralelă cu cauzele privind casarea unor hotărâri judecătoreşti irevocabile. În asemenea circumstanţe, Curtea nu poate decât să constate că admiterea acţiunilor Procurorului General a constituit o ingerinţă nejustificată în dreptul de proprietate al reclamanţilor, deoarece nu a fost asigurat un echilibru just, iar reclamanţii au fost constrânşi să poarte şi continuă să poarte o povară individuală şi excesivă (a se vedea, mutatis mutandis, Brumărescu v. România [GC], nr. 28342/95, §§ 75-80, ECHR 1999-VII). La fel ca şi în cauza Dacia, instanţele judecătoreşti naţionale nu au oferit vreo justificare pentru o astfel de ingerinţă. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. VII. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 13 COMBINAT CU ARTICOLELE 3, 6 ALE CONVENŢIEI ŞI ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE ŞI A ARTICOLULUI 14 COMBINAT CU ARTICOLUL 6 AL CONVENŢIEI 98. Curtea reiterează că în hotărârea Malai v. Moldova (citată mai sus, §§ 45‑46), ea a constatat o violare a articolului 13 al Convenţiei din cauza că în Republica Moldova nu existau recursuri efective împotriva condiţiilor de detenţie inumane şi degradante. Deoarece Curţii nu i-au fost prezentate dovezi că de atunci în Republica Moldova au apărut recursuri noi şi efective, ea nu poate decât să confirme constatările sale. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 13 al Convenţiei combinat cu articolul 3 al Convenţiei în privinţa primului reclamant. 99. În ceea ce priveşte pretinsa violare a articolului 13 combinat cu articolul 6 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr.1 la Convenţie, precum şi pretinsa violare a articolului 14 combinat cu articolul 6 al Convenţiei, având în vedere constatările sale de mai sus, Curtea consideră că nu este necesar de a examina aceste pretenţii ale reclamanţilor separat. VIII. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI 100. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele: „Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.” A. Prejudiciul material 101. Reclamanţii au pretins EUR 5,212,292.06 pentru compensarea valorii proprietăţii lor, creditelor neplătite, penalităţilor stabilite de instanţele de judecată pentru impozitele neplătite şi pentru venitului ratat. 102. Guvernul a susţinut, inter alia, că pretenţia reclamanţilor era nejustificată şi a cerut Curţii să o respingă. 103. Curtea consideră că chestiunea cu privire la aplicarea articolului 41 în privinţa prejudiciului material nu este gata pentru decizie. Prin urmare, această chestiune urmează a fi rezervată, iar procedura ulterioară urmează să fie stabilită luând în consideraţie posibilitatea ajungerii la un acord între Guvernul Republicii Moldova şi reclamanţi. B. Prejudiciul moral 104.  Primul şi al doilea reclamant au pretins fiecare câte EUR 100,000 cu titlu de prejudiciu moral. Al treilea reclamant a pretins EUR 80,000. Ei au susţinut că, după ce Guvernul le-a luat toate proprietăţile şi l-a plasat pe primul reclamant în detenţie, ei au fost supuşi unor suferinţe psihice deosebit de severe. 105.  Guvernul nu a fost de acord cu sumele pretinse de reclamanţi, susţinând că acestea erau excesive. Guvernul a solicitat Curţii să respingă pretenţiile reclamanţilor de satisfacţie echitabilă formulate cu titlu de prejudiciu moral. 106.  Luând în consideraţie constatările de mai sus, Curtea consideră că chestiunea cu privire la aplicarea articolului 41 în privinţa prejudiciului moral care rezultă din violarea articolului 6 § 1 al Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr.1 la Convenţie nu este gata pentru decizie în privinţa tuturor reclamanţilor. Prin urmare, această chestiune urmează a fi rezervată, iar procedura ulterioară urmează să fie stabilită luând în consideraţie posibilitatea ajungerii la un acord între Guvernul Republicii Moldova şi reclamanţi. În acelaşi timp, Curtea consideră că primului reclamant trebuia să-i fi fost cauzate suferinţe psihice deosebit de severe ca urmare a încălcării drepturilor sale garantate de articolele 3, 5 şi 13 ale Convenţiei. Făcând evaluarea sa în mod echitabil, Curtea îi acordă acestuia EUR 10,000. C.  Costuri şi cheltuieli  107.  Reclamanţii au mai pretins EUR 4,212.88 cu titlu de costuri şi cheltuieli. 108.  Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă şi a susţinut că aceasta era excesivă. 109.  Curtea acordă EUR 100 cu titlu de costuri şi cheltuieli şi consideră restul pretenţiei neîntemeiat. D. Dobânda de întârziere 110. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1.  Declară inadmisibilă pretenţia primului reclamant formulată în temeiul articolului 13 al Convenţiei combinat cu articolul 5 al Convenţiei, iar restul cererii admisibil;   2.  Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei în privinţa primului reclamant;   3.  Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 5 § 1 al Convenţiei în privinţa primului reclamant în ceea ce priveşte detenţia lui în perioada între 18 august şi 17 noiembrie 2005;   4.  Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 5 § 3 al Convenţiei în privinţa primului reclamant în ceea ce priveşte detenţia lui în perioada între 22 iulie şi 18 august 2005;   5.  Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei în privinţa tuturor celor patru reclamanţi ca urmare a admiterii acţiunilor Procurorului General privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare şi arendă a terenurilor;   6. Hotărăşte că nu este necesar de a examina celelalte pretenţii ale reclamanţilor formulate în temeiul articolului 6 al Convenţiei;   7.  Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 13 combinat cu articolul 3 al Convenţiei în privinţa primului reclamant;   8.  Hotărăşte că nu este necesar de a examina pretenţia reclamanţilor formulată în temeiul articolului 13 combinat cu articolul 6 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie;   9.  Hotărăşte că nu este necesar de a examina pretenţia reclamanţilor formulată în temeiul articolului 14 al Convenţiei combinat cu articolul 6 al Convenţiei;   10. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie în privinţa tuturor celor patru reclamanţi ca urmare a admiterii acţiunilor Procurorului General privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare şi arendă a terenurilor;   11. Hotărăşte (a) că statul pârât trebuie să plătească dlui Gheorghe Străisteanu, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 10,000 (zece mii euro) cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxă care poate fi percepută, şi EUR 100 (o sută euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută de la reclamant; (b)  că sumele de mai sus urmează să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii; (c) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;   12. Hotărăşte că chestiunea cu privire la aplicarea articolului 41 al Convenţiei, în privinţa prejudiciului material şi moral cauzat ca urmare a violărilor articolului 6 § 1 al Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, nu este gata pentru decizie; prin urmare, (a) rezervă această chestiune; (b) invită Guvernul Republicii Moldova şi reclamanţii să prezinte, în următoarele trei luni, observaţiile lor scrise cu privire la această chestiune şi, în special, să informeze Curtea despre orice acord la care ei ar putea ajunge; (c) rezervă procedura ulterioară şi deleghează Preşedintelui Camerei competenţa de a stabili acelaşi lucru dacă va fi necesar;   13. Respinge restul pretenţiilor reclamanţilor cu privire la satisfacţia echitabilă. Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 7 aprilie 2009, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.  Lawrence Early Nicolas Bratza  Grefier    Preşedinte