49234/99

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.       CONSILIUL EUROPEI CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI   SECŢIA a III-a             IN CAUZA POPESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (Nr. 1)   (Cererea nr. 49234/99)                   HOTĂRÂRE       STRASBURG          26 aprilie 2007   Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile stabilite la articolul 44 paragraful  2 din Convenţie. Acestei hotărâri i se pot aduce modificări de formă. În cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 1),     Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formată din :  Domnii B.M. Zupančič, preşedinte,     C. Bîrsan,  Doamnele E. Fura-Sandström,   A. Gyulumyan,  Domnii. E. Myjer,   David Thór Björgvinsson,  Doamna I. Berro-Lefèvre, judecători, şi Domnul S. Quesada, grefier de secţie, După deliberarea ce a avut loc în camera de consiliu, la data de 29 martie 2007, pronunţă hotărârea următoare, adoptată la aceeaşi dată: PROCEDURA 1.  La originea cauzei se află cererea nr. 49234/99 îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Dumitru Popescu (« reclamantul »), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului la data de 14 aprilie 1999 în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). 2.  Reclamantul care a beneficiat de asistenţă judiciară, a fost reprezentat de domnul I. Olteanu, avocat la Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna, Beatrice Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe. 3.  Reclamantul invocă, în esenţă, că a fost supus la rele tratamente cu ocazia interpelării sale de către forţele speciale de poliţiei şi a interogatoriului său, la 27 şi 28 aprilie 1998. 4.  Prin decizia din 12 mai 2005, camera a declarat cererea parţial admisibilă. Ea a decis să conexeze cu fondul excepţia ridicată de Guvern în ceea ce priveşte ne epuizarea căilor de recurs interne, susceptibile, în opinia sa, de a remedia pe plan intern pretinsa nerespectare a articolului 3 din Convenţie. 5.  Atât reclamantul cât şi Guvernul au depus observaţii scrise complementare (articolul 59  paragraful  1 din regulament).    ÎN FAPT I.  CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 6.  Reclamantul s-a născut în 1964. În prezent, el este deţinut la penitenciarul Rahova. 1.  Interpelarea reclamantului de către poliţiştii din Baia Mare, la data de 23 aprilie 1998, şi prima reţinere preventivă a reclamantului 7.  La 23 aprilie 1998, în jurul orei 14:30, pe când participa la funeraliile unei rude de la Baia Mare, reclamantul a fost reţinut de poliţiştii de la secţia de poliţie din Baia Mare, care i-au pus cătuşe şi l-au condus la aeroportul din Cluj, unde l-au îmbarcat într-un avion cu destinaţia Bucureşti. Pe toată durata zborului, reclamantul a fost escortat de poliţişti şi a fost încătuşat. Cele două echipe de poliţişti care îl aşteptau la aeroportul din Bucureşti l-au condus la sediul Inspectoratului General de Poliţie («IGP »). Colonelul P., de la secţia de urmăriri penale, i-a solicitat să dea o declaraţie referitoare la anumite evenimente la care se pare că ar fi participat în noaptea de 16/17 aprilie, 1998, la aeroportul militar Otopeni, când o mare cantitate de ţigări a fost descărcată dintr-un avion înmatriculat în Ucraina şi a fost introdusă ilegal pe teritoriul românesc. 8.  La 24 aprilie 1998, la ora 1:20, un poliţist de la secţia de urmăriri penale a IGP a dispus reţinerea preventivă a reclamantului pentru o durată de 24 de ore, în temeiul articolelor 143 şi 148 h) combinate, din codul de procedură penală (CPP). În ordonanţa prin care s-a dispus reţinerea, el a indicat că reclamantul era suspectat că ar fi introdus ilegal în ţară, pe cale aeriană, trei mii de cartuşe de ţigări în valoare de 600 000 de dolari americani (USD) şi că le-ar fi scos din incinta aeroportului Otopeni fără efectuarea vămuirii, în vederea comercializării acestora. El a mai considerat că existau probe şi indicii temeinice în ceea ce priveşte vinovăţia reclamantului, fără a indica, totuşi, care sunt acestea. 9.  Reclamantul a fost după aceea încarcerat în arestul IGP. 10.  În jurul orei 15:00, el a fost condus la biroul colonelului P. pentru a da o nouă declaraţie în ceea ce priveşte faptele în cauză. 11.  Mai târziu, el a fost condus la procurorul de pe lângă curtea de apel militară, unde a fost supus unui interogatoriu timp de mai multe ore, în prezenţa avocatului său. Procurorul însărcinat cu ancheta l-a informat că el era urmărit pentru complicitate în cadrul unei operaţiuni de contrabandă şi i-a cerut să nu părăsească localitatea sa de domiciliu şi să se prezinte la parchet la următoarele convocări, însoţit de avocatul său. 12.  Către ora 22:00, reclamantul a fost dus din nou în arestul IGP. El a fost încarcerat acolo timp de două sau trei ore. 13.  La 25 aprilie, 1998, în jurul orei 1:20, el a fost repus în libertate. 14.  La 9 octombrie, 1998, el s-a plâns procurorului general de la parchetul de pe lângă Curtea de Apel împotriva privării ilegale de libertate de către poliţiştii de la Baia Mare care l-au reţinut şi transportat la Bucureşti sub escortă la 23 şi 24 aprilie 1998.     15.  La 25 noiembrie 1998, un procuror de la parchetul militar teritorial Bucureşti a dat o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale în favoarea poliţiştilor în cauză. El a arătat că aceştia au acţionat la ordinul şefului poliţiei judiciare atunci când l-au arestat pe reclamant şi l-au adus la Bucureşti sub escortă, ca urmare a faptului că el era urmărit penal de parchetul militar din Bucureşti. El a considerat că nu exista nici un indiciu care ar fi putut să dea de gândit că poliţiştii au comis abuzuri sau că şi-au depăşit limitele de competenţă şi că, în consecinţă, ei nu puteau face obiectul unor urmăriri penale nici pentru privare ilegală de libertate – infracţiune pedepsită de articolul 266 paragraful 1 din codul penal –, şi nici pentru comiterea vreunei alte infracţiuni. 2.  Cercetarea reclamantului de către membrii serviciului de intervenţii şi acţiuni speciale de la Ministerul de Interne şi incidentul din 27 aprilie 1998 16.  La 27 aprilie, 1998, în jurul orei 22:00, reclamantului, care se afla la volanul maşinii sale, i s-a blocat trecerea de către două maşini. În opinia sa, derularea faptele s-a petrecut in succesiunea următoare. Mai mulţi indivizi în ţinută civilă au sărit din cele două maşini – neavând nici un fel de însemne distinctive ale poliţiei sau ale unei alte autorităţi de stat –, au deschis uşa maşinii sale şi, fără a-şi declina identitatea, l-au ameninţat cu o armă de foc pentru a-l face să nu opună nici un fel de rezistenţă. Ei l-au scos din maşina sa şi i-au aplicat lovituri cu picioarele şi cu pumnii. Reclamantul a început să ţipe, cerând ajutorul poliţiei. Fără să-i dea nici o explicaţie, agresorii i-au pus cătuşele şi l-au lovit în continuare cu bastoanele până când el a leşinat. Ei l-au pus după aceea într-una din maşinile lor şi l-au dus la sediul IGP. Reclamantul a aflat acolo că indivizii care l-au agresat făceau parte din personalul serviciului de intervenţii şi acţiuni speciale (« SIAS »), subordonat Ministerului de Interne. 17.  Guvernul contestă versiunea faptelor prezentată de reclamant. În opinia sa, cei patru membri ai SIAS au acţionat la ordinul mai multor şefi ierarhici care le-au solicitat să-l identifice, să-l reţină şi să-l conducă pe domnul Popescu în faţa procurorului; unul din ei purta uniforma militară cu inscripţia « poliţie ». Ei şi-ar fi declinat identitatea şi l-ar fi avertizat pe reclamant că trebuiau să-l aducă la postul de poliţie. Deoarece reclamantul s-a opus şi a reacţionat brusc, ca şi cum ar fi avut o armă sub vestă, poliţiştii – ştiind că el era suspectat că a săvârşit infracţiunea deosebit de gravă de contrabandă –, s-au străduit să-l imobilizeze cu ajutorul cătuşelor, cauzându-i astfel câteva răni superficiale. Această versiune a faptelor este confirmată printr-un proces-verbal întocmit chiar în ziua intervenţiei celor patru membri ai SIAS ca şi prin declaraţiile membrilor SIAS date la parchet la 1 mai 1998, acte depuse la dosar de Guvern. 18.  Colonelul P., de la secţia de urmăriri penale a IGP, care a fost deja anchetat la 24 aprilie 1998, i-a cerut să recunoască faptul că, în noaptea 16/17 aprilie, 1998, el a introdus ilegal pe teritoriul român ţigări în vederea comercializării. Reclamantul a cerut să fie audiat în prezenţa avocatului său, dar s-a lovit de un refuz. El recunoaşte că, în noaptea 16/17 aprilie, 1998, la aeroportul militar Otopeni, a participat, în calitate de director general al unei societăţi de afretare de avioane, la descărcarea ţigărilor care se aflau la bordul unui avion IL-76 înmatriculat în Ucraina. El a declarat că a considerat această operaţiune ca fiind autorizată, deoarece se desfăşura la dispoziţia şi sub supravegherea directă a colonelului T., inspector şef la serviciul de protecţie a oamenilor politici şi a înalţilor demnitari de stat, subordonat Ministerului de Interne. Interogatoriul ar fi durat cca. 11 ore. În această perioadă de timp, colonelul P. nu i-ar fi permis reclamantului nici să iasă din birou şi nici să dea un telefon acasă sau avocatului său. 19.  Guvernul contestă durata sus-menţionată. În opinia sa, în noaptea 27/28 aprilie 1998, colonelul P. a discutat pur şi simplu cu reclamantul în biroul său şi în prezenţa a doi sub-ofiţeri de poliţie, în legătură cu diverse chestiuni legate de afretarea (închirierea pe termen limitat) avioanelor. 20.  La 28 aprilie, 1998, în jurul orei 9, reclamantul a fost condus la parchetul curţii de apel militare şi a fost prezentat procurorului D. 21.  După aceea, a fost adus înapoi la sediul IGP, unde a fost plasat în paza a doi membri SIAS. 22.  La 29 aprilie, 1998, la ora 1 dimineaţa, el a fost eliberat, după ce a fost informat că trebuia să se prezinte în aceeaşi zi la parchet pentru alte investigaţii. 3.  Arestul preventiv al reclamantului 23.  La 29 aprilie, 1998, în jurul orei 14:00, reclamantul s-a prezentat la parchet. După ce l-a audiat, procurorul D., a dispus arestarea preventiva pe o durată de treizeci de zile (adică, până la 28 mai, 1998) în temeiul articolului 148 h) CPP. În dispoziţia de încarcerare, el a indicat că reclamantul era suspectat de contrabandă şi de participare la o asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, infracţiuni pedepsite de articolele 323 din Codul Penal şi articolele 175 şi 179 coroborate, din Legea nr. 141/1997, pentru care el era pasibil de pedeapsă de la cinci la cincisprezece ani de închisoare. El a menţionat în continuare că menţinerea în libertate a reclamantului  era un pericol pentru ordinea publică, fără să vină cu precizări în acest sens. 24.  La 29 aprilie, 1998, reclamantul a fost încarcerat în incinta parchetului de pe lângă tribunalul din Bucureşti. La cererea parchetului, tribunalul militar teritorial a prelungit după aceea arestarea preventiva a reclamantului cu perioade succesive cuprinse între 18 şi 30 de zile, menţinerea în arest preventiv fiind considerată necesară ca urmare a lipsei de sinceritate a reclamantului şi a complexităţii cauzei, a amploarei sale şi a implicaţiilor la nivel naţional. 25.  Prin hotărârea definitivă din 28 iulie 1998, curtea de apel militară a dispus punerea în libertate a reclamantului datorită faptului că nu mai existau motivele care justificau înainte arestarea sa preventiva. 26.  La 28 iulie, 1998, reclamantul a fost pus în libertate. 4.  Acţiunea penală îndreptată împotriva poliţiştilor de la IGP şi a membrilor SIAS după incidentul din 27 aprilie 1998 27.  La 28 aprilie, 1998, reclamantul i-a înaintat lui D., procuror militar de la parchetul general al Curţii supreme de justiţie, o plângere împotriva unor poliţişti de la secţia de urmăriri penale a IGP şi a patru membri ai SIAS pentru arestarea preventiva ilegală şi cercetare abuzivă. 28.  Procurorul D. a dispus atunci ca reclamantul să fie imediat supus unei expertize medico-legale. El a dispus prezentarea la parchet a doi medici de la Institutul de medicină legală Mina Minovici (Bucureşti). Aceştia l-au examinat pe reclamant la 28 aprilie 1998 şi au constatat că prezenta la nivelul braţelor, picioarelor, ca şi pe diverse zone a toracelui, sternului şi a zonei lombare, de excoriaţii şi echimoze care puteau fi rezultatul unor lovituri aplicate cu un corp contondent la 27 sau la 28 aprilie 1998, vindecarea acestora necesitând cinci până la şapte zile de îngrijire medicală. 29.  La 30 aprilie 1998, reclamantul a fost examinat din nou, la ordinul parchetului, de către medici de la institutul sus-menţionat; aceştia au confirmat constatările anterioare, relevând de altfel şi prezenţa pe coapsa stângă a reclamantului, a unui hematom care nu era vizibil la data examenului medical precedent. a)  Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 14 octombrie 1998 30.  La 14 octombrie 1998, locotenent-colonelul T., procuror militar din cadrul secţiei parchetelor militare de la Curtea supremă de justiţie, a pronunţat, în legătură cu cei trei poliţişti de la secţia de urmăriri penale de la IGP şi cu cei patru membri SIAS implicaţi în evenimentele care au avut loc la 27 şi 28 aprilie 1998 o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale în ceea ce priveşte capetele de acuzare de conduită abuzivă prin recurgerea la lovituri şi la alte acte violente, de privare ilegală de libertate şi de abuz în serviciu, infracţiuni pedepsite respectiv de articolele 250 paragraful 2, art. 189 şi respectiv art. 246 din codul penal. 31.  Procurorul militar a considerat că agenţii din cadrul Ministerului de interne care au dispus membrilor SIAS să-l reţină pe reclamant la 27 aprilie 1998 şi să-l conducă la sediul IGP au acţionat la ordinul verbal al parchetului militar al Curţii supreme de justiţie, ordin pe care ei nu-l puteau verifica sau refuza având în vedere condiţiile specifice impuse de urgenţa cazului. El a considerat de altfel că ei au intervenit în scopul de a-l prezenta pe reclamant procurorului şi că ei au acţionat de bună credinţă, fiind convinşi de legalitatea ordinului dat de şefii lor ierarhici. 32.  În ceea ce-i priveşte pe cei patru membri SIAS, procurorul militar a conchis că ei au recurs la forţă doar pentru a-l imobiliza pe reclamant, care, fiindu-i frică, încercase să fugă. El a arătat în acest sens că rănile constatate în certificatul medico-legal din 28 aprilie 1998 erau superficiale, ceea ce este de natură a dovedi că forţa exercitată împotriva reclamantului a fost de mică intensitate şi că mijloacele folosite erau adecvate şi nu disproporţionate faţă de scopul misiunii, şi anume, reţinerea celui în cauză. 33.  În sfârşit, procurorul militar a transmis cauza la secţia anticorupţie a parchetului de pe lângă Curtea supremă de justiţie pentru ca aceasta să ancheteze eventuala implicare în această cauză a şefilor parchetului de la instanţa supremă. b)  Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 11 februarie 1999 34.  La 11 februarie 1999, prim procurorul secţiei anticorupţie a parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a pronunţat o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale în legătură cu procurorii care se aflau la conducerea parchetului la data faptelor în litigiu. Constatând că aceştia din urmă nu mai deţineau funcţiile pe care le aveau în acea perioadă, el remarcă faptul că în aprilie 1998 ei au dispus efectiv cadrelor de la Ministerul de Interne să-l găsească pe reclamant şi să-l conducă în faţa procurorului militar care a pus în mişcare o acţiune penală împotriva acestuia pentru contrabandă şi asociere pentru săvârşirea de infracţiuni. În opinia primului procuror, ordonanţa în cauză – justificată de indiciile şi temerile conform cărora reclamantul risca să se sustragă urmăririi penale – nu a avut drept consecinţă privarea ilegală de libertate a celui în cauză, iar poliţiştii au acţionat în timpul evenimentelor din 27 şi 28 aprilie 1998 în limita competenţelor lor reglementate de lege, care le permitea să reţină o persoană suspectată că ar comis un act care constituia o ameninţare la ordinea publică şi să o reţină în arest preventiv pe o durată maximă de 24 de ore, pentru a o prezenta organului competent în vederea punerii în mişcare a acţiunii penale. Prim Procurorul a constatat de altfel că, la 28 aprilie 1998, dimineaţa, adică la mai puţin de 24 de ore de la reţinerea sa, poliţiştii l-au adus pe reclamant în faţa procurorului D. Prim Procurorul a dispus ca această rezoluţie să fie comunicată celui în cauză. c)  Plângerea reclamantului împotriva rezoluţiei din 14 octombrie 1998 şi rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 18 iunie 2004 35.  La 12 martie 1999, reclamantul a depus la procurorul general de pe lângă Curtea supremă de justiţie o plângere împotriva rezoluţiei pronunţată la 14 octombrie 1998 de procurorul T., de la secţia parchetelor militare. 36.  Prin adresa din 8 iunie 1999, prim procurorul militar de la secţia parchetelor militare l-a informat pe reclamant că a confirmat rezoluţia din 14 octombrie 1998, pe care o considera întemeiată conform legii. 37.  La 31 august 2001, V., prim procurorul adjunct de la secţia parchetelor militare, a infirmat rezoluţia din 14 octombrie 1998 pe motiv că, în cursul investigaţiilor lor, procurorii care instrumentau dosarul au omis să audieze persoanele indicate de reclamant, care intenţiona să dovedească prin intermediul mărturiilor lor că el nu s-a sustras urmăririi penale în perioada reţinerii sale de către membrii SIAS. În rezoluţia sa, procurorul V. a menţionat faptul că, la 27 august 2001, agentul guvernului român de pe lângă Curtea europeană a Drepturilor Omului a examinat dosarul deschis de parchetul român în legătură cu reclamantul. 38.  La 18 iunie 2004, S., prim procurorul adjunct de la secţia parchetelor militare a parchetului de pe lângă Înalta Curte de justiţie şi casaţie, a confirmat temeinicia rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale din 14 octombrie 1998, pe care o considera corect motivată şi întemeiată pe dovezi îndestulătoare în ceea ce priveşte caracterul necesar al acţiunilor comise de agenţii Ministerului de Interne la 27 şi 28 aprilie 1998 şi conformităţii acestora cu legea. 39.  Din elementele dosarului nu reiese că parchetul a comunicat această rezoluţie reclamantului. 5.  Acţiunea penală îndreptată împotriva reclamantului pentru contrabandă 40.  Prin hotărârea din 18 februarie 1999, tribunalul militar teritorial din Bucureşti l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 12 ani de închisoare pentru participarea la o asociere de răufăcători şi pentru contrabandă, infracţiuni încriminate de articolele 323 din codul penal, art. 175 şi art. 179 combinate, din legea nr. 141/1997. 41.  Prin hotărârea din 8 iunie 2000, curtea de apel miliară a admis apelul reclamantului şi a redus durata pedepsei sale cu închisoarea la 8 ani. 42.  Prin hotărârea definitivă din 26 februarie 2001, Curtea supremă de justiţie, la recursul parchetului, a majorat la 14 ani pedeapsa cu închisoarea a reclamantului, pe care acesta o ispăşeşte în prezent la penitenciarul Rahova. II.  DREPTUL INTERN APLICABIL 43.  Dispoziţiile aplicabile ale codului de procedură civilă (CPP) în ceea ce priveşte caile de atac prin care se poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală sunt următoarele: Articolul 275 alineatul 1 – Dreptul de a face plângere   « Oricine se poate plânge de o măsură sau de un act care, în cadrul acţiunii penale, a adus atingere intereselor sale legitime. » Articolul 277 –Termenul de rezolvare  .   « Procurorul este obligat să rezolve plângerea în termen de cel mult 20 de zile de la primire şi să comunice de îndată persoanei care a făcut plângerea modul în care a fost rezolvată. » Articolul 278 –  Plângerea contra actelor procurorului   «Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă de prim-procurorul parchetului. În cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului sau efectuate pe baza dispoziţiilor sale, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior. »   44.  Legea nr. 281 din 26 iunie 2003 (publicată în Monitorul Oficial din 1 iulie 2003) a introdus în CPP noul articol 2781, care are următorul conţinut : Articolul 2781 – Plângerea în faţa instanţei împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată   « 1.   După respingerea plângerii făcute conform art. 275 – 278 din Codul de Procedură Penală împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale date de procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.   2 În cazul în care prim-procurorul parchetului sau, după caz, procurorul general al parchetului de pe lângă Curtea de Apel, procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori procurorul ierarhic superior nu a soluţionat plângerea în termenul de 20 de zile prevăzut în art. 277, termenul de 20 de zile prevăzut în alin. 1 curge de la data expirării termenului de 20 de zile. . 3.   Dosarul va fi trimis de parchet instanţei competente în termen de 5 zile de la primirea adresei prin care se cere dosarul (...) 4.  Persoana faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale precum şi persoana care a făcut plângerea se citează. Instanţa, judecând plângerea, verifică rezoluţia sau ordonanţa atacată, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate.  (...) 8.   Instanţa pronunţă una dintre următoarele soluţii:  a) respinge plângerea, prin sentinţă, menţinând soluţia din rezoluţia sau ordonanţa atacată;  b) admite plângerea, prin sentinţă, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi trimite cauza procurorului în vederea începerii sau a redeschiderii urmăririi penale;  c) admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi, când probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, reţine cauza spre judecare; 10.  Procurorul, autorul plângerii, persoana în privinţa căreia instanţa a decis că nu este cazul să se înceapă ori să se redeschidă urmărirea penală precum şi orice persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate pot introduce recurs împotriva deciziei instanţei. (...)  (...) 12.  Instanţa este obligată să rezolve plângerea în termen de cel mult 20 de zile de la primire şi să comunice, de îndată şi motivat, persoanei care a făcut plângerea, modul în care aceasta a fost rezolvată. » 45.  Fiind vorba despre decizii ale parchetului înainte de intrarea în vigoare a legii, articolele IX şi XI din legea nr. 281 din 26 iunie 2003 precizează: Articolul IX « (...) 5.  Termenul acordat pentru depunerea unei plângeri întemeiată pe articolul 2781 din codul de procedură penală împotriva deciziei de neîncepere a urmăririi penale luată de procuror înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi este de un an de la data intrării în vigoare a legii dacă responsabilitatea penală nu este prescrisă.  » Articolul XI « Prezenta lege va intra în vigoare la data publicării sale în Monitorul Oficial şi va fi pusă în aplicare (...) începând de la data de 1 ianuarie 2004. » 46.  Dispoziţiile aplicabile de drept intern referitoare la statutul poliţiştilor şi procurorilor militari figurează la paragraful 40 din hotărârea Barbu Anghelescu împotriva României (nr. 46430/99, 5 octombrie 2004 ; v., de asemenea, Notar  împotriva  României, nr. 42860/98, (dec.), 13 noiembrie 2003). ÎN DREPT I.  ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENŢIE 47.   Reclamantul se plânge că a fost supus la rele tratamente la 27 aprilie 1998, în timpul reţinerii sale de către agenţii statului, care au rămas nepedepsiţi de atunci. El invocă articolul 3 din Convenţie, formulat după cum urmează: « Nimeni nu poate fi supus la acte de tortură şi nici la tratamente inumane sau degradante. » A.  Asupra excepţiei preliminare a Guvernului 48.  Guvernul susţine inadmisibilitatea acestui capăt de cerere pe motiv de ne-epuizare a căilor de recurs interne. El consideră că reclamantul a omis să sesizeze tribunalul competent, în virtutea articolului 2781 CPP, pentru a se plânge împotriva rezoluţiilor de neîncepere a urmăririi penale ale parchetului, ceea ce el putea face în termen de un an provăzut de dispoziţia tranzitorie cuprinsă în articolul IX din legea nr. 281 din 26 iunie 2003. 49.  Admiţând că respectiva cale de atac a plângerii împotriva rezoluţiilor a fost introdusa in lege după introducerea cererii de către reclamant, Guvernul consideră totuşi ca este un recurs suficient, accesibil şi efectiv, în sensul articolului 35 paragraful 1 din Convenţie (Brusco împotriva Italiei (dec.), nr. 69789/01, CEDO 2001‑IX şi Nogolica împotriva Croaţiei (dec.), nr. 77784/01, CEDO 2002‑VIII). În opinia Guvernului, noua dispoziţie asigură posibilitatea de a obţine examinarea de către un tribunal a rezoluţiei sau a ordonanţei litigioase pe baza actelor de la dosar şi de a dispune analiza oricărui nou mijloc de probă. Eficacitatea acestui recurs constă de asemenea în faptul că, în cazul în care consideră necesar, tribunalul poate decide fie casarea rezoluţiei contestate şi trimiterea cauzei procurorului pentru ca acesta să dispună punerea in mişcare a acţiunii penale, fie examinarea directă a cauzei pe fond. Guvernul prezintă exemple de jurisprudenţă şi articole de doctrină care, în opinia sa, dovedesc că această cale de recurs este eficace atât în teorie cât şi în practică. 50.  Reclamantul contestă teza Guvernului. El afirmă că obiectiv el nu era în măsură să folosească noua cale de recurs indicată, rezoluţia pronunţată la 18 iunie 2004 de parchet nefiindu-i comunicată. El consideră că această ultimă rezoluţie, luată ca urmare a intervenţiei agentului Guvernului pe lângă magistraţii de la parchet, viza de fapt, să îl pună, în mod artificial, în situaţia de ne-epuizare a căilor de atac interne. 51.  Curtea aminteşte că regula epuizării căilor de atac interne enunţată la articolul 35 al Convenţiei impune persoanelor care doresc să intenteze o acţiune împotriva unui Stat obligaţia de a folosi în prealabil căile de atac oferite de sistemul juridic din ţara lor. Aceste căi de atac trebuie să existe cu un grad suficient de certitudine, atât în practică cât şi în teorie, fără de care le lipseşte opozabilitatea şi accesibilitatea dorite (v., în esenţă, Dalia împotriva Franţei, hotărârea din 19 februarie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑I, p. 87, paragraful 38). Epuizarea căilor de atac interne este examinata în mod normal la data introducerii cererii la Curte. Totuşi, această regulă nu este fără excepţii, care pot fi justificate de circumstanţele speciale ale cauzei (Brusco antemenţionată şi Prodan împotriva Moldovei, nr. 49806/99, paragraful 39, CEDO 2004‑III). 52.  În speţă, Curtea constată că reclamantul a epuizat toate căile de atac în vigoare în momentul introducerii cererii. Într-adevăr, în acea perioadă, nici o dispoziţie de drept român nu permitea introducerea unei plângeri în faţa unei instanţe a rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale pronunţată de procuror. Dimpotrivă, articolul 278 CPP, aşa cum era atunci formulat, prevedea în mod expres că singura cale de atac împotriva unei astfel de rezoluţii era plângerea în faţa procurorului ierarhic superior, cale pe care reclamantul a folosit-o de altfel fără succes. 53.  Noua cale de atac indicată de Guvern, întemeiată pe articolul 2781 CPP coroborat cu articolul IX din legea nr. 281 din 26  iunie 2003 (« legea nr. 281 »), a devenit disponibilă la 1 iulie 2003, adică la peste cinci ani de la faptele denunţate de reclamant în plângerea sa penală din 28 aprilie 1998. După exemplul Guvernului, Curtea consideră că procedura instaurată de articolul antemenţionat i-ar fi permis reclamantului să conteste în faţa instanţei ultima rezoluţie a parchetului de neîncepere urmăririi penale din 18 iunie 2004, prin vicierea dispoziţiei tranzitorii conţinută în articolul IX din legea nr. 281 ; totuşi, ar fi trebuit în acest scop ca autorităţile competente să aducă această decizie la cunoştinţa celui în cauză. Ori, reclamantul arată că nu acesta a fost cazul, iar actele depuse la dosar de părţi nu par a-l contrazice. 54.  Chiar dacă am presupune că rezoluţia în cauză i-ar fi fost comunicată, şi în ipoteza în care excepţia Guvernului ar viza de asemenea rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 14 octombrie 1998, confirmată de procurorul ierarhic superior, despre care reclamantul se pare că a fost informat la 8 iunie 1999 (paragraful 36 de mai sus), Curtea nu este convinsă, pentru motivele arătate în continuare, că o plângere întemeiată pe dispoziţiile indicate de Guvern i-ar fi permis efectiv reclamantului să obţină, în lumina circumstanţelor cauzei, repararea pretinsei încălcări a Convenţiei. 55.  În acest sens, Curtea aminteşte că demararea promptă a unei anchete de către autorităţi atunci când s-a făcut uz de forţă poate, în mod general, să fie considerată a fi de maximă importanţă pentru a păstra încrederea publică şi adeziunea sa la statul de drept şi pentru a preveni orice aparenţă de toleranţă a actelor ilegale sau complicitatea în comiterea acestora (mutatis mutandis, Hugh Jordan împotriva Regatului Unit, nr. 24746/94, paragraful108, 136-140, 4 mai 2001, şi Yaşa împotriva Turciei, hotărârea din 2 septembrie 1998, Culegere 1998-VI, paragraful 102-104, p. 2439-2440). În speţă, având în vedere că articolul 2781 CPP a intrat în vigoare după cinci ani de la comiterea faptelor denunţate de reclamant, este greu să admitem că o acţiune în justiţie pe acest temei ar fi permis realizarea unei anchete cu toată diligenţa. 56.  De altfel, chiar dacă în conformitate cu noile dispoziţii revenea tribunalului prezumat a fi independent şi imparţial să controleze dosarul de urmărire penală a parchetului (paragraful 44 de mai sus), nu este nerezonabil să gândim că aprecierea de către instanţa în cauză risca, în speţă, să rămână tributară anchetei iniţial efectuată de organele urmărire. Într-adevăr, dacă este adevărat că tribunalului competent îi era permis să dispună interogarea martorilor şi să admită noi probe, nu este mai puţin adevărat că scurgerea timpului era de natură a altera capacitatea martorilor de a-şi aminti evenimentele în detaliu şi cu exactitate (İpek împotriva Turciei, nr. 25760/94, 17 februarie 2004, paragraful 116). Ori, în speţă, printre elementele esenţiale care ar fi permis să se judece dacă mijloacele violente folosite de membrii trupelor speciale cu ocazia reţinerii reclamantului erau sau nu justificate, figurează depoziţiile martorilor, care ar fi trebuit să fie invitaţi să-şi reamintească incidentele care au avut loc cu câţiva ani în urmă. 57.  În lumina circumstanţelor cauzei, Curtea consideră că nu există elemente care ar putea justifica o excepţie de la principiul general conform căruia condiţia de epuizare a cailor de atac interne trebuie să fie apreciată la momentul introducerii cererii. În consecinţă, excepţia preliminară a Guvernului nu poate fi reţinută. B.  Asupra temeiniciei cauzei 1.  Partea materială a articolului 3 58.  Curtea aminteşte că articolul 3 consacră una din valorile fundamentale ale societăţilor democratice. Chiar şi în circumstanţele cele mai dificile, ca, de exemplu, lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate,  Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura şi pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante. Articolul 3 nu prevede restricţii, prin care este în contrast cu majoritatea clauzelor normative ale Convenţiei si ale Protocoalelor nr. 1 şi 4, şi conform articolului 15 paragraful 2 nu admite nici o derogare, chiar şi în caz de pericol public care ameninţă viaţa naţiunii (Selmouni împotriva Franţei [GC], nr. 25803/94, CEDO 1999-V, paragraful 95). 59.  De altfel, un rău tratament trebuie să atingă un minimum de gravitate pentru a cădea sub incidenţa articolului 3. Aprecierea acestui minim este relativă prin esenţă; ea depinde de ansamblul datelor cauzei şi, în esenţă, de durata tratamentului, de efectele sale fizice şi/sau psihice ca şi, uneori, de sex, de vârsta şi de starea de sănătate a victimei. Atunci când o persoană este privată de libertate, folosirea în ceea ce o priveşte a forţei fizice atunci când aceasta nu era strict necesară prin comportamentul său aduce atingere demnităţii umane şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de articolul 3 (Ribitsch împotriva Austriei, hotărârea din 4 decembrie 1995, seria A nr. 336, paragraful 38 şi Tekin împotriva Turciei, hotărârea din 9 iunie 1998, Culegere 1998-IV, paragraful 52-53). 60.  Curtea subliniază că persoanele aflate în arest preventiv se află în situaţia de vulnerabilitate şi că autorităţile au datoria de a le proteja. Statul este responsabil pentru orice persoană aflată în arest preventiv, deoarece aceasta din urmă se află integral în mâinile funcţionarilor de poliţie. Atunci când evenimentele în cauză, în totalitatea lor sau în mare parte, sunt cunoscute exclusiv de autorităţi, orice rană survenită în această perioadă dă naştere la puternice presupuneri de fapt. Este în sarcina Guvernului să prezinte dovezi stabilind faptele care aruncă o îndoială asupra relatării victimei (Tomasi împotriva Franţei, hotărârea din 27 august 1992, seria A nr. 241-A paragrafele 108-111 ; Ribitsch împotriva Austriei, antemenţionat, paragraful 31, Berktay împotriva Turciei, nr. 22493/93, paragraful 167, 1 martie 2001 şi Rivas împotriva Franţei, nr. 59584/00, paragraful 38, 1 aprilie 2004). 61.  Susţinerile de rele tratamente trebuie să fie întemeiate în faţa Curţii pe elemente de dovadă adecvate (v., mutatis mutandis, hotărârea Klaas şi alţii din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, p. 21, p. 17, paragraful 30). Pentru stabilirea faptelor, Curtea se serveşte de criteriul dovezii « dincolo de orice dubiu rezonabil » ; o astfel de dovadă poate totuşi rezulta dintr-un mănunchi de indicii sau de prezumţii neinfirmate, suficient de grave, precise şi conforme (Irlanda împotriva Marii Britanii, hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, p. 65, paragraful 161 in fine, Aydin împotriva Turciei, hotărârea din 25 septembrie 1997, Culegere 1997-VI, p. 1889, paragraful 73, şi Selmouni împotriva Franţei, antemenţionat, paragraful 88). 62.  În speţă, nimeni nu contestă că reclamantului i-au fost cauzate răni de către membrii SIAS  cu ocazia reţinerii sale, la  27 aprilie 1998 : certificatul medico-legal întocmit în următoarele 24 de ore atestă că, la arestarea sa, reclamantul a fost lovit cu obiecte contondente, lovituri care i-au cauzat numeroase excoriaţii şi echimoze care au necesitat îngrijiri timp de 7 zile (paragrafele 28 şi 29 de mai sus). Curtea consideră că nu există circumstanţe susceptibile să o facă să aibă dubii în ceea ce priveşte originea acestor leziuni, care pot fi deci considerate a fi consecinţa utilizării forţei de către poliţişti cu ocazia reţinerii sale (Klaas împotriva Germaniei, antemenţionat, p. 17, paragraful 30 ; Caloc împotriva France, antemenţionat, p. 31, paragraful 97 şi R.L. şi M.­J.D. împotriva Franţei, nr. 44568/98, paragraful 67, 19 mai 2004). 63.  Îi revine, deci, Curţii să investigheze dacă forţa fizică utilizată de membrii SIAS pentru a-l reţine şi controla pe reclamant era necesară şi proporţionată. În acest sens, ea acordă o importanţă deosebită rănilor care au fost cauzate şi circumstanţelor în care acestea au avut loc. 64.  Curtea constată că părţile sunt în dezacord în acest sens: în opinia reclamantului, nimic nu impunea folosirea de mijloace violente împotriva sa deoarece el nu s-a sustras în nici un mod urmăririi penale; această teză este contestată de Guvern, care afirmă că leziunile cauzate reclamantului de membrii SIAS erau superficiale şi datorate opunerii cu îndârjire a reclamantului – care se îndoia că membrii SIAS erau într-adevăr poliţişti – cu ocazia interpelării sale (paragrafele 16 şi 17 de mai sus). 65.  Având în vedere actele dosarului, este incontestabil că arestându-l pe reclamant, poliţiştii inculpaţi au executat ordinul – primit de la cadre din Ministerul de Interne – de a-l găsi şi de a-l conduce în faţa procurorului militar care a iniţiat acţiunea penală împotriva lui pentru contrabandă şi participarea la o asociere pentru săvârşirea de infracţiuni. 66.  Se impune să se constate, în lumina ansamblului declaraţiilor făcute de diverşi protagonişti, că reţinerea reclamantului a fost plină de agitaţie : la o oră târzie, două maşini de poliţie au blocat trecerea sa pe când se afla la volanul vehiculului său (paragrafele 16, 17, 32 de mai sus) ; rezultă din procesul-verbal întocmit de membrii SIAS şi din declaraţiile lor făcute la parchet şi prezentate de Guvern (paragraful 17 in fine de mai sus) că reclamantul s-a opus şi a acţionat brusc, ca şi cum avea o armă sub haina sa, ceea ce i-a făcut pe poliţişti să-l imobilizeze prin forţă cauzându-i excoriaţii şi echimoze care au necesitat cinci până la şapte zile de îngrijiri (paragrafele 28 şi 32 de mai sus). Prin natura şi gravitatea lor, aceste diverse traumatisme par Curţii compatibile cu faptul că interpelarea reclamantului a fost agitată şi că poliţiştii au trebuit să-l imobilizeze pe reclamant cu ajutorul cătuşelor, aşa cum precizează Guvernul şi după cum reiese din rezultatul acţiunii desfăşurate la nivel intern (paragrafele 30, 34 şi 38 de mai sus). 67.  Cu toate că reclamantul se plânge de faptul că procurorul însărcinat cu instrumentarea cauzei demarate în urma plângerii sale penale dă crezare mărturiilor agenţilor Ministerului de Interne în pronunţarea rezoluţiei sale de neîncepere a urmăririi penale în favoarea poliţiştilor puşi sub acuzare, Curtea consideră că pretinsa lipsă a autorităţilor de a efectua o anchetă efectivă asupra împrejurărilor în care a avut loc interpelarea în cauză este o chestiune distinctă de pretinsa încălcare materială a articolului 3 din Convenţie; Curtea va reveni de altfel în această chestiune în continuare (paragraful 82 de mai jos). 68.  Analizând ansamblul elementelor pertinente, inclusiv certificatele medicale care dovedesc uşoara gravitate a traumatismelor cauzate reclamantului, Curtea nu consideră stabilit că mijloacele folosite au fost inadecvate şi disproporţionate pentru scopul misiunii, care consta în a-l reţine pe reclamant şi a-l conduce în faţa autorităţii care angajase urmărirea penală împotriva acestuia. 69.  Pe cale de consecinţă, nu se poate stabili în speţă nici o încălcare a articolului 3 în latura sa materială. 2.  Latura procedurală a articolului 3 70.  Reclamantul denunţă lipsa anchetei efective în legătură cu plângerea sa pentru rele tratamente aplicate de agenţi de stat, care au rămas nepedepsiţi după ce l-au reţinut recurgând în mod nejustificat la mijloace violente. El remarcă faptul că magistraţii de la parchetul militar erau subordonaţi puterii executive şi că ei s-au mărginit să verifice susţinerile sale fără a efectua o anchetă efectivă; în esenţă, el susţine că nici una din persoanele a căror audiere a solicitat-o nu a fost audiată de procurori. Guvernul contestă această teză, indicând că o anchetă efectivă şi aprofundată a fost efectuată în cauză de diverşi procurori de la parchetele militare competente. 71.  Curtea aminteşte că, atunci când un individ afirmă într-un mod constant că a fost supus, din partea poliţiei sau a altor servicii comparabile de stat, la tratamente contrare articolului 3 din Convenţie, această dispoziţie combinată cu datoria generală impusă statului de articolul 1 de a « recunoaşte oricărei persoane din jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile definite (...) [în] Convenţie », necesită, prin implicare, să existe o anchetă oficială efectivă. Această anchetă , spre deosebire de cea solicitată conform articolului 2, trebuie să poată duce la identificarea şi pedepsirea celor responsabili (Labita împotriva Italiei [GC], nr. 26772/95, paragraful 131, CEDO 2000-IV, şi Pantea împotriva României, nr. 33343/96, paragraful 199, CEDO 2003­VI). 72.  Desigur, aşa cum precizează Guvernul, autorităţile interne nu au rămas inactive la gravele susţineri de rele tratamente în cauza reclamantului. Totuşi, conform opiniei Curţii, aceasta nu ar fi suficient pentru a-i degaja de orice responsabilitate în ceea ce priveşte latura procedurală a articolului 3 din Convenţie. Curtea aminteşte în acest sens că autorităţile nu trebuie să subevalueze importanţa mesajului pe care îl transmit tuturor persoanelor în cauză, ca şi opiniei publice, atunci când ele decid să angajeze sau nu acţiuni penale împotriva funcţionarilor bănuiţi de tratamente care contravin articolului 3 din Convenţie. În esenţă, Curtea consideră că ele nu trebuie în nici un caz să dea impresia că sunt dispuse să lase astfel de cazuri de rele tratamente nepedepsite (Egmez împotriva Ciprului, nr. 30873/96, paragraful 71, CEDO 2000­XII). 73.  Curtea constată că o anchetă a fost totuşi efectuată în această cauză: reclamantul, pretinzând că a fost supus la rele tratamente din partea forţelor speciale SIAS cu ocazia reţinerii sale, apoi, din partea poliţiştilor de la secţia penală a IGP cu ocazia interogatoriului său, procurorii militari de la parchetul de pe lângă Curtea supremă de justiţie au instruit această plângere audiindu-l pe reclamant şi persoanele încriminate de el, dispunând efectuarea unei expertize asupra stării de sănătate a reclamantului şi concluzionând la neînceperea urmăririi penale pe motiv că forţa utilizată împotriva reclamantului de către agenţi ai Ministerului de interne a fost de slabă intensitate şi că mijloacele folosite au fost adecvate şi nedisproporţionate în scopul misiunii de reţinere a celui în cauză. 74.  Dacă nu Curtea este cea care trebuie să repună în cauză rezultatul anchetei efectuate de autorităţi în chestiunea mijloacelor violente de care agenţii de Stat au făcut uz la reţinerea reclamantului, nu este mai puţin adevărat că, pentru ca o astfel de anchetă să poată fi efectivă, este necesar ca persoanele responsabile cu ancheta şi cele care efectuează investigaţiile să fie independente de cele implicate în evenimente (v., de exemplu, hotărârile Güleç împotriva Turciei din 27 iulie 1998, Culegerea 1998-IV, paragrafele 81-82, şi Oğur împotriva Turciei [GC], nr. 21954/93, CEDO 1999-III, paragrafele 91-92). Aceasta presupune nu doar lipsa oricărei legături ierarhice sau instituţionale dar şi o independenţă practică (v., de exemplu, hotărârea Ergı împotriva Turciei du 28 iulie 1998, Culegere 1998-IV, paragrafele 83-84, şi Kelly şi alţii  împotriva Marii Britanii, nr. 30054/96, paragraful 114, 4 mai 2001). 75.  Ori, independenţa procurorilor militari care au efectuat ancheta poate fi pusă sub semnul îndoielii având în vedere legislaţia naţională în vigoare la data faptelor. În cauza Barbu Anghelescu împotriva României, Curtea a considerat că a existat o încălcare a articolului 3 în latura sa procedurală având în vedere lipsa de independenţă a procurorilor miliari cărora li s-a solicitat să efectueze o anchetă în urma unei plângeri penale pentru rele tratamente îndreptată împotriva ofiţerilor de poliţie (Barbu  Anghelescu împotriva României, nr. 46430/99, paragraful 70, 5 octombrie 2004). Ea a constatat că aceştia din urmă erau la data faptelor cadre militare active cu aceeaşi funcţie ca şi procurorii militari şi că ei beneficiau deci de grade militare, se bucurau de toate privilegiile în materie, erau responsabili de încălcarea regulilor de disciplină militară şi făceau parte din structura militară, bazată pe principiul subordonării ierarhice (Barbu Anghelescu antemenţionat, paragrafele 40‑43). 76.  Curtea reiterează constatarea sa anterioară, considerând că nu există nici un motiv să se îndepărteze de aceasta în speţă. Ea subliniază într-adevăr că lipsa de independenţă instituţională a procurorilor miliari pare a fi fost tradusă în speţă prin modul în care ei au efectuat ancheta în legătură cu membrii SIAS ; ea consideră frapant în acest sens că procurorii însărcinaţi cu instrumentarea anchetei nu au încercat să înlăture dubiile nici în ceea ce priveşte necesitatea pentru poliţiştii SIAS să recurgă la mijloace violente nici în ceea ce priveşte interogatoriul reclamantului, 11 ore în noaptea care a urmat reţinerii sale, în biroul colonelului P. Deşi reclamantul a indicat în plângerea sa penală numele mai multor persoane ale căror mărturii, în opinia sa, ar fi permis dovada că el nu s-a sustras urmăririi penale cu ocazia reţinerii sale (paragraful 37 de mai sus), parchetul s-a bazat exclusiv pe mărturiile poliţiştilor şi ale membrilor SIAS, care au justificat folosirea violenţei prin necesitatea de a-l imobiliza pe reclamant (paragraful 32 de mai sus). 77.  Curtea constată de altfel că statutul cadrelor de poliţie a fost reformat recent prin legea nr. 218 din 23 aprilie 2002 asupra organizării şi funcţionării poliţiei şi legea nr. 360 din 6 iunie 2002 asupra statutului poliţiştilor, în virtutea noului cadru legislativ, poliţiştii au de acum înainte calitatea de funcţionari, eventualele acţiuni penale împotriva lor ţinând în prezent de competenţa parchetelor şi tribunalelor ordinare (paragraful 46 de mai sus). 78.  Având în vedere legislaţia naţională în vigoare la data faptelor, Curtea consideră că în speţă ancheta desfăşurată de autorităţi în legătură cu plângerea pentru rele tratamente pe care reclamantul a prezentat-o autorităţilor naţionale nu se baza suficient pe realitate . 79.  Pe cale de consecinţă, a existat încălcarea articolului 3 în latura sa procedurală. II.  ASUPRA APLICABILITĂŢII ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE 80.  În conformitate cu condiţiile articolului 41 din Convenţie, « În cazul în care Curtea declară că a existat încălcarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite îndepărtarea decât imperfectă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. » A.  Daune 81.  Cu titlul de daune materiale, reclamantul pretinde o sumă corespunzătoare veniturilor pe care ar fi putut să le obţină dacă nu ar fi fost demis din postul său de director al unei societăţi de afretare de avioane după ce a fost arestat şi interogat pentru contrabandă. El pretinde de asemenea 30 000 Euro (EUR) ca daune morale decurgând din atingerea adusă imaginii sale publice ca o consecinţă a mai multor fapte neplăcute ca, de exemplu, publicarea fotografiei sale în mijloacele de comunicare în masă ca urmare a relelor tratamente care i-ar fi fost aplicate de agenţii de Stat cu ocazia reţinerii sale, la 27 aprilie 1998 ; tratamentul care i-a fost aplicat în arest şi în faţa organelor de urmărire însărcinate cu ancheta în baza acuzaţiilor care i-au fost aduse; circumstanţele în care poliţiştii l-au reînsoţit la Bucureşti, la 23 aprilie 1998. El expune că starea sa de sănătate, care s-a deteriorat în urma reţinerii sale datorită mijloacelor violente folosite de forţele de poliţie, s-a agravat şi mai mult după aceea. 82.  Guvernul solicită respingerea cererii de satisfacţie echitabilă a reclamantului; este vorba, în opinia sa, de pretenţii care nu au legătură de cauzalitate cu motivele plângerii declarate admisibile de către Curte şi care, în plus, nu sunt susţinute. 83.  Curtea constată că unica bază de reţinut pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constă, în speţă, în faptul că ancheta desfăşurată de autorităţi ca urmare a plângerilor pentru rele tratamente făcute de reclamant în faţa autorităţilor naţionale a fost lipsită de caracter efectiv ca urmare a legislaţiei naţionale aplicabile la data faptelor (paragrafele 78 şi 79 de mai sus). Ea nu observă nici o legătură de cauzalitate între faptele care stau la originea încălcării constatate şi a prejudiciului material pretins de reclamant. 84.  Ea consideră că respectiv constatarea încălcării articolului 3 în latura sa procedurală constituie o reparaţie suficientă a prejudiciului moral suportat de cel în cauză datorită lipsei caracterului efectiv al anchetei purtate de autorităţi ca urmare a plângerii sale penale împotriva agenţilor de Stat. B.  Onorarii şi cheltuieli 85.  Reclamantul solicită rambursarea onorariilor şi cheltuielilor angajate de el în acţiunea în faţa autorităţilor naţionale şi în faţa Curţii, pe care le detaliază după cum urmează: a)  2 000 000 lei româneşti (ROL) pentru corespondenţa sa cu Curtea şi expertiza medico-legală; b)  50 000 000 ROL pentru onorariile avocaţilor care l-au reprezentat în acţiunea în faţa tribunalelor naţionale şi în faţa Curţii. 86.  Guvernul se prevalează de imposibilitatea de a stabili, pe baza actelor justificative puse la dispoziţie de reclamant, dacă cheltuielile pretinse de el ca onorarii de avocat au o legătură directă cu cererea depusă la Curte. 87.  Curtea aminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă, atribuirea de onorarii şi cheltuieli în baza articolului 41 presupune ca acestea să se bazeze pe realitatea lor, pe necesitatea lor şi, în plus, pe caracterul rezonabil al cuantumului lor (Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă) [GC], nr. 31107/96, paragraful 54, CEDO 2000-XI). De altfel, cheltuielile de judecată nu sunt recuperabile decât în măsura în care acestea se raportează la încălcarea constatată (Beyeler împotriva Italiei (satisfacţie echitabilă) [GC], nr. 33202/96, paragraful 27, 28 mai 2002). Curtea constată că doar o singură parte a cheltuielilor pretinse de reclamant a fost expusă în mod real şi necesar şi se raportează la încălcarea constatată. Statuând în echitate, ea consideră adecvat să atribuie 2 200 EUR, din care trebuie să deducă suma de 850 EUR plătită deja de Consiliul Europei cu titlu de asistenţă judiciară, neluată în calcul în cererea reclamantului. C.  Majorări de întârziere 88.  Curtea hotărăşte să aplice majorări de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale.     PENTRU ACESTE MOTIVE CURTEA, ÎN UNANIMITATE,   1.  Respinge excepţia preliminară a Guvernului;   2.  Hotărăşte că nu a existat o încălcare a articolului 3 din Convenţie în latura sa materială;   3.  Hotărăşte că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenţie în latura sa procedurală;   4.  Hotărăşte că respectiv constatarea unei încălcări furnizează in se o satisfacţie echitabilă suficientă pentru dauna morală suportată de reclamant; 5.  Hotărăşte a)  că Statul pârât trebuie să-i plătească reclamantului în termen de trei luni de la data la care hotărârea va fi devenit definitivă conform articolului 44 paragraful 2 din Convenţie, 2 200 EUR (două mii două sute de Euro) pentru onorarii şi cheltuieli, minus suma de 850 EUR (opt sute cincizeci de Euro), încasată deja cu titlul de asistenţă judiciară, sumă care urmează să fie plătită în lei româneşti la cursul de schimb aplicabil la data plăţii; b)  această sumă va fi majorată, începând de la data expirării termenului menţionat până la momentul efectuării plăţii, cu o dobândă simplă de întârziere egală cu dobânda minimă pentru împrumut practicată de Banca Centrală Europeană, valabilă în această perioadă, la aceasta adăugându-se o majorare cu 3 puncte procentuale;   6.  Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru surplus.   Redactată în limba franceză şi comunicată în scris la data de 26 aprilie 2007, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulamentul Curţii  Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič  Grefier Preşedinte