53773/00

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii, efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”         SECŢIUNEA A PATRA         CAUZA ISTRATE c. MOLDOVEI   (Cererea nr. 53773/00)           HOTĂRÂRE     STRASBOURG   13 iunie 2006     DEFINITIVĂ   13/09/2006     Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.   În cauza Istrate c. Moldovei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:  Sir Nicolas Bratza, Preşedinte,  Dl J. Casadevall,  Dl M. Pellonpää,  Dl S. Pavlovschi,  Dl L. Garlicki,  Dra L. Mijović,  Dl J. Šikuta, judecători, şi dl T.L. Early, Grefier al Secţiunii, Deliberând la 23 mai 2006 în şedinţă închisă, Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată: PROCEDURA  1.  La originea cauzei se află cererea (nr. 53773/00) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către dl Andrei Istrate. 2.  Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vitalie Pârlog. 3.  La 23 aprilie 2002 şi 29 noiembrie 2005, Curtea a comunicat Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea sa. ÎN FAPT I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 4.  Reclamantul s-a născut în anul 1937 şi locuieşte în Chişinău. El este pensionar. 5.  În anul 1998, reclamantul a depus o cerere de chemare în judecată la Judecătoria sectorului Rîşcani împotriva unei persoane terţe („C.”), solicitând compensaţii pentru pretinsa nerespectare a unui contract încheiat între ei. 6.  În perioada februarie-iulie 1998, instanţa a amânat examinarea cauzei de şase ori din motivul neprezentării lui C. în instanţă. 7.  La 21 iulie 1998, Judecătoria sectorului Rîşcani a decis să examineze cauza în lipsa lui C., constatând că C. a fost citat legal. Instanţa a admis acţiunea reclamantului şi a obligat pe C. să-i plătească acestuia suma de 1,500 lei moldoveneşti (MDL) (echivalentul aproximativ a 287 euro (EUR) la acea dată). 8.  Deoarece niciuna dintre părţi nu a contestat hotărârea în termenul de 15 zile prevăzut de lege, ea a devenit executorie la 5 august 1998, dată la care a fost eliberat un titlu executor. 9. După acea dată, reclamantul s-a plâns de mai multe ori de neexecutarea hotărârii din 21 iulie 1998 la diferite instituţii de stat. În special, reclamantul s-a plâns Judecătoriei sectorului Rîşcani, Ministerului Justiţiei şi Consiliului Superior al Magistraturii. 10.  La o dată nespecificată în anul 2000, hotărârea a fost parţial executată şi reclamantul a primit de la executor suma de MDL 500. 11.  În observaţiile sale cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei din iulie 2002, Guvernul a informat Curtea că, după comunicarea cauzei, Tribunalul Chişinău a examinat o cerere de apel care se pretinde că a fost depusă de C. la 10 decembrie 1998 şi a casat hotărârea din 21 iulie 1998. De asemenea, Guvernul a susţinut că hotărârea din 21 iulie 1998 a fost înmânată lui C. la 27 noiembrie 1998. 12.  Dosarul naţional care a fost prezentat Curţii de către Guvern conţine o cerere de apel semnată de C. şi datată din 10 decembrie 1998, pe care sunt aplicate două ştampile de intrare. Prima ştampilă este de o provenienţă necunoscută şi are aplicată pe ea data de 10 decembrie 1998, însă nu are un număr de intrare. Cea de-a doua ştampilă este cea a Judecătoriei sectorului Rîşcani, datată din 15 mai 2002, cu numărul de intrare 2304. 13. Dosarul naţional nu conţine probe care ar explica motivul neexaminării apelului între 10 decembrie 1998 şi 11 iunie 2002 sau care ar demonstra că în acea perioadă pârâtul C. s-ar fi interesat de soarta apelului său. 14.  În apelul său, C. contesta fondul cauzei şi solicita repunerea în termenul pentru depunerea cererii de apel. Pârâtul a susţinut că a aflat despre existenţa hotărârii judecătoreşti din 21 iulie 1998 abia la 27 noiembrie 1998. 15.  La 21 mai 2002, C. a depus o cerere la Tribunalul Chişinău cu privire la suspendarea executării hotărârii. De asemenea, el a declarat că a aflat despre existenţa hotărârii judecătoreşti din 21 iulie 1998 în decembrie 1998. 16.   La 21 mai 2002, preşedintele Tribunalului Chişinău a repartizat dosarul spre examinarea judecătorului N. Traciuc şi a fixat prima şedinţă pentru 4 iunie 2002. 17.  La 4 iunie 2002, judecătorul N. Traciuc a emis un certificat care confirma faptul că cauza Istrate v. C. se afla pe rolul Tribunalului Chişinău şi că, din acest motiv, a fost dispusă suspendarea executării hotărârii primei instanţe. Dosarul nu conţine nicio decizie formală de suspendare a procedurilor de executare. 18.  La 11 iunie 2002, Tribunalul Chişinău a examinat în absenţa reclamantului apelul lui C. şi l-a admis. Instanţa a casat hotărârea din 21 iulie 1998 şi a dispus reexaminarea cauzei. Totuşi, instanţa nu a examinat cererea lui C. privind repunerea în termenul de depunere a apelului. 19.  Din dosarul prezentat Curţii de către Guvern rezultă că reclamantului i-a fost expediată o telegramă, prin care a fost informat despre şedinţa din 11 iunie 2002; dosarul însă nu conţinea copia cotorului care confirmă primirea telegramei. 20.  Reclamantul pretinde că a aflat despre existenţa cererii de apel şi a deciziei din 11 iunie 2002 din observaţiile Guvernului din iulie 2002, când aceste documente i-au fost expediate de Curte. 21.  La 27 decembrie 2002, Judecătoria sectorului Rîşcani a scos cererea de pe rol din cauza că reclamantul nu s-a prezentat. II.  DREPTUL INTERN RT 22.  Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă, în vigoare la acea dată, privind procedura de executare, sunt următoarele: Articolul 338. Eliberarea titlului executor „Titlul executor se eliberează de către instanţă creditorului-urmăritor, după ce hotărârea a rămas definitivă ...” Articolul 343. Prezentarea documentului de executare silită spre executare „Executorul judecătoresc începe executarea hotărârilor la cererea [unei părţi la proces] ...” Articolul 366. Cazurile când documentul de executare silită se restituie creditorului-urmăritor „Documentul de executare silită ... se restituie creditorului-urmăritor: ... 2)  dacă debitorul nu are bunuri sau venituri ...; [În acest caz] executorul judecătoresc întocmeşte un act corespunzător, care se verifică şi se aprobă printr-o încheiere a judecătorului.” 23.  Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă, în vigoare la acea dată, privind procedura de apel, sunt următoarele: Articolul 114. Repunerea în termen    „ Persoanele, care  din motive considerate de instanţă ca întemeiate nu au  îndeplinit  un  act de procedură în termenul fixat de lege,  pot  fi repuse în termen. Cererea de repunere  în termen se depune la instanţa de judecată, la care urma să se efectueze actul de procedură, şi se examinează în şedinţa de judecată... Împotriva încheierii instanţei prin care s-a respins cererea de repunere în termen se poate face recurs.” Articolul 282. Termenul de declarare a apelului „Termenul de apel este de 15 zile de la pronunţarea hotărârii dacă legea nu dispune altfel. Pentru părţile care nu au participat la judecarea pricinii, termenul de apel curge de la înmânarea copiei de pe dispozitivul hotărârii. ...” Articolul 284. Repunerea în termen „Apelul poate  fi repus în termen de către instanţa de apel în  modul prevăzut  de articolul 114 din prezentul cod. Dacă instanţa de  judecată nu  găseşte  temeiuri pentru repunere în termen, ea respinge apelul ca depus după expirarea termenului.” ÎN DREPT 24. Reclamantul a pretins că neexecutarea hotărârii din 21 iulie 1998 până la 11 iunie 2002, precum şi casarea ulterioară a acesteia de către Tribunalul Chişinău la ultima dată menţionată, a constituit o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei. Articolul 6 § 1 al Convenţiei, în partea sa relevantă, prevede următoarele: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală, îndreptate împotriva sa. ...” 25.  De asemenea, reclamantul a pretins că neexecutarea şi casarea ulterioară a hotărârii Judecătoriei sectorului Rîşcani din 21 iulie 1998 au avut ca efect încălcarea dreptului său la protecţia proprietăţii, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, care prevede următoarele: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.” I. ADMISIBILITATEA PRETENŢIILOR A. Neepuizarea căilor de recurs interne 26. Guvernul a declarat că reclamantul nu a epuizat căile de recurs ce i-au fost disponibile în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova, după cum o cere articolul 35 § 1 al Convenţiei. În special, el a declarat că procedura de rejudecare s-a încheiat cu scoaterea cauzei reclamantului de pe rol din motivul neprezentării lui la şedinţele de judecată. 27. Reclamantul nu a fost de acord şi a declarat că a epuizat toate căile de recurs interne disponibile lui. 28.  Curtea notează că în această cauză există două pretenţii distincte, dar interdependente: una privind neexecutarea hotărârii din 21 iulie 1998, iar alta – privind casarea acestei hotărâri după comunicarea cauzei Guvernului. 29.  În ceea ce priveşte prima pretenţie, Curtea notează că o situaţie similară a fost deja examinată în cauzele Popov v. Moldova (nr. 1), nr. 74153/01, 18 ianuarie 2005, şi Daniliuc v. Moldova, nr. 46581/99, 18 octombrie 2005, în care Curtea a constatat că faptul casării unei hotărâri irevocabile nu exclude responsabilitatea statului pentru neexecutarea anterioară a hotărârii într-un termen rezonabil şi, prin urmare, nu a fost pus la îndoială caracterul irevocabil al hotărârii în cauză. Deşi, în lumina procedurii care a dus la casarea ei, natura irevocabilă a hotărârii poate trezi unele dubii, hotărârea a rămas executorie până în iunie 2002, ca şi o hotărâre irevocabilă. Deoarece Guvernul nu a prezentat niciun temei pentru a distinge această cauză în ceea ce priveşte cerinţa de epuizare a căilor de recurs interne, Curtea nu vede niciun motiv de a se îndepărta de la decizia sa luată în cauzele Popov şi Daniliuc. Prin urmare, această obiecţie este respinsă. 30.  În ceea ce priveşte pretenţia cu privire la casarea, la 11 iunie 2002, a hotărârii din 21 iulie 1998, Curtea consideră că chestiunea cu privire la recursurile efective este atât de strâns legată de fondul cauzei, încât este inoportună determinarea acesteia la această etapă a procedurii. Prin urmare, Curtea decide examinarea acestei obiecţii concomitent cu fondul cauzei. B. Pretinsul abuz de dreptul de a depune o cerere la Curte 31.  La 14 aprilie 2005, Curtea a primit o scrisoare semnată de reclamant şi datată din 1 septembrie 2003. Scrisoarea a fost expediată prin poştă la 7 aprilie 2005 şi reclamantul a menţionat în scrisoare inter alia că a fost victima unei tentative de omor, că îi era teamă pentru viaţa sa şi că solicita protecţia Curţii. El a declarat, de asemenea, că scrisoarea sa a fost transmisă unei persoane terţe, care a fost rugată să o expedieze prin poştă în cazul dispariţiei sale. 32.  Curtea a chemat Guvernul să comenteze această scrisoare. În comentariile sale din 29 aprilie 2005, Guvernul a informat Curtea inter alia că poliţia a efectuat investigaţii pe marginea pretinsei dispariţii a reclamantului şi că s-a constatat că reclamantului nu i s-a întâmplat nimic şi că el a părăsit oraşul pentru o perioadă îndelungată de timp, fără a informa pe cineva despre locul aflării sale. Raportul întocmit de către poliţie a fost expediat Curţii. 33.  Guvernul a declarat că scrisoarea reclamantului era abuzivă şi că Curtea ar trebui să declare cererea inadmisibilă pe motiv de abuz de dreptul de a sesiza Curtea. 34.  Reclamantul a contactat Curtea în iunie 2005 şi a protestat împotriva unor expresii folosite în raportul prezentat de Guvern. Totuşi, reclamantul nu a contestat faptul că a fost plecat o perioadă îndelungată de timp. 35.  Examinând raportul întocmit de poliţie, Curtea consideră că, în circumstanţele prezentei cauze, scrisoarea reclamantului nu poate fi considerată abuzivă, în sensul articolului 35 al Convenţiei. Prin urmare, această obiecţie urmează a fi respinsă. C. Concluzia cu privire la admisibilitate 36. Curtea consideră că pretenţiile reclamantului în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie ridică probleme de drept suficient de serioase, încât determinarea lor să depindă de examinarea fondului, şi niciun alt temei de a le declara inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 3 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestor pretenţii. II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULI 6 § 1 AL CONVENŢIEI A. Aprecierea de către Curte a faptelor şi a legii 1.  Cu privire la neexecutarea hotărârii din 21 iulie 1998 37.  Reclamantul se plânge, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, de neexecutarea de către autorităţi a hotărârii Judecătoriei sectorului Rîşcani din 21 iulie 1998. 38.  Guvernul nu a prezentat observaţii cu privire la fondul acestei pretenţii. 39.  Curtea reaminteşte că executarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţată de orice instanţă trebuie privită ca o parte integrantă a „procesului”, în sensul articolului 6 (a se vedea Hornsby v. Greece, hotărâre din 19 martie 1997, Reports of Judgments and Decisions, 1997-II, p. 510, § 40). Aceasta însă nu înseamnă că un stat poate fi găsit responsabil de neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti din cauza insolvabilităţii debitorului (Sanglier v. France, cererea nr. 50342/99, § 39, 27 mai 2003). Totuşi, atunci când autorităţile sunt obligate să acţioneze pentru executarea unei hotărâri judecătoreşti şi nu o fac, inacţiunea lor poate angaja responsabilitatea statului în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei (Scollo v. Italy, hotărâre din 28 septembrie 1995, Seria A nr. 315‑C, § 44). 40.  Este adevărat că în prezenta cauză hotărârea din 21 iulie 1998 a fost casată de către Tribunalul Chişinău la 11 iunie 2002. Acest fapt nu pune însă în discuţie natura executorie a acestei hotărâri înainte de această dată. În acest sens, se notează că, la 5 august 1998, a fost eliberat un titlu executor (a se vedea § 8 de mai sus) şi că reclamantul a solicitat ca această hotărâre să fie executată (a se vedea § 9 de mai sus). Abia după cererea lui C. din 21 mai 2002, la 4 iunie 2002, Tribunalul Chişinău a dispus suspendarea executării hotărârii (a se vedea § 17 de mai sus). Prin urmare, statul era obligat să asigure executarea hotărârii din 21 iulie 1998 cel puţin între 5 august 1998 şi 4 iunie 2002. 41.  Curtea notează că hotărârea judecătorească a fost parţial executată în anul 2000 şi, prin urmare, ea nu poate conchide că, între 21 iulie 1998 şi executarea ei parţială în anul 2000, statul nu şi-a onorat obligaţiile de a întreprinde măsuri pentru executarea hotărârii. 42. În ceea ce priveşte perioada de neexecutare care a urmat după anul 2000, Curtea notează că Guvernul nu a argumentat că pârâtul C. era insolvabil. Guvernul nu a demonstrat nici că după acea dată executorul judecătoresc a întreprins vreo măsură pentru executarea hotărârii din 21 iulie 1998 sau că a luat o decizie privind încetarea procedurii de executare, în conformitate cu articolul 366 al Codului de procedură civilă (a se vedea § 22 de mai sus). 43.  Prin neîntreprinderea măsurilor adecvate pentru a executa hotărârea pe parcursul perioadei de circa doi ani, când hotărârea era executorie, autorităţile Republicii Moldova au împiedicat reclamantul să se bucure de beneficiile hotărârii judecătoreşti pronunţate în favoarea sa cu patru ani în urmă. Deoarece Guvernul a declarat că C. a contestat această hotărâre în termenul prevăzut de lege şi, respectiv, că hotărârea nu a devenit definitivă, Curtea consideră că neexecutarea hotărârii este strâns legată de procedura de apel care a urmat. De aceea, relevanţa neexecutării va fi luată în consideraţie la aprecierea generală a procedurilor care au culminat cu casarea hotărârii judecătoreşti din 21 iulie 1998. 2.  Cu privire la casarea hotărârii judecătoreşti din 21 iulie 1998 44.  Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, de casarea, la 11 iunie 2002, a hotărârii judecătoreşti din 21 iulie 1998. Reclamantul a declarat inter alia că cererea de apel din 10 decembrie 1998 nu era autentică şi că aceasta a fost inventată de Guvern şi C. după 23 aprilie 2002, când cauza a fost comunicată Guvernului. De asemenea, reclamantul a declarat că, în conformitate cu Codul de procedură civilă, termenul de declarare a apelului este de 15 zile. Chiar dacă apelul lui C. ar fi fost depus la 10 decembrie 1998, el urma să fie respins ca fiind depus cu depăşirea termenului. Mai mult, reclamantul a declarat că el nu a fost citat pentru şedinţa din 11 iunie 2002 şi a menţionat că nu există o chitanţă poştală care ar confirma primirea telegramei de către el. 45.  Guvernul a invocat inter alia că, în conformitate cu articolul 282 din Codul de procedură civilă, în vigoare la acea dată, apelul urma să fie depus în termen de 15 zile de la data pronunţării hotărârii contestate. În cazul în care una din părţi nu a fost prezentă la şedinţa la care a fost pronunţată hotărârea, ea este în drept să depună apel în termen de 15 zile de la data la care a aflat despre hotărâre. Având în vedere că C. a aflat despre hotărârea judecătorească din 21 iulie 1998 abia la 27 noiembrie 1998, el era în drept să depună apel în timp de 15 zile din acea dată, ceea ce a şi făcut. Guvernul a conchis că apelul lui C. a fost depus în termenul prevăzut de lege. 46. Curtea reiterează că dreptul la judecarea într-un mod echitabil de către o instanţă, aşa cum este garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care, în partea sa relevantă, declară preeminenţa dreptului o parte a moştenirii comune a Statelor Contractante. Unul din aspectele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care cere, printre altele, ca atunci când instanţele judecătoreşti dau o apreciere finală unei chestiuni, constatarea lor să nu mai poată fi pusă în discuţie (a se vedea Brumărescu v. Romania, [GC], nr. 28342/95, § 61, ECHR 1999-VII). 47.  În cauza Roşca v. Moldova, nr. 6267/02, 22 martie 2005, Curtea a constatat că procedura în recurs în anulare, în baza căreia o hotărâre irevocabilă putea fi contestată la nesfârşit de către Procurorul General, încalcă principiul securităţii raporturilor juridice. O încălcare din aceleaşi temeiuri a fost constatată în cauza Popov v. Moldova (nr. 2), nr. 19960/04, 6 decembrie 2005, în care o hotărâre irevocabilă a fost casată într-un mod incompatibil cu articolul 6. În ambele cauze, Curtea a constatat că „pierderea” de către o parte în litigiu a unei hotărâri pronunţate în favoarea sa era incompatibilă cu prevederile Convenţiei. 48.  În această cauză, reclamantul, de asemenea, a „pierdut” o hotărâre în favoarea sa. Curtea a constatat deja că hotărârea a fost executorie între august 1998 şi iunie 2002 (a se vedea § 40 de mai sus). Curţii îi revine să determine dacă procedura care a dus la casarea acelei hotărâri s-a încadrat în limitele standardelor prevăzute de articolul 6 al Convenţiei. 49.  Curtea notează opiniile diferite ale părţilor în privinţa faptului dacă cererea de apel din 10 decembrie 1998 a fost depusă în termenul prevăzut de lege, în sensul articolului 282 al Codului de procedură civilă. Din motivele menţionate mai jos, Curtea nu găseşte necesar de a-şi expune opinia asupra acestui subiect. 50.  Apelul în cauză a fost examinat peste circa patru ani după data la care prima instanţă a adoptat hotărârea sa, iar Guvernul nu a prezentat motive pentru a explica din ce cauză cererea de apel nu a fost examinată mai devreme. Pe parcursul acelei perioade de timp, C., care a pretins că a depus cererea de apel la 10 decembrie 1998, nu doar că nu s-a interesat de soarta acesteia (a se vedea § 13 de mai sus), dar parţial a şi executat hotărârea judecătorească din 21 iulie 1998 (a se vedea § 10 de mai sus), ca şi cum procedura în apel nu ar fi fost pendinte. Curtea notează cu o deosebită îngrijorare faptul că cererea de apel care se pretinde că a fost depusă la Judecătoria sectorului Rîşcani la 10 decembrie 1998 conţine o ştampilă de intrare a acestei instanţe datată cu 15 mai 2002 (a se vedea § 12 de mai sus). Prezenţa unei astfel de ştampile ridică întrebări în privinţa veridicităţii datei documentului prezentat şi, examinată în cumul cu alte fapte descrise mai sus şi cu faptul că apelul a fost examinat abia după comunicarea cauzei Guvernului, ar putea trezi în mod rezonabil dubiile reclamantului atât cu privire la autenticitatea apelului, cât şi cu privire la echitatea procedurilor. 51.  În acest context, Curtea, de asemenea, notează că apelul lui C. a fost examinat de Tribunalul Chişinău în absenţa reclamantului, care, prin urmare, nu a avut posibilitate să se apere. Deşi dosarul naţional conţine o copie a telegramei prin care reclamantul ar fi fost informat despre şedinţa din 11 iunie 2002, acesta nu conţine nicio chitanţă care ar confirma că reclamantul a recepţionat cu adevărat telegrama (a se vedea § 19 de mai sus). Această situaţie este conformă cu declaraţiile reclamantului, conform cărora el nu ştia de procedura de apel şi de şedinţa din 11 iunie 2002 (a se vedea § 20 de mai sus). 52.  Pe de altă parte, Curtea notează că, înainte de a decide examinarea cauzei în absenţa lui C., prima instanţă a amânat examinarea cauzei de şase ori din motivul lipsei acestuia (a se vedea § 6 de mai sus). B. Concluzia cu privire la echitatea procedurilor 53. Curtea reiterează că, pe parcursul unei perioade care a început în anul 2000 şi s-a terminat în iunie 2002, autorităţile Republicii Moldova nu au întreprins măsuri adecvate pentru executarea hotărârii judecătoreşti din 21 iulie 1998. Această neexecutare, împreună cu casarea ulterioară a hotărârii, a însemnat că reclamantul a fost lipsit de majoritatea beneficiilor unei hotărâri, care a fost executorie timp de circa 4 ani ca şi o hotărâre irevocabilă. Casarea hotărârii a avut loc în lipsa reclamantului, în urma depunerii cererii de apel de către C. care, potrivit Guvernului, a fost depusă la 10 decembrie 1998, dar care a parvenit la Judecătoria sectorului Rîşcani la 15 mai 2002. Mai mult, Guvernul nu a demonstrat faptul că, contrar declaraţiilor reclamantului, acesta a fost informat la timp despre şedinţa din 11 iunie 2002, la sfârşitul căreia hotărârea din 21 iulie 1998 a fost casată. 54. Luând în consideraţie toate aceste circumstanţe şi făcând o evaluare în ansamblu a procedurii, Curtea conchide că aceasta nu a corespuns cerinţei unui proces echitabil, prevăzută de articolul 6 § 1 al Convenţiei. 55. Prin urmare, în circumstanţele specifice ale acestei cauze, a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei. III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE 56. Reclamantul pretinde că neexecutarea de către autorităţi a hotărârii din 21 iulie 1998 a încălcat dreptul său garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. 57. Guvernul nu a prezentat observaţii cu privire la fondul acestei pretenţii. 58. Curtea reiterează că o „pretenţie” poate constitui un „bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, dacă ea este suficient de certă pentru a fi executorie (a se vedea Prodan v. Moldova, nr. 49806/99, § 59, ECHR 2004‑III (extrase)). 59.  Curtea notează că reclamantul avea o pretenţie executorie care deriva din hotărârea din 21 iulie 1998 care, după executarea parţială în anul 2000, a rămas neexecutată. Rezultă că imposibilitatea reclamantului de a obţine executarea hotărârii între 2000 şi 4 iunie 2002, constituie o ingerinţă în dreptul său la protecţia proprietăţii sale, garantat de prima propoziţie a primului paragraf al articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie. 60.  Prin neîntreprinderea măsurilor necesare pentru executarea hotărârii din 21 iulie 1998, autorităţile Republicii Moldova au împiedicat reclamantul să beneficieze sau să se folosească de aceşti bani. Situaţia a fost perpetuată de casarea hotărârii la 11 iunie 2002. Ţinând cont de constatările sale cu privire la articolul 6, Curtea consideră că autorităţile Republicii Moldova nu au asigurat un echilibru just între interesele reclamantului şi celelalte interese implicate. 61.  Prin urmare, a existat o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI 62. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele: „Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.” A. Prejudiciul material 63.  Reclamantul a pretins EUR 2,285 cu titlu de prejudiciu material, declarând că neexecutarea hotărârii a avut consecinţe financiare nefavorabile asupra sa. 64.  Guvernul a considerat suma pretinsă de reclamant ca fiind excesivă. Guvernul a contestat metodologia de calcul folosită de reclamant şi faptul că reclamantul avea în posesie un automobil. 65. Curtea consideră că reclamantul trebuia să fi suferit un prejudiciu material ca urmare a neexecutării şi casării hotărârii irevocabile din 21 iulie 1998. Totuşi, Curtea nu acceptă metodologia de calcul folosită de reclamant. Luând în consideraţie rata medie a dobânzii indicată de Banca Naţională a Moldovei pentru perioada în cauză (a se vedea Daniliuc v. Moldova, citată mai sus, § 53) şi circumstanţele cauzei examinate, Curtea acordă reclamantului suma de EUR 258 cu titlu de prejudiciu material. B. Prejudiciul moral 66. Reclamantul a pretins EUR 63,990 cu titlu de prejudiciu moral suferit, invocând diferite acte prin care Guvernul l-ar fi hărţuit. 67. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de reclamant. 68. Chiar dacă motivele invocate de reclamant par să aibă doar o legătură îndepărtată cu violările constatate, dacă în genere o asemenea legătură există, Curtea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost cauzat un anumit stres şi frustrare ca rezultat al acestor violări. Hotărând în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului EUR 1,500 cu titlu de prejudiciu moral. C. Costuri şi cheltuieli 69.  De asemenea, reclamantul a pretins EUR 194,440 cu titlu de costuri şi cheltuieli angajate în faţa Curţii. 70. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă, declarând că aceasta era excesivă şi că reclamantul nu a dovedit pretinsele cheltuieli de reprezentare. 71.  Curtea notează că reclamantul nu a fost reprezentat. Totuşi, Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suportat cheltuieli de secretariat. Având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea acordă reclamantului EUR 100 cu titlu de costuri şi cheltuieli. D.  Dobânda de întârziere 72.  Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.   DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA 1.  Declară cu majoritate de voturi cererea admisibilă;   2.  Hotărăşte cu şase voturi pro şi unul împotrivă că a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei;   3.  Hotărăşte cu şase voturi pro şi unul împotrivă că a existat o violare a articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie;   4. Hotărăşte cu şase voturi pro şi unul împotrivă (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 258 (două sute cincizeci şi opt euro) cu titlu de prejudiciu material, EUR 1,500 (o mie cinci sute euro) cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 100 (o sută euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută; (b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;   5. Respinge în unanimitate restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă. Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 13 iunie 2006, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.  T.L. Early  Nicolas Bratza   Grefier                  Preşedinte În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenţiei şi articolul 74 § 2 al Regulamentului Curţii, opinia disidentă a dlui Pavlovschi este anexată la această hotărâre. N.B.  T.L.E. OPINIA DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI PAVLOVSCHI În prezenta cauză, Camera a decis că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1. Cu tot respectul faţă de colegii mei, regret faptul că nu pot fi de acord cu constatările lor, care, în opinia mea, au fost bazate pe înţelegerea eronată a procedurii civile existente în perioada relevantă în Republica Moldova şi pe examinarea pretenţiilor care nu au fost invocate de către reclamant şi nu au fost comunicate Guvernului Republicii Moldova. Cu privire la pretenţiile reclamantului Potrivit hotărârii, de fapt, reclamantul s-a plâns de neexecutarea hotărârii din 21 iulie 1998 şi de casarea ulterioară a acelei hotărâri de către Tribunalul Chişinău la 11 iunie 2002 care, în opinia sa, a constituit o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei. De asemenea, el a declarat că neexecutarea şi casarea ulterioară a hotărârii Judecătoriei sectorului Rîşcani din 21 iulie 1998 a avut drept efect încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie[1]. Pentru a examina pretenţiile reclamantului în mod adecvat, este de o importanţă crucială de a determina dacă a existat o hotărâre judecătorească definitivă în favoarea reclamantului, ceea ce reprezintă o procedură obişnuită folosită de Curte în astfel de cazuri[2]. Din păcate, fără a indica vreun motiv, Camera a evitat în totalitate să examineze această chestiune şi nu a prezentat niciun argument în favoarea constatării că hotărârea judecătorească în cauză era definitivă. În cazul în care Camera ar fi procedat astfel, ea ar fi constatat următorul contra-argument. Este clar din dosar că hotărârea împotriva lui C. – oponentul procedural al reclamantului – a fost pronunţată în lipsa lui (a lui C.). Toate argumentele[3] Camerei ar fi fost relevante dacă pârâtul ar fi depus cererea de apel după termenul limită, însă el nu a depus-o după termenul limită: el a depus-o în termenul stabilit de procedura civilă. Luând în consideraţie abordarea reclamantului în încercarea de a aplica cerinţa de depunere a apelului „după expirarea termenului” la o situaţie efectuată „în termen”, Camera confundă două lucruri diferite; două proceduri diferite. Nu există dubii că pârâtul, C., a fost absent pe durata procesului, aflându-se în acel moment într-o deplasare în Federaţia Rusă. Acest fapt este clar din dosar şi este confirmat de câteva certificate. Nu există dubii că hotărârea a fost emisă în absenţa lui, după cum a fost menţionat în hotărârea pronunţată de instanţele locale. Prin urmare, noi suntem nevoiţi să acceptăm aceste fapte ca punct de pornire în analiza noastră. La momentul faptelor, vechiul Cod de procedură civilă al Republicii Moldova prevedea două situaţii principale pentru calcularea termenului de depunere a apelului. Prima situaţie era legată de cazul în care hotărârea era pronunţată în prezenţa părţilor. În această situaţie termenul de apel începea să curgă de la data la care a fost pronunţată hotărârea. În a doua situaţie, când hotărârea era pronunţată în lipsa uneia sau a ambelor părţi, termenul de apel începea să curgă de la data la care părţii care nu a fost prezentă la pronunţarea hotărârii îi era înmânată o copie a dispozitivului hotărârii. În cea de a doua situaţie, nu era nevoie de o repunere formală în termenul de apel, dacă apelul era depus timp de 15 zile după primirea de către persoană a copiei hotărârii. Legea nu făcea distincţie dintre absenţa justificată şi cea nejustificată. Ea reglementa doar situaţia de absenţă a uneia sau a ambelor părţi şi explica: „... pentru părţile care nu au participat la judecarea pricinii, termenul de apel curge de la înmânarea copiei de pe dispozitivul hotărârii...”[4]. Luând în consideraţie faptul că pârâtul C. nu a fost prezent la şedinţele judecătoreşti, în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova, hotărârea pronunţată în favoarea dlui Istrate nu putea să devină definitivă şi obligatorie până la expirarea termenului de 15 zile de la transmiterea copiei acesteia lui C., cu condiţia că C. nu a depus apel. Copia hotărârii a fost înmânată lui C. la 27 noiembrie 1998[5]. Prin urmare, în cazul în care acesta nu ar fi depus apel, această hotărâre ar fi devenit definitivă şi obligatorie peste 15 zile, adică la 12 decembrie 1998 (totuşi, acest lucru nu s-a întâmplat, deoarece C. a depus apel). În acelaşi timp, după cum este menţionat în § 40 al acestei hotărâri, titlul executor a fost emis la 5 august 1998, adică cu trei luni şi jumătate înainte ca, în teorie, hotărârea să devină definitivă şi obligatorie. Prin urmare, indiferent de procedurile ce au urmat, emiterea unui titlu executor în prezenta cauză a fost contrară prevederilor legislaţiei Republicii Moldova şi, în consecinţă, acel titlu executor a fost nul ab initio. Eu nu pot să împărtăşesc concluzia Camerei, conform căreia: „Deoarece niciuna dintre părţi nu a contestat hotărârea în termenul de 15 zile prevăzut de lege, ea a devenit executorie la 5 august 1998, ...”[6]. Această declaraţie denotă o necunoaştere totală a procedurii civile moldoveneşti. Totuşi, aceste cunoştinţe sunt indispensabile, deoarece, atunci când vorbim despre o hotărâre judecătorească care devine efectivă, vorbim, în primul rând, despre condiţiile legale stipulate în legislaţia naţională care guvernează această chestiune. Regret foarte mult că trebuie să menţionez acest lucru, însă, în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova, hotărârea din 21 iulie 1998 nu a devenit niciodată definitivă şi executorie, deoarece, după cum a fost arătat mai sus, aceasta a fost pronunţată în absenţa pârâtului şi, ulterior, odată cu înmânarea acesteia lui C., ea a fost contestată şi casată. În cazul în care hotărârea pronunţată în favoarea reclamantului nu a fost definitivă şi obligatorie, autorităţile judiciare ale Republicii Moldova nu pot fi criticate pentru neexecutarea acesteia, iar dacă pârâtul a depus apel în termenul stabilit de lege, autorităţile judecătoreşti nu pot fi criticate pentru examinarea apelului. Mai mult, în cazul în care autorităţile judecătoreşti din Republica Moldova nu ar fi examinat cererea de apel depusă de C., ar fi putut să apară, teoretic, problema încălcării drepturilor procedurale ale lui C. În locul determinării caracterului legal al hotărârii din 21 iulie 1998, după cum Curtea a procedat în alte cauze privind neexecutarea sau casarea hotărârilor judecătoreşti irevocabile, majoritatea a încercat să înlocuiască noţiunea de hotărâre „definitivă” cu noţiunea de hotărâre „executorie”. Această abordare este total greşită şi nu are nimic comun cu interpretarea legală a legii. Dacă privim la partea hotărârii în cauză care conţine unele informaţii cu privire la regulile de procedură civilă din Republicii Moldova, găsim o referire la articolul 338 al Codului de procedură civilă – „Eliberarea titlului executor” care stipulează: „...Titlul executor se eliberează de către instanţă creditorului-urmăritor, după ce hotărârea a rămas definitivă...”[7] Prin urmare, declaraţia, potrivit căreia hotărârea în această cauză nu a rămas „definitivă”, dar a fost totuşi „executorie”, contravine atât logicii elementare, cât şi procedurii civile moldoveneşti. Regret nespus de mult faptul că majoritatea nu a stabilit, în general, o legătură cauzală între aceste două noţiuni sau, în particular, dacă o astfel de legătură a existat în această cauză. Prin urmare, concluzionând cele spuse şi luând în consideraţie faptul că hotărârea din 21 iulie 1998 nu a fost una definitivă, nu văd în cauza de faţă niciun semn de violare a articolului 6 § 1 în ceea ce priveşte neexecutarea acelei hotărâri sau casarea ulterioară a acesteia de către Tribunalul Chişinău. Prin urmare, în această cauză nu a existat o violare a articolului 1 al Protocolului nr.1. Pretenţiile examinate şi violările constatate În ciuda faptului că reclamantul nu s-a plâns de echitatea generală a procedurii, majoritatea a constatat o violare a articolului 6 § 1 pe motiv că nu au fost satisfăcute rigorile unui proces echitabil, garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei[8], lăsând, în acelaşi timp, fără răspuns pretenţiile reclamantului din cererea sa. Din păcate, în motivarea deciziei sale, majoritatea nu a expus destul de clar la care set de proceduri se referă. Ei menţionează doar următoarele: „... Curţii îi revine să determine dacă procedura care a dus la casarea acelei hotărâri s-a încadrat în limitele standardelor prevăzute de articolul 6 al Convenţiei”[9]. Este destul de dificil a înţelege care este semnificaţia acestei sintagme pe care se bazează întreaga hotărâre. Cineva ar putea prezuma că majoritatea încearcă să pună sub semnul întrebării echitatea procedurii de apel, deoarece, după examinarea apelului depus de C., hotărârea pronunţată în favoarea reclamantului a fost casată. Dacă lucrurile stau astfel, trebuie să menţionez următoarele: (a)  După cum a fost arătat mai sus, reclamantul nu s-a plâns niciodată de inechitatea procedurii de apel în cazul său, referindu-se, în schimb, la argumente cu privire la „neexecutarea hotărârii” şi „casarea hotărârii”, în combinaţie cu o pretinsă încălcare a drepturilor sale de proprietate. (b) Pretenţia cu privire la „inechitatea procedurii de apel” nu a fost niciodată comunicată Guvernului Republicii Moldova şi Guvernul nu a fost niciodată chemat să prezinte observaţii privind echitatea procedurii de apel în cauza reclamantului. Totuşi, principiile procedurii contradictorii cer ca părţilor să le fie acordată posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile pe marginea tuturor pretenţiilor pe care Curtea intenţionează să le examineze şi asupra cărora intenţionează să se pronunţe. Pentru a determina care pretenţii au fost comunicate Guvernului, permiteţi-mi să prezint pe scurt cronologia evenimentelor. La 23 aprilie 2002, Curtea a comunicat Guvernului Republicii Moldova cererea reclamantului cu privire la pretinsa neexecutare a hotărârii din 21 iulie 1998, punând următoarele întrebări, citez: „...Observaţiile trebuie să răspundă la următoarele întrebări: 1.  Este oare neexecutarea hotărârii din 21 iulie 1998 compatibilă cu cerinţele articolului 6 § 1 al Convenţiei în ceea ce priveşte aspectul său civil? 2.  A avut oare loc o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea bunurile sale, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, ca urmare a neexecutării hotărârii din 21 iulie 1998? Dacă este aşa, a fost oare ingerinţa justificată în conformitate cu articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie?...”[10] La 30 noiembrie 2005, după examinarea cererii reclamantului cu privire la casarea hotărârii din 21 iulie 1998, Curtea a decis să o comunice Guvernului, adresând următoarele întrebări, citez din nou: „...A existat oare o încălcare a drepturilor reclamantului garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului Nr. 1 la Convenţie ca urmare a rejudecării cauzei sale dispusă de către Tribunalul municipiului Chişinău la 11 iunie 2002? A fost oare apelul, care a dus la casarea hotărârii din 21 iulie 1998, depus în termenul prevăzut de lege (c.f. articolul 283 al Codului de procedură civilă).” ?[11] Prin urmare, după cum rezultă clar din scrisorile citate mai sus, chestiunea echităţii generale a procedurii de apel în cauza reclamantului nu a fost niciodată comunicată Guvernului. Mai mult, în hotărâre majoritatea a făcut alte acuzaţii, care, de asemenea, nu au fost comunicate Guvernului. Spre exemplu, în § 50 un cititor atent poate găsi următoarea acuzaţie, citez: „Apelul în cauză a fost examinat peste circa patru ani după data la care prima instanţă a adoptat hotărârea sa, iar Guvernul nu a prezentat motive pentru a explica din ce cauză cererea de apel nu a fost examinată mai devreme.”[12] Sunt cu adevărat nedumerit de această declaraţie, deoarece acest argument ţine în mod clar de „durata procedurii”, care, din nou, nu a fost invocat niciodată de reclamant. De asemenea, Curtea nu a decis niciodată să examineze această chestiune ex officio. În orice caz, în zeci de cauze împotriva altor state, Curtea a examinat de fiecare dată separat chestiunea privind „durata procedurii” şi a comunicat corespunzător Guvernului pârât pretenţia şi decizia luată pe marginea acesteia. Permiteţi-mi să vă aduc doar câteva exemple, care confirmă declaraţia de mai sus. În cauza Sikora v. Poland, cererea nr. 64764/01, Curtea a constatat că: „... în cazul de faţă durata procedurii a fost excesivă şi nu a respectat cerinţa „termenului rezonabil”. Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1...”[13] În cauza Fojcik v. Poland, cererea nr. 57670/00, Curtea a decis să declare „admisibilă pretenţia cu privire la durata procedurii...” şi să constate „...o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei în ceea ce priveşte durata procedurii...”[14]. În cauza Maria and Andrzey Korbel v. Poland, cererea nr. 57672/00, Curtea a decis că „...în această cauză prevederile articolului 6 § 1 al Convenţiei cu privire la „termenul rezonabil” nu au fost respectate. În consecinţă, a existat o violare a acelei prevederi...”[15]. Bineînţeles că această listă poate fi continuată. În orice caz, este clar de la sine că atât în toate cazurile menţionate, cât şi în alte cazuri similare, chestiunea privind durata procedurii a fost examinată după ce a fost comunicată Guvernului. Din păcate, acest lucru nu s-a întâmplat în cauza de faţă, în care pretenţia cu privire la durata de timp necesară pentru examinarea apelului depus de C. nu a fost comunicată niciodată Guvernului Republicii Moldova. De asemenea, Guvernul nu a fost chemat să prezinte motivele examinării îndelungate a apelului. Într-o astfel de situaţie, în care reclamantul nu s-a plâns de o violare anumită, în care – contrar articolului 54-2 al Regulamentului Curţii – Guvernului nu i s-a comunicat această pretenţie şi nu i-a fost acordată şansa de a prezenta observaţii scrise cu privire la pretenţia asupra căreia Curtea intenţiona să se pronunţe şi în care Curtea nu s-a sesizat ex officio, consider că decizia de a se expune opinia dacă a avut loc o violare este discutabilă, dacă nu chiar greşită din punct de vedere procedural. Într-un mod similar, în paragraful 50 al hotărârii, majoritatea a invocat în motivarea constatărilor sale, citez: „... Curtea notează cu o deosebită îngrijorare faptul că cererea de apel care se pretinde că a fost depusă la Judecătoria sectorului Rîşcani la 10 decembrie 1998 conţine o ştampilă de intrare a acestei instanţe datată cu 15 mai 2002 (a se vedea § 12 de mai sus). Prezenţa unei astfel de ştampile ridică întrebări în privinţa veridicităţii datei documentului...”[16] Bineînţeles, nu sunt persoana potrivită pentru a-mi învăţa colegii experimentaţi, dar, în opinia mea, în cazul existenţei unei „întrebări”, cea mai bună procedură este de a căuta un „răspuns” la aceasta, prin adresarea întrebării către părţi, decât de a se deda la speculaţii de felul: „...Prezenţa unei astfel de ştampile ... examinată în cumul cu alte fapte descrise mai sus şi cu faptul că apelul a fost examinat abia după comunicarea cauzei Guvernului, ar putea trezi în mod rezonabil dubiile reclamantului atât cu privire la autenticitatea apelului, cât şi cu privire la echitatea procedurilor.”[17] Sugerând o posibilă falsificare a documentelor juridice de către Judecătoria sectorului Rîşcani sau Tribunalul Chişinău, Curtea aduce câteva acuzaţii extrem de grave la adresa sistemului judiciar din Republica Moldova, acuzaţii care nu au fost demonstrate şi nici chiar verificate. Personal consider un astfel de „modus operandi” absolut inadmisibil, deoarece acesta ridică unele întrebări foarte delicate şi serioase. În concluzie, cât priveşte partea ce se referă la chestiunile de drept, îmi vine foarte greu să accept o situaţie în care: (a)  pretenţiile înaintate de reclamant nu sunt examinate, analizate şi apreciate în mod adecvat din punct de vedere juridic şi conform jurisprudenţei anterioare; şi (b)  acuzaţiile care nu au fost niciodată aduse de către reclamant şi nici comunicate Guvernului pentru observaţii, sunt folosite pentru a constata o violare. Prejudicii În ceea ce priveşte prejudiciul material şi moral, consider că este important de menţionat faptul că reclamantul nu pretinde compensaţii pentru prejudiciul moral cauzat prin violările constatate. Conform practicii îndelungate a acestei Curţi, reclamantului nu i se acordă nimic din ceea ce nu constituie obiect al unei pretenţii a acestuia. Nu consider că în prezenta cauză trebuie să începem să schimbăm jurisprudenţa noastră pentru a acorda unui reclamant ceva ce depăşeşte clar pretenţiile sale financiare. Acelaşi comentariu se aplică în măsură egală în privinţa prejudiciului material. Iată unde eu, în mod respectuos, nu sunt de acord cu colegii mei. [1] A se vedea paragrafele 24 şi 25 din această hotărâre [2] A se vedea, de exemplu, paragrafele 39 şi 40 din hotărârea în cauza Wasserman v. Russia, în care Curtea declară: „…prin neexecutarea pe parcursul anilor…a hotărârii judecătoreşti irevocabile în această cauză, autorităţile Federaţiei Ruse au privat articolul 6 § 1 de efectul său util. Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1 ...” [3] A se vedea paragrafele 39-43 şi 46-48 ale acestei hotărâri [4] A se vedea art. 282 al vechiului Cod de procedură civilă al Republicii Moldova (din 26 decembrie 1964) A se vedea observaţiile Guvernului din 11.01.2006 nr. 06/144  în care este menţionat, după cum urmează: „...În speţă, dacă examinăm apelul depus de apelantul Gh. Călugărul putem observa că el l-a depus la Tribunalul municipiului Chişinău la 10.12.1998, invocând motivul că el nu a participat la şedinţa de judecată la care a fost pronunţată hotărârea respectivă, dar a luat cunoştinţă cu ea abia la 27.11.98 (elementele cauzei civile Istrati A. contra Călugărul Gh. cu privire la restituirea prejudiciului moral şi material au fost expediate în atenţia Curţii Europene prin scrisoarea din 21 mai 2004). Astfel, începând cu 27.11.1998 (data la care apelantul Călugărul Gh. a luat cunoştinţă cu hotărârea Judecătoriei sectorului Rîşcani din 21 iulie 1998), până la 10.12.1998 (data la care Gh. Călugărul a depus apel la hotărârea din 21 iulie 1998), s-au scurs 13 zile, reclamantul încadrându-se perfect în termenul de 15 zile prevăzut de articolul 282 al Codului de procedură civilă…”    [6] A se vedea paragraful 8 al hotărârii [7]A se vedea secţiunea “Dreptul intern pertinent” din prezenta hotărâre [8] A se vedea paragraful 54 al hotărârii [9] Ibid. paragraful 48 [10] A se vedea scrisoarea de comunicare din 23 aprilie 2002 [11] A se vedea scrisoarea de comunicare din 30 noiembrie 2005 [12] A se vedea paragraful 50 al hotărârii [13] A se vedea hotărârea în cauza Sikora v. Poland, cererea nr. 64764/01, paragrafele 22 şi 23 [14] A se vedea dispozitivul hotărârii în cauza Fojcik v. Poland, cererea nr . 57670/00 [15] A se vedea paragraful 46 al hotărârii în cauza Maria and Andrzej Korbel v. Poland, cererea nr.57672/00 [16] A se vedea paragraful 50 al acestei hotărâri [17] Ibid, paragraful 50