60115/00

AMIHALACHIOAIE c. MOLDOVA (Cererea nr. 60115/00)   HOTĂRÂRE   20 aprilie 2004   .   În cauza Amihalachioaie  c. Moldovei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a doua) în şedinţa camerei compusă din: D. J.-P.COSTA, preşedinte, C.BIRSAN K.JUNGWIERT, V.BUTKEVYCH, Dna W. THOMASSEN, D. S. PAVLOVSCHI, judecători, şi D. T.L.EARLY, grefier adjunct de secţie, După ce au deliberat în camera de şedinţe la 3 februarie şi 23 martie 2004, Emite hotărârea aceasta adoptată la această ultimă dată:   PROCEDURA     La originea cauzei se află o cerere (nr. 60115/00) înaintată împotriva Republicii Moldova prin care un resortisant al acestui stat dl Gheorghe Amihalachioaie („reclamantul”) a sesizat Curtea  la 14 iulie 2000 în conformitate cu articolul 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor sale Fundamentale („Convenţia”).   Reclamantul este reprezentat de către dl A.Tănase, avocat din Chişinău. Guvernul moldav („Guvernul”) este reprezentat de către agentul său, dl V. Pârlog, de la Ministerul Justiţiei.         Reclamantul invoca o violare a dreptului său la libertatea de expresie, garantat de articolul 10 al Convenţiei din cauza condamnării sale de a plăti o amendă pentru criticarea unei decizii a Curţii constituţionale referitoare la constituţionalitatea unei legi cu privire la organizarea profesiei de avocat.   Cererea a fost atribuită primei secţii a Curţii (articolul 52 par.1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera abilitată cu examinarea cauzei (articolul 27 par.1 al Convenţiei) a fost constituită conform articolul 26 par. 1 al regulamentului.   La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziţia secţiilor sale (articolul 25 par.1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost atribuită secţiei a doua după remaniere (articolul 52 par. 1).   Printr-o hotărâre din 23 aprilie 2002, camera a declarat cererea parţial admisibilă.   Atât reclamantul cât şi Guvernul au depus observaţiile scrise referitoare la fondul cauzei (articolul 59 par. 1 al regulamentului).     ÎN FAPT    I . CIRCUMSTANŢELE CAUZEI     Reclamantul este un cetăţean moldav, născut în 1949, cu reşedinţa în Chişinău (Moldova). În calitatea sa de avocat, el este preşedinte al Uniunii Avocaţilor din Moldova.   În 2000, un grup de deputaţi şi avocatul parlamentar din Moldova au sesizat Curtea Constituţională cu o excepţie de neconstituţionalitate a legii nr. 395-XIV cu privire la organizarea profesiei de avocat care prevedea, printre altele, obligaţia pentru toţi avocaţii care exercită în Moldova de a face parte din Uniunea Avocaţilor, formată din toţi avocaţii înscrişi în barourile ţării. Ei invocau că afilierea obligatorie a avocaţilor la această uniune era contrară dreptului de libertate de asociere garantat de Constituţia moldavă.  După ce a obţinut, printre altele, avizul Uniunii Avocaţilor, care a estimat că legea era conformă Constituţiei, Curtea Constituţională a emis la 15 februarie 2000 o decizie care declara neconstituţionalitatea dispoziţiilor ce prevedea afilierea obligatorie a avocaţilor la Uniunea Avocaţilor din Moldova.     Într-o conversaţie telefonică cu A.M., jurnalist la ziarul „Экономическое oбозрение”, reclamantul a criticat decizia Curţii Constituţionale.     În numărul din februarie 2000 al ziarului „Экономическое oбозрение”, A.M. a publicat un articol referitor la polemica declanşată printre avocaţi prin decizia din 15 februarie a Curţii Constituţionale. Printre altele, el se referea la convorbirea telefonică cu reclamantul în următorii termeni:   „(...) După ce decizia Curţii Constituţionale a fost făcută publică, Экономическое oбозрение a pus câteva întrebări preşedintelui Uniunii Avocaţilor, dlui Gh. Amihalachioaie. Probabil,  din această cauză  comentariile sale au fost foarte emoţionale:   „ Din cauza hotărârii Curţii Constituţionale, se va instala o anarhie completă în profesia de avocat - a spus dl Amihalachioaie. Veţi vedea ce se va petrece peste un an. De azi, nu mai este un sistem unic de organizare a profesiei, nici stat unitar. Noi ne-am obişnuit cu aceasta – este  cu mult mai uşor să trăieşti în haos. Taxele nu se plătesc, nu există control şi, prin urmare, nici etică, nici disciplină şi nici responsabilitate.   În lumina celor spuse, se pune întrebarea: Curtea Constituţională este - ea constituţională? În anul 1990, Naţiunile Unite au adoptat Principiile de bază cu privire la rolul avocaţilor, garantate perfect în dreptul nostru. Peste tot în lume, profesia de avocat este independentă, pe când în Moldova ea este subordonată puterii  executive, şi anume, Ministerului Justiţiei. Aceasta reprezintă o violare serioasă a principiilor democratice fundamentale.   Curtea Constituţională n-a luat în considerare exemplele specifice ale jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg invocate în observaţiile prezentate de Uniunea Avocaţilor. Probabil că judecătorii Curţii Constituţionale nu consideră Curtea Europeană a Drepturilor Omului o autoritate. Trebuie să  înţeleg că ei au obţinut mai multă experienţă în cinci ani decât judecătorii din Strasbourg în  cincizeci de ani? Cu certitudine, noi vom informa Consiliul Europei că Moldova nu respectă jurisprudenţa şi exigenţele formulate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.”   În conformitate cu termenii folosiţi de dl Amihalachioaie, printre jurişti, avocaţii au fost consideraţi întotdeauna ca fiind în primul rând: „Cu toate acestea, chiar după decizia Curţii Constituţionale, corpul avocaţilor rămâne o putere .” (...)       Printr-o scrisoare din 18 februarie 2000, preşedintele Curţii Constituţionale a informat reclamantul că, ţinând cont de cele spuse formulate în ziarul „Экономическое oбозрение”, chestiunea unei lipse posibile de considerare, în sensul articolului 82 par. 1 e) al Codului jurisdicţiei constituţionale, în privinţa acestei Curţi se putea pune, şi îl invită să prezente observaţiile scrise la acest subiect într-un termen de zece zile.     La 28 februarie 2000, reclamantul a prezentat observaţiile cerute. În ele el a indicat că el a auzit despre publicarea celor spuse prin intermediul scrisorii din 18 februarie 2000 pe care i-a adresat-o Curtea Constituţională şi a confirmat că a avut cu ziaristul A.M. o lungă conversaţie telefonică la subiectul deciziei din 15 februarie 2000. Totodată, el sublinia că cele spuse au fost denaturate şi depăşeau contextul lor. El a adăugat că dacă A.M. i-ar fi prezentat articolul înainte de publicare, el ar fi verificat riguros felul în care acestea erau prezentate şi deci şi-ar fi asumat toată responsabilitatea.     La 6 martie 2000, Curtea Constituţională pronunţă, aplicând articolele 81 şi 82 ale Codului de jurisdicţie constituţională, o decizie definitivă aplicându-i reclamantului o amendă administrativă de 360 lei (echivalentul 36 euro). Ea a constatat că, în interviul sus-menţionat, reclamantul a declarat : „ în urma deciziei Curţii Constituţionale, se va instala o anarhie totală în organizarea avocaţilor”, în acest context, „se pune întrebarea de a şti dacă Curtea Constituţională este constituţională” şi, „pentru judecătorii Curţii Constituţionale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu este o autoritate”. Ea a considerat că aceste afirmaţii demonstrau o lipsă de respect a reclamantului faţă de Curtea Constituţională şi o absenţă totală de considerare pentru decizia acestei Curţi.     Decizia Curţii Constituţionale fiind definitivă, reclamantul a plătit la 7 iulie 2000 suma de 360 lei (echivalentul de 36 euro) la contul Ministerului Finanţelor.    II. DREPTUL INTERN PERTINENT   17. Dispoziţiile  pertinente ale Codului jurisdicţiei constituţionale sunt stipulate astfel:                       Articolul  81 par.1   2. În scopul protecţiei demnităţii judecătorilor Curţii Constituţionale şi a participanţilor la procedură şi în scopul asigurării condiţiilor adecvate pentru exercitarea justiţiei constituţionale, Curtea poate lua măsurile prevăzute la articolul 82.”   Articolul 82   „(1) În scopul asigurării bunei funcţionări a justiţiei constituţionale, se poate dispune o amendă administrativă de cel mult 25 salarii minime lunare în următoarele cazuri:   a)      declaraţiilor neconstituţionale care n-ar fi modul lor de exprimare;   b)      imixtiune în activitatea procedurală a judecătorilor Curţii Constituţionale, tentativa de a-i influenţa prin mijloace ieşind din cadrul procedural;   c)       refuzul de a se conforma, fără motive serioase, cerinţelor judecătorilor Curţii în conformitate cu modalităţile prevăzute şi în termenul atribuit şi nexecutarea hotărârilor şi a avizelor Curţii;   d)      violării jurământului judiciar;   e)      lipsa de respect faţă de Curtea Constituţională, şi anume refuzul de a se supune ordinelor preşedintelui, încălcarea disciplinei şi îndeplinirea altor acte ce demonstrează o absenţă evidentă de considerare pentru Curte şi procedura sa (...)”   18. Articolul 4 al legii Nr. 243-XIII din 26 octombrie 1994 cu privire la presă stipulează:   „Publicaţiile periodice (...) publică, în funcţie de aprecierile lor proprii, documente şi informaţii, ţinând cont de faptul că exerciţiul acestor libertăţi, conţinând drepturi şi obligaţii, este supus unor formalităţi, condiţii, restricţii, sau sancţiuni prevăzute de către lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea crimei, protecţia sănătăţii sau moralei, protecţia reputaţiei sau drepturilor altuia, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare.”   IN DREPT   REFERITOR LA VIOLAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 10 AL CONVENŢIEI   19. Reclamantul susţine că condamnarea sa constituie o ingerinţă nejustificată în dreptul său la libertatea expresiei. El invocă articolul 10 al Convenţiei în conformitate cu care:   „1. Orice persoană are dreptul la libertatea expresiei. Acest drept cuprinde libertatea opiniei şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fără ca autorităţile publice să se amestece şi fără considerare de frontieră.(...)      Exerciţiul acestor libertăţi conţinând drepturi şi responsabilităţi poate să fie supus unor formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, (...) pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare.”   Argumentele părţilor   Reclamantul   20. Reclamantul consideră că ingerinţa în dreptul său la libertatea de expresie nu era nici „prevăzută de lege”, nici „necesară într-o societate democratică”. 21. Mai întâi el susţine că articolul 82 al codului de procedură constituţională nu întruneşte exigenţele de previzibilitate a legii deoarece el nu defineşte cu claritate actele susceptibile de a cădea sub lovitura unei sancţiuni administrative. În particular, el se plânge că din conţinutul articolului 82 nu reiese dacă sunt susceptibile de a fi reprimate doar faptele comise în timpul unei audienţe în faţa Curţii Constituţionale sau orice act ce exprimă o absenţă de considerare în privinţa curţii şi a procedurii acestei instanţe. 22. El mai spune că nu a criticat Curtea Constituţională sau judecătorii săi în general dar că în cadrul unei dezbateri largi referindu-se la organizarea profesiei de avocat el a dezaprobat decizia luată de această Curte. De aici, el consideră că sancţiunea la care a fost supus nu era necesară într-o societate democratică.   Guvernul   23. Guvernul admite că a fost o ingerinţă în dreptul reclamantului la libertatea de expresie, dar el crede că ingerinţa răspunde exigenţelor paragrafului 2 ale articolului 10 al Convenţiei. El mai consideră că articolul 82 al Codului jurisdicţiei constituţionale  corespunde criteriului de previzibilitate,  odată ce el este interpretat în lumina articolului 81 care prevede drept scop a eventualelor ingerinţe, protecţia demnităţii judecătorilor Curţii Constituţionale şi garanţia condiţiilor adecvate exercitării justiţiei constituţionale. Or, ţinând cont de funcţia reclamantului şi de experienţa profesională, Guvernul estimă că el ar fi putut să-şi dea seama că autoritatea Curţii Constituţionale ar trebui respectată nu doar în cadrul audierilor, dar de asemenea şi în afara acestora. 24. Guvernul mai invocă că ingerinţa era justificată prin grija de a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare şi că ea era necesară într-o societate democratică, deoarece reclamantul depăşise limita unei critici admisibile, expresiile sale defăimând şi ofensând judecătorii Curţii Constituţionale şi Curtea însăşi. Printre altele, el subliniază că reclamantul, fiind avocat,  este supus unei obligaţii de rezervă  faţă de puterea judecătorească şi că de aici, libertatea sa de expresie era mai restrânsă.   B.    Aprecierea Curţii     Principii generale   25. Curtea aminteşte că o „lege” în sensul articolului 10 par. 2 al Convenţiei este o normă enunţată cu destulă precizie pentru a permite cetăţeanului să-şi reglementele conduita şi să prevadă, la un grad rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-un act determinat. Totodată, aceste norme nu au necesitatea de a fi previzibile cu o certitudine absolută, cu toate că această certitudine ar fi de dorit, căci dreptul trebuie să ştie să se schimbe la schimbările de situaţie. De asemenea, multe legi se servesc, prin forţa lucrurilor, de formule mai mult sau mai puţin vagi a căror interpretare şi aplicare depinde de practică (Sundaz Times c. Regatului Unit (nr.1) hotărâre din 26 aprilie 1979, seria A nr.30 , p.31, par. 49 şi Hertel c. Elveţiei , hotărâre din 25 august 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-I, par. 35). 26. Gradul de precizie depinde într-o mare măsură de conţinutul textului în cauză, de domeniul pe care îl acoperă cât şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi (Groppera Radio A.G. şi al. c. Elveţiei, hotărâre din 28 martie 1990, seria A nr. 173, par. 68). 27. Curtea reaminteşte mai apoi, că statutul specific al avocaţilor îi plasează într-o situaţie centrală în administrarea justiţiei, drept intermediari între justiţiabili şi tribunale, ceea ce explică normele de conduită impuse în general membrilor Baroului (Casado Coca c. Spaniei, hotărâre din 24 februarie 1994, seria A nr. 285-A, p.21, par. 54). 28. Totuşi, ea aminteşte că libertatea expresiei se referă de asemenea şi la avocaţi, care au dreptul de a se pronunţa public referitor la funcţionarea justiţiei, dar critica căreia n-ar putea trece unele limite. Ea mai reaminteşte că, în afară de substanţa ideilor şi informaţiilor exprimate, articolul 10 protejează de asemenea şi modul de exprimare. În acest scop, se cuvine de ţinut cont de echilibrul pe care să-l menţină în diferite interese în joc, printre care figurează dreptul publicului de a fi informat asupra întrebărilor care ating funcţionarea puterii judiciare, imperativele unei bune administrări a justiţiei şi demnitatea profesiei de avocat (Schopfer c. Elveţiei, hotărâre din 20 mai 1998, Culegere 1998- III, p.1053, par. 33). 29. Dacă statele contractante se bucură de o oarecare marjă de apreciere pentru a judeca despre necesitatea unei ingerinţe în materie, o astfel de marjă se dublează cu un control european în acelaşi timp referindu-se la lege şi la deciziile care o aplică ( Sunday Times c. Regatului Unit (nr. 2), hotărâre din 16 noiembrie 1991, seria A nr. 217, p.29, par. 50) 30. În exerciţiul controlului său, Curtea trebuie să analizeze ingerinţa litigioasă în lumina ansamblului cauzei, incluzând şi modalitatea de exprimare a reclamantului şi contextul în care au fost exprimate pentru a determina dacă ea era fondată pe „o necesitate socială imperioasă”, „proporţională scopului legitim urmărit” şi dacă motivele invocate de către autorităţile naţionale pentru a o justifica apar „pertinente şi suficiente” (Sunday Times (nr.2), citat mai sus, par. 50 şi Nicula c. Finlandei, nr. 31611/96, par. 44, 21 martie 2002).           Aplicarea în speţă a principiilor susmenţionate   31. Curtea notează că reclamantul a fost condamnat pentru că a afirmat într-un „interviu” acordat unui ziar că în urma unei decizii a Curţii Constituţionale, „ o anarhie totală se va instaura în organizarea profesiei de avocat” şi că, de aici, se punea întrebarea de a şti dacă Curtea Constituţională era constituţională. Reclamantul a mai fost condamnat pentru că a declarat că judecătorii  Curţii Constituţionale „ probabil nu considerau Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca fiind o autoritate”. Or, o astfel de condamnare poate trece drept fiind o ingerinţă în dreptul său la respectul libertăţii de expresie, aşa cum este garantat de articolul 10 al Convenţiei. 32. Curtea consideră  că ingerinţa în cauză era „prevăzută de lege”, aşa cum o cere paragraful doi al articolului 10 citat mai sus. La acest punct, ea relevă că controversele între părţi se referă în acest caz la interpretarea extensivă sau restrictivă a articolului 82 par. (1) lit. e) a Codului de jurisdicţie constituţională, ce conduc actele susceptibile de a cădea sub lovitura unei sancţiuni administrative. 33. Curtea notează că stipularea acestui articol conţine o dispoziţie generală în conformitate cu care sunt pedepsite cu o amendă faptele care exprimă o absenţă de considerare manifestată faţă de Curtea Constituţională şi procedura acestei jurisdicţii. Totodată, din avizul Curţii, cu toate că acţiunile incriminate nu sunt definite sau enumerate cu o precizie absolută de către lege, reclamantul putea rezonabil să prevadă, ţinând cont de formarea sa de jurist şi de experienţa sa profesională în calitate de preşedinte al Baroului, că afirmaţiile sale erau susceptibile de a cădea sub lovitura dispoziţiei citate a Codului de jurisdicţie constituţională. 34. Curtea estimează de asemenea că ingerinţa în libertatea expresiei a reclamantului urmărea un scop legitim, fiind justificată din preocuparea (grija) de a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare în sensul paragrafului doi a articolului 10 citat mai sus. Rămâne de ştiut dacă ea era „necesară într-o societate democratică”. 35. Curtea relevă că declaraţiile reclamantului se refereau la o întrebare de interes general şi că ele se înscriau  în cadrul unei polemici aprinse declanşate printre avocaţi printr-o o hotărâre a Curţii Constituţionale referitoare la statutul profesiei şi care punea capăt organizării avocaţilor într-o structură unică, Uniunea Avocaţilor din Moldova, al cărei preşedinte era reclamantul. 36. În acest context, Curtea estimează că, chiar dacă aceste afirmaţii pot să fie considerate de natură să denote o oarecare absenţă de considerare faţă de Curtea Constituţională datorate faptului deciziei sale, ele nu pot fi calificate nici grave, nici insultătoare faţă de judecătorii Curţii (mutatis mutandis, Skalaka c. Poloniei, nr. 43425/98, par. 34, 27 mai 2003; Perna c. Italiei  [GC], nr. 48898/99, par.47, 6 mai 2003; Nikula citat, par.48, 52). 37. În afară de aceasta, ţinând cont de faptul că anume presa a reluat declaraţiile reclamantului şi că el a dezminţit  mai apoi o parte a afirmaţiilor sale (vezi paragraful 14 de mai sus), Curtea estimează că el nu ar putea fi considerat drept responsabil de tot ceea ce figura în „interviul” publicat. 38. În final, Curtea subliniază că dacă amenda la care a fost supus reclamantul, cu suma de 360 lei, fie echivalentul a 36 euro (EUR), reprezintă o sumă puţin importantă în sine, ea nu este prin sine puţin simbolică şi demonstrează intenţia de a pedepsi sever reclamantul, odată ce Curtea Constituţională s-a orientat spre maximumul de pedeapsă prevăzută de lege. 39. Având în vedere aceste consideraţii, Curtea estimează că nu era „o necesitate socială imperioasă” de a restrânge libertatea de expresie a reclamantului şi că autorităţile naţionale n-au furnizat motive „ pertinente şi suficiente” pentru a o justifica. Reclamantul nedepăşind limitele criticii permise de articolul 10 al Convenţiei, ingerinţa incriminată n-ar putea trece pentru „ necesară într-o societate democratică”. 40. Din cele spuse a avut loc violare a articolului 10 al Convenţiei.   II. REFERITOR LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI   41. În conformitate cu articolul 41 al Convenţiei,   „Dacă Curtea declară că a avut loc violarea Convenţiei şi a Protocoalelor sale, şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite de a îndepărta decât imperfect consecinţele acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”   Prejudiciu   42. Reclamantul solicită acordarea a 100 000 EUR drept repararea prejudiciului moral cauzat prin condamnarea sa care i-a adus o atingere gravă reputaţiei sale de avocat şi de preşedinte a Uniunii Avocaţilor. 43. Guvernul consideră că suma cerută de reclamant cu titlu de prejudiciu moral este exagerată. El adaugă că, oricum, simpla constatare a violării articolului 10 ar furniza prin sine o satisfacţie echitabilă suficientă. 44. Curtea estimează cu Guvernul că constatarea violării constituie prin sine o satisfacţie echitabilă pentru orice prejudiciu moral eventual suferit de interesat.   Cheltuieli 45. Reclamantul cere 2 000 dolari americani (USD) , fie echivalentul de 1 670 euro (EUR), drept onorarii pentru cheltuielile de avocat în faţa Curţii. El se sprijină pe convenţia despre onorarii pe care el a încheiat-o  cu avocatul său, în virtutea căreia această sumă nu era cerută decât dacă reclamantul obţinea câştig de cauză în faţa Curţii. El subliniază că încheierea unei astfel de convenţii este o practică curentă printre avocaţii moldavi. 46. Guvernul se opune contra acestei pretenţii evidenţiind în valoare faptul că suma cerută este excesivă şi că aceste cheltuieli n-au fost demonstrate. 47. Curtea nu se exprimă asupra convenţiei în cauză. În speţă, conform jurisprudenţei, ea trebuie să caute dacă cheltuielile şi plăţile a căror rambursare este reclamată au fost real şi necesar expuse de reclamant şi dacă ele sunt rezonabile referitor la mărimea lor (Nilsen şi Johnsen c. Norvegiei [GC], nr.23118/93, par. 62, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 1999-VIII). Curtea ar putea să se bazeze pentru aprecierea sa pe elemente cum ar fi numărul de ore de muncă a avocatului, cât şi tariful orar reclamat (Iatridis c. Greciei (articolul 41), nr. 31107/96, par.55, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 2000-XI). Curtea observă că reclamantul n-a depus nici un justificativ în sprijinul pretenţiilor sale. În consecinţă, Curtea decide de a nu aloca reclamantului nici o sumă la acest punct.   DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA           Pronunţă, cu 6 voturi pro, 1 contra, că a avut loc violarea Convenţiei;   Pronunţă, cu 5 voturi pro, 2 contra,  că constatarea unei violări furnizează prin sine o satisfacţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului;   Respinge, cu 5 voturi pro, 2 contra, cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.   Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la 20 aprilie 2004 în aplicarea articolului 77 par.2 , 3 al regulamentului.   T.L.Early                                                               J.-P. Costa Grefier adjunct                                                       Preşedinte   La prezenta hotărâre sunt alăturate, conform articolelor 45 par. 2 al Convenţiei şi 74 par. 2 al regulamentului, următoarele expuneri de opinii: -          opinia în partea concordată şi în partea disidentă a  dlui Loucaides; -          opinia  în partea concordată şi în partea disidentă a dnei Thomassen; -          opinia disidentă a dlui Pavlovschi.   Opinie în partea concordantă şi în partea separată a dlui judecător Loucaides     Împărtăşesc părerea majorităţii potrivit căreia este o încălcare a articolului 10 din Convenţie în cazul dat, dar raţionamentul meu este diferit. Eu estimez că restricţia prevăzută în legea pertinentă, aplicată reclamantului sub forma unei amenzi administrative fiindcă el în timpul conversaţiei a defăimat hotărârea Curţii Constituţionale, nu era direct legată de scopul legitim care să corespundă garantării autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, şi a fost peste ceea ce era necesar pentru a  atinge acest scop. În consecinţă, eu cred că restricţia legislativă în cauză ar putea fi ea însăşi considerată ca vizând un asemenea scop.        Conform unui principiu de interpretare a Convenţiei  ferm stabilit, restricţiile la drepturile şi libertăţile enumerate în ea trebuie să fie cuprinse într-un mod strict şi îngust. După cum Comisia a observat acest lucru în cauza Sunday Times ( CEDO, seria B, vol.28, p. 64, § 194 ), în contextul Convenţiei o interpretare strictă a clauzelor de excepţie semnifică: „ că nici un alt criteriu decât cele menţionate în însăşi clauza de excepţie nu poate justifica o restricţie oricare ar fi ea şi că aceste criterii la rândul lor  trebuie interpretate astfel ca sensul cuvintelor să nu fie lărgit  mai mult decât accepţiunea obişnuită” În afară de acest principiu de interpretare doi factori proprii articolului 10 încadrează natura şi semnificaţia scopului autorizat pentru restricţia la examinare.  Este vorba în primul rând de condiţia care acceptă ca restricţia să fie „ necesară într-o societate democratică” şi în al doilea rând de conceptul de „ autoritate” a puterii judiciare pentru apărarea căreia poate fi aplicată restricţia. Chestiunea referitor la faptul dacă o lege care limitează unul din drepturile garantate de Convenţie vizează în realitate un scop autorizat trebuie, după părerea mea,  să fie întotdeauna examinat pe măsura exigenţelor unei societăţi democratice moderne. Nu este suficient ca o lege care prevede o asemenea restricţie să invoce unul din obiective  pentru care restricţia pertinentă este permisă. Chestiunea de fond trebuie să rămână întotdeauna cea de a şti dacă restricţia este realmente necesară pentru a atinge acest scop ţinându-se cont de condiţiile actuale de exercitare a democraţiei. Dacă restricţia merge mai departe de ceea ce  este necesar pentru scopul căutat sau dacă ea nu face decât să servească acestui scop din întâmplare sau indirect,  ea nu poate fi considerată ca necesară într-o societate democratică pentru a atinge acest scop, şi deci e cazul de a considera că ea nu relevă clauza de excepţie corespunzătoare.      În speţă, partea pertinentă a legii în virtutea căreia reclamantul a fost sancţionat este următoarea:   „ În scopul asigurării unei bune funcţionări a justiţiei constituţionale poate fi aplicată o amendă administrativă de cel mult 25 salarii minime lunare în următoarele cazuri: (...) e) desconsiderarea faţă de Curtea Constituţională  şi anume îndeplinirea altor acte ce demonstrează o desconsiderare vădită faţă de Curte (...) ( litere grase adăugate).”        Totuşi, eu nu văd cum ar putea fi necesar, într-o societate democratică modernă, de a sancţiona pe cineva care a comis un act care exprimă o „ lipsă de considerare” faţă de o jurisdicţie oricare ar fi ea ( în opoziţie cu conceptul mai strict de „ contempt of court ”)  pentru a garanta autoritatea puterii judiciare. Aceasta apare încă mai clar dacă ţinem cont că libertatea de a critica hotărârile tribunalelor şi funcţionarea puterii judiciare în general este în zilele noastre un aspect indispensabil al democraţiei, şi aceasta cu atât mai mult că  această critică  garantează un bun control al puterii judiciare. Această critică ar putea fi în mod rezonabil interpretată ca o lipsă de „ consideraţie” faţă de un tribunal, căci termenul „ consideraţie” este  atât de larg încât orice confruntare sau diferend cu un act al puterii judiciare poate fi asimilat unei simple critici.       Este important de a ţine cont de exigenţele unei societăţi democratice moderne unde toate instituţiile de stat trebuie  să dea dare de seamă în faţa populaţiei, aceasta având dimpotrivă dreptul de a se exprima liber asupra chestiunilor privind o eventuală disfuncţie a acestor instituţii. Într-o societate democratică modernă, critica  acestor instituţii, chiar şi dacă ea este echivalentă unei lipse de „ consideraţie”, constituie o valoare mult mai importantă decât protecţia prestigiului  unei instituţii  de stat oricare ar fi ea.  După părerea mea este util de  a aminti că un eminent judecător britanic, Lord Denning, Master of the Rolls, a spus, în 1968 deja, a propo de un articol care critica dur o hotărâre a Curţii de Apel ( Acest articol cuprindea pasajul următor : „ Recenta hotărâre  adoptată de Curtea de Apel constituie un exemplu straniu de orbire care pune stăpânire uneori pe cei mai buni judecători. Legislaţia adoptată în 1960 şi care apoi a devenit aproape inaplicabilă din cauza deciziilor ne realiste, contradictorii şi, pentru hotărârea de principiu, eronate,  adoptate de tribunale, inclusiv de Curtea de Apel. Atunci ce fac ei? Cer scuze pentru cheltuielile şi problemele cauzate la poliţie? Pentru nimic în lume.”)  considerată  a fi constitutivă a „ contempt of court ”:   „ Acest articol este desigur critic faţă de această Curte. Cu atât mai mult că se referă la Curtea de Apel, trebuie să recunoaştem că este eronat (...) Permiteţi-mi să spun dintr-o dată că noi nu vom  utiliza niciodată această noţiune ( cea de contempt of court )  pentru a apăra propria noastră demnitate. Ea trebuie să se bazeze pe fundamente mult mai sigure. Nu ne vom servi nici pentru a-i face să tacă pe cei ce ne critică. Noi nu ne temem de ei. De fapt, problema este altfel importantă, deoarece este vorba de nimic mai puţin decât de libertatea expresiei.  Fiecare are dreptul în faţa Parlamentului sau în altă parte, în presă sau la radio de a se exprima amabil adică franc referitor la chestiunile de interes general. Comentatorii pot vorbi loial despre tot ceea ce sa face într-un tribunal. Ei pot spune că noi ne înşelăm şi că deciziile noastre sunt eronate, că ele sunt obiectul unui apel sau nu” ( R.v. Metropolitan Police Commissionner, ex parte Plackburn (nr.2), (1968) 2 All England Reports, p.120)         Mai mult ca atât, termenul „ autoritate” desemnează dreptul de a comanda, puterea de a impune ascultare ( dicţionarul le petit Robert). Încă o dată, eu nu văd cum o simplă lipsă de „ consideraţie” faţă de un tribunal ar putea diminua autoritatea puterii judiciare de a impune ascultare pentru hotărârile sale sau alte acte judiciare. O asemenea „ autoritate” poate fi efectivă chiar şi în cazul lipsei de „ consideraţie” din partea persoanelor asupra cărora ea este exercitată sau de către orice terţă parte.      În aceste condiţii, eu estimez că legea în cauză, în măsura în care ea interzice  în termeni absoluţi actele care exprimă o lipsă de  consideraţie faţă de Curtea Constituţională  pentru a proteja, după Guvern, autoritatea acestei Curţi,  cade în afara câmpului de aplicare a acestui obiectiv şi nu se va considera ca lege ce îl vizează pe acesta din urmă. Ceea ce ilustrează clar aplicarea în acest caz a acestei legi faţă de reclamant.   Articolul 41       Eu am votat împotriva deciziei majorităţii de a nu aloca o sumă de bani cu titlu de  satisfacţie echitabilă şi cheltuieli reclamantului. Sunt de acord cu motivele invocate de către dna judecător Thomassen  pentru a explica că reclamantul ar fi trebuit să   înţeleagă că i se acordă asemenea sume.   Opinie în partea concordantă şi în partea separată a doamnei judecător Thomassen        Eu împărtăşesc părerea majorităţii potrivit căreia a avut loc încălcarea  articolului 10 în cazul dat, dar eu ajung la această concluzie din motive diferite de cele ale ei.       Ingerinţa în dreptul reclamantului la libertatea expresiei  s-ar fonda pe al doilea paragraf din articolul 10 care autorizează  de a supune exerciţiul acestei libertăţi unor restricţii necesare „ pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare”. Această justificare este aproape de noţiunea de drept englez de „ contempt of court ”, care  vizează  protecţia autorităţii şi independenţei tribunalelor, precum şi a drepturilor  părţilor la procedurile în justiţie, împotriva oricărei atingeri a faptului de publicaţii sau de alte acte ( Sunday Times c. Royaume-Uni (nr. 1), hotărârea din 26 aprilie 1979, seria A nr. 30, p. 30, §§ 55-56).       În cazul dat, articolele 81 şi 82 din Codul de procedură constituţională conferă Curţii Constituţionale puterea de a examina, interoga şi a lua măsuri din oficiu şi din propria autoritate  „ pentru a apăra  demnitatea judecătorilor Curţii Constituţionale şi a participanţilor la procedură, şi pentru a asigura condiţii corespunzătoare pentru exerciţiul  justiţiei constituţionale „ ( paragraful 17 din hotărâre).       Orice motiv prezentat pentru a justifica acordarea puterii atât de largi unui tribunal trebuie examinat în de aproape ţinându-se cont de dreptul la libertatea expresiei. Aceasta înseamnă, după părerea mea, că în principiu această împuternicire trebuie exercitată numai dacă un tribunal îşi exercită responsabilităţile care constau în garantarea echităţii unei proceduri    ne examinate, ceea ce fondează   pronunţarea sancţiunilor judiciare pentru contempt of court.        Nu s-ar putea în mod rezonabil spune că Curtea Constituţională şi-a exercitat împuternicirile pentru a garanta echitatea unei proceduri ne examinate. De fapt, ea a început o acţiune împotriva reclamantului, l-a interogat, apoi i-a aplicat o amendă după pronunţarea hotărârii sale. Măsurile sale  nu vizau comportamentul reclamantului în calitate de avocat în cursul procedurii dar atitudinea pe care el o adoptase în calitate de parte comentând hotărârea definitivă pe care a adoptat-o Curtea. Curtea Constituţională a făcut uz de putere nu în scopul prevăzut – garantarea echităţii procedurii în curs, dar pentru a limita dreptul democratic al reclamantului să dezbată public temeiul hotărârii adoptate de această Curte.       Mai mult ca atât, în măsura în care uzul acestei puteri a antrenat aplicarea unei amenzi reclamantului, ceea ce implică probleme în ceea ce priveşte dreptul persoanei interesate ca cauza  acesteia să fie ascultată de  către un tribunal independent şi imparţial ( Kyprianou c. Chypre, nr. 73797/01,  hotărârea din 27 ianuarie 2004).      După părerea mea, articolul 10 § 2 nu ar fi justificat acest tip de amestec în dreptul reclamantului la libertatea expresiei. Contrar majorităţii, eu nu aş considera că măsurile luate şi motivele invocate de către Curtea Constituţională ( paragraful 15 din hotărâre) vizau garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare.       Chiar dacă am presupune că restricţiile la dreptul reclamantului ar emana de la un tribunal imparţial în cadrul procedurii independente şi că ele ar putea astfel considerate ca vizând garantarea autorităţii, imparţialităţii puterii judiciare, amenda aplicată reclamantului nu ar putea fi considerată  necesară într-o societate democratică. În această privinţă, eu sunt de acord cu părerea majorităţii, dar eu aş parveni la o altă concluzie identică dacă amenda nu ar avea decât un caracter simbolic ( paragraful 39 din hotărâre).      După cum s-a pronunţat judecătorul Loucaides în opinia sa concordantă, eu cred că libertatea de a critica deciziile de justiţie şi funcţionarea  puterii judiciare constituie un element indispensabil al democraţiei. Această cauză demonstrează importanţa pe care o are libertatea criticii. Curtea  Constituţională a declarat contrară Constituţiei o lege  care obligă avocaţii din Moldova de a se afilia la ordinul avocaţilor. O asemenea obligaţie este admisă în sistemele juridice ale multor ţări europene, unde ea este considerată ca necesară pentru a proteja independenţa profesiei de avocat. Importanţa pe care o are  această independenţă este exprimată în recomandarea R ( 2000) 21 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei  în aceşti termeni  „ 1) Avocaţii  ar trebui să fie autorizaţi şi încurajaţi  să creeze şi să devină membri ai asociaţiilor profesionale locale, naţionale şi internaţionale care, unice sau mai multe, au sarcina de a ameliora deontologia şi de a apăra independenţa şi interesele avocaţilor. 2) Barourile sau alte asociaţii profesionale de avocaţi ar trebui să fie organe autonome şi independente de autorităţi şi de public.”  Preambulul la recomandarea menţionată subliniază că importanţa pentru avocaţi de a se organiza în sânul organizaţiilor independente reiese din faptul că este de dorit de a supraveghea ca responsabilităţile avocaţilor să fie exercitate în mod adecvat şi în special din necesitatea pentru avocaţi de a găsi un echilibru adecvat între îndatoririle  faţă de tribunale şi cele faţă de clienţi. Nu se poate nega că critica formulată de către reclamant faţă de decizia Curţii Constituţionale se referea la o chestiune de interes general şi nu ar fi trebuit reprimată în nimic de către organele de stat într-o societate democratică.      Chiar dacă s-ar presupune că remarcile reclamantului ar fi putut interpretate ca o lipsă de respect sau de „consideraţie” pentru Curtea Constituţională ( paragraful 37 din hotărâre),  interesul general – în acest caz, a autoriza o dezbatere publică asupra independenţei avocaţilor – antrenează interesul judecătorilor Curţii Constituţionale de a se vedea apăraţi de critici asemănătoare cu cele exprimate de reclamant în timpul discuţiei, critici care în realitate erau concise  şi nu erau un atac personal dirijat împotriva acestor judecători ( contrar, de exemplu, cauzele Barford c. Danemark, hotărârea din 22 februarie 1989, seria A nr. 149, şi Perna c. Italie (GC), nr. 48898/99, CEDO 2003-V). Iată de ce, chiar dacă s-ar presupune că ingerinţa ar viza un scop legitim, ea nu ar fi fost considerată, după părerea mea, ca  „ necesară ”.        Continuând firul drept al raţionamentului meu, eu nu aş împărtăşi părerea   majorităţii potrivit căreia constatarea încălcării ar constitui  în sine o satisfacţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral adus reclamantului. Din partea lui era rezonabil să susţină că condamnarea sa a vătămat grav reputaţia sa de avocat şi de preşedinte al ordinului de avocaţi, care a pledat pentru drepturile de apărare în general. Ar fi fost deci justificat dacă i s-ar fi acordat o reparaţie în aprecierea echităţii ( vezi, de exemplu, Nikula c. Finlande, nr. 31611/96, CEDO 2002-II).  Eu na aş fi aprobat nici decizia de a nu rambursa reclamantului cheltuielile lui pentru al căror titlu el reclamă 2000 USD. Pretenţiile lui la acest titlu nu mi se par exagerate, dar, chiar dacă ar fi fost,  nu este nici un motiv special de a nu-i acorda nici o sumă la acest titlu ( Foley c.  Royaume-Uni, nr.39197/ 22 octombrie 2002).        Respingând cererile formulate de către reclamant sub unghiul articolului 41, Curtea nu a acordat , după părerea mea, o importanţă suficientă gravităţii ingerinţei care a atins dreptul persoanei interesate  la libertatea de expresie, garantat de articolul 10 din Convenţie.       Opinie separată a dlui judecător Pavlovschi       În cazul dat, majoritatea camerei a făcut concluzia la încălcarea drepturilor  reclamantului, garantate de articolul 10 din Convenţie. Spre marele meu regret, eu nu am semnat această concluzie.      Eu nu pun la îndoială existenţa unei ingerinţe în prezenta cauză.      Problema ţine, după părerea mea, de justificarea  acestei ingerinţe în comparaţie cu articolul 10 § 2 din Convenţie. Trebuie deci de examinat dacă măsura litigioasă era „ prevăzută de lege”,  „ avea un scop legitim” şi era „ necesară într-o societate democratică”,  în sensul acestei prevederi ( Lingens c. Autriche, hotărârea din 8 iulie 1986, seria A nr. 103, pp. 25-25, § 34-37   „ Prevăzută de lege”       Chiar dacă  s-a înclinat spre semnificaţia noţiunii „ prevăzută de lege”, Curtea, în hotărârea sa Sunday Times c. Royaume-Uni ( hotărârea din 26 aprilie 1979, seria A nr. 30, § 49) a declarat :   „ Potrivit Curţii, următoarele două condiţii contează printre cele care  reiese din cuvintele „ prevăzute de lege”.  Mai întâi trebuie ca „ legea” să fie suficient accesibilă: cetăţeanul trebuie să poată dispune de informaţii suficiente, în circumstanţele cauzei, despre normele juridice aplicabile în cazul dat. În al doilea rând, se poate considera drept  „ lege”  o normă enunţată cu atâta precizie pentru a permite cetăţeanului să reglementeze conduita sa ; având, în caz de necesitate, consilieri cultivaţi, trebuie de asemenea de prevăzut, în mod rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele care ar deriva dintr-un act normativ. Ele  nu necesită de a fi previzibile cu o certitudine absolută: experienţa o revelă în afara neajunsului.  În afară de certitudine, cu toate că e foarte mult de dorit, se însoţeşte uneori de o rigiditate excesivă; or, dreptul trebuie să se poată adapta la schimbările situaţiei. Astfel, multe legi folosesc, în virtutea lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi  ale căror interpretare şi aplicare depinde de practică” ( litere grase adăugate de mine).         Aplicând principiile sus-menţionate pentru prezenta cauză, trebuie de notat punctele următoare.     Accesibilitatea generală a Codului de procedură constituţională nu implică nici o problemă. Acest text este publicat în  Monitorul Oficial, unde apar sistematic ansamblul de texte normative, şi poate fi consultat pe diverse site-uri Internet, de exemplu pe  cel al Curţii Constituţionale „ www.ccrm.rol.md”, şi pe site-ul legislaţiei www.docs.md, etc.      În ce priveşte calitatea legii, eu estimez că textul este suficient de precis, dat fiind faptul că el ţine cont de toate elementele dobândite de tehnicile legislative.       Să examinăm prevederile pertinente ale Codului de procedură constituţională.           Articolul 81. Garanţia exercitării justiţiei constituţionale „ 1. Pentru a apăra demnitatea judecătorilor Curţii Constituţionale şi a participanţilor la proces, şi pentru a asigura condiţii corespunzătoare de exercitare a justiţiei constituţionale, Curtea poate lua măsurile prevăzute la articolul 82.”   Articolul 82. Responsabilitatea pentru încălcarea regulilor de procedură constituţională „ 1. Pentru a asigura buna funcţionare a justiţiei constituţionale poate fi aplicată o amendă administrativă de până la 25 salarii minime în următoarele cazuri: a)     declaraţii neconstituţionale, indiferent de modul de exprimare; b)     ingerinţă în activitatea procedurală a judecătorilor Curţii Constituţionale, încercare de a exercita influenţa asupra lor reieşind din cadrul procedural; c)     refuz de a se conforma, fără motive serioase, cerinţelor judecătorilor Curţii  conform modalităţilor prevăzute şi în termenul stabilit, şi ne executarea hotărârilor  şi avizelor Curţii; d)     încălcarea jurământului judiciar; e)     lipsa de respect faţă de Curtea Constituţională prin refuzul de a se supune ordinelor preşedintelui, infracţiune de disciplină şi săvârşirea altor fapte care denotă desconsiderare vădită faţă de Curte şi procedura sa. 2. Măsurile luate de natură să garanteze condiţiile corespunzătoare pentru exercitarea justiţiei constituţionale sunt impuse prin decizie a preşedintelui şi sunt consemnate  în procesul-verbal sau anexate la acesta. 3. Amenda trebuie plătită într-un termen de 15 zile de la data  înştiinţării persoanei amendate. Dacă aceasta refuză să plătească  sau dacă nu o plăteşte în termenul stabilit, decizia Curţii Constituţionale se execută (...) în baza extrasului pertinent din procesul-verbal al şedinţei sau al deciziei preşedintelui (...)”.       Concluziile mele sunt deci următoarele: Această lege defineşte clar o „necesitate imperioasă” de a  apăra demnitatea judecătorilor Curţii Constituţionale şi de a asigura  condiţiile corespunzătoare pentru exercitarea funcţiilor lor. Legea enumeră actele pe care legislatorul le consideră ilegale, în special cele care demonstrează „ o desconsiderare vădită faţă de Curte şi procedura sa”. Legea enunţă măsurile aplicabile celor care au încălcat prevederile, „ o amendă de până la 25 salarii minime”.        Aceste elemente conduc la concluzia că prevederile Codului de procedură constituţională permit cetăţenilor , aşa cum se enunţă în hotărârea Sunday Times menţionată mai sus, „ (...) de a prevedea, la un grad rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele  de natură să derive dintr-un act stabilit (...)”. fiindcă legea descrie actele criticabile şi consecinţele negative pe care le antrenează.       Estimez că prevederile legale ale Codului de procedură  constituţională sunt de calitate suficientă pentru a concluziona că reclamantul era în măsură să prevadă,  „ la un grad rezonabil în circumstanţele cauzei”, riscurile de natură să derive din  desconsiderarea vădită faţă de Curtea Constituţională.     Ingerinţa este deci „ prevăzută de lege” în cazul dat.   Urmărirea unui scop legitim Nici reclamantul nici Guvernul nu contestă că amenda aplicată urmărea un scop legitim de  a apăra autoritatea, independenţa şi imparţialitatea puterii judiciare.   „ Necesară  într-o societate democratică”   Diverse instanţe internaţionale au confirmat în repetate rânduri că o putere judiciară independentă şi imparţială este un instrument indispensabil oricărui stat democratic.  Acesta este un element esenţial al unui sistem politic bazat pe statul de drept. Este clar că toate statele sunt  nu numai autorizate dar şi trebuie să întreprindă toate măsurile necesare  pentru a apăra demnitatea judecătorilor şi, astfel, să apere autoritatea tribunalelor. Mai mult ca atât, ei trebuie să vegheze ca reprezentanţii puterii judiciare să-şi poată exercita funcţiile fără a se expune unor presiuni ilegale, în special presiunilor psihologice, şi să-şi poată fonda deciziile prin mijloace de drept pertinente, şi nu printr-o motivaţie viciată de ameninţări, insulte, defăimare, calomnie sau alte forme de influenţă ilegală.         Inviolabilitatea judiciară, care este o garanţie de independenţă a magistraţilor, nu este un privilegiu ci o condiţie prealabilă pentru exercitarea obiectivă şi imparţială a funcţiilor lor profesionale. Judecătorii fiind chemaţi să statueze în ultimă instanţă asupra unor chestiuni cu privire la viaţa, libertăţile, drepturile, obligaţiile şi bunurile cetăţenilor, ei  trebuie să inspire încredere de justiţiabili, care trebuie să fie convinşi că funcţia judiciară se exercită în deplină independenţă. Menţinerea şi sporirea încrederii publice în puterea judiciară sunt recunoscute drept o necesitate publică care răspunde interesului general al societăţii.         În „ Principiile fundamentale privind independenţa magistraturii”, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite declară:   „ Independenţa magistraturii este garantată de către stat şi enunţată în Constituţie sau legislaţia naţională. Incombă tuturor instituţiilor, guvernamentale  şi altele, de a respecta independenţa magistraturii. (...) Magistraţii reglementează cauzele sesizate în mod imparţial,  după fapte şi conform legii, fără restricţii şi fără a fi obiectul unor influenţe, incitări, presiuni, ameninţări sau intervenţii necorespunzătoare, directe sau indirecte, din oricare parte ar fi  sau din oricare motiv ar fi”.          Aceeaşi chestiune este obiectul Recomandării nr. R (94) 12  a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei pentru statele membre  privind independenţa, eficacitatea şi rolul judecătorilor ( adoptată de Comitetul de Miniştri la 13 octombrie 1994 la reuniunea 518 a delegaţilor miniştrilor), care enunţă:      „ Independenţa judecătorilor trebuie garantată conform prevederilor Convenţiei şi principiilor constituţionale, de exemplu făcând să figureze prevederile speciale în acest scop în Constituţii sau în alte texte legislative sau încorporând prevederile prezentei recomandări în dreptul intern. (...) Judecătorii trebuie să ia deciziile lor în deplină independenţă şi să poată acţiona fără restricţii şi fără a fi obiectul unor influenţe, incitări, presiuni, ameninţări sau intervenţii necorespunzătoare, directe sau indirecte din oricare parte ar fi sau din oricare motiv ar fi. Legea trebuie să prevadă sancţiuni împotriva persoanelor care caută să influenţeze astfel judecătorii.  Judecătorii trebuie să fie absolut liberi de a statua în mod imparţial asupra cauzelor sesizate, conform propriei lor convingeri şi interpretări a faptelor şi conform regulilor de drept în vigoare (...) Judecătorii trebuie să dispună de împuterniciri suficiente şi să fie în măsură să le exercite pentru a-şi îndeplini funcţiile, a apăra autoritatea şi demnitatea tribunalului (...)”.          Ansamblul acestor prevederi indică incontestabil că protecţia demnităţii tribunalelor şi judecătorilor împotriva influenţei  necorespunzătoare şi apărarea independenţei puterii judiciare  sunt absolut necesare într-o societate democratică.       Unicul mijloc de care dispune statul pentru a-şi îndeplini obligaţiile este de a sancţiona încălcările acestor principii. Aceasta este calea inevitabil aleasă de legislatorul moldav, care interzice, prin pedeapsa cu amendă, actele de desconsiderare vădită faţă de  Curtea Constituţională şi procedura sa.       În cazul dat, reclamantul a formulat trei observaţii criticând decizia Curţii Constituţionale. Potrivit persoanei interesate, această decizie are drept efect să facă să domnească un haos total în organizarea profesiei de avocat. Nu va mai fi ordinul profesional unic, nici stat unitar. Impozitele nu vor fi plătite.  Nu va mai fi nici un control şi, în consecinţă, nici o etică, disciplină şi responsabilitate. A pus la îndoială constituţionalitatea chiar a Curţii Constituţionale. A acuzat Curtea Constituţională că nu are nici o consideraţie pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa sa.   Conform Recomandării Rec (2000) 21 a Comitetului de Miniştri pentru statele membre privind libertatea de a exercita  profesia de avocat ( adoptată de Comitetul de Miniştri la 25 octombrie 2000 la  reuniunea 727 a delegaţilor de miniştri), „ avocaţii trebuie să respecte autoritatea judiciară şi să-şi exercite funcţiile în faţa tribunalelor conform legislaţiei şi altor reguli naţionale (...)”.        Aceeaşi idee a fost expusă în hotărârea Shopfer c. Suisse ( 20 mai 1998, Recueil 1998-III, § 29) : „ (...) Curtea reiterează că statutul specific al avocaţilor îi situează într-o poziţie centrală în  administraţia justiţiei, ca intermediari între justiţiabili şi tribunale, cei care explică normele de conduită impuse în general membrilor baroului.”       Printre altele, Curtea a declarat deja că acţiunea tribunalelor, care sunt garanţii justiţiei şi a căror misiune este fundamentală într-un stat de  drept, are nevoie de încrederea publicului ( De Haes et Gijsels c. Belgique, hotărârea din 24 februarie 1997, Recueil 1997-I, p. 234, § 37).           Având în vedere rolul cheie al avocaţilor se poate aştepta de la ei ca să contribuie la buna funcţionare a justiţiei şi, astfel, la încrederea publicului în aceasta.       În cazul dat, ca şi în cazul Schopfer, declaraţia litigioasă a reclamantului nu critica raţionamentul deciziei Curţii Constituţionale ci cuprindea acuzaţii de defăimare  a judecătorilor acestei jurisdicţii, precum şi a însăşi Curţii Constituţionale, cea mai înaltă autoritate judiciară din stat.       După părerea mea, defăimarea de către reclamant nu dovedeşte nici respect pentru autoritatea judiciară impusă de Recomandarea  Rec (2000) 21 menţionată mai sus a Comitetului de Miniştri, nici  intenţia „de a contribui la buna funcţionare a justiţiei şi, astfel, la încrederea publicului în aceasta”, conform hotărârii Schopfer.        Chiar şi o analiză superficială a afirmaţiilor reclamantului denotă că în interviul său el a căutat să compenseze  lipsa de argumente juridice încercând să zdruncine încrederea publicului în autoritatea judiciară cea mai înaltă şi să o discrediteze făcând aluzii, pe de o parte, la ignoranţa juridică a membrilor Curţii Constituţionale, care nu ar respecta Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa ei, pe de altă parte, la atitudinea neglijentă faţă de obligaţiile lor profesionale, provocând astfel haos şi anarhie juridică în sânul statului şi, în plus, distrugând unitatea statului.      Îmi este greu să cred că intenţia originală a autorilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale era de a proteja la nivel internaţional, prin articolul 10, persoanele care zdruncină încrederea publicului în puterea judiciară, discreditează  cea mai înaltă autoritate judiciară a ţării şi defăimează membrii Curţii Constituţionale.      Astfel, eu nu am nici un fel de îndoieli că reclamantul prin comportamentul său, a comis acte ce demonstrează desconsiderarea vădită faţă de Curtea  Constituţională şi procedura sa şi că el se expune deci unei sancţiuni în virtutea Codului de procedură constituţională. Un asemenea comportament nu ar trebui fi protejat, prin definiţie, de articolul 10  din Convenţie. „ Proporţionalitate de ingerinţă în scopul legitim urmărit”       Înainte de a dezvălui chestiunea de proporţionalitate a sancţiunii aplicate reclamantului, îmi pare util, pentru a evita orice neînţelegere,  de a furniza câteva precizări referitor la expresia „ salariu minim”.         Contrar multor ţări europene unde salariul minim reflectă suma necesară pentru a subzista, în Moldova, un salariu minim reprezintă o unitate care serveşte la calcularea salariului de bază pentru funcţionarii de stat şi a amenzilor.         Noţiunea de „salariu minim” a fost introdusă prin legea nr. 1432-XIV din 28 decembrie 2000 cu privire la  stabilirea şi reevaluarea salariului minim. Ea stabileşte salariul minim de 18 lei (MDL)   ( circa 1 125 euro) şi enunţă în articolul 7 că această sumă se va aplica pentru calcularea amenzilor până la adoptarea noilor versiuni ale Codului penal, Codului de procedură penală, Codului de procedură civilă şi Codului de  contravenţii administrative.         Regulile cu privire la metoda de calculare a salariilor plătite din bugetul statului prevăd, pentru calcularea acestor salarii, aplicarea  coeficienţilor speciali de înmulţire în funcţie de postul în chestiune şi salariul minim. La salariul de bază se adaugă  diverse suplimente prevăzute de lege. La 1 aprilie 2001 Guvernul moldav a stabilit salariul minim de 100 MDL. Totuşi suma utilizată la calcularea amenzilor a rămas ne modificată ( 18 lei MDL).        În ce priveşte proporţionalitatea, după părerea mea, este de menţionat următoarele puncte.        Proporţionalitatea contribuie la echilibrarea imperativelor scopurilor enumerate la articolul 10 § 2 cu cele din discuţia liberă a problemelor de interes public ( vezi, mutatis mutandis, Lingens c. Autriche, hotărârea din 8 iulie 1986, seria A, nr.103, p.26, § 42). Pentru a stabili între ei o justă echilibrare, Curtea nu trebuie să uite că trebuie să se ferească să descurajeze cetăţenii, din frica pentru sancţiunile penale sau altele, de a se pronunţa asupra unor asemenea chestiuni ( Barfold c. Danemark, hotărârea din 22 februarie 1989, seria A nr. 149, § 29).           După cum am menţionat, Codul de procedură constituţională reglementează apărarea demnităţii judecătorilor Curţii Constituţionale şi asigură condiţiile corespunzătoare pentru exercitarea funcţiilor lor, încălcarea acestor prevederi fiind sancţionată printr-o amendă de până la 25 salarii minime, adică 450 MDL sau circa 28,1 euro.        Reclamantului i s-a aplicat o amendă mai lejeră în sumă de 360 MDL. Ne putem întreba dacă această amendă e prea mare. Din punct de vedere teoretic această chestiune poate fi analizată sub diferite unghiuri: al celui de drept administrativ moldav în mod general; al celui de prevederi legale privind responsabilitatea pentru actele ce demonstrează  „desconsiderare faţă de Curtea Constituţională”; sau al celui de situaţie financiară a reclamantului.        Voi aborda pe scurt proporţionalitatea sancţiunilor impuse  persoanei interesate sub aceste trei unghiuri.      Codul contravenţiilor administrative prevede diverse forme de sancţiuni, inclusiv de deţinere de scurtă durată şi amenzi. În ce priveşte cele din urmă, articolul 26 din Cod enunţă că în principiu, pentru diverse tipuri de contravenţii, cetăţenii sunt pasibili de amenzi  de până la 50 salarii minime şi funcţionarii de amenzi de până la 300 salarii minime. În unele cazuri, amenda se poate ridica până la 3 000 salarii minime. Preşedintelui baroului, fiind un funcţionar în virtutea dreptului intern, în unele cazuri, i se poate aplica în unele cazuri o amendă în sumă între 300 şi 3 000 salarii minime, potrivit naturii contravenţiei. Dat fiind acest fapt, eu estimez că sancţiunea impusă în cazul dat era simbolică sau, cel puţin, nu era excesivă.       În ceea ce priveşte prevederile legale generale, sancţiunile aplicabile pentru actele de desconsiderare faţă de tribunale şi curţi sunt stabilite de art.200/7 din Codul contravenţiilor administrative,  care prevede o amendă de până la 25 salarii minime sau o detenţie administrativă de până la 15 zile. În virtutea Codului de procedură constituţională,  autorii actelor similare  porniţi împotriva Curţii Constituţionale sunt pasibili numai de o amendă. Astfel, dacă comparăm sancţiunile prevăzute de prevederile generale cu sancţiunea impusă în cazul dat, aceasta nu ar putea fi considerată ca o pedeapsă de natură să „descurajeze” reclamantul.        Având în vedere principiul de individualizare a pedepselor,  modul cel mai adecvat de a stabili dacă sancţiunea aplicată reclamantului era proporţională trebuie de comparat suma amenzii cu veniturile persoanei interesate. Astfel, este posibil de apreciat dacă sancţiunea îl putea „descuraja”.       După părerea mea, această chestiune este crucială, având în vedere următoarele: o amendă de 360 MDL aplicată unei persoane care câştigă, de exemplu, 300 MDL lunar este o pedeapsă relativ grea, dar pentru o persoană care are un venit de 3 000 MDL lunar, este vorba de o sancţiune lejeră. Din aceste motive, aş dori să am informaţii suplimentare la veniturile reclamantului. Camera nu dispune de asemenea informaţii, eu nu pot decât să compar amenda aplicată în cazul dat cu standardul mediu de viaţă în Moldova, 1 000 MDL lunar. Este puţin probabil ca veniturile preşedintelui baroului moldav să fie mai mic. Astfel, dacă comparăm suma amenzii aplicate reclamantului cu veniturile lunare medii,  observăm că ea este de două ori şi jumătate mai mică. Aceste elemente demonstrează de asemenea că amenda impusă în cazul dat nu era excesivă şi că ea  poate fi considerată proporţională.       Oricare ar fi punctul de vedere adoptat,  ajungem la concluzia că Guvernul pârât, sancţionând reclamantul pentru  desconsiderare faţă de Curtea Constituţională, nu a depăşit limitele  proporţionalităţii.       În concluzie, ţinând cont de cele de mai sus, eu nu constat nici o încălcare a drepturilor reclamantului garantate de articolul 10 din Convenţie.