6267/02

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii, efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”       SECŢIUNEA A PATRA         CAUZA ROŞCA c. MOLDOVEI   (Cererea nr. 6267/02)             HOTĂRÂRE     STRASBOURG   22 martie 2005       DEFINITIVĂ   22/06/2005   Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale. În cauza Roşca c. Moldovei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:  Sir Nicolas Bratza, Preşedinte, Dl J. Casadevall, Dl G. Bonello, Dl M. Pellonpää, Dl R. MARUSTE, Dl S. Pavlovschi, Dl L. GARLICKI,  Dl    J. BORREGO BORREGO, judecători, şi dl M. O’BOYLE, Grefier al Secţiunii, Deliberând la 1 martie 2005 în şedinţă închisă, Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată: PROCEDURA  1. La originea cauzei se află cererea (nr. 6267/02) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în temeiul articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Ion Roşca („reclamantul”), la 21 noiembrie 2001. 2. Reclamantul a fost reprezentat de către dna Nina Lozan, avocat din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vitalie Pârlog. 3. Reclamantul a pretins, în special, că dreptul său la un proces echitabil şi dreptul său la protecţia proprietăţii au fost încălcate ca urmare a casării unei hotărâri judecătoreşti irevocabile favorabile lui. 4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii (articolul 52 § 1 al Regulamentului Curţii). 5. Printr-o decizie din 30 noiembrie 2004, Curtea a declarat cererea admisibilă. 6. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au prezentat observaţii cu privire la fondul cererii (articolul 59 § 1 al Regulamentului Curţii). ÎN FAPT I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 7. Reclamantul, dl Ion Roşca, este cetăţean al Republicii Moldova care s-a născut în 1943 şi locuieşte în Chişinău. El era acţionar al unei bănci private. 8. În 1999, el a avut o neînţelegere cu banca referitor la răscumpărarea a două mii de acţiuni şi, ca urmare, el a intentat o acţiune împotriva băncii, solicitând compensaţii de 163,422 lei moldoveneşti (MDL). 9. La 21 septembrie 2000, Judecătoria sectorului Râşcani a hotărât în favoarea reclamantului şi i-a acordat MDL 20,000. Atât reclamantul, cât şi banca au depus apel împotriva acestei hotărâri. 10. La 14 februarie 2001, Tribunalul municipiului Chişinău a respins apelul reclamantului, însă a admis apelul băncii. Prin decizia sa, instanţa a respins pretenţia reclamantului. Reclamantul a depus recurs. 11. La 17 aprilie 2001, Curtea de Apel a Republicii Moldova a admis recursul şi prin decizia sa a indicat băncii să plătească reclamantului MDL 102,653 (echivalentul a 8,959 euro (EUR) la acea dată). Decizia a devenit irevocabilă şi executorie la aceeaşi dată. 12. În iunie 2001, Procuratura Generală a depus recurs în anulare la decizia Curţii de Apel a Republicii Moldova din 17 aprilie 2001, solicitând Curţii Supreme de Justiţie să menţină decizia Tribunalului municipiului Chişinău din 14 februarie 2001. 13. La 11 iulie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare al Procurorului General şi a casat decizia irevocabilă a Curţii de Apel a Republicii Moldova din 17 aprilie 2001. Decizia Tribunalului municipiului Chişinău din 14 februarie 2001 a devenit irevocabilă. 14. La 22 octombrie 2004, ca urmare a unei cereri a Agentului Guvernamental, Procuratura Generală a depus la Curtea Supremă de Justiţie o cerere de revizuire a deciziei sale din 11 iulie 2001. Cererea s-a bazat pe articolul 449 (j) al Codului de procedură civilă (a se vedea paragraful 17 de mai jos). 15. La 15 decembrie 2004, printr-o decizie irevocabilă, Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea de revizuire a Procurorului General şi a casat decizia sa din 11 iulie 2001. Ea a găsit cererea Procurorului General întemeiată, deoarece inter alia casarea deciziei irevocabile a Curţii de Apel a Republicii Moldova din 17 aprilie 2001 a constituit o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice şi, prin urmare, a fost contrară articolului 6 § 1 al Convenţiei. Decizia din 17 aprilie 2001 a devenit din nou irevocabilă.     II. DREPTUL INTERN RELEVANT 16. Vechiul Cod de procedură civilă din 1964, abrogat la 12 iunie 2003 Articolul 332 „Procurorul General şi adjuncţii lui, la cererea părţilor, pot ataca cu recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie orice hotărâre irevocabilă a instanţelor de judecată.” Articolul 333 „Hotărârile judecătoreşti irevocabile pot fi atacate cu recurs în anulare în cazurile: - când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost adoptată cu încălcarea legii sau cu aplicarea greşită a acesteia; -  când instanţa judecătorească a depăşit atribuţiile sale; - când s-au săvârşit infracţiuni de către judecători în legătură cu hotărârea pronunţată.” Articolul 334 „Recursul în anulare nu este limitat în termen şi poate fi declarat oricând.” Articolul 335 „Recursul în anulare se declară în scris, cu indicarea motivelor de anulare prevăzute de articolul 333. Recursul se depune cu atâtea copii câţi participanţi la proces sunt. Procurorul General sau adjuncţii lui pot retrage recursul până la închiderea dezbaterilor în anulare, indicând motivele retragerii. În acest caz, părţile la proces pot cere continuarea judecăţii.” Articolul 335/1 „Judecarea recursului în anulare se efectuează în conformitate cu dispoziţiile stabilite în capitolul 35 al Codului de procedură civilă. La examinarea recursului în anulare, participarea Procurorului General este obligatorie.” 17. Noul Cod de procedură civilă care a intrat în vigoare la 12 iunie 2003 Articolul 449 „Temeiurile declarării revizuirii Revizuirea se declară în cazul în care: j) Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a derulat o procedură amiabilă într-o cauză unde figurează ca parte în proces Guvernul Republicii Moldova, care consideră că prin hotărîrea instanţei s-a încălcat grav un drept prevăzut de Constituţia Republicii Moldova sau de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.”   ÎN DREPT I. DACĂ RECLAMANTUL MAI ESTE VICTIMĂ 18. Atunci când a declarat cauza admisibilă, Curtea a constatat că reclamantul poate pretinde că este victimă a pretinselor violări ale Convenţiei. Deoarece ulterior a avut loc un eveniment important - decizia Curţii Supreme de Justiţie dn 15 decembrie 2004 - Curtea trebuie să revină la această chestiune. 19. Din cronologia evenimentelor prezentate mai sus, se pare că statul a făcut eforturi pentru a remedia situaţia reclamantului, prin restabilirea deciziei irevocabile a Curţii de Apel a Republicii Moldova din 17 aprilie 2001 favorabilă reclamantului. 20. Curtea aminteşte că o decizie sau măsură favorabilă reclamantului nu este în principiu suficientă pentru a-l lipsi de statutul său de „victimă”, decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut, expres sau în substanţă, violarea şi au oferit o redresare pentru violarea Convenţiei (a se vedea Amuur v. France, hotărâre din 25 iunie 1995, Reports of Judgments and Decisions 1996-III, p. 846, § 36; Dalban v. Romania, hotărâre din 28 septembrie 1999, Reports 1999-VI, § 44).   21. Revenind la faptele acestei cauze, Curtea notează că casarea deciziei irevocabile din 17 aprilie 2001, pronunţată în favoarea reclamantului, a fost constatată ca fiind nelegală de către Curtea Supremă de Justiţie. Curtea acceptă că, în această cauză, autorităţile de stat au recunoscut încălcarea drepturilor reclamantului şi au repus reclamantul în dreptul său asupra sumei acordate, ceea ce semnifică că drepturile substanţiale ale reclamantului au fost recunoscute ca fiind o chestiune a dreptului naţional. Totuşi, Curtea nu este convinsă că reclamantului i-a fost acordată o redresare adecvată. În această parte, ea observă că instanţele naţionale nu au dispus plata unei compensaţii pentru prejudiciul material sau moral suferit de reclamant ca rezultat al pretinselor violări. 22. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că reclamantul continuă să aibă statut de „victimă” pentru a pretinde că decizia Curţii Supreme de Justiţie din 11 iulie 2001 a încălcat drepturile sale conform articolului 6 § 1 şi articolul 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie.  II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI 23. Reclamantul a pretins că decizia Curţii Supreme de Justiţie din 11 iulie 2001, care a casat o hotărâre irevocabilă favorabilă lui, a violat articolul 6 § 1 al Convenţiei. Partea relevantă a articolului 6 § 1 prevede următoarele: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa. ...” 24. Curtea reiterează că dreptul la judecarea într-un mod echitabil de către o instanţă, aşa cum este garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care, în partea sa relevantă, declară preeminenţa dreptului o parte a moştenirii comune a Statelor Contractante. Unul din aspectele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care cere, printre altele, ca atunci când instanţele judecătoreşti dau o apreciere finală unei chestiuni, constatarea lor să nu mai poată fi pusă în discuţie (a se vedea Brumărescu v. Romania, [GC], nr. 28342/95, § 61, ECHR 1999-VII). 25. Securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului res judicata (ibid., § 62), adică principiul caracterului irevocabil al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu cere ca nicio parte să nu aibă dreptul să solicite revizuirea unei hotărâri irevocabile şi obligatorii doar cu scopul de a obţine o reexaminare şi o nouă determinare a cauzei. Competenţa instanţelor ierarhic superioare de revizuire trebuie exercitată pentru a corecta erorile judiciare şi omisiunile justiţiei, dar nu pentru a efectua o nouă examinare. Revizuirea nu trebuie considerată un apel camuflat, iar simpla existenţă a două opinii diferite cu privire la aceeaşi chestiune nu este un temei de reexaminare. O derogare de la acest principiu este justificată doar atunci când este necesară, datorită unor circumstanţe esenţiale şi convingătoare (Ryabykh v. Russia, nr. 52854/99, § 52, ECHR 2003-IX). 26. În această cauză, Curtea notează că recursul în anulare era o procedură prin care Procuratura Generală putea ataca orice hotărâre irevocabilă la cererea unei părţi în proces. Procedura era prevăzută în articolul 332 al vechiului Cod de procedură civilă, care a fost în vigoare până la 12 iunie 2003 (a se vedea paragraful 16 de mai sus). 27. În continuare, Curtea notează că, prin admiterea recursului în anulare depus de Procurorul General în baza acelei competenţe, Curtea Supremă de Justiţie nu a ţinut cont de un întreg proces judiciar care s-a sfârşit cu o hotărâre irevocabilă şi executorie şi, prin urmare, de res judicata. 28. Aplicând prevederile articolului 332, Curtea Supremă de Justiţie a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. Aşa precum a fost recunoscut de Curtea Supremă de Justiţie în decizia sa ulterioară din 15 decembrie 2004, acea măsură a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil în conformitate cu articolul 6 § 1 al Convenţiei (a se vedea Brumărescu v. Romania, citat mai sus, §§ 61 şi 62). 29. Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei. III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENŢIE 30. Reclamantul pretinde că decizia Curţii Supreme de Justiţie din 11 iulie 2001 a avut ca rezultat încălcarea dreptului său la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 Protocolul nr. 1, care prevede următoarele: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.” 31. Curtea reiterează că o datorie în baza unei hotărâri judecătoreşti poate fi considerată un „bun” în sensul articolului 1 Protocolul nr. 1 (a se vedea, printre altele, Burdov v. Russia, nr. 59498/00, § 40, ECHR 2000-III şi cauzele citate în hotărârea respectivă). Mai mult, casarea unei astfel de hotărâri, după ce a devenit irevocabilă şi fără drept de recurs, constituie o ingerinţă în dreptul beneficiarului hotărârii judecătoreşti la protecţia proprietăţii (a se vedea Brumărescu, citată mai sus, § 74). Chiar admiţând că o astfel de ingerinţă poate fi privită ca servind unui interes public, Curtea constată că ea nu a fost justificată, deoarece nu a fost asigurat un echilibru just, iar reclamantul a fost obligat să suporte o sarcină individuală şi excesivă (cf. Brumărescu, citat mai sus, § 75-80). 32. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie. IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI 33. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele: „Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”. A. Prejudiciul material 34. Reclamantul a pretins MDL 305,672 (echivalentul a EUR 18,023 la acea perioadă) pentru prejudiciul material suferit ca rezultat al casării hotărârii irevocabile în favoarea sa, din care MDL 102,653 (echivalentul a EUR 6,053 la acea perioadă) era suma la care el avea dreptul în virtutea deciziei irevocabile a Curţii de Apel a Republicii Moldova din 17 aprilie 2001, iar restul reprezenta dobânda ratată, calculată de el în baza ratei medii a dobânzii calculată de Banca Naţională a Moldovei pe parcursul perioadei în cauză. 35. Guvernul a declarat că reclamantul nu putea să pretindă suma de MDL 102,653, deoarece el a obţinut-o deja în virtutea deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 15 decembrie 2004. În ceea ce priveşte restul sumei pretinse, Guvernul a declarat că reclamantul putea să ceară instanţelor naţionale indexarea sumei. În susţinerea acestei pretenţii, Guvernul a prezentat o copie a unei hotărâri în care o persoană a primit compensaţii pentru pierderile cauzate de inflaţie. Mai mult, Guvernul a declarat că la calcularea dobânzii ratate, reclamantul nu trebuia să se bazeze pe cifrele prezentate de Banca Naţională a Moldovei, dar mai degrabă pe cifrele prezentate de o bancă comercială obişnuită. 36. Curtea consideră că reclamantul trebuia să fi suferit un prejudiciu material ca rezultat al imposibilităţii de a folosi şi de a dispune de banii acordaţi lui prin decizia irevocabilă din 17 aprilie 2001 timp de aproximativ patruzeci şi patru luni (a se vedea Prodan v. Moldova, nr. 49806/99, § 71, ECHR 2004-...). Curtea notează că pare posibil în conformitate cu legislaţia naţională de a pretinde compensaţii pentru inflaţie de la o bancă pârâtă. Totuşi, acest lucru nu este un motiv pentru a respinge această pretenţie cu privire la prejudiciul material, deoarece reclamantul pretinde de la această Curte compensaţii pentru imposibilitatea sa de a folosi banii, şi nu pentru consecinţele inflaţiei. 37. Curtea notează că reclamantul a recuperat suma de MDL 102,653 la 15 decembrie 2004. Prin urmare, el poate avea dreptul la compensaţii numai în ceea ce priveşte dobânda simplă ratată. Luând în consideraţie metodologia de calcul folosită în cauza Prodan şi circumstanţele cauzei examinate, Curtea acordă reclamantului suma totală de EUR 3,500 pentru prejudiciul material suferit ca rezultat al casării deciziei irevocabile din 17 aprilie 2001. B. Prejudiciul moral 38. Reclamantul a pretins EUR 500,000 pentru prejudiciul moral suferit ca rezultat al casării hotărârii irevocabile în favoarea sa. 39. El a argumentat că casarea hotărârii irevocabile i-a cauzat suferinţe, stres şi îngrijorare, care i-au afectat negativ sănătatea sa, dispoziţia şi capacitatea de lucru. 40. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de reclamant, susţinând că în această cauză simpla constatare a unei violări ar putea fi considerată o satisfacţie echitabilă suficientă. În continuare, Guvernul a citat cauzele Vasilescu v. Romania (hotărâre din 22 mai 1998, Reports 1998-III) şi Constantinescu v. Romania (nr. 28871/95, ECHR 2000-VIII), unde reclamanţilor li s-au acordat 30,000 franci francezi (FRF) şi, respectiv, FRF 15,000 cu titlu de prejudiciu moral. Referindu-se la problemele de sănătate pretins suferite de reclamantul în această cauză, Guvernul a declarat că acesta nu a prezentat nicio probă care să susţină acest lucru şi că, chiar admiţănd că el a suferit probleme de sănătate, nu s-a dovedit existenţa unei legături cauzale între acestea şi casarea deciziei irevocabile din 17 aprilie 2001. Mai mult, Guvernul a declarat că fiica reclamantului era acţionar la banca care a fost pârât în procedurile naţionale şi că ea a obţinut dividende între 1999 şi 2003. De asemenea, ea a fost angajată de bancă şi a lucrat acolo, chiar şi după ce reclamantul a iniţiat proceduri în instanţele naţionale, până când ea a plecat de la serviciul său din motive personale. Compania familiei dlui Roşca deţinea conturi în bancă din 2001. În concluzie, Guvernul a declarat că restabilirea deciziei din 17 aprilie 2001 a constituit o satisfacţie morală suficientă pentru reclamant. 41. Curtea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost cauzat un anumit stres şi frustrare ca rezultat al casării deciziei irevocabile din 17 aprilie 2001 şi al imposibilităţii de a folosi banii săi pentru o perioadă de aproximativ patruzeci şi patru de luni. Ea îi acordă EUR 2,000 cu titlu de prejudiciu moral.  C. Costuri şi cheltuieli 42. Reclamantul a pretins, de asemenea, EUR 3,190 cu titlu de costuri şi cheltuieli suferite în faţa Curţii, din care EUR 3,000 erau costuri de reprezentare, iar restul cheltuieli de secretariat. 43. În susţinerea pretenţiilor sale cu privire la costurile de reprezentare, reclamantul a trimis Curţii o copie a contractului semnat de el şi avocatul său la 25 iulie 2001, potrivit căruia onorariul pe oră era de EUR 10. Conform unei anexe la contract, datată din 24 decembrie 2004, avocatul a lucrat trei sute de ore la această cauză şi, prin urmare, suma datorată era de EUR 3,000. În ceea ce priveşte cheltuielile de secretariat, reclamantul a prezentat Curţii copii ale chitanţelor relevante. 44. Guvernul nu a fost de acord cu sumele pretinse. Potrivit lui, suma pretinsă de reclamant pentru reprezentare era prea mare în lumina salariului mediu lunar în Republica Moldova şi a plăţilor oficiale achitate de stat avocaţilor pro bono. Guvernul, de asemenea, a contestat numărul de ore prestate de reprezentantul reclamantului lucrând la această cauză. Făcând o evaluare în baza regulilor aplicabile în cauzele de reprezentare pro bono în Republica Moldova, Guvernul a susţinut că reclamantul putea pretinde cu titlu de costuri de reprezentare doar suma de EUR 23. În ceea ce priveşte cheltuielile de secretariat, Guvernul, de asemenea, a contestat sumele pretinse pentru traducere şi fax. El nu a contestat cheltuielile poştale. 45. Curtea reaminteşte că pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime (a se vedea, de exemplu, Amihalachioaie v. Moldova, nr. 60115/00, § 47, ECHR 2004‑...). 46. În această cauză, luând în consideraţie asistenţa judiciară acordată de avocatul reclamantului, criteriile de mai sus şi complexitatea cauzei, Curtea acordă reclamantului EUR 690 cu titlu de costuri şi cheltuieli. D. Dobânda de întârziere 47. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Hotărăşte că reclamantul poate pretinde că este „victimă” în sensul articolului 34 al Convenţiei;   2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei;   3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie;   4. Hotărăşte (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume: (i) EUR 3,500 (trei mii cinci sute euro) cu titlu de prejudiciu material; (ii) EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de prejudiciu moral; (iii) EUR 690 (şase sute nouăzeci euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli; (iv) orice taxă care poate fi percepută la sumele menţionate mai sus; (b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;   5. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă. Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 22 martie 2005, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii. Michael O’Boyle                                 Nicolas Bratza     Grefier                                        Preşedinte