6303/05

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii, efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”         SECŢIUNEA A PATRA         CAUZA MASAEV c. MOLDOVEI   (Cererea nr. 6303/05)             HOTĂRÂRE     STRASBOURG   12 mai 2009     DEFINITIVĂ   12/08/2009     Această hotărâre poate fi subiect al revizuirii editoriale. În cauza Masaev c. Moldovei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:  Nicolas Bratza, Preşedinte,  Lech Garlicki,  Giovanni Bonello,  Ljiljana Mijović,  David Thór Björgvinsson,  Ledi Bianku,  Mihai Poalelungi, judecători, şi Lawrence Early, Grefier al Secţiunii, Deliberând la 16 aprilie 2009 în şedinţă închisă, Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată: PROCEDURA  1.  La originea cauzei se află o cerere (nr. 6303/05) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Talgat Masaev („reclamantul”), la 9 septembrie 2004. 2.  Reclamantul a fost reprezentat de către dna N. Mardari, avocat din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu. 3.  Reclamantul a pretins, în special, că autorităţile moldoveneşti au încălcat dreptul său la libertatea de religie şi dreptul la un proces echitabil la examinarea acuzaţiei în materie penală îndreptată împotriva sa. 4. La 21 aprilie 2008, Preşedintele Secţiunii a Patra a Curţii a decis să comunice Guvernului cererea. S-a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia (articolului 29 § 3 al Convenţiei). ÎN FAPT I.  CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 5.  Reclamantul s-a născut în anul 1957 şi locuieşte în Rezeni. El este musulman. 6.  La 30 ianuarie 2004, reclamantul, împreună cu un grup de alţi musulmani, se ruga într-o încăpere privată – într-o casă închiriată de o organizaţie neguvernamentală condusă de reclamant. Ei au fost dispersaţi de poliţie şi, ulterior, reclamantul a fost acuzat de săvârşirea unei contravenţii administrative, şi anume de practicarea unui cult nerecunoscut de stat. 7.  La 17 februarie 2004, Judecătoria Centru l-a găsit pe reclamant vinovat de săvârşirea contravenţiei administrative prevăzută de articolul 200 alin. 3 al Codului cu privire la contravenţiile administrative şi l-a amendat cu 360 lei moldoveneşti (MDL). Reclamantul a depus recurs împotriva acestei decizii şi a susţinut, inter alia, că aceasta era contrară dreptului său la libertatea de religie. 8.  La 9 martie 2004, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul reclamantului, fără însă a oferi vreun motiv şi fără a-l cita pe reclamant pentru a se prezenta în şedinţa de judecată. II. DREPTUL INTERN RELEVANT 9.  Articolul 31 al Constituţiei Republicii Moldova, privind libertatea conştiinţei, prevede următoarele: „(1) Libertatea conştiinţei este garantată. Ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc. (2) Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii. (3) În relaţiile dintre cultele religioase sunt interzise orice manifestări de învrăjbire. (4) Cultele religioase sunt autonome, separate de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în aziluri şi în orfelinate.” 10.  Prevederile relevante ale Legii despre culte, aşa cum au fost publicate în Monitorul Oficial nr. 3/70 of 1992, sunt următoarele: Articolul 14 – Recunoaşterea cultelor „Pentru a putea să se organizeze şi să funcţioneze, cultele trebuie să fie recunoscute prin decizie guvernamentală. În cazul nerespectării condiţiilor articolului 9 alineatul întâi din prezenta lege, recunoaşterea va putea fi retrasă în acelaşi mod.” Acest articol a fost modificat în anul 2002. Potrivit modificărilor, pentru a fi recunoscute, cultele trebuiau să prezinte Guvernului o declaraţie şi un set de documente. După prezentarea declaraţiei şi a documentelor, cultul trebuia să fie înregistrat în termen de treizeci de zile. 11.  Articolul 200 (3) al Codului cu privire la contravenţiile administrative prevede următoarele: „Exercitarea ... unor practici şi ritualuri [religioase] care contravin legislaţiei în vigoare - atrage aplicarea unei amenzi în mărime de la zece la douăzeci de unităţi convenţionale.” La 31 mai 2009, acest Cod va fi înlocuit cu noul Cod contravenţional, care conţine o prevedere similară în articolul 54. ÎN DREPT 12. Reclamantul a pretins, în temeiul articolului 9 al Convenţiei, că dreptul său la libertatea de religie a fost încălcat ca urmare a amendării sale pentru practicarea ritualurilor musulmane. Articolul 9 al Convenţiei prevede următoarele: „1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor. 2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.” 13.  Reclamantul s-a mai plâns, în temeiul articolului 6 §§ 1 şi 3 al Convenţiei, că nu a fost citat pentru a se prezenta la Curtea de Apel Chişinău pentru şedinţa de judecată în care a fost examinat recursul său. Partea relevantă a articolului 6 al Convenţiei prevede următoarele: „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa . ... 3. Orice acuzat are, în special, dreptul: ... (c)  să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer; (d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; ...” 14.  Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 13 al Convenţiei, că nu a dispus de un recurs intern efectiv în privinţa pretinsei violări a articolului 9 al Convenţiei. Articolul 13 prevede următoarele: „Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.” I. ADMISIBILITATEA CAUZEI 15.  Curtea consideră că această cerere ridică chestiuni de fapt şi de drept care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului şi că niciun temei pentru declararea ei inadmisibilă nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară cererea admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acesteia. II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 §§ 1 ŞI 3 AL CONVENŢIEI 16.  Reclamantul a susţinut că abaterea de care a fost acuzat era una „penală”, în sensul articolului 6 al Convenţiei. El a susţinut că nu a fost citat pentru şedinţa de judecată a Curţii de Apel Chişinău din 9 martie 2004, la care a fost examinat recursul său. El a susţinut că, potrivit ştampilelor de pe plicul primit de la Curtea de Apel Chişinău, citaţia a fost expediată la 5 martie 2004 şi a ajuns la el la 16 martie. 17.  În observaţiile sale iniţiale privind admisibilitatea şi fondul cauzei, Guvernul nu a fost de acord cu poziţia reclamantului, potrivit căreia abaterea de care a fost acuzat era una „penală”, în sensul articolului 6 al Convenţiei. Totuşi, în observaţiile sale ulterioare şi finale asupra fondului cauzei, Guvernul a declarat că, în lumina jurisprudenţei recente a Curţii, el era gata să recunoască că a avut loc o încălcare a drepturilor reclamantului garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei. 18.  Curtea face referire la jurisprudenţa sa în cauzele Ziliberberg v. Moldova (nr. 61821/00, §§ 7-36, 1 februarie 2005), Guţu v. Moldova (nr. 20289/02, §§ 51-54, 7 iunie 2007) şi Russu v. Moldova (nr. 7413/05, §§ 22-28, 13 noiembrie 2008), în care, în circumstanţe similare de fapt, ea a constatat violarea articolului 6 § 1 al Convenţiei. În lumina jurisprudenţei sus-menţionate şi având în vedere recunoaşterea clară de către Guvern a încălcării dreptului la un proces echitabil, Curtea conchide că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei. Prin urmare, nu este necesar de a examina separat pretenţia reclamantului prin prisma articolului 6 § 3 al Convenţiei. III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 9 AL CONVENŢIEI 19.  Reclamantul a pretins că a avut loc o ingerinţă în dreptul său la libertatea de religie şi că ingerinţa nu era prevăzută de lege. În special, potrivit reclamantului, articolul 200 alin. 3 al Codului cu privire la contravenţiile administrative nu indica suficient de clar gradul de discreţie oferit executivului în reglementarea manifestării convingerilor religioase. Mai mult, ingerinţa nu urmărea un scop legitim şi nu era necesară într-o societate democratică. 20.  Guvernul a recunoscut că a avut loc o ingerinţă în dreptul reclamantului la libertatea de religie. Ingerinţa, însă, a fost prevăzută de lege, şi anume de articolul 14 al Legii despre culte şi articolul 200 alin. 3 al Codului cu privire la contravenţiile administrative, şi a urmărit un scop legitim. Potrivit Guvernului, a existat un interes legitim de a cere cultelor religioase să obţină înregistrarea de stat înainte de a-şi exercita activitatea. Statul era în drept să verifice dacă o mişcare sau o asociaţie exercita, sub pretextul scopurilor religioase, activităţi care puteau dăuna populaţiei. Era, de asemenea, în interesul statului să aplice sancţiuni pentru derogarea de la această cerinţă, în acest caz, împotriva persoanelor care au decis să-şi manifeste convingerile religioase fără o înregistrare prealabilă a religiei musulmane la autorităţile de stat. Prin urmare, ingerinţa a urmărit un scop legitim de protejare a ordinii şi moralei publice. Sancţiunea impusă reclamantului era necesară în scop educativ şi de prevenire, iar mărimea amenzii nu era semnificativă şi, prin urmare, ingerinţa era proporţională scopului urmărit. 21.  Curtea reiterează că articolul 9 al Convenţiei garantează libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, care reprezintă unul din pilonii unei „societăţi democratice”, aşa cum acest concept este consfinţit prin Convenţie (a se vedea Kokkinakis v. Greece, 25 mai 1993, § 31, Seria A nr. 260-A). 22.  În timp ce libertatea de religie este, în primul rând, o chestiune de credinţă interioară, aceasta, de asemenea, implică, inter alia, libertatea de a-şi „manifesta religia”. Potrivit articolului 9 al Convenţiei, libertatea de a-şi manifesta religia nu se limitează doar la manifestarea ei în colectiv, „în public” sau în cercul persoanelor care împărtăşesc aceeaşi credinţă, dar acoperă şi manifestarea ei „în mod individual” sau „în particular”. 23.  Caracterul fundamental al drepturilor garantate de articolul 9 § 1 al Convenţiei este, de asemenea, reflectat în paragraful privind limitarea acestor drepturi. Spre deosebire de al doilea paragraf al articolelor 8, 10 şi 11 ale Convenţiei, care acoperă toate drepturile menţionate în primele paragrafe ale acestor articole, paragraful din articolul 9 al Convenţiei se referă doar la „libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile”. Prin urmare, acest paragraf recunoaşte că, într-o societate democratică în care coexistă mai multe religii în rândul unei populaţii, poate să apară necesitatea de a restrânge această libertate pentru a concilia interesele diverselor grupuri şi pentru a asigura respectul convingerilor fiecărei persoane (a se vedea Kokkinakis, citată mai sus, § 33). În acelaşi timp, acesta subliniază importanţa primordială a dreptului la libertatea de gândire, conştiinţă şi religiei şi faptul că un stat nu poate dicta unei persoane ce să creadă sau să ia măsuri de constrângere pentru a-l face să-şi schimbe convingerile. 24.  Conform jurisprudenţei sale constante, Curtea recunoaşte statelor părţi la Convenţie o anumită marjă de apreciere pentru a decide cu privire la necesitatea existenţei şi întinderii unei ingerinţe, dar aceasta este însoţită de controlul european, care se extinde atât asupra legii, cât şi asupra deciziilor prin care se aplică legea respectivă. Sarcina Curţii este de a determina dacă măsurile luate la nivel naţional sunt, în principiu, justificate şi proporţionale. Pentru a determina întinderea marjei de apreciere în această cauză, Curtea trebuie să ţină cont de ceea ce este în discuţie, şi anume necesitatea menţinerii unui adevărat pluralism religios, inerent conceptului de societate democratică (hotărârea Kokkinakis, citată mai sus, § 31). De altfel, este necesar de a acorda o mare însemnătate acestei necesităţi, la stabilirea, conform cerinţelor paragrafului 2 al articolului 9, dacă ingerinţa corespunde unei „nevoi sociale imperioase” şi dacă ea este „proporţională scopului legitim urmărit” (a se vedea, mutatis mutandis, printre multe altele, hotărârea Wingrove v. the United Kingdom, 25 noiembrie 1996, § 53). În exerciţiul dreptului său de control, Curtea trebuie să aprecieze ingerinţa litigioasă în baza ansamblului de elemente din dosar (a se vedea Kokkinakis, citată mai sus, § 47). 25.  Revenind la circumstanţele acestei cauze, Curtea notează că nu se contestă faptul că amenda aplicată reclamantului pentru rugăciunea într-o încăpere privată a constituit o ingerinţă în dreptul său la libertatea de religie. Curtea este gata să accepte că ingerinţa a fost prevăzută de lege (articolul 200 alin. 3 al Codului cu privire la contravenţiile administrative) şi că a avut drept scop menţinerea ordinii publice. Rămâne de stabilit faptul dacă ingerinţa a fost necesară într-o societate democratică. 26.  Curtea notează că orice persoană care îşi manifestă religia nerecunoscută în conformitate cu Legea despre culte poate fi automat sancţionată în temeiul articolului 200 alin. 3 al Codului cu privire la contravenţiile administrative. Guvernul a susţinut că, deoarece impunerea de către stat a înregistrării obligatorii de stat a tuturor cultelor religioase nu este disproporţională, nu ar trebui considerată disproporţională nici impunerea de către stat a sancţiunilor împotriva celor care îşi manifestă convingerile religioase fără a fi constituite şi înregistrate formal în calitate de culte religioase. Curtea nu contestă competenţa statului de a introduce cerinţa privind înregistrarea cultelor religioase într-un mod compatibil cu articolele 9 şi 11 ale Convenţiei. Totuşi, aceasta nu înseamnă, după cum se pare că susţine Guvernul, că sancţionarea unor membri individuali ai cultelor religioase neînregistrate, pentru rugăciune sau manifestarea în alt mod a convingerilor lor religioase, este compatibilă cu prevederile Convenţiei. Admiterea contrariului ar duce la excluderea convingerilor religioase minoritare care nu sunt înregistrate formal de către stat şi, prin urmare, ar rezulta în recunoaşterea faptului că statul poate să dicteze unei persoane ce să creadă. Curtea nu poate fi de acord cu o astfel de abordare şi consideră că limitarea dreptului la libertatea de religie prevăzută de articolul 200 § 3 al Codului cu privire la contravenţiile administrative constituie o ingerinţă care nu corespunde unei nevoi sociale imperioase şi, prin urmare, nu este necesară într-o societate democratică. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 9 al Convenţiei. IV. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 13 AL CONVENŢIEI COMBINAT CU ARTICOLUL 9 27.  Reclamantul a mai pretins violarea articolului 13 combinat cu articolul 9 al Convenţiei. În lumina constatărilor de mai sus în privinţa pretenţiei reclamantului formulată în temeiul articolului 9 al Convenţiei, Curtea nu consideră necesar de a examina această pretenţie separat. V. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI 28.  Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele: „Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.” A. Prejudiciul material 29.  Reclamantul a pretins EUR 26 cu titlu de prejudiciu material, reprezentând amenda pe care a plătit-o ca urmare a hotărârii judecătoreşti din 17 februarie 2004. 30.  Guvernul a susţinut că, deoarece reclamantul a fost sancţionat potrivit legii, el nu are dreptul să recupereze amenda pe care a plătit-o. 31.  Curtea acceptă că reclamantul a suferit un prejudiciu material ca urmare a violării articolului 9 al Convenţiei constatată mai sus. Curtea consideră că reclamantul este în drept să-şi recupereze suma plătită în calitate de amendă şi, prin urmare, îi acordă întreaga sumă pretinsă. B. Prejudiciul moral 32.  Reclamantul a pretins 7,000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral. 33.  Guvernul a contestat suma pretinsă şi a susţinut că, deoarece nu a avut loc o violare a articolului 9 al Convenţiei, nu era justificată acordarea unei compensaţii cu acest titlu. În mod alternativ, acesta a atras atenţia asupra jurisprudenţei anterioare privind articolul 9 al Convenţiei, în care Curtea a considerat că constatarea unei violări a constituit o satisfacţie echitabilă suficientă. El s-a mai referit la jurisprudenţa în care Curtea a acordat EUR 1,000 pentru violarea articolului 6 § 1 al Convenţiei. 34.  Curtea acordă reclamantului EUR 1,500 cu titlu de prejudiciu moral. C.   Costuri şi cheltuieli 35.  Reclamantul a mai pretins EUR 1,150 cu titlu de costuri şi cheltuieli angajate în faţa Curţii.                 36.  Guvernul a considerat suma pretinsă drept excesivă. 37.  Curtea acordă EUR 1,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli. D. Dobânda de întârziere 38.  Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1.  Declară cererea admisibilă;   2.  Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei;   3.  Hotărăşte că nu este necesar de a examina separat pretenţia formulată în temeiul articolului 6 § 3 al Convenţiei;   4.  Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 9 al Convenţiei;   5.  Hotărăşte că nu este necesar de a examina pretenţia formulată în temeiul articolului 13 al Convenţiei combinat cu articolul 9 al Convenţiei;   6.  Hotărăşte (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii: (i)  EUR 26 (douăzeci şi şase euro) cu titlu de prejudiciu material, plus orice taxă care poate fi percepută la această sumă; (ii)  EUR 1,500 (o mie cinci sute euro) cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxă care poate fi percepută la această sumă; (iii)  EUR 1,000 (o mie euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută la această sumă de la reclamant; (b)  că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;   7. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă. Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 12 mai 2009, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.  Lawrence Early Nicolas Bratza  Grefier Preşedinte