64536/01

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.       Traducere din limba franceză Consiliul Europei Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secţia a III-a HOTĂRÂREA din 24 iunie 2008 în Cauza Iambor împotriva României (nr. 1) (Cererea nr. 64536/01) Strasbourg Devenită definitivă la data de 24.09.2008 Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.      În Cauza Iambor împotriva României (nr. 1),      Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:  Josep Casadevall, preşedinte,  Elisabet Fura-Sandström,  Corneliu Bîrsan,  Boštjan M. Zupančič,  Alvina Gyulumyan,  Egbert Myjer,  Ineta Ziemele, judecători, şi domnul Santiago Quesada, grefier de secţie,      după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 3 iunie 2008,      a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:      PROCEDURA 1. La originea cauzei se află cererea nr. 64536/01, introdusă împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Simion Iambor (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 22 iulie 2000 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).      2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de doamna Beatrice Ramaşcanu, agent guvernamental român pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, apoi de domnul Răzvan Horaţiu Radu, care a înlocuit-o în această funcţie.  3. Reclamantul a invocat îndeosebi faptul că a fost supus unor rele tratamente cu ocazia reţinerii sale, apoi a fost împiedicat să beneficieze de dreptul său de a depune o cerere individuală în temeiul art. 34 din Convenţie.  4. La 13 iunie 2005, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Aşa cum prevede art. 29 alin. 3 al Regulamentului său, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.      ÎN FAPT  I. Circumstanţele cauzei      5. Reclamantul s-a născut în anul 1958 şi locuieşte la Beba-Veche.  A. Relele tratamente invocate de reclamant  1. Faptele   a) Versiunea reclamantului  6. La 4 aprilie 1999, către orele 11 dimineaţa, pe când pleca de acasă, în comuna Beba Veche, pentru a cumpăra ţigări, reclamantul a fost interpelat de un cunoscut, Viorel C., care i-a spus că a auzit că reclamantul îl căutase acasă la el. Reclamantul a confirmat, explicând că de fapt căuta un anume Mircea H., angajat de Viorel C., care l-ar fi agresat pe fiul său şi i-ar fi spart dinţii. Viorel C. l-a invitat pe reclamant să continue discuţia acasă la el ; cei doi bărbaţi au continuat drumul cu maşina. Odată ajunşi în grădina casei, Viorel C. a început să-l bată pe reclamant. I-a spus apoi că putea da explicaţii la poliţie şi l-a dus la postul de poliţie care se afla în faţa casei sale. Plutonierul Costel L. l-a aşezat pe reclamant pe un scaun şi i-a spus să aibă răbdare. A ieşit cu Viorel C. în curte, unde cei doi bărbaţi au discutat preţ de câteva minute. Când s-a întors la birou plutonierul Costel L. i-a pus cătuşe reclamantului şi a început să-l bată, lucru pe care l-a făcut şi Viorel C. În cursul după-amiezii, fratele lui Viorel C., Ioan C., Primar în Beba Veche, a ajuns la postul de poliţie însoţit de viceprimarul Tiberiu F. Reclamantul a fost legat cu cătuşe de masă şi a primit lovituri cu pumnii şi picioarele din partea poliţistului şi a celor trei civili prezenţi, deşi era la pământ, cu faţa plină de sânge.  7. Către orele 19.30 şeful postului de poliţiei, Iulian S., a ajuns la faţa locului. Când a văzut starea critică în care se afla reclamantul, a chemat infermiera comunei, medicul nefiind de găsit. Infirmiera a cerut poliţiştilor să transporte reclamantul de urgenţă la spital.  8. În sera zilei de 4 aprilie 1999, către orele 21.15, reclamanul a fost internat la spitalul din Sânnicolaul Mare.  9. A ieşit din spital la 8 aprilie 1999.   b) Susţinerea Guvernului  10. La 4 aprilie 1999, către orele 14.30, reclamantul a fost zărit de Roxa B., bunica lui Viorel C., dând târcoale grădinii şi casei acestuia din urmă, pe cât se pare în căutarea de bani sau de alte valori. Informat asupra acestui fapt, Viorel C. a plecat în căutarea reclamantului, l-a găsit şi l-a dus la el acasă, unde s-au certat. Reclamantul a încercat să fugă, dar a fost prins de Viorel C. Cei doi bărbaţi au căzut la pământ, apoi Viorel C. l-a lovit pe reclamant. Ulterior, l-a dus la postul de poliţie al comunei şi a depus plângere împotriva lui pentru violare de domiciliu, cerând poliţistului prezent, subofiţerul Costel L., să ia măsurile legale.  11. Fratele lui Viorel, Ioan C, s-a deplasat şi el la postul de poliţie, însoţit de Tiberiu F.  12. Pentru a efectua câteva investigaţii preliminare, poliţistul Costel L. a părăsit postul de poliţie, încuindu-l pe reclamant cu cheia în curtea interioară a clădirii care adăposteşte încăperile poliţiei şi invitând celelalte persoane prezente să-l însoţească.  13. Poliţistul s-a dus acasă la Viorel C. şi a făcut constatări la faţa locului (cercetare la faţa locului), după care a întocmit două procese-verbale. Apoi a cerut lui Viorel C. şi Tiberiu F. să meargă cu maşina să-l caute pe şeful lui, Iulian S. şi să-l aducă la postul de poliţie.  14. Rămas singur cu reclamantul, poliţistul Costel L. s-a temut că interesatul va încerca să scape şi i-a pus cătuşe până la sosirea şefului lui.  15. După sosirea lui Iulian S., cei doi poliţişti l-au dus pe reclamant la secţia de poliţie din oraşul Sânnicolau Mare pentru investigaţii mai aprofundate.  16. Deoarece interesatul s-a plâns că îl dureau coastele, a fost dus la spitalul public din oraş.  2. Examenele medico-legale   a) Examene efectuate imediat după incidentele din 4 aprilie 1999  17. La 4 aprilie 1999 chirurgul M.P. de la spitalul din Sânnicolau Mare a completat o foaie de observaţie clinică ce conţinea pasajele următoare :  « Antecedente eredocolaterale fără relevanţă clinică ; antecedente personale fiziologice sau patologice fără relevanţă clinică ; (...) Istoricul afecţiunii : în după-amiaza de astăzi (...) [domnul Iambor] a fost victima unei agresiuni fizice. El a primit lovituri cu piciorul la nivelul zonei cefalice [şi a zonei toracice] care au provocat dureri (...) şi dificultăţi respiratorii, accentuate de mişcări [ale corpului]. A fost adus la spital de agentul de poliţie Costel L. pentru examene de specialitate şi eventuale îngrijiri. Examen local : - piramida nazală uşor tumefiată, sensibilă la atingere, fără semne clinice de fractură ; - hematom suborbital stânga de 2 x 2 cm ; - buza superioară contuzionată, edematoasă ; - pe partea dorsală a toracelui inferior şi în regiunea lombară, mai multe excoriaţii ; - hemotorax stânga dureros, hipertonicitate la examinarea prin palpare, cu semne clinice (...) de fracturi ale arcurilor costale nr. VII – X ; emfizem subcutanat la nivelul ţesutului inferior al suprafeţei postero-laterale ; - sufuziuni sangvinolente pe suprafaţa anterioară laterală a hemitoracelui stâng ; (...) » 18. În cursul internării sale, reclamantul a fost examinat de mai mulţi specialişti, printre care un otorinolaringolog şi un chirurg. I s-au acordat îngrijiri şi a făcut radiografii. Datorită lipsei unui radiolog clişeele nu au fost interpretate.  19. Starea sa de sănătate îmbunătăţindu-se, reclamantul a părăsit spitalul la 8 aprilie 1999. Cu acest prilej, medicul M.P. a notat în foaia de observaţie: « [domnul Iambor] a fost internat de urgenţă în urma unei agresiuni fizice prin lovituri de pumni şi picioare la nivelul zonelor cefalice şi toracice. La examenul clinic am constatat o tumefacţie a piramidei nazale, un hematom (...) suborbital la ochiul stâng, o tumefacţie a buzei inferioare ; un emfizem subcutanat la nivelul ţesutului inferior al zonei postero-laterale a hemitoracelui stâng, cu semne clinice de fractură a arcurilor costale CVII-CX pe partea stângă şi o dilataţie pulmonară bilaterală.  [domnului Iambor] i s-a administrat un tratament (...) antiinflamator, antibiotic, sedativ, cu repaos la pat, imobilizarea hemitoracelui stâng (...). Evoluţie aparent favorabilă.  Examenul ORL evidenţiază o deviaţie post-traumatică a septului nazal care necesită o intervenţie chirurgicală (...).  Examenul de chirurgie toracică (radiografii neinterpretate de un medic radiolog) evidenţiază o contuzie puternică a hemitoracelui stâng. Se recomandă un tratament conservator. »  20. La 9 aprilie 1999 reclamantul a fost examinat de M.C., medic legist la laboratorul medico-legal din Timişoara. Raportul medico-legal întocmit în urma acestui examen a condus la constatările următoare:  « 1. O echimoză verde violetă la nivelul zonei suborbitale stânga, cu extensie până la regiunea mandibulei ;  2. Partea stângă a bărbiei - echimoză verde vânătă de 1/2 cm ;  3. Imobilizare terapeutică a hemitoracelui stâng ;  4. În regiunea lombară şi pre-vertebrală a părţii drepte : multiple excoriaţii liniare, de la 1 la 8 cm, acoperite de o coajă hematică şi de o plagă semi-circulară cu concavitate îndreptată spre dreapta şi extremităţi eritematoase şi uşor descendente afectând o suprafaţă de 10 cm din 18 ;  Din registrul nr. 2604/9.04.99 al Policlinicii nr. 1 din Timişoara reiese că [domnul Iambor] nu prezenta leziuni traumatice ale oaselor nazale ; că prezenta la nivelul hemitoracelui stâng o porţiune de fractură transversală a coastei nr. 9, pe linia axilară posterioară, cu nivel minim de lichid de bază (hemotorax).  Aceste leziuni pot data din 4 aprilie 1999 şi ar fi putut fi provocate de lovituri directe şi repetate cu un obiect contondent. [Domnul Iambor] are nevoie de 18 zile de îngrijiri medicale, cu condiţia să nu survină alte complicaţii. »  21. Considerând că certificatul medico-legal reţinea greşit şi contrar foii de observaţie clinică completată cu prilejul internării sale, că nu existau leziuni traumatice la nivelul nasului, reclamantul a cerut Parchetului Militar din Timişoara o nouă examinare din partea unui medic legist.  22. Printr-o scrisoare din 13 aprilie 1999 Parchetul Militar a cerut laboratorului medico-legal din Timişoara « să-l reexamineze » pe domnul Iambor, luând în calcul foaia de observaţie clinică completată cu ocazia internării sale din 4 aprilie 1999.  23. La 14 aprilie 1999 medicul legist M.C. a adresat clinicii ORL din Timişoara o scrisoare cerând examinarea reclamantului pentru a stabili dacă prezenta leziuni traumatice la nivelul piramidei nazale, în special o deviaţie a septului nazal.  24. Într-o scrisoare din aceeaşi zi adresată Institutului medico-legal, medicul M. de la spitalul din Sânnicolau Mare a confirmat astfel traumatismul suferit de reclamant :  « Urmare a scrisorii Dvs. nr. 478/1999, vă confirmăm că pacientul Iambor Simion, în vârstă de 41 de ani, domiciliat în Beba Veche (...) a fost internat în spitalul din Sânnicolau Mare, la secţia chirurgie (FO - [foaie de observaţie] nr. 1547) în perioada 4-8 aprilie 1999. A fost pus diagnosticul următor: agresiune fizică, traumatism toracic cu fracturi ale arcurilor laterale CVIII-CX ale coastei stângi (fără confirmare radiologică), traumatism cranian facial acut închis, cu deviaţie post-traumatică a septului nazal.  Pacientul a urmat un tratament conservator cu evoluţie favorabilă.  Din motive de ordin administrativ, la ieşirea din spital nu i s-a predat fişa cu îngrijirile primite. »  25. Printr-o scrisoare din 16 aprilie 1999 medicul legist M.C. de la laboratorul medico-legal local, care realizase prima expertiză, a răspuns Parchetului Militar că leziunile la oasele nazale ale reclamantului erau anterioare agresiunii din 4 aprilie 1999. Scrisoarea sa era redactată astfel :  « După ce a confruntat examenul clinic obiectiv efectuat cu prilejul internării cu examenul clinic ORL, care stabileşte diagnosticul de deviaţie de sept şi înfundare a aripii nazale drepte şi cu examenul radiologic din 9 aprilie 1999, care infirmă existenţa leziunilor traumatice ale oaselor nazale propriu-zise, considerăm că constatările examenului clinic sunt conforme cu realitatea dar se referă la leziunile având o vechime a cărei dată, chiar dacă nu poate fi precizată, este cu mult anterioară traumatismului suferit la 4 aprilie 1999. »  26. La 10 mai 1999 ledicul legist M.C. a cerut noi explicaţii spitalului din Sânnicolau Mare asupra existenţei sau inexistenţei, în momentul internării din 4 aprilie 1999, leziunilor la nivelul nasului reclamantului.  27. La 19 mai 1999 medicul M.P. de la spitalul din Sânnicolau Mare a răspuns că diagnosticul stabilit pe 4 aprilie 1999 de secţia de chirurgie a spitalului era : « 1. traumatism toracic cu semne clinice de fractură a arcurilor laterale costale C VII-C X ; 2. traumatism cranian-facial acut, închis - deviaţie post-traumatică a septului nazal ». Acesta a adăugat că în momentul internării în spital nu se afla niciun medic radiolog.  El a remarcat că din foaia de observaţie reieşea că reclamantul prezenta o « piramidă nazală uşor tumefiată, sensibilă la atingere, fără semne clinice de fractură ». A precizat că în opinia sa deviaţia de sept era anterioară agresiunii.   b) Examene medicale ulterioare  28. După patru ani de la agresiunea suferită la 4 aprilie 1999, reclamantul, care ispăşea o pedeapsă cu închisoare fără legătură cu faptele aflate la originea prezentei cauze, a fost internat de mai multe ori : în perioada 7 ianuarie - 17 februarie şi 2 - 13 iunie 2003 la spitalul penitenciarului Dej, apoi în perioada 18-30 iulie 2003, la spitalul penitenciarului Bucureşti Rahova.  29. La 13 martie 2003, o comisie formată din trei experţi, un medic legist, un specialist ORL de la spitalul militar din Timişoara şi un medic de la închisoarea din Timişoara şi-au exprimat opinia asupra posibilităţii de a îngriji reclamantul în mediul din închisoare :  « Domnul Iambor Simion prezintă o deviaţie a septului nazal cu tulburări de funcţionare moderate. Are nevoie de tratament medicamentos care poate fi administrat în reţeaua sanitară a Direcţiei Generale a Penitenciarelor. În caz de agravare a patologiei sale, va putea fi internat într-o clinică de specialitate. »  30. Pe baza acestui raport Judecătoria Timişoara a respins la 7 aprilie 2003 o cerere de suspendare a executării pedepsei sale formulată de reclamant.  31. La 13 iunie 2003 medicul specialist în chirurgie generală de la spitalul penitenciarului Dej a întocmit raportul medical următor privind reclamantul :  « Pacientul a fost internat în perioada 7 ianuarie - 17 februarie 2003 deoarece se plângea de dureri în regiunea occipitală, de epistaxis repetat, de dificultăţi în respiraţia pe nas, de o deformare a piramidei nazale, de dureri lombare şi de o erupţie eritematoasă pruriginoasă generalizată.  În urma examenului clinic general şi al examenului ORL s-a stabilit diagnosticul de distrofie septo-nazală post-traumatică, de spondilită lombară (...) şi de scabie.  Pacientul a urmat un tratament anti-inflamator (...) ; o intervenţie chirurgicală pentru dismorfia septo-nazală fiind de altfel recomandată.  La 2 iunie 2003, a revenit la secţia noastră pentru o intervenţie chirurgicală ORL, care nu a putut fi efectuată din cauza absenţei unui medic ORL. Pacientul va reveni în cursul lunii august 2003. »  32. La 29 iulie 2003 un medic otorinolaringolog de la spitalul penitenciarului Bucureşti Rahova a întocmit raportul următor asupra reclamantului :  « Examenul clinic ORL a scos în evidenţă o deviaţie post-traumatică a septului nazal mai veche, fără determinări patologice apropiate, cu un deficit funcţional mediu (înfundare nazală parţială a părţii stângi).  Examenul paraclinic efectuat (hematologie şi biochimie sanguină, radiografie SAF) coroborează diagnosticul clinic menţionat anterior.  Ţinând cont de faptul că deficitul estetic este o componentă importantă a problemei pacientului, recomandăm o intervenţie de rino-septo-plastie, de efectuat o singură dată atunci când interesatul va fi pus în libertate, mediul penitenciarului nefiind propice unei evoluţii postoperatorii favorabile în cazurile de intervenţie cu caracter estetic. »  B. Ancheta penală privind relele tratamente suferite de reclamant  1. Examinarea plângerii reclamantului care a denunţat agresiunea suferită la 4 aprilie 1999. Dosarul nr. 203/P/1999 deschis de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sânnicolau Mare  33. Un dosar (nr. 203/P/1999) a fost deschis de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sânnicolau Mare în urma plângerii formulată de Viorel C. împotriva reclamantului la 4 aprilie 1999 pentru tentativă de furt şi violare de domiciliu.  34. La dosarul anchetei au fost administrate procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi procesul-verbal de identificare a reclamantului, întocmite de poliţistul Costel L. la 4 aprilie 1999 şi două depoziţii ale lui Viorel C. şi Tiberiu F. datate 4 aprilie 1999. Procesul-verbal de identificare a reclamantului era întocmit astfel:  « Astăzi [4 aprilie 1999], la orele 15.00, mi s-a cerut să intervin pentru faptele următoare : Iambor Simion ar fi intrat fără permisiune în locuinţa lui [C.] Viorel din Beba Veche (...), [C] Viorel l-ar fi surprins şi apoi l-ar fi reţinut.  În acelaşi timp am luat act că Iambor Simion a fost agresat de [C.] Viorel şi că prezenta urme de sânge pe faţă şi se plângea de dureri la piept.  În prezenţa martorului asistent [F.] Tiberiu (...) am procedat la identificarea persoanei aduse ; am stabilit că era vorba despre Iambor Simion, fiul lui (...) care declară că şi-a pierdut cartea de identitate. »  35. La 14 aprilie 1999, reclamantul a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Sânnicolau Mare cu o plângere penală împotriva poliţistului Costel L. şi altor trei persoane pe care le-a acuzat că l-au supus la rele tratamente la 4 aprilie 1999, şi anume Viorel C., Ioan C. şi Tiberiu F.  36. Plângerea sa a fost conexată la dosarul nr. 203/P/1999, deschis în urma plângerii depuse de Viorel C. împotriva sa.  37. Poliţia din Sânnicolau Mare a strâns mai multe mărturii în cadrul anchetei privind cele două plângeri penale conexate.  38. Audiat la 1 iunie 1999, poliţistul Costel L. a declarat că reclamantul a fost adus la postul de poliţie de C. Viorel şi că a fost bătut de acesta din urmă, care l-a surprins în curtea sa, în plină tentativă de furt. El a adăugat : « Eu, la postul de poliţie, am înregistrat plângerea lui C. Viorel pentru tentativă de furt şi violare de domiciliu şi am efectuat o cercetare la faţa locului (...) întocmind un proces-verbal de constatare la faţa locului şi un proces-verbal de identificare a făptuitorului. » Poliţistul nu a oferit în depoziţia sa niciun detaliu în privinţa semnelor de agresiune vizibile asupra reclamantului la sosirea sa la postul de poliţie.  39. La 5 iunie 1999 Viorel C. a fost audiat de Poliţia din Sânnicolau Mare. El a declarat că îl prinsese pe reclamant din spate, că « se aruncase asupra lui », că apoi l-a dus la postul de poliţie, unde l-a lăsat spre a merge să-l caute pe şeful de post. A precizat că nu agresase reclamantul nici acasă la el nici la postul de poliţie şi că nu l-a văzut cu cătuşe.  40. Audiat la 5 iunie 1999 de Poliţia din Sânnicolau Mare, Tiberiu F., vice primar al comunei Beba Veche, a declarat că la 4 aprilie 1999, pe când se afla acasă la el, a asistat la o încăierare între Viorel C. şi reclamant în grădina primului şi că cel de-al doilea a fost adus « desfigurat » la poliţie.  41. Dintr-un certificat datat 7 aprilie 1999 prezentat la dosarul anchetei penale reiese că Tiberiu F. suferea de o miopie puternică la ambii ochi, de cataractă la ochiul drept şi de dezlipire de retină la ochiul stâng, că vedea la o distanţă de 20 cm cu ochiul stâng şi că vederea sa era de asemenea diminuată la ochiul drept.  42. Audiată la 5 iunie 1999 de Poliţia din Sânnicolau Mare, Roxa B., bunica lui Viorel C., a declarat că l-a surprins pe reclamant în timp se intenţiona să scotocească prin casa nepotului său şi că, speriată, nu a văzut nimic altceva şi nu ştie dacă nepotul său l-a bătut pe Simion Iambor, indiferent dacă ar fi fost în grădină sau la postul de poliţie.  43. La 8 iunie 1999 poliţia din Sânnicolau Mare a strâns depoziţiile a patru martori, F.M.I., T.N.C., I.V. şi C.C. Toţi aceşti martori au declarat că la 4 aprilie 1999 l-au văzut pe reclamant ieşind dintr-un bar din comună spre a merge să-l caute pe Viorel C. sau pregătindu-se să se ducă la acesta. Niciunul din cei patru martori nu a menţionat ceva în privinţa agresiunii a cărui victimă a fost reclamantul.  44. La 16 iunie 1999 Parchetul de pe lângă Judecătoria Sânnicolau Mare şi-a declinat competenţa în favoarea Parchetului Militar teritorial Timişoara, datorită calităţii de poliţist a uneia din persoanele acuzate că l-ar fi agresat pe reclamant.  2. Examinarea plângerii reclamantului împotriva medicului legist. Dosarul nr. 5148/P/99 deschis de Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara  45. La 17 noiembrie 1999 reclamantul a depus plângere împotriva medicului legist M.C. de la laboratorul de medicină legală Timişoara. Acesta îl acuza că ar fi omis intenţionat să noteze unele constatări în certificatul medical din 9 aprilie 1999, în special în privinţa leziunilor sale la nas. Această omisiune ar fi servit la atenuarea gravităţii efectelor provocate de relele tratamente denunţate, fiind în avantajul acuzaţilor. Plângerea reclamantului a condus la deschiderea unui dosar (nr. 5148/P/99) de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara.  46. Printr-o scrisoare din 12 ianuarie 2000 acest Parchet a invitat Parchetul militar Timişoara să conexeze dosarul nr. 5148/P/999 la dosarul deschis în urma depunerii de către reclamant a unei plângeri împotriva poliţistului Costel L. şi celorlaltor trei persoane pe care le acuza de rele tratamente.  3. Urmarea examinării plângerilor reclamantului. Dosarul nr. 573/P/1999 deschis de Parchetul Militar teritorial Timişoara  47. Parchetul Militar teritorial Timişoara a deschis un dosar de anchetă penal (nr. 573/P/1999) privind pe poliţistul Costel L., pe celelalte trei persoane acuzate că au supus reclamantul la rele tratamente şi pe medicul legist M.C. Parchetul Militar a examinat în cadrul aceluiaşi dosar plângerea depusă de Viorel C. împotriva reclamantului pentru violare de domiciliu şi tentativă de furt.  48. Audiat la 19 mai 2000 de procurorul militar, poliţistul Costel L. a declarat că la 4 aprilie 1999, către orele 14.00, Viorel C. s-a prezentat la postul de poliţie însoţit de reclamant « care se plângea de dureri la piept şi îşi tampona gura cu ajutorul unui şerveţel ». La puţin timp după sosirea lor la postul de poliţie, Tiberiu F. ar fi venit şi el. Poliţistul ar fi identificat atunci reclamantul, în prezenţa lui Tiberiu F.  49. Se pare că ar fi părăsit apoi postul de poliţie pentru a merge acasă la Viorel C. spre a verifica faptele expuse de acesta din urmă. S-ar fi deplasat la faţa locului pentru a întocmi un act constatator « lăsându-l pe Simion Iambor cu Ioan C. în curtea postului de poliţie, deoarece interesatul se plângea de dureri la piept şi [deoarece] a dorit să evite o nouă altercaţie între partea vătămată [Viorel C.] şi [Simion Iambor]. »  50. După ce a întocmit un act constatator la domiciliul lui Viorel C., se pare că ar fi cerut acestuia din urmă şi lui Tiberiu F. să meargă să-l caute pe şeful lui şi s-ar fi întors la postul de poliţie « pentru a-l interoga pe Iambor Simion ». Fiind singur la postul de poliţie şi cunoscându-l pe Iambor Simion ca fiind un « drumeţ infractor » capabil să fugă, « din motive de securitate » i-ar fi pus cătuşele interesatului, legându-i mâna stângă de piciorul mesei la care era aşezat spre a fi interogat.  51. După sosirea şefului său, ofiţerul Iulian S., ar fi scos cătuşele reclamantului şi ar fi chemat infirmiera L.U. care ar fi spus că reclamantul nu prezenta răni externe grave. Ar fi decis apoi reţinerea reclamantului, temându-se că acesta va fugi. Cei doi poliţişti se pare că ar fi însoţit apoi interesatul la poliţia din Sânnicolau Mare « pentru a-l depune în arest ».  52. În final, căpitanul Z. de la poliţia din Sânnicolau Mare se pare că ar fi cerut ca reclamantul să fie dus la spital « pentru a verifica dacă putea suporta regimul de detenţie » şi medicul de gardă ar fi constatat că interesatul părea să aibă coastele fracturate şi ar fi decis să-l interneze.  53. Audiat la 19 mai 200 de procurorul militar, şeful postului de poliţie din Beba Veche, Iulian S., a declarat că la sosirea sa la postul de poliţie, la 4 aprilie 1999, l-a văzut pe reclamant cu cătuşe, cu mâna stângă legată de piciorul mesei şi suferind de dureri la piept. Ar fi cerut atunci plutonierului Costel L. să-i scoată cătuşele interesatului şi ar fi chemat infermiera care locuia în comuna Beba Veche. Aceasta se pare că nu ar fi constatat niciun semn particular de suferinţă la reclamant. Iulian S. l-ar fi însoţit apoi pe prizonier la secţia de poliţie din Sânnicolau Mare pentru a-l depune în arestul poliţiei, apoi la spitalul din oraş, la cererea căpitanului Z. Nu l-ar fi văzut pe reclamant agresat nici în interiorul nici în afara încăperilor postului de poliţie din Beba Veche. La 8 iunie 2000 procurorul militar a luat o depoziţie similară poliţistului Iulian S.  54. Vasile P., un bărbat care nici nu a participat, nici nu a asistat la incidentele din 4 aprilie 1999, a fost audiat de procurorul militar drept martor la 29 mai 2000. El a declarat că nu ştia nimic în legătură cu incidentul din 4 aprilie 1999. El a precizat că în cursul anului 1998 a fost interpelat şi injuriat de reclamant, care l-ar fi şi « busculat » cu acel prilej. Această altercaţie ar fi condus la o plângere penală împotriva sa, în care Iambor ar fi susţinut că i-ar fi spart nasul, lucru care nu corespundea realităţii.  55. La 8 iunie 2000 poliţistul Costel L. a fost din nou audiat de procurorul militar şi în aceeaşi zi a avut loc o confruntare între el şi reclamant. El a declarat că la sosirea sa la postul de poliţie reclamantul « prezenta leziuni la nivelul nasului şi în regiunea costală ».  56. În aceeaşi zi, procurorul a prezentat reclamantului declaraţia poliţistului pentru a o confrunta cu propria sa versiune. Reclamantul a contestat povestea poliţistului, afirmând că în realitate a fost legat de un scaun şi bătut de fraţii [C.], de Tiberiu [F.] şi de subofiţer, care l-ar fi lovit la nas cu cătuşele. Scopul dorit ar fi fost de a-l forţa să recunoască faptul că a comis infracţiunile ce-i erau atribuite.  57. Audiată la 8 iunie 2000 de procurorul militar, infirmiera L.U. a declarat că a fost chemată de şeful postului de poliţie pentru a examina reclamantul, care se plângea de dureri în regiunea coastelor. Ea a declarat că nu a văzut leziunile la nivelul feţei şi că nu a vorbit deloc cu reclamantul, dar că a sugerat poliţiştilor să-l însoţească la spital, dat fiind că aceştia aveau intenţia de a-l duce la Sânnicolau Mare.  58. Căpitanul Z. de la poliţia din Sânnicolau Mare a fost audiat la 8 iunie 2000 de procurorul militar. El a declarat că în jurul orelor 22.00 poliţistul Costel L. şi fraţii [Viorel şi Ioan] C. i l-au adus pe reclamant pentru a-l aresta preventiv. Susţine că ar fi respins această cerere, datorită lipsei avizului biroului de anchete penale. L-ar fi auzit pe reclamant plângându-se de dureri la coaste dar « fără a-i spune cine i-a provocat leziunile ». Nu ar fi observat rănile pe faţa interesatului, dar ar fi constatat că acesta se ţinea de zona coastelor. Apoi, ar fi ordonat subofiţerului Costel L. să-l ducă pe reclamant la spital.  59. Fiul reclamantului, pe atunci în vârstă de 20 de ani, a fost şi el audiat, la 8 iunie 2000, de Parchetul Militar. El a declarat atunci că pe când se afla la o distanţă de circa 200 m de casa lui Viorel C. l-ar fi văzut pe Viorel C. şi pe plutonierul Costel L. ieşind încadrându-l pe tatăl său şi ducându-l la postul de poliţie. L-ar fi văzut apoi pe Tiberiu F. ducându-se la poliţie. După circa cinci sau şase ore, Viorel C. şi plutonierul Costel L. i-ar fi dat drumul tatălui său şi l-ar fi pus să urce într-o maşină.  60. I.P., un bărbat care nici nu a participat, nici nu a asistat la incidentele din 4 aprilie 1999, a fost audiat de asemenea, la 8 iunie 2000, drept martor de procurorul militar. Nu a dat nicio declaraţie în privinţa incidentelor, dar a negat că ar fi încercat să-l convingă pe reclamant să-şi retragă plângerea împotriva fraţilor C. şi împotriva poliţistului oferindu-i o sticlă de coniac.  61. La 19 iulie 2000 Viorel C. a fost audiat de procurorul militar. El a declarat că a avut « o altercaţie cu [reclamantul] » pentru a-l împiedica să fugă, că l-a trântit la pământ şi s-a aruncat asupra lui. A spus apoi că l-ar fi însoţit la postul de poliţie « fără nicio violenţă ». Acolo, plutonierul [L] nu l-ar fi agresat pe Iambor Simion, ci doar i-ar fi cerut o declaraţie scrisă de mână.  62. Ioan C., fratele lui Viorel C. şi primar al comunei Beba Veche, nu a fost audiat de Parchet în privinţa plângerii penale depusă de reclamant referitoare la relele tratamente pe care afirma că le-ar fi suferit la 4 aprilie 1999. Niciun alt martor nu a fost audiat de Parchetul Militar Timişoara.  63. La 26 iulie 2000 Parchetul a primit de la medicul legist M.C. o scrisoare care indica faptul că reclamantul s-a prezentat la laboratorul de medicină legală fără acte de identitate sau documente medicale, având la el numai « două sau trei radiografii neinterpretate » a căror interpretare a cerut-o. Se pare că medicul legist M.C. i-ar fi eliberat atunci un certificat medico-legal. Reclamantul ar fi revenit la 16 aprilie 1999, plângându-se că certificatul nu menţiona leziunea sa la nas. Potrivit medicului legist, el « pretindea că are o fractură a piramidei nazale, neconfirmată din punct de vedere radiologic ». Şi medicul legist a adăugat că « chiar admiţând că aceasta există, potrivit criteriilor medicinei legale, acest gen de leziune ar necesita de la 12 la 14 zile de îngrijiri medicale. »  64. Medicul legist a explicat apoi că datorită faptului că reclamantul s-a prezentat de numeroase ori la serviciul de medicină legală, a cerut spitalului din Sânnicolau Mare informaţii medicale asupra leziunilor constatate cu prilejul internării sale. Printr-o scrisoare din 19 mai 1999, medicul M. l-ar fi fi informat atunci că reclamantul prezenta, în momentul internării sale, o « piramidă nazală uşor tumefiată, sensibilă la atingere, fără semne clinice de fractură ».  65. La sfârşitul scrisorii sale, medicul legist M.C. a indicat că în opinia sa deviaţia septului nazal era cu mult anterioară agresiunii reclamată de reclamant, aşa cum încerca să dovedească, în opinia sa, fotografia ce se afla pe permisul de conducere al interesatului, care a fost eliberat în 1977.  66. Printr-o decizie din 4 septembrie 2000, Parchetul Militar din Timişoara a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de poliţistul Costel L., al medicului legist M.C., a lui Ioan C. şi Tiberiu F., considerând că probele administrate nu confirmau acuzaţiile penale menţionate în plângere. În ceea ce-l priveşte pe Viorel C., Parchetul şi-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Sânnicolau Mare. El şi-a declinat de altfel competenţa în favoarea Parchetului civil al Judecătoriei Sânnicolau Mare pentru examinarea plângerii pentru violare de domiciliu şi tentativă de furt îndreptată împotriva reclamantului.  67. Punctul 4 al dispozitivului deciziei din 4 septembrie 2000, contrar punctului 1, indica faptul că atât Viorel C. cât şi Ioan C. erau trimişi în faţa Judecătoriei Sânnicolau Mare sub acuzaţia de lovituri sau alte violenţe provocate de reclamant.  4. Contestarea de către reclamant a deciziei din 4 septembrie 2000  68. Reclamantul a înaintat recursuri ierarhice împotriva deciziei de neîncepere a urmăririi penale pronunţată de Parchetul Militar Timişoara. La 11 decembrie 2000 şi 31 iulie 2001, secţia Parchetelor Militare a Curţii Supreme de Justiţie a confirmat decizia pronunţată la 4 septembrie 2000. Din copia dosarului nr. 101/2000, la care s-a conexat dosarul nr. 305/2001, prezentată de Guvern, reiese că secţia Parchetelor Militare a Curţii Supreme de Justiţie nu a efectuat nicio anchetă suplimentară în privinţa plângerii reclamantului.  69. În raportul său (referat) din 29 noiembrie 2000, prezentat la dosar şi necomunicat reclamantului, procurorul O. a reţinut pe scurt că la 4 aprilie 1999 reclamantul a intrat în locuinţa lui Viorel C. « cu intenţia evidentă de a fura » şi că după puţin timp Viorel C. l-a găsit şi « l-a lovit de mai multe ori însoţindu-l la poliţie pentru o anchetă ».  70. Reclamantul a sesizat Tribunalul Militar Bucureşti cu un recurs împotriva deciziilor Parchetului. După trei amânări ale şedinţei pentru nerespectarea procedurii de citare, instanţa a audiat reclamantul la 30 ianuarie 2002. Asistat de un avocat, interesatul a cerut instanţei reîncadrarea faptelor reclamate : încadrarea de lovituri sau alte violenţe, în temeiul art. 180 cod penal, reţinută de Parchet, el dorea să o înlocuiască pe cea de vătămare corporală, în temeiul art. 181 cod penal.  71. Tribunalul Militar Bucureşti a pronunţat sentinţa sa la 30 ianuarie 2002. Statuând în exclusivitate pe baza dosarului de anchetă al Parchetului Militar, el a respins recursul reclamantului, constatând de altfel că unul din coacuzaţi, Tiberiu F., decedase.  72. El s-a exprimat în special după cum urmează :  « La 4 aprilie 1999, către orele 14.30, Iambor Simion a fost zărit de Roxa B în interiorul casei lui Viorel C., pregătit să scotocească prin dulapuri şi sertare pentru a găsi bani. Iambor Simion şi-a motivat prezenţa la domiciliul lui Viorel C. spunând că era în căutarea unui terţ, după care a părăsit casa.  Aflând acest lucru, Viorel C. a plecat să-l caute pe Iambor Simion, l-a găsit şi l-a invitat să-l însoţească acasă la el. Ajunşi acolo, Viorel C, l-a întrebat din ce motiv i-a violat domiciliul. Deoarece Iambor Simion a încercat atunci să fugă, Viorel C. l-a ajuns din urmă, l-a dărâmat la pământ şi l-a agresat fizic.  Iambor Simion a fost apoi însoţit la postul de poliţie de Viorel C., care i-a cerut poliţistului Costel L. să ia măsurile legale. Imediat după aceea, Ioan C. şi Tiberiu F. au ajuns şi ei la postul de poliţie. Poliţistul a decis atunci să efectueze câteva anchete. I-a invitat pe cei trei bărbaţi să plece de acolo, l-a lăsat pe Iambor Simion în curtea clădirii care găzduieşte sediul poliţiei, apoi a încuiat uşa cu cheia. S-a dus apoi acasă la Viorel C. pentru cercetări la faţa locului şi a întocmit un proces-verbal. Poliţistul şi cei trei civili s-au reîntâlnit apoi la postul de poliţie.  La întoarcerea sa la post, Costel L. a considerat necesar să-l cheme pe şeful lui, Iulian S., care era acasă la el, [într-o altă comună]. Viorel C. şi Tiberiu F. s-au deplasat cu maşina la domiciliul lui Iulian S. şi l-au dus la postul de poliţie din Beba Veche.  Între timp, reclamantul a rămas singur cu poliţistul Costel L., care, aflând că a încercat să scape, i-a pus cătuşe pentru a împiedica o nouă tentativă de evadare. La sosirea şefului său, Costel L. i-a scos cătuşele reclamantului.  După ce a efectuat alte acţiuni de urmărire penală, cei doi poliţişti menţionaţi anterior l-au însoţit pe reclamant la secţia de poliţie a oraşului Sânnicolau Mare, unde interesatul a început să se plângă de dureri în zona coastelor, motiv pentru care a fost însoţit imediat la spitalul oraşului, unde a fost internat. »  73. Tribunalul Militar a concluzionat că vătămările corporale suferite de Iambor Simion au fost cauzate înaintea sosirii sale la poliţie, cu ocazia agresiunii comise de Viorel C.  74. În privinţa acestuia din urmă, Tribunalul a constatat că la 8 iunie 2000 a început urmărirea penală împotriva sa şi că dosarul cauzei a fost trimis la Judecătoria din Sânnicolau Mare.  75. În ceea ce priveşte acuzaţiile îndreptate împotriva medicului legist M.C., Tribunalul a confirmat ceea ce Parchetul a stabilit la sfârşitul anchetei sale. El s-a exprimat după cum urmează :  « Iambor Simion s-a prezentat la medicul legist fără a avea asupra sa nici cartea de identitate, nici foaia cu îngrijirile primite eliberată la ieşirea din spital, ci numai câteva radiografii neinterpretate. În aceste condiţii, medicul legist M.C. a cerut clinicii nr. 1 din Timişoara să interpreteze radiografiile reclamantului. Clinica a răspuns că « piramida nazală a reclamantului nu a suferit [suferise] leziuni traumatice osoase ». În privinţa celorlaltor leziuni ale lui Simion Iambor, medicul legist a estimat la 18 zile durata îngrijirilor medicale necesare refacerii interesatului.  În urma demersurilor lui Iambor Simion, s-a cerut foaia de observaţie clinică completată în momentul internării sale, precum şi o scrisoare medicală. Chirurgul M.P. a estimat astfel că interesatul a suferit o tumefacţie a piramidei nazale, fără semne clinice de fractură. În plus, în urma examenului ORL s-a constatat o deviaţie a septului nazal, dar fără precizări asupra vechimii sale.  După ce a insistat mult, medicul legist a obţinut de la Iambor Simion un act de identitate cu fotografie, şi anume permisul său de conducere, eliberat la 18 ianuarie 1977. Pe acest act se vedea deviaţia spre stânga a piramidei nazale a interesatului. Prin urmare, dacă deviaţia septului nazal avea o vechime ce nu putea fi precizată, era cu mult anterioară traumatismului suferit în urma agresiunii în litigiu. »  76. Tribunalul a concluzionat că pe bună dreptate Parchetul pronunţase neînceperea urmăririi penale.  77. Sesizată cu un recurs de către reclamant, Curtea militară de Apel a confirmat decizia Tribunalului Militar teritorial printr-o decizie din 25 aprilie 2002. Ea a considerat că Tribunalul a apreciat corect probele administrate de organele de anchetă penală, pe baza cărora Parchetul a pronunţat neînceperea urmăririi penale împotriva lui Costel L., M.C., Ioan C. şi Tiberiu F.  5. Urmarea procedurii penale împotriva lui Viorel C. şi Ioan C.  78. În urma deciziei pronunţată de Parchetul Militar Timişoara la 4 septembrie 2000, care a trimis plângerea reclamantului la Judecătoria Sânnicolau Mare, această instanţă a deschis un dosar privind atât pe Viorel C. cât şi pe Ioan C., ambii acuzaţi de lovire sau alte violenţe, în temeiul art. 180 alin. 2 cod penal.  79. Printr-o scrisoare din 25 septembrie 2000, Parchetul Militar teritorial a informat Judecătoria că dispozitivul deciziei din 4 septembrie 2000 indica greşit că Ioan C. era trimis în judecată alături de Viorel C. El a precizat că aşa cum reieşea din decizia Parchetului, faţă de Ioan C. a fost dispusă neînceperea urmăririi penale.  80. Judecătoria a fixat termenul la 28 septembrie 2000 şi a dispus convocarea reclamantului şi a inculpaţilor Viorel şi Ioan C.  81. Când a sosit ziua respectivă, reclamantului i s-a aplicat o amendă contravenţională pentru tulburarea bunului mers al dezbaterilor folosind expresii jignitoare şi formulând comentarii la adresa judecătorului, care a fost constrâns să suspende şedinţa până la restabilirea ordinii în sală. Decizia nu preciza ce expresii au fost folosite de reclamant cu prilejul intervenţiei sale în faţa instanţei. În cadrul acestei proceduri, reclamantul nu a fost asistat de un avocat.  82. După reluarea dezbaterilor, instanţa a luat act de cererea reclamantului privind strămutarea cauzei la o altă instanţă (cerere de strămutare) şi a decis să o trimită la Curtea Supremă de Justiţie. În acest scop a amânat termenul pentru 26 octombrie 2000.  83. Reclamantul nu s-a prezentat la termenul din 26 octombrie 2000.  84. Instanţa a decis să amâne cauza pentru 30 noiembrie 2000, cererea de strămutare nefiind încă soluţionată de Curtea Supremă de Justiţie. Ea a dispus de altfel ca reclamantul să fie convocat la şedinţă.  85. Din dosarul prezentat de Guvern reiese că reclamantul nu a fost citat să compară la 30 noiembrie 2000.  86. La această dată instanţa a amânat termenul pentru 11 ianuarie 2001 şi a dispus ca reclamantul să fie citat legal să se prezinte.  87. La 11 ianuarie 2001 reclamantul a informat instanţa că cererea sa de strămunare a fost respinsă de Curtea Supremă de Justiţoe. Instanţa a decis să amâne termenul până la 8 februarie 2001 pentru a cere o nouă expertiză medicală a reclamantului.  88. La 8 februarie 2001 reclamantul a declarat în faţa instanţei că se opune unei noi examinări la institutul local de medicină legală, a cărui imparţialitate o contesta. Instanţa a decis să amâne termenul până la 22 februarie 2001, pentru a permite administrarea de noi probe.  89. La 22 februarie 2001 instanţa a amânat termenul până la data de 15 martie 2001 pentru a permite administrarea de alte probe. Procesul-verbal al şedinţei din 22 februarie 2001 indica faptul că reclamantul era absent (lipsă partea vătămată). La fel ca părţile prezente, acesta preciza că reclamantul cunoştea data la care fusese amânată şedinţa. În consecinţă, instanţa nu a considerat necesar să convoace interesatul la termenul din 15 martie 2002.  90. Reclamantul afirmă că în ceea ce-l priveşte s-a prezentat în faţa instanţei la 22 februarie 2001, dar că a fost scos din sala de şedinţă din ordinul judecătorului, fără a i se comunica data la care a fost amânată şedinţa. Se pare că ar fi încercat ulterior în zadar să se informeze asupra acestei date, grefa refuzând să i-o comunice oral, pe motiv că urma să primească o convocare scrisă.  91. La 15 martie 2001, în lipsa reclamantului, Judecătoria Sânnicolau Mare a decis să încheie procesul-verbal privind acuzaţiile de rele tratamente îndreptate împotriva lui Viorel C. şi Ioan C., pe motiv că interesatul a lipsit la două şedinţe consecutive, la 22 februarie şi 15 martie 2001 şi că plângerea sa penală trebuia considerată prin urmare retrasă în temeiul art. 284¹ din codul de procedură penală combinat cu articolele 11 alin. 2 b) şi 10 h) din acelaşi cod.  92. Reclamantul a contestat această decizie, invocând faptul că, fiind scos din sala de audiere, nu a putut participa la şedinţa din 22 februarie 2001 şi că instanţa nu l-a citat legal să se prezinte la termenul din 15 martie 2001.  93. Printr-o decizie din 25 iunie 2001, Tribunalul Timiş a respins recursul reclamantului pe motiv că « veridicitatea acuzaţiilor părţii vătămate nu reiese [reieşea] din procesul-verbal al şedinţei din 22 februarie 2001 ».  C. Sancţiunea disciplinară aplicată poliţistului Costel L. şi ancheta penală deschisă împotriva lui în dosarul nr. 227/P/1999.  94. La o dată neprecizată în cursul lunii mai 1999, D.R., redactoare la canalul local al televiziunii publice (TVR) a realizat la Beba Veche un reportaj privindu-l pe reclamant. Ea a ascultat atât cuvintele reclamantului cât şi pe cele ale poliţistului Costel L. Cu ocazia discuţiei sale cu ziarista poliţistul i-a predat un extras din cazierul judiciar al reclamantului. Ulterior, ziarista l-a chemat pe reclamant pentru a-i preda documentul, fără a-l folosi pentru reportajul său.  95. La 7 iunie 1999 reclamantul a depus plângere împotriva poliţistului Costel L., reproşându-i că i-a predat ziaristei D.R. un extras din cazierul său judiciar, care cuprindea date cu caracter personal a căror veridicitate o contesta.  96. S-a deschis o anchetă disciplinară împotriva poliţistului.  97. La 5 iulie 1999 o comisie disciplinară (consiliul de judecată) constituită din cinci ofiţeri de poliţie a decis că plutonierul Costel L. a încălcat disciplina predând un extras din cazierul judiciar al reclamantului ziaristei D.R. şi îndeplinind în mod defectuos acţiunile de anchetă privind furtul pretins comis de interesat la 4 aprilie 1999. Comisia a sancţionat poliţistul cu o pedeapsă disciplinară de cinci zile de consemnare. Decizia sa cuprindea în special pasajele următoare :  « (...) În urma deliberărilor, reiese că la 2 iunie 1999 Iambor Simion, domiciliat la Beba Veche, s-a dus la studioul TVT (Televiziunea Timişoara), unde a primit propria fişă a cazierului judiciar CF 6 din mâna ziaristei [R.D.].  Această fişă fusese predată [ziaristei] de poliţistul L. Costel, cu rugămintea de a o înapoia după reportaj. După ce a primit-o infractorul a predat-o poliţiei din oraşul Sânnicolau Mare.  A fost predată studioului teritorial cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 23/1971, pentru a incrimina [pe Simion Iambor]. De altfel, cu ocazia anchetei asupra unui furt comis de acelaşi Iambor Simion, poliţistul L. Costel a întocmit un proces-verbal de cercetare la faţa locului fără a îndeplini acte de procedură şi fără a identifica doi martori asistenţi, făcând astfel ancheta mai dificilă prin nerespectarea elementelor esenţiale de formă şi de fond.  [Comisia] (...) constată încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 23/1971 şi a deciziei 0150/[...] şi lipsa de interes [a lui l. Costel] pentru indeplinirea obligaţiilor sale profesionale şi pentru îmbunătăţirea specialităţii sale.  (...) »  98. Printr-o scrisoare din 5 ianuarie 2000 inspectorul şef S., de la inspectoratul judeţean de poliţie Timiş, a răspuns unei cereri a reclamantului adresată Ministerului de Interne. L-a informat că « aspectele semnalate privind comportamentul abuziv al poliţistului [L. Costel] [au fost] verificate şi că [au fost] luate măsuri disciplinare împotriva sa de către inspectoratul judeţean de poliţie ». 99. S-a deschis de asemenea un dosar de anchetă penală, sub nr. 227/P/1999, în urma plângerii depuse de reclamant la 7 iunie 1999.  100. În depoziţia sa din 10 august 1999 poliţistul Costel L. s-a exprimat după cum urmează :  « Iambor Simion denigrând prin toate mijloacele activitatea organelor de poliţie şi ziariştii de la televiziunea din Timişoara hotărând să efectueze o anchetă pentru a verifica veridicitatea faptelor invocate de Iambor Simion, mi-au cerut informaţii de natură să confirme că acesta din urmă era un element refractar controlat de poliţie. Am adus atunci argumente şi am apărat legalitatea acţiunilor realizate, în special predând o copie a părţii din spate a cazierului judiciar. »  101. Printr-o decizie din 23 septembrie 1999 Parchetul Militar Timişoara a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de poliţistul Costel L., considerând că faptele reclamate nu constituiau o infracţiune. Acesta a reţinut că pentru a da un exemplu revelator asupra caracterului şi comportamentului lui Iambor Simion subofiţerul a prezentat ziaristei fişa cazierului judiciar în litigiu, pe care o păstra în dosarul de supraveghere (mapa de supraveghere) şi în care figurau mai multe infracţiuni care au fost comise între anii 1976 şi 1994 dar au fost amnistiate. După ce a menţionat că acest tip de cazier nu era folosit în dosarele penale şi nu era public, Parchetul a considerat că din dovezile administrate reieşea că subofiţerul nu a avut intenţia nici de a aduce atingere intereselor legitime ale reclamantului nici de a-l calomnia. El a constatat în fine că poliţistului [L. Costel] i s-a aplicat o sancţiune disciplinară pentru încălcarea deotologiei profesionale.  102. La 9 decembrie 1999, în urma recursului reclamantului, secţia Parchetelor Militare a Curţii Supreme de Justiţie a confirmat neînceperea urmăririi penale.  D. Rezultatul procesului penal deschis împotriva reclamantului  103. În urma deciziei din 4 septembrie 2000, prin care Parchetul Militar teritorial Timişoara şi-a declinat competenţa pentru faptele de care reclamantul era acuzat că le-a comis la 4 aprilie 1999, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sânnicolau Mare, prin decizia din 15 martie 2001, l-a scos de sub orice fel de acuzaţie penală şi i-a aplicat o amendă administrativă.  E. Piedicile invocate în exercitarea de către reclamant a dreptului său de recurs individual în faţa Curţii  104. La 4 septembrie 2001 reclamantul a fost condamnat de Curtea de Apel Bucureşti la o pedeapsă de trei ani de închisoare pentru un furt fără legătură cu faptele aflate la originea prezentei cereri comis la 17 decembrie 1998. Acest proces face obiectul unei alte anchete, înregistrată sub nr. 31062/03, în faţa Curţii.  105. În urma acestei condamnări reclamantul a fost închis în penitenciarul din Sânnicolau Mare, unde a început să-şi ispăşească pedeapsa la 27 septembrie 2001.  106. În cursul detenţiei sale, a continuat plângerea sa penală privind pe poliţistul Costel L., medicul legist M.C., Viorel C. şi Ioan C., precum şi cererea sa depusă în faţa Curţii.  107. De mai multe ori s-a plâns Ministrului Justiţiei de inerţia autorităţilor judiciare care se ocupau de procesul intern, şi anume procurorii şi tribunalele militare.  108. Datorită lipsei de reacţie a autorităţilor, a făcut de mai multe ori greva foamei. Astfel, la 8 noiembrie 2001, a comunicat autorităţilor penitenciarului din Sânnicolau Mare intenţia sa de a intra în greva foamei.  109. La 13 noiembrie 2001 a fost mutat la închisoarea din Timişoara, unde a continuat greva. El afirmă că medicul Z., psihiatru al închisorii, l-a ameninţat că « se va ocupa de el » dacă nu-şi va retrage plângerile depuse la Parchet şi la Curtea de la Strasbourg. Nebeneficiind de asistenţa medicală necesară, a intrat în comă. A fost îngrijit cu ajutorul perfuziilor, apoi mutat în spitalul penitenciarului Colibaşi la 20 noiembrie 2001.  110. La 13 decembrie 2001 reclamantul a părăsit spitalul penitenciarului Colibaşi pentru a se muta la penitenciarul Bucureşti-Jilava.  111. La 22 mai 2002 a fost mutat la penitenciarul Timişoara.  112. La 28 noiembrie 2001, 7 ianuarie, 7 martie şi 28 mai 2002, a cerut în scris directorilor penitenciarelor Bucureşti-Jilava şi Timişoara să-i elibereze copia documentelor cu caracter juridic (mandat de executare a pedepsei, rechizitorii, hotărâri judecătoreşti) şi medical al dosarelor care îl priveau. De fiecare dată s-a lovit de un refuz.  113. Şi-a reiterat cererile verbal atât în faţa directorului precum şi al medicului închisorii, precizând că avea nevoie de aceste documente pentru a-şi susţine cererile în faţa Curţii. De mai multe ori i s-a refuzat trimiterea copiilor cerute.  114. În timpul a trei perioade, de la 7 la 19 iunie 2002, de la 5 iulie la 21 august 2002 şi de la 20 septembrie la 23 octombrie 2002, a stat în spitalul penitenciarului Colibaşi, după ce a făcut de mai multe ori greva foamei. De fiecare dată a fost dus la penitenciarul Timişoara.  115. La 8 august 2002, pe când era internat la Colibaşi, a cerut în scris copia deciziei pronunţate de Curtea Militară de Apel Bucureşti la 25 aprilie 2002 şi două procese-verbale de citare de a se prezenta în faţa Curţii militare de Apel.  116. Dintr-un document prezentat de Guvern reiese că un responsabil de la spitalul penitenciarului a scris pe această cerere un ordin care prevedea următoarele : « să i le dea penitenciarul de unde a venit ».  117. La 14 aprilie 2003 doctorul R., medic militar în penitenciarul Timişoara, a refuzat să elibereze reclamantului unele documente medicale cerute de el, în ciuda răspunsului favorabil al directorului închisorii. Doctorul R. i-a comunicat refuzul său cu remarca următoare : « Doar nu trebuie să cadă toată lumea pe spate când Curtea Europeană cere ceva acte [...]. » A precizat că atâta vreme cât el va fi medicul închisorii reclamantul nu va primi aceste documente.  118. La 2 iunie 2003 reclamantul a fost transferat la spitalul penitenciarului Dej. La 13 iunie 2003 administraţia acestei instituţii a admis cererile sale şi i-a eliberat copia unor rapoarte medicale şi acte juridice.  119. Dintr-o scrisoare a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (« ANP ») datată 5 august 2005 reiese că la 5 iunie 2003 ANP a emis o decizie (nr. 3386) care prevedea obligaţia responsabililor penitenciarelor de a elibera reclamanţilor deţinuţi copia documentelor aflate în dosarul lor din penitenciar şi de a completa un registru cu cererile formulate în această privinţă. În aceeaşi scrisoare ANP a precizat că înaintea acestei decizii nu a existat niciun registru cu cereri sau decizii luate.  120. La 1 octombrie 2003 reclamantul a fost eliberat condiţionat. S-a întors la domiciliul său, la Beba Veche.  121. După această dată a continuat să trimită scrisori Curţii privind atât prezenta cerere cât şi cererea înregistrată sub nr. 31062/03 referitoare la procesul penal iniţiat împotriva sa sub acuzaţia de furt comis la 17 decembrie 1998 şi la condiţiile detenţiei sale ulterioare.  F. Atingerile aduse corespondenţei reclamantului cu organizaţia Amnesty International şi cu poşta română  122. La 19 mai 2004 reclamantul a trimis o scrisoare la Amnesty International, la Londra. Organizaţia neguvernamentală i-a răspuns printr-o scrisoare din 28 mai 2004, pe care reclamantul a primit-o la 18 iunie 2004, pe când se afla la domiciliul său la Beba Veche, într-un plic deschis fără timbrul poştei britanice sau române.  123. Reclamantul a adresat poştei române o scrisoare în care se plângea că corespondenţa sa cu Amnesty International a fost violată. La 5 iulie 2004 departamentul traficului poştal internaţional Bucureşti i-a răspuns că regulamentele interne în vigoare nu mai cereau aplicarea ştampilei poştei pe plicurile sosite ale scrisorilor simple din străinătate. Trimis prin scrisoare recomandată, acest răspuns a parvenit reclamantului într-un plic deschis la 7 iulie 2004.  124. A depus plângere în această privinţă şi, la 2 august 2004, direcţia judeţeană de poştă Timişoara i-a adresat răspunsul următor :  « În urma plângerii Dvs. referitoare la primirea scrisorii recomandate nr. 6662 într-un plic deteriorat, am efectuat o anchetă şi suntem în măsură să vă comunicăm următoarele :  Scrisoarea recomandată expediată de departamentul de trafic poştal internaţional Bucureşti a sosit la Beba Veche la 7 iulie 2004, dată la care v-a fost predată.  La primirea trimiterii funcţionara de la poştă a constatat că marginile plicului erau dezlipite. Ea menţionat acest fapt pe plic atunci când l-a distribuit.  Angajaţilor vinovaţi că nu au respectat instrucţiunile interne în vigoare privind selectarea corespondenţei li s-au aplicat o sancţiune disciplinară.  Regretăm incidentul şi vă mulţumim pentru înţelegere. »  125. La 21 iunie 2004 reclamantul a depus o plângere pentru violarea secretului corespondenţei sale cu Amnesty International. La 21 iulie 2004 a fost convocat la postul de poliţie din Beba Veche, unde a fost interogat, după spusele sale, asupra corespondenţei sale cu această organizaţie precum şi cu Curtea.  126. Potrivit declaraţiei Guvernului, plângerea depusă de reclamant pentru violarea secretului corespondenţei sale a făcut obiectul unei anchete penale condusă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sânnicolau Mare în dosarul nr. 550/P/2004, a cărui copie nu a fost prezentată de Guvern Curţii.  127. Potrivit Guvernului, reclamantul a fost audiat în cadrul acestui dosar la 20 iulie şi 30 august 2004. E.B. şi C.B., angajaţi la poştă, au fost de asemenea audiaţi la 21 iulie 2004.  128. Printr-o decizie din 8 septembrie 2004 procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale, în lipsa probelor de natură să conducă la concluzia că angajaţii poştei ar fi comis o violare a secretului corespondenţei reclamantului. În ceea ce priveşte omisiunea angajatului poştei respective de a întocmi un proces-verbal care să ateste faptul că scrisoarea recomandată adresată reclamantului prin poştă fusese predată într-un plic deteriorat, procurorul a precizat că această omisiune constituia o greşeală disciplinară, fără să angajeze răspunderea penală a interesatului pentru violarea secretului corespondenţei.  129. Reclamantul nu a contestat decizia de neîncepere a urmăririi penale şi nu a formulat acţiune civilă împotriva poştei.  II. DREPTUL INTERN PERTINENT  A. Dispoziţii legislative referitoare la relele tratamente  130. Dispoziţiile pertinente ale Codului penal prevăd următoarele : Articolul 180 - Lovirea sau alte violenţe  « Lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă. (...) Lovirea sau actele de violenţă care au pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. (...) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. (...) » Articolul 267 - Supunerea la rele tratamente « Supunerea la rele tratamente a unei persoane aflate în stare de reţinere, deţinere (...) se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani. » B. Dispoziţii legislative pertinente în materie de expertize medico-legale 1. Codul de procedură penală 131. Articolul 119 din Codul de procedură penală prevede că organele de urmărire penală sau instanţele trebuie să se adreseze serviciilor medico-legale şi laboratoarelor de expertiză criminalistică pentru a obţine expertize specifice. Aşa cum era în vigoare la vremea comiterii faptelor, articolul 120 din codul de procedură penală prevedea la paragraful 5 posibilitatea fiecărei părţi de a cere desemnarea unui expert la alegere pentru a participa la efectuarea unei expertize, cu excepţia expertizelor medico-legale sau criminalistice. 132. Prin decizia sa nr. 143/1999 publicată la 30 noiembrie 1999 Curtea Constituţională a declarat neconstituţional paragraful 5 al art. 120 din codul de procedură penală pe motiv că refuzând părţilor dreptul de a propune un expert în materie de expertiză medico-legală încălca drepturile la apărare.  133. Paragraful respectiv a fost abrogat prin Legea nr. 281/2003 de modificare a codului de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 468 din 1 iulie 2003.  2. Decretul nr. 446 din 25 mai 1966 privind organizarea instituţiilor şi serviciilor medico-legale  134. Dispoziţiile pertinente prevedeau următoarele: Articolul 2  « Instituţiile medico-legale sunt Institutul de cercetări ştiinţifice medico-legale "Prof. Dr. Mina Minovici", subordonat Ministerului Sănătăţii şi filialele institutului. În cadrul Institutul de cercetări ştiinţifice medico-legale "Prof. Dr. Mina Minovici" funcţionează Comisia superioară ledico-legală. În cadrul aceluiaşi Institut şi al filialelor sale funcţionează comisii de control şi avizare a actelor medico-legale. » Articolul 3  « În regiuni funcţionează servicii medico-legale subordonate comitetelor executive ale sfaturilor populare (...) » Articolul 6  « Institutul de cercetări ştiinţifice medico-legale "Prof. Dr. Mina Minovici" şi filialele sale efectuează (...) expertize medico-legale, la cererea organelor în drept, în cazurile de: omor, lovire sau vătămare (...), deficienţe în acordarea asistenţei medicale, orice alte lucrări medico-legale prevăzute de regulamentul de aplicare a prezentului decret.» 3. Regulamentul de aplicare a decretului nr. 446 din 25 mai 1966, aprobat prin hotărârea nr. 1085/66 a Consiliului de Miniştri din vremea aceea 135. Dispoziţiile pertinente prevedeau următoarele: Articolul 27  « Comitetele executive ale consiliilor populare asigură mijloacele de transport şi plata cheltuielilor efectuate cu ocazia deplasărilor medicilor (...) » Articolul 62  « Instrucţiunile referitoare la [atribuţiile medicilor de a efectua expertize medico-legale] şi la activitatea instituţiilor şi serviciilor medico-legale sunt emise de Ministerul Justiţiei, Ministerul de Interne şi Parchetul General. »  136. Decretul nr. 446 din 25 mai 1966 şi regulamentul său de aplicare au fost abrogate prin regulamentul guvernamental nr. 1 din 20 ianuarie 2000 privind organizarea şi funcţionarea institutelor de medicină legală, publicat în Monitorul Oficial nr. 22 din 21 ianuarie 2000. Acest regulament a fost aprobat, după modificări, prin Legea nr. 459/2001, apoi modificat prin regulamentul nr. 57/2001, aprobat, după modificări, prin Legea nr. 271/2004. Versiunea sintetică a regulamentului nr. 1/2000 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 996 din 10 noiembrie 2005.  137. Articolul 5 alin. 1 a) din regulamentul nr. 1/2000 prevede că Institutul naţional de medicină legală este persoană juridică subordonată Ministerului Sănătăţii. În temeiul art. 6 alin. 3, Ministerl Sănătăţii asigură controlul şi evaluarea activităţii de medicină legală. Directorul general al Institutului naţional de medicină legală şi directorii institutelor medico-legale ale centrelor medicale universitare sunt numiţi din ordinul Ministrului Sănătăţii, în conformitate cu art. 12 alin. 3 din regulamentul nr. 1/2000. Activitatea de medicină legală este controlată de Ministerul Sănătăţii şi Consiliul Superior de medicină legală, format din directori ai institutelor medico-legale şi din reprezentanţi ai ministerelor Sănătăţii, Justiţiei şi Internelor şi ai Ministerului Public. Articolul 32 al versiunii sintetice (fostul articol 26) prevede că finanţarea Institutului naţional de medicină legală este « asigurată prin subvenţii luate de la bugetul statului, prin intermediul bugetului Ministerului Sănătăţii ».  C. Dispoziţii legislative pertinente în materie de plângere prealabilă şi de recurs împotriva deciziilor Parchetului  138. Dispoziţiile legislative pertinente în materie de plângere prealabilă şi de recurs împotriva deciziilor Parchetului sunt descrise în Hotărârea Macovei şi alţii împotriva României, nr. 5048/02, paragrafele 34-35, 21 iunie 2007.  D. Dispoziţii legislative pertinente privind încheierea procesului penal  139. Dispoziţiile pertinente ale Codului de procedură penală prevăd următoarele: Articolul 248¹ - Lipsa nejustificată a părţii vătămate  « În cazul infracţiunilor arătate în art. 279 alin. 2 lit. a), lipsa nejustificată a părţii vătămate la două termene consecutive în faţa primei instanţe este considerată drept retragere a plângerii prealabile. »  140. Articolul 248¹ din codul de procedură penală a fost abrogat prin Legea nr. 356/2006 din 21 iulie 2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 677 din 7 august 2006.  E. Dispoziţii ale codului penal privind violarea secretului corespondenţei  141. Articolul 195 din codul penal, referitor la violarea secretului corespondenţei, prevede următoarele:  « 1. Deschiderea unei corespondenţe adresate altuia (...) se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.  2. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează sustragerea, distrugerea sau reţinerea unei corespondenţe, precum şi divulgarea conţinutului unei corespondenţe, chiar atunci când a fost trimisă deschisă sau a fost deschisă din greşeală (...) ;  3. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (...). »  F. Dispoziţii ale codului civil privind răspunderea civilă infracţională  142. Dispoziţiile pertinente ale codului civil prevăd următoarele: Articolul 998   « Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara. » Articolul 999  « Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa. »  III. RAPOARTE INTERNAŢIONALE PERTINENTE  A. Raportul adresat Guvernului României de Comitetul european pentru prevenirea torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (CPT) după vizita efectuată de acesta în România în perioada 24 ianuarie - 5 februarie 1999  143. În privinţa violenţelor constatate asupra persoanelor reţinute de poliţie, recomandările CPT privind constatările medicale prevăd următoarele :  « CPT recomandă de asemenea ca orice constatare medicală efectuată asupra unei persoane care prezintă semne de violenţă să conţină:  i. o dare de seamă asupra declaraţiilor interesatului pertinente pentru examenul medical (inclusiv descrierea stării sale de sănătate şi oricărei invocări a relelor tratamente) ;  ii. un raport al constatărilor medicale obiective întemeiate pe un examen medical aprofundat ;  iii. concluziile medicului în lumina literelor i) şi ii). În aceste concluzii, medicul ar trebui să indice gradul de compatibilitate dintre invocări şi constatările medicale obiective ; aceasta va permite autorităţilor competente, şi în special procurorilor, să facă o evaluare adecvată a informaţiilor aflate în procesul-verbal de constatare. »  ÎN DREPT  I. Asupra pretinsei încălcări a art. 3 din Convenţie  144. Reclamantul invocă încălcarea art. 3 din Convenţie, care prevede următoarele:  « Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. »  145. El afirmă că în timpul reţinerii sale a fost supus la rele tratamente de subofiţerul Costel L. de la postul de poliţie din Beba Veche, de alţi doi funcţionari, dintre care unul era primarul comunei Beba Veche şi celălalt adjunctul său şi de un privat. Reclamantul invocă, de asemenea, că a fost reţinut la poliţie timp de câteva ore, înainte de a fi dus la spital în ciuda deteriorării stării sale de sănătate. El susţine că ancheta penală efectuată în privinţa plângerii sale de rele tratamente nu a fost completă, medicul legist pe care l-a acuzat că a favorizat poliţistul agresor întocmind un certificat medico-legal inexact nefiind niciodată audiat de autorităţile responsabile de anchetă şi nefiind niciodată prezentat în faţa Parchetului sau instanţelor.  A. Asupra admisibilităţii 146. Curtea constată că aceste capete de cerere nu sunt în mod manifest neîntemeiate în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi le declară deci admisibile.  B. Asupra fondului  147. Curtea relevă că aceste capete de cerere privesc, pe de o parte, tratamentele suferite de reclamant la 4 aprilie 1999 şi, pe de altă parte, calitatea anchetei condusă de autorităţi în privinţa tratamentelor respective.  1. Asupra aplicabilităţii art. 3 din Convenţie  148. Curtea aminteşte mai întâi că pentru a intra sub incidenţa art. 3 relele tratamente trebuie să atingă un grad minim de gravitate. Aprecierea acestui grad minim este relativă în esenţă ; ea depinde de ansamblul de date ale cauzei, în special de durata tratamentului şi de efectele sale fizice sau mentale precum şi, uneori, de sex, vârstă şi starea de sănătate a victimei. Atunci când un individ este privat de libertate, folosirea faţă de el a forţei fizice când nu se dovedeşte necesară datorită comportamentului său aduce atingere demnităţii umane şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de articolul 3 (Hotărârea Labita împotriva Italiei [GC], nr. 26772/95, paragraful 120, CEDH 2000-IV).  149. Guvernul nu contestă faptul că rănile reclamantului menţionate în certificatul medico-legal prezentat, ating un nivel de gravitate suficient pentru a declanşa aplicabilitatea articolului 3.  150. Curtea consideră la rândul său că importanţa rănilor constatate de medicii care au examinat reclamantul la spitalul din Sânnicolau Mare cu ocazia internării sale în perioada 4-8 aprilie 1999 îi dă dreptul să considere că rănile interesatului erau suficient de grave, date fiind circumstanţele cauzei, pentru a intra în domeniul de aplicare al art. 3 (a se vedea, de exemplu, Assenov şi alţii, citată anterior, pag. 3288, paragraful 95).  2. Asupra mărimii rănilor reclamantului  151. Referindu-se la Caloc împotriva Franţei, nr. 33951/96, CEDH 2000-IX, Guvernul pledează pentru faptul că unele acuzaţii ale reclamantului nu sunt susţinute prin miciun mijloc de probă. Mai precis, cele referitoare la o fractură a oaselor sale nazale cu ocazia agresiunii din 4 aprilie 1999 ar fi contrazise prin certificatul medico-legal ataşat la dosar. Prin urmare, Guvernul contestă că reclamantul ar fi suferit o fractură a oaselor nazale la 4 aprilie 1999. El afirmă că deviaţia post-traumatică a septului nazal al acestuia din urmă era anterioară acestei date.  a) Asupra rănii de la nas  152. Curtea constată că din ansamblul de documente care expun rezultatele examenelor medicale la care a fost supus reclamantul de medicii spitalului din Sânnicolau Mare cu prilejul internării sale după agresiunea din 4 aprilie 1999 reiese că interesatul a suferit un traumatism cranian facial şi un traumatism toracic. Din dosarul medical reiese de asemenea că medicii au constatat o tumefacţie a piramidei nazale « sensibilă la atingere » şi o deviaţie post-traumatică a septului nazal, dar că au precizat că interesatul nu prezenta semne clinice de fractură a oaselor nazale (paragrafele 19 şi 21 de mai sus).  153. În schimb, certificatul medico-legal eliberat de medicul legist M.C. la 9 aprilie 1999 nu menţionează tumefacţia nasului reclamantului (paragraful 22 de mai sus), în timp ce mai multe rapoarte medicale întocmite cu ocazia internării interesatului şi mai multe scrisori ale medicilor care l-au examinat şi îngrijit la vremea aceea menţionează clar prezenţa unei leziuni la nas.  154. Curtea constată de asemenea că în timpul perioadei internării sale din perioada 4-8 aprilie 1999 reclamantul nu a fost examinat de un medic radiolog datorită lipsei unui asemenea specialist la serviciul spitalului din Sânnicolau Mare.  155. În privinţa documentelor medicale întocmite ulterior, Curtea observă că din scrisoare medicului legist M.C. datată 16 aprilie 1999 reiese că existenţa unei fracturi a oaselor nazale la reclamant a fost dezminţită, după ieşirea sa din spital, de examenul radiologic din 9 aprilie 1999. Acest examen radiologic a confirmat existenţa unei deviaţii a a septului nazal şi obturarea aripii nazale drepte a reclamantului (paragraful 27 de mai sus). Avizul medicului legist M.C. în această privinţă era că deviaţia septului nazal era cu mult anterioară agresiunii din 4 aprilie 1999 şi trebuia să fie dintr-o perioadă anterioară anului 1977.  156. Curtea constată că cu excepţia avizului medicului legist M.C., contestat de reclamant, niciunul din celelalte examene medicale realizate direct nu au condus la o concluzie clară în privinţa datei la care a survenit deviaţia sa de sept.  157. În consecinţă, Curtea consideră că, dacă nu este posibil să se stabilească plecând de la documentele medicale prezentate de părţi dacă reclamantul a suferit o fractură a nasului cu prilejul agresiunii din 4 aprilie 1999, nici în ce moment s-a produs deviaţia post-traumatică a septului său nazal, este evident că imediat după agresiunea sa interesatul prezenta o leziune nazală, de care nu se poate face abstracţie la stabilirea mărimii rănilor sale. Oricum, dincolo de problema atribuirii acestei răni, Curtea consideră că trebuie luată în calcul cel puţin din punct de vedere al obligaţiei pozitive de a asigura o asistenţă medicală adecvată şi promptă reclamantului, pe care art. 3 din Convenţie o impunea statului pârât.  b) Asupra altor răni prezentate de reclamant  158. Curtea aminteşte că Guvernul nu contestă celelalte răni ale reclamantului menţionate pe certificatul medico-legal şi celelalte acte medicale prezentate de reclamant, care menţionează toate un traumatism cranian facial acut închis şi un traumatism toracic, însoţite de multiple tumefacţii, echimoze şi excoriaţii la nivelul feţei şi corpului (a se vedea paragraful 149 de mai sus).  159. Mărimea şi gravitatea rănilor reclamantului ulterioare agresiunii sale din 4 aprilie 1999 fiind stabilite, rămâne de stabilit dacă obligaţiile ce decurg din art. 3 din Convenţie au fost respectate în cauză.  3. Obligaţii substanţiale  160. Curtea aminteşte că fiind vorba despre un individ reţinut, statului îi revine sarcina de a oferi o explicaţie plauzibilă asupra originii rănilor, în condiţiile în care se constată că este rănit în momentul eliberării, în caz contrar art. 3 din Convenţie trebuie în mod vădit aplicat (Selmouni împotriva Franţei [GC], nr. 25803/94, paragraful 87, CEDH 1999-V). Curtea ţine să sublinieze asupra acestui punct că persoanele reţinute sunt în situaţie de vulnerabilitate şi că autorităţile, responsabile de aceasta, au datoria de a le proteja (Berktay împotriva Turciei, nr. 22493/93, paragraful 167, 1 martie 2001).  De altfel, autorităţile au obligaţia de a proteja sănătatea oricărei persoane privată de libertate (Hotărârea Keenan împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, nr. 27229/95, paragraful 111, CEDH 2001-III). Lipsa îngrijirilor medicale adecvate poate constitui un tratament contrar articolului 3 (İlhan împotriva Turciei [GC], nr. 22277/93, paragraful 87, CEDH 2000-VII).  161. Curtea constată că la 4 aprilie 1999 reclamantul a fost reţinut timp de câteva ore în arestul postului de poliţie din Beba Veche, că a fost apoi condus sub escortă la poliţia din Sânnicolau Mare, că apoi, din ordinul căpitanului Z. de la poliţia din Sânnicolau Mare, a fost transportat de poliţişti la spitalul din oraş, prezentând urmele unei agresiuni. Rapoartele medicale întocmite cu prilejul internării şi necontestate indică faptul că suferea de un traumatism cranian facial acut închis şi de un traumatism toracic însoţite de multiple tumefacţii, echimoze şi excoriaţii la nivelul feţei şi corpului.  162. Reclamantul afirmă că după ce a fost reţinut violent de Viorel C., a fost agresat, pe când se afla în arestul postului de poliţie din Beba Veche, de poliţistul Costel L. şi de alţi trei bărbaţi, şi anume Viorel C, Ioan C., fratele primului şi primar al comunei Beba Veche şi Tiberiu F., adjunctul acestuia. Poliţistul i-ar fi pus cătuşe şi l-ar fi legat de piciorul mesei, apoi, imitat de ceilalţi trei bărbaţi, l-ar fi lovit cu pumnii şi picioarele, deşi se afla la pământ, cu faţa plină de sânge.  163. Guvernul nu contestă faptul că reclamantul ar fi suferit o agresiune la 4 aprilie 1999, dar afirmă că relele tratamente nu au fost aplicate de agenţii statului. « Singurele organe competente să stabilească faptele », instanţele naţionale au concluzionat că nici poliţistul Costel L., nici Ioan C. şi Tiberiu F. nu l-au agresat în vreun fel pe reclamant. Potrivit Guvernului, reclamantul a fost agresat de Viorel C. cu puţin înainte ca acesta să-l ducă la postul de poliţie, în jurul orelor 14.  164. Açadar nu se contestă că reclamantul a fost victima violenţelor din 4 aprilie 1999, ziua reţinerii sale. Reiese că a putut fi agresat fie cu puţin timp înainte de sosirea sa la poliţie, fie în timpul reţinerii sale, fie atât înainte de sosirea sa la postul de poliţie cât şi în timpul reţinerii sale.  165. Curtea constată că există un litigiu între părţi privind originea rănilor constatate asupra reclamantului la 4 aprilie 1999. Acesta din urmă afirmă că a fost agresat mai întâi de Viorel C., apoi, după sosirea sa la postul de poliţie, de poliţistul Costel L. şi de alţi trei bărbaţi care au fost prezenţi în timpul reţinerii sale. Guvernul se prevalează de faptul că ancheta internă a concluzionat că nici poliţistul Costel L., nici Ioan C., nici Tiberiu F. nu au comis asupra reclamantului nici cel mai mic act de agresiune la 4 aprilie 1999.  166. Curtea aminteşte că în materie de apreciere a probelor, rolul său este de natură secundară : nu-şi poate asuma fără un motiv întemeiat rolul de judecător al faptei în primă instanţă când acest lucru a fost inevitabil datorită circumstanţelor cauzei asupra căreia este sesizată (a se vedea, de exemplu, Ramsahai împotriva Olandei [GC], nr. 52391/99, paragraful 274, CEDH 2007-...). Prin urmare, nu este legată prin constatările instanţelor interne şi este liberă să facă propria evaluare în lumina ansamblului de elemente de care dispune (Ribitsch împotriva Austriei, Hotărârea din 4 decembrie 1995, seria A nr. 336, pag. 24, paragraful 32). Ea trebuie să fie extrem de atentă şi vigilenţa ei trebuie să crească atunci când pretinsele încălcări privesc drepturi ca cele garantate de art. 3 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Ribitsch citată anterior, paragraful 32).  167. Pentru a aprecia probele, Curtea adoptă criteriul probei « dincolo de orice îndoială rezonabilă » (a se vedea, de exemplu, Irlanda împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, pag. 64-65, paragraful 161). Cu toate acestea, o asemenea probă poate reieşi dintr-o serie de indicii sau din supoziţii nerespinse, suficient de grave, precise şi concordante. Atunci când evenimentele în cauză, în totalitatea lor sau în cea mai mare parte, sunt cunoscute în exclusivitate de autorităţi, ca în cazul persoanelor supuse controlului lor în arest, orice rană sau deces survenit în timpul acestei perioade de detenţie conduce la puternice prezumţii de fapt. În realitate trebuie să se considere că sarcine probei revine autorităţilor care trebuie să ofere o explicaţie satisfăcătoare şi convingătoare (Salman împotriva Turciei [GC], nr. 21986/93, paragraful 100, CEDH 2000-VII).  168. De asemenea, autorităţile sunt obligate să predea în scris în momentul arestării toate informaţiile capabile să permită clarificarea ulterioară, la nevoie, a circumstanţelor acestora, precum şi rănile vizibile asupra persoanei arestate şi de a oferi o explicaţie plauzibilă asupra celor întâmplate după arestare. Nepredarea acestor informaţii reprezintă o încălcare gravă, de natură să permită autorilor acţiunii de privare de libertate să scape de răspunderea ce le revine în ceea ce priveşte soarta deţinului (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Timurtaş împotriva Turciei, nr.23531/94, paragraful 105, CEDH 2000-VI).  169. În cazul în speţă, nu se contestă că reclamantul era deja rănit când a fost adus la postul de poliţie.  170. Curtea constată că în procesele-verbale întocmite de poliţie imediat după arestarea reclamantului nu se regăseşte nicio descriere exactă a rănilor interesatului. Singurele menţiuni ce datează din 4 aprilie 1999 care ar fi avut legătură cu starea în care a ajuns interesatul la postul de poliţie sunt cele ce figurează în procesul-verbal de identificare a sa şi acestea se limitează la a constata că purta « urme de sânge pe faţă » şi că « se plângea de dureri la piept ». Or medicul care a examinat reclamantul şapte ore mai târziu a putut constata că, lăsând la o parte leziunile interne, acesta prezenta şi răni evidente care ar fi putut fi remarcate cu uşurinţă de către agenţii de poliţie, şi anume « un hematom suborbital stânga de 2 x 2 cm », « buza superioară contuzionată, edematoasă », « o uşoară tumefacţie a piramidei nazale, sensibilă la atingere » şi « dificultăţi respiratorii, accentuate de mişcări ».  171. Ţinând cont de faptul că nicio informaţie referitoare la gravitatea şi amploarea rănilor de care suferea reclamantul la sosirea sa la postul de poliţie nu a fost consemnată şi că interesatul nu a fost prezentat decât şapte ore mai târziu medicului, care a decis să-l interneze de urgenţă, Curtea consideră că Guvernului îi revenea sarcina de a prezenta o explicaţie plauzibilă asupra originii tuturor rănilor reclamantului. Or Guvernul s-a mulţumit să facă trimitere la constatările instanţelor naţionale care au decis să nu urmărească agenţii statului acuzaţi de reclamant, în special poliţistul Costel L. Cu toate acestea, neînceperea urmăririi penale dispusă de instanţele interne nu scuteşte statul român de răspunderea sa potrivit Convenţiei (Ribitsch împotriva Austriei, citată anterior, pag. 26, paragraful 34 ; Berktay, citată anterior, paragraful 168 ; H.Y şi HÜ.Y împotriva Turciei, nr. 40262/98, paragraful 105, 6 octombrie 2005).  172. Astfel, nepredarea de către autorităţi a informaţiilor esenţiale referitoare la starea în care reclamantul a fost reţinut împiedică Curtea să admită susţinerea Guvernului potrivit căreia rănile interesatului erau în principal datorate agresiunii pe care o suferise din partea lui Viorel C. (Cobzaru împotriva României, nr. 48254/99, paragraful 181, 26 iulie 2007).  173. Curtea aminteşte că atunci când li se aduce o persoană care trebuie reţinută, poliţiştii trebuie să consemneze imediat sau în termenul cel mai scurt şi cât mai precis cu putinţă orice semn vizibil al unui traumatism suferit recent de această persoană (Timurtaş, citată anterior, paragraful 105). Este vorba într-adevăr de a evita riscul ascunderii relelor tratamente ce se bănuie că au fost aplicate de către agenţii statului după reţinere.  174. În cauză, Guvernul nu a invocat niciun obstacol împotriva consemnării acestor informaţii în momentul reţinerii reclamantului. Din contră, acesta din urmă a petrecut la postul din Beba Veche şapte ore în cursul cărora au fost efectuate acţiuni de anchetă privind infracţiunile minore şi neviolente ce-i erau atribuite. Dacă la sosirea sa la postul de poliţie reclamantul suferea de aceleaşi răni extrem de evidente ca cele pe care le prezenta la internarea sa la serviciul de urgenţă al spitalului din Sânnicolau Mare, atunci nimic nu explică de ce poliţiştii nu au găsit timpul necesar, timp de şapte ore cât a durat reţinerea, să consemneze aceste răni, cu atât mai mult cu cât au chemat o infirmieră, exact înainte de a pleca la secţia de poliţie din Sânnicolau Mare. O asemenea măsură ar fi fost de natură, în primul rând, să permită o anchetă eficientă şi, în al doilea rând, să disculpe poliţiştii de orice răspundere directă în privinţa originii rănilor respective.  175. Ţinând cont de starea de vulnerabilitate în care se află orice persoană reţinută şi de importanţa pe care au au garanţiile împotriva arbitrarului privind acţiunile agenţilor investiţi cu puterea represivă a statului, Curtea consideră că statul român a omis să prezinte o explicaţie satisfăcătoare asupra originii tuturor rănilor reclamantului. Astfel nu a demonstrat că reclamantul ar fi suferit toate violenţele înainte de a se regăsi în mâinile poliţiei.  176. În ciuda rănilor, reclamantul a fost reţinut peste şapte ore la postul de poliţie, înainte de a fi internat la secţia de gardă a spitalului din Sânnicolau Mare la orele 21.15. Astfel, timp de şapte ore agenţii de poliţie din Beba Veche nu au luat nicio măsură adecvată pentru a îngriji suferinţa reclamantului, încălcându-şi astfel obligaţia de a proteja sănătatea persoanelor private de libertate. Din contră, reclamantul a fost reţinut, încătuşat şi legat cu cătuşele de piciorul unei mese spre a fi interogat asupra tentativei de furt şi violării de domiciliu, fapte mai puţin grave şi neviolente pe care i le atribuia unui din presupuşii lui agresori, adică pentru investigaţii fără legătură cu agresiunea pe care a reclamat-o la sosirea lui la postul de poliţie (paragrafele 50 şi 55 de mai sus).  177. Desigur, din dosarul de anchetă reiese că infirmiera L.U. a fost chemată de şeful postului de pliţie mai înainte ca reclamantul să fie transportat la secţia din Sânnicolau Mare, în seara zilei de 4 aprilie 1999 şi că aceasta a recomandat poliţiştilor să-l ducă la spital. Cu toate acestea, pe baza declaraţiei dată de infirmieră la 8 iunie 2000, Curtea nu se poate mulţumi cu faptul că aceasta l-a examinat pe reclamant în prezenţa poliţiştilor şi fără a-i vorbi (paragraful 58 de mai sus). Curtea aminteşte de altfel că examenele medicale convenabile sunt garanţii esenţiale destinate prevenirii persoanelor reţinute împotriva relelor tratamente. Aceste examene trebuie efectuate de medici special calificaţi şi fără prezenţa poliţiei şi raportul examinării trebuie să menţioneze nu numai toate leziunile corporale descoperite ci şi explicaţiile oferite de pacient în privinţa felului în care au survenit şi avizul medicului asupra compatibilităţii leziunilor cu aceste explicaţii (Akkoç împotriva Turciei, nr. 22947/93 şi 22948/93, paragraful 118, CEDH 2000-X). Or, examenul medical practicat de infirmieră în acest caz nu răspunde numai acestor cerinţe.  178. În plus, Curtea constată că din declaraţia dată de poliţistul Costel L. la 19 mai 2000 reiese că în timpul reţinerii sale din 4 aprilie 1999 reclamantul a fost închis în curtea clădirii care găzduieşte sediul postului de poliţie din Beba Veche împreună cu Ioan C., fratele agresorului indicat de Guvern (paragraful 51 de mai sus).  179. Curtea constată astfel că autorităţile de poliţie nu au făcut în cazul în speţă tot ce se putea aştepta de la ele pentru a asigura reclamantului nivelul de protecţie cerut şi pentru a evita riscurile reale care îi ameninţau sănătatea după ce a trecut pragul postului de poliţie. Îndeosebi, ţinând cont de seriozitatea rănilor constatate la interesat şi presupunând chiar că a ajuns deja rănit la postul de poliţie, odată ce poliţiştii au remarcat care era starea acestuia, ar fi trebuit în mod normal să acţioneze cu promptitudine şi sârguinţă pentru a-l prezenta unui medic sau a-l duce la spital (Cobzaru împotriva României, nr. 48254/99, paragraful 67, 26 iulie 2007).  180. Ţinând cont de ansamblul elementelor în cauză, Curtea concluzionează că a fost încălcat serios articolul 3 din Convenţie.  4. Obligaţii procedurale  181. Curtea constată mai întâi că procesul penal intentat de reclamant în faţa instanţelor interne sub acuzaţia de rele tratamente pe care le-a suferit la 4 aprilie 1999 cuprindea două laturi. Prima s-a derulat în principal în faţa Parchetului Militar Timişoara şi s-a încheiat prin neînceperea urmăririi penale faţă de poliţistul acuzat şi prin încheierea procesului penal faţă de Tiberiu F., care a decedat în cursul anchetei (a se vedea paragraful 71 de mai sus). Parchetul Militar şi-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Sânnicolau Mare în privinţa acuzaţiilor aduse de reclamant împotriva celorlaltor doi presupuşi agresori, Viorel şi Ioan C. Această decizie a Parchetului Militar a fost menţinută la sfârşitul recursurilor ierarhice şi jurisdicţionale intentate de reclamant în faţa instanţelor militare. În urma declinării competenţei privind pe Viorel şi Ioan C., o a doua latură a procesului s-a derulat la Judecătoria Sânnicolau Mare şi la Tribunalul Timiş.  182. Prin urmare, Curtea va examina mai întâi conformitatea cu art. 3 din Convenţie a anchetei privindu-l pe poliţistul acuzat. Ea va descoperi apoi dacă cerinţele articolului 3 au fost îndeplinite în privinţa celei de-a doua laturi a procesului, care privea celelalte persoane acuzate de rele tratamente.  183. În privinţa anchetei efectuate, Guvernul consideră că a fost efectivă, cuprinzând numeroase acţiuni de investigaţie. În ceea ce priveşte încheierea procesului penal împotriva lui Viorel C., aceasta ar fi fost conformă legii şi datorată în exclusivitate absenţei reclamantului la două termene consecutive în faţa instanţei.  a) Ancheta privindu-l pe poliţist  184. Curtea consideră că atunci când un individ afirmă în mod susţinut că a suferit, în mâinile poliţiei sau altor servicii similare ale statului, violenţe ilicite grave şi contrarii articolului 3, această dispoziţie, combinată cu datoria generală impusă de către stat prin articolul 1 din Convenţie de « a recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia [sa], drepturile şi libertăţile definite (...) [în] Convenţie », necesită, implicit, declanşarea unei anchete oficiale efective. Această anchetă, după exemplul celei rezultate din articolul 2, trebuie să poată conduce la identificarea şi pedepsirea vinovaţilor. Dacă nu se întâmplă asta, în ciuda importanţei sale fundamentale, interdicţia legală generală a torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante ar fi ineficientă în practică şi ar fi posibil în unele cazuri pentru agenţii statului să calce în picioare, beneficiind de o semi-impunitate, drepturilor celor supuşi controlului lor (a se vedea, între altele, Assenov, citată anterior, paragraful 102).  185. Curtea constată că a avut totuşi loc o anchetă în prezenta cauză. Rămâne de apreciat sârguinţa cu care a fost efectuată şi caracterul său « efectiv ».  186. Curtea aminteşte că pentru ca o anchetă efectuată în privinţa relelor tratamente comise de agenţii statului să poată fi definită drept efectivă, se poate considera, în general, că este necesar ca persoanele desemnate cu efectuarea anchetei şi cele care efectuează investigaţiile să fie independente de cele implicate în evenimente (a se vedea, de exemplu, Öğur împotriva Turciei [GC] nr. 21954/93, CEDH 1999-III, paragrafele 91-92). Aceasta presupune nu numai lipsa oricărei legături ierarhice sau instituţionale, ci şi o independenţă practică.  187. În această privinţă, Curtea constată că ancheta a fost efectuată mai întâi de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sânnicolau Mare şi de poliţia din Sânnicolau Mare şi că privea atât faptele pe care reclamantul le reproşa agenţilor statului, în special poliţistului Costel L., cât şi bănuielile care planau asupra reclamantului, legate în principal de o tentativă de furt.  188. Curtea relevă apoi că la 16 iunie 1999, după ce a audiat reclamantul, patru martori şi poliţistul, vice primarul şi particularul pe care reclamantul îi acuza de rele tratamente, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sânnicolau Mare şi-a declinat competenţa în favoarea Parchetului Militar Timişoara, datorită calităţii de militar a poliţistului acuzat.  189. Curtea constată de asemenea că la 4 septembrie 2000 Parchetul Militar Timişoara a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de poliţist şi ceilalţi funcţionari publici acuzaţi de rele tratamente. Decizia era motivată prin consideraţia că nu s-a dovedit că funcţionarii respectivi ar fi comis o infracţiune. Această decizie a fost confirmată de Tribunalul Militar Bucureşti la 30 ianuarie 2002, apoi de Curtea Militară de Apel la 25 aprilie 2002.  190. Curtea constată mai întâi că independenţa procurorilor militari care au condus ancheta poate fi pusă la îndoială, ţinând cont de reglementarea naţională care era în vigoare la vremea comiterii faptelor. Ea aminteşte că în cauza Barbu Anghelescu împotriva României, ea a considerat că a fost încălcată partea procedurală a articolului 3 datorită lipsei independenţei procurorilor militari care au fost chemaţi să conducă ancheta deschisă în urma unei plângeri penale pentru rele tratamente depusă împotriva poliţiştilor (Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46430/99, paragraful 67, 5 octombrie 2004). Ea a constatat că, la fel ca procurorii militari, poliţiştii respectivi erau, la vremea comiterii faptelor, cadre militare active, care cu acest titlu beneficiau de grade militare şi de toate privilegiile aferente, erau obligaţi să respecte regulile disciplinei militare şi făceau parte din structura militară, bazată pe principiul subordonării ierarhice (Barbu Anghelescu citată anterior, paragrafele 40-43). Curtea nu descoperă niciun motiv pentru a se îndepărta în cauză de constatările şi concluziile formulate de ea în cauza Barbu Anghelescu (a se vedea de asemenea Bursuc împotriva României, nr. 42066/98, paragraful 107, 12 octombrie 2004 şi Melinte împotriva României, nr. 43247/02, paragraful 27, 9 noiembrie 2006).  191. Curtea constată apoi că, fiind rezultatul existenţei unei legături de natură instituţională, lipsa de independenţă a procurorului şi a instanţelor militare s-a tradus concret, în cazul în speţă, prin lipsa de imparţialitate cu care a fost condusă ancheta faţă de poliţistul acuzat.  192. Într-adevăr, Curtea găseşte extrem de surprinzător faptul că una din cele patru persoane acuzate de reclamant că i-ar fi aplicat violenţe la 4 aprilie 1999, şi anume Ioan C., primarul comunei Beba Veche, nu a fost niciodată interogat de autorităţile responsabile de anchetă, în ciuda declaraţiei poliţistului Costel L. care menţiona prezenţa sa lângă reclamant la postul de poliţie şi în ciuda declaraţiei căpitanului Z. de la poliţia din Sânnicolau Mare care confirma că reclamantul a fost adus în faţa sa de fraţii Viorel şi Ioan C (paragrafele 51, 59 şi 74 de mai sus).  193. În plus, Curtea constată că instanţele militare desemnate cu ancheta nu s-au oprit deloc asupra contradicţiilor dintre declaraţiile celor trei acuzaţi potrivit cărora reclamantul a fost « uşor împins » de Viorel C., care ar fi vrut să-l împiedice să fugă, pe de o parte şi gravitatea leziunilor constatate la reclamant cu ocazia internării de urgenţă la 4 aprilie 1999, pe de altă parte.  194. În ceea ce priveşte acuzaţia reclamantului potrivit căreia medicul legist nu menţiona toate rănile sale, lăsând deoparte în special leziunea sa la nas, Curtea constată că medicul respectiv nu a fost niciodată interogat direct, nici de procuror nici de instanţele militare. De fapt, autorităţile responsabile de anchetă s-au mulţumit cu o scrisoare, primită de Parchetul militar la 26 iulie 2000, conţinând explicaţiile sale (paragrafele 65-68 de mai sus).  195. În plus, ancheta referitoare la relele tratamente aplicate reclamantului s-a bazat în întregime pe opinia unui singur medic legist, acelaşi. Expertiza suplimentară cerută de Parchetul militar la 13 aprilie 1999 a fost efectuată chiar de medicul legist care a formulat prima opinie. În această privinţă Curtea deplânge faptul că în niciun moment al anchetei autorităţile responsabile nu au cerut opinia unui alt medic legist sau comisiei specializate a Institutului Naţional de medicină legală.  196. Curtea constată că în temeiul dreptului în vigoare la vremea comiterii faptelor experţii medicali care lucrau la institutele medico-legale publice erau, înainte de reforma ce s-a produs prin Legea nr. 281 din 1 iulie 2003 (a se vedea paragrafele 131-133 de mai sus) singurii competenţi să efectueze expertize medico-legale, părţile neavând dreptul de a propune un expert ales de ele.  197. Curtea subliniază că singurul raport de expertiză medico-legală întocmit în privinţa sănătăţii reclamantului este foarte sumar şi nu răspunde recomandărilor Comitetului European pentru prevenirea torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante în materie de constatări medicale (paragraful 143 de mai sus), potrivit cărora raportul examenului trebuie să menţioneze nu numai toate leziunile corporale descoperite, ci şi explicaţiile oferite de pacient în privinţa modalităţii prin care au survenit şi opinia medicului asupra compatibilităţii leziunilor cu aceste explicaţii (a se vedea de asemenea Akkoç, citată anterior, paragraful 118).  198. Din actele flate la dosar reiese de asemenea că cu ocazia reexaminării cauzei efectuată de instanţele militare în urma recursurilor formulate de reclamant împotriva deciziei de neîncepere a urmăririi penale luată de Parchetul militar, nu a fost îndeplinit niciun act nou de procedură, în ciuda lacunelor din ancheta efectuată de Parchetul militar Timişoara. Curtea este uimită mai ales de atitudinea clar parţială a procurorului care a fost desemnat să se ocupe de dosar în urma recursului ierarhic înaintat de reclamant la secţia parchetelor militare a Curţii Supreme de Justiţie. Ea constată că raportul respectivului procuror datat 29 noiembrie 2000 conţine o scurtă expunere a faptelor îndreptată către vinovăţia reclamantului, pe care îl prezintă ca intrând pe proprietatea lui Viorel C. « cu intenţia evidentă de a fura », în timp ce ancheta privind infracţiunea atribuită reclamantului era în curs la Parchetul competent, în loc să fie îndreptată către răspunderea pretinşilor agresori ai reclamantului, care făcea cu adevărat obiectul anchetei militare (paragrafele 71 şi 109 de mai sus).  199. Ţinând cont de cele de mai sus, Curtea consideră că autorităţile române nu au efectuat o anchetă aprofundată şi efectivă pe tema acuzaţiei susţinute a reclamantului potrivit căreia a fost supus unor rele tratamente în timpul reţinerii sale.  Prin urmare, concluzionează că a fost încălcat articolul 3 din Convenţie în această privinţă.  b) Ancheta privindu-i pe Viorel şi Ioan C.  200. Reclamantul se plânge de asemenea de încheierea procesului penal împotriva lui Viorel şi Ioan C. El invocă faptul că din moment ce nu a fost convocat legal la audieri la Judecătoria Sânnicolau Mare în cadrul procesului penal îndreptat împotriva lui Viorel şi Ioan C., încheierea procesului penal a fost pronunţată în mod ilegal. 201. Curtea a precizat deja că fiecărui stat contractant în revine sarcina de a dispune de un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive ce-i revin (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Ignaccolo-Zenide împotriva României [GC], nr. 31679/96, paragraful 108, CEDH 2000-I). În această privinţă ea are sarcina de a examina dacă măsurile adoptate de autorităţile române s-au dovedit în cazul în speţă adecvate şi suficiente pentru a conduce la identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile de relele tratamente aplicate reclamantului.  202. De altfel, în privinţa lipsei în dreptul român a recursului împotriva deciziilor procurorului, inclusiv în privinţa încadrării juridice a faptelor, Curtea a concluzionat deja într-o altă cauză că sistemul penal în vigoare la vremea comiterii faptelor, adică înaintea reformei produse prin Legea nr. 281 din 1 iulie 2003, s-a dovedit incapabil să conducă la pedepsirea vinovaţilor, fapt de natură să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar şi aderarea sa la statul de drept (Macovei şi alţii împotriva României, nr. 5048/02, paragraful 56, 21 iunie 2007).  203. În ceea ce priveşte prezenta cauză, Curtea constată mai întâi că reclamantul a încercat inutil să conteste, în faţa instanţelor militare, decizia Parchetului Militar din 4 septembrie 2000, inclusiv în privinţa încadrării drept lovire sau alte violenţe a faptelor denunţate de reclamant (paragraful 70 de mai sus).  204. Curtea constată apoi că a doua latură a procesului, cea care îi priveşte pe Ioan şi Viorel C., care a început după declinarea competenţei Parchetului Militar în favoarea Judecătoriei Sânnicolau Mare, a luat sfârşit la 15 martie 2001, prin decizia instanţei de a încheia procesul penal privind acuzaţiile de lovire sau alte violenţe atribuite lui Viorel C. şi Ioan C., pe motiv că reclamantul a lipsit la două termene consecutive, şi anume la 22 februarie şi 15 martie 2001 şi că, în temeiul art. 284¹ din codul de procedură penală combinat cu articolele 11 alin. 2 b) şi 10 h) din acelaşi cod, plângerea sa penală trebuia prin urmare să fie considerată ca retrasă.  205. Reclamantul afirmă că s-a prezentat în faţa instanţei la 22 februarie 2001 dar că a fost scos din sala de şedinţă din ordinul preşedintelui înainte de începerea dezbaterilor şi fără să i se comunice data la care a fost amânată şedinţa.  206. În această privinţă, Curtea constată că procesul-verbal al şedinţei din 22 februarie 2001 indică, pe de o parte, că reclamantul era absent şi, pe de altă parte, ca pentru toate părţile prezente, că cunoştea data la care a fost amânată şedinţa. Ea constată de altfel că instanţa nu a dispus convocarea interesatului la şedinţa următoare.  207. În fine, Curtea constată cu interes că în urma modificării codului român de procedură penală prin Legea nr. 356 din 21 iulie 2006, care a abrogat în special art. 284¹, sancţiunea iremediabilă şi evident disproporţionată - încheierea procesului penal - care expunea partea vătămată în caz de absenţă la două termene consecutive a fost abrogată, procedând astfel la reechilibrare în favoarea victimelor. Cu toate acestea, supus regimului anterior, reclamantul în cauză nu a putut beneficia de aceste noi dispoziţii legale (a se vedea, mutatis mutandis, Macovei şi alţii împotriva României, nr. 5048/02, paragraful 55, 21 iunie 2007).  208. Prin urmare, Curtea concluzionează, şi în această privinţă, că a avut loc încălcarea articolului 3 din Convenţie în partea sa procedurală.  II. Asupra pretinsei încălcări a art. 34 din Convenţie  209. Reclamantul se plânge de refuzul autorităţilor din penitenciare de a-i preda copia documentelor necesare susţinerii cererii sale solicitate de Curte, precum şi de presiunile exercitate asupra lui de doi medici de la închisorile din Timişoara. El vede în asta o piedică în calea dreptului său de recurs individual garantat de art. 34 din Convenţie, care prevede următoarele:  « Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în convenţie sau în protocoalele sale. Înaltele părţi contractante se angajează să nu împiedice prin nicio măsură exerciţiul eficace al acestui drept. »  210. Guvernul contestă această susţinere şi afirmă că reclamantul a obţinut copiile actelor din dosarul său penal şi din dosarul său medical la 8 august 2002 şi la 3 martie şi 14 aprilie 2003. El consideră de asemenea că reclamantul nu a prezentat probe adecvate şi incontestabile ale presiunilor pe care le-ar fi exercitat asupra sa medicul psihiatru de la închisoarea din Timişoara.  A. Asupra admisibilităţii 211. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.  B. Asupra fondului  212. Curtea aminteşte că, pentru ca mecanismul de recurs individual instaurat la articolul 34 să fie eficient, este de o importanţă extrem de mare ca reclamanţii, declaraţi sau potenţiali, să fie liberi să comunice cu Curtea, fără ca autorităţile să-i preseze în vreun fel să-şi retragă sau să-şi modifice plângerile. Prin « să-i preseze », trebuie înţelese nu numai constrângerea directă şi acţiunile flagrante de intimidare a reclamanţilor, declarate sau potenţiale, a familiilor lor sau reprezentantului lor în instanţă, ci şi acţiunile sau contactele indirecte şi de proastă calitate destinate intimidării acestora sau descurajării să se folosească de recursul pe care îl oferă Convenţia. Pentru a stabili dacă contactele între autorităţi şi un reclamant, declarat sau potenţial, constituie practici inacceptabile din punct de vedere al art. 34, trebuie să se ţină cont de circumstanţele deosebite ale cauzei. În această privinţă trebuie luată în considerare vulnerabilitatea reclamantului şi riscul ca autorităţile să-l influenţeze (Petra împotriva României, Hotărârea din 23 septembrie 1998, Colecţia de hotărâri şi decizii 1998-VII, pag. 2855, pag. 43).  213. Curtea constată mai întâi că, printr-o scrisoare din 31 ianuarie 2002 grefa a cerut reclamantului o copie a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în procesul penal la care a participat ca parte vătămată şi documentele referitoare la un alt proces penal intentat împotriva lui, care face obiectul cererii nr. 31062/03.  214. Ea observă că la data scrisorii respective reclamantul, care a fost întemniţat la 27 septembrie 2001, se pregătea să ispăşească o pedeapsă cu închisoarea fără legătură cu faptele aflate la originea prezentei cauze. Ea relevă de altfel că din documentele prezentate de cele două părţi reiese că reclamantul s-a adresat în scris de mai multe ori autorităţilor penitenciarelor pentru a obţine copia documentelor în chestiune şi că, în lipsa unui răspuns favorabil, a făcut de mai multe ori greva foamei (paragrafele 114 şi următoarele de mai sus).  215. În timp ce Guvernul afirmă că reclamantul a primit documentele în cauză la 8 august 2002 şi la 3 martie şi 14 august 2003, Curtea constată la rândul ei mai întâi că din documentul prezentat de Guvern nu reiese că cererea adresată de reclamant spitalului penitenciar Colibaşi la 8 august 2002 ar fi fost efectiv satisfăcută. Din contră, menţiunea scrisă de mână adăugată de autorităţile spitalului penitenciarului indica faptul că era sarcina închisorii de unde venea reclamantul să-i predea interesatului actele cerute (paragraful 122 de mai sus).  216. În plus, admiţând chiar că reclamantului i-ar fi fost satisfăcute cererile în martie şi august 2003, rămâne faptul că autorităţile i-au predat în acest caz documentele cerute de Curte cu o întârziere de peste un an. Or această întârziere nu a fost justificată în niciun fel (a se vedea Boicenco împotriva Moldovei, nr. 41088/05, paragraful 157, 11 iulie 2006 şi, a contrario, Kornakovs împotriva Letoniei, nr.61005/00, paragrafele 172-173, 15 iunie 2006). De altfel, din informaţiile oferite de Guvern reiese că de-abia la 5 iunie 2005 Administraţia naţională a penitenciarelor a emis decizia nr. 3386 care impunea responsabililor închisorilor obligaţia de a înregistra cererile de documente introduse de persoanele deţinute, precum şi obligaţia de a le elibera copia documentelor respective.  217. În ceea ce priveşte în fine acuzaţiile reclamantului referitoare la presiunile la care l-ar fi supus doi medici militari care îşi exercitau funcţiile la penitenciarul din Timişoara, Curtea consideră că pot exista acţiuni de intimidare care, combinate cu netransmiterea reclamantului a documentelor de care avea nevoie pentru a-şi susţine cererea în faţa Curţii reprezintă o piedică în calea exercitării dreptului de recurs individual garantat de articolul 34 din Convenţie. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât reclamantul, care era încuiat într-un spaţiu închis şi din acest motiv avea puţine contacte cu apropiaţii săi sau cu lumea externă, se afla într-o situaţie extrem de vulnerabilă (a se vedea şi Cotleţ împotriva României, nr. 38565/97, paragraful 71, 3 iunie 2003).  Prin urmare, a fost încălcat articolul 34 din Convenţie.  III. Asupra pretinsei încălcări a art. 8 din Convenţie  218. Reclamantul invocă în fine faptul că corespondenţa sa cu organizaţia neguvernamentală Amnesty International a fost violată şi că a primit deschisă o scrisoare recomandată pe care i-au adresat-o serviciile poştale. El invocă în această privinţă articolul 8 din Convenţie, care prevede următoarele:  «  1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. »  Asupra admisibilităţii  219. Guvernul pledează pentru inadmisibilitatea acestei plângeri datorită neepuizării căilor de atac interne. El menţionează că reclamantul nu a contestat în faţa unei instanţe, cum ar fi putut să o facă în temeiul art. 278¹ cpp, decizia de neîncepere a urmăririi penale luată de Parchet la 8 septembrie 2004 în privinţa plângerii sale pentru violarea secretului corespondenţei. În plus, invocând cauza Foley împotriva Regatului Unit al Marii Britanii (decizie), nr. 39197/98 din 11 septembrie 2001, Guvernul susţine că articolul 8 nu impune statelor obligaţia de a oferi un sistem poştal care să funcţioneze perfect.  220. Reclamantul nu se pronunţă în această privinţă.  221. Curtea aminteşte că regula epuizării căilor de atac interne enunţată la articolul 35 din Convenţie impune persoanelor doritoare să intenteze împotriva unui stat o acţiune în faţa Curţii obligaţia de a folosi de-acum înainte căile adecvate, adică ce pot oferi un mediu eficient şi suficient pentru a redresa direct situaţia care li se reproşează, pe care o oferă sistemul juridic din ţara lor. Aceste căi trebuie să existe cu un grad suficient de certitudine, practic şi teoretic, fără de care le lipsesc efectivitatea şi accesibilitatea dorite.  Curtea aminteşte de asemenea că dubiile privind eficienţa unei acţiuni nu sunt suficiente pentru a justifica neexercitarea sa. Din contră, există în acest caz interesul de a sesiza instanţa competentă, pentru a-i permite să dezvolte drepturile existente folosind puterea sa de interpretare (a se vedea, mutatis mutandis, Spencer împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, nr. 28851/95 şi 28852/05, decizia Comisiei din 16 ianuarie 1998, DR 92, pag. 56).  222. Curtea constată mai întâi că la vremea acuzaţiilor sale referitoare la o ingerinţă în corespondenţa sa cu o organizaţie neguvernamentală şi cu serviciile poştale reclamantul a fost eliberat din închisoare şi s-a întors la domiciliul său, la Beba Veche, de la 1 octombrie 2003.  223. Ea observă de asemenea că nu se contestă că reclamantul a primit la 18 iunie 2004 scrisoarea de la Amnesty International datată 28 mai 2004, nici că răspunsul serviciilor poştale la reclamaţia sa privind întârzierea scrisorii respective i-a parvenit într-un plic deschis. În această privinţă, Guvernul indică faptul că poşta română a aplicat o sancţiune disciplinară pentru neglijenţa angajatului responsabil pentru că nu a întocmit un proces-verbal asupra predării unui plic deschis a scrisorii adresate reclamantului de serviciile sale.  224. Curtea constată de asemenea că reclamantul a demarat fără succes, în temeiul art. 195 din codul penal un proces penal pentru violarea secretului corespondenţei şi că apoi nu a contestat în faţa instanţei competente neînceperea urmăririi penale dispuse de procuror la 8 septembrie 2004.  225. Mai ales, Curtea constată că reclamantul nu a demarat împotriva poştei o acţiune în răspundere civilă, cale de atac care ar fi putut conduce la o îndreptare adecvată a plângerilor sale. Ea ar fi putut într-adevăr să conducă la condamnarea poştei la plata de daune-interese, cu atât mai mult cu cât greşeala angajatului responsabil fusese deja stabilită în urma unei acţiuni disciplinare.  226. Curtea consideră prin urmare că reclamantul nu şi-a exercitat calea de atac care era cea mai normală în acest caz pentru a stabili răspunderile asupra atingerilor aduse corespondenţei sale şi care era de natură, în contextul specific al prezentei cauze, să satisfacă obligaţiile pozitive ce decurg pentru stat din articolul 8 din Convenţie.  227. Reiese că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în aplicarea art. 35 alin. 1 şi 4 din Convenţie.  IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie      228. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, « În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »      A. Prejudiciu      229. Reclamantul cere 80.000 euro pentru prejudiciul moral pe care susţine că l-a suferit. El afirmă într-adevăr că a suferit fizic şi psihic, inclusiv din cauza grevelor sale de foame pentru obţinerea documentelor a căror prezentare i-a cerut-o Curtea.  230. Guvernul consideră că suma cerută de reclamant este excesivă şi contestă legătura de cauzalitate dintre pretinsele încălcări ale Convenţiei şi întinderea prejudiciului invocat.  231. Ţinând cont de încălcările constatate de ea, Curtea, statuând în echitate, consideră că trebuie acordată reclamantului suma de 12.000 euro pentru prejudiciul moral.  B. Costuri şi cheltuieli  232. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere pentru costurile şi cheltuielile suportate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii.  233. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care a cerut-o. În consecinţă, în cazul în speţă, Curtea decide să nu-i aloce reclamantului nici o sumă cu acest titlu.      C. Majorări de întârziere      234. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE: 1. declară cererea admisibilă în privinţa plângerilor întemeiate pe art. 3 şi 34 din Convenţie şi inadmisibilă în rest ;  2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 3 din Convenţie în partea sa substanţială ;  3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 3 din Convenţie în partea sa procedurală ;  4. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 34 din Convenţie ;      5. hotărăşte: a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 12.000 euro (doisprezece mii euro) pentru prejudiciul moral, la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit ; b) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale; c) că sumele menţionate mai sus vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii 6. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru rest.;      Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 24 iunie 2008, în temeiul art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament. Josep Casadevall, preşedinte Santiago Quesada, grefier