64541/01

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.       Curtea Europeană a Drepturilor Omului   Secţia a treia   CAUZA BOLOVAN ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   (Cererea nr. 64541/01)   Hotărâre   Strasbourg   24 noiembrie 2009   Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.   În cauza Bolovan împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupanèiè, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători,şi Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,   după ce a deliberat în camera de consiliu, la 3 noiembrie 2009, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:   PROCEDURA   1. La originea cauzei se află cererea nr. 64541/01 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Constantin Bolovan („reclamantul”), a sesizat Curtea la 26 august 1998, în temeiul fostului art. 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”). 2. Reclamantul a fost reprezentat de Cabinetul de avocatură Oancea-Răduleţu cu sediul în Craiova. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan‑Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. În special, reclamantul a pretins faptul că a fost lovit de un ofiţer de poliţie, că acţiunea penală împotriva sa nu a fost echitabilă şi că drepturile sale de proprietate au fost încălcate. 4. Cererea sa a fost transmisă Curţii la 1 noiembrie 1998, când Protocolul nr. 11 la Convenţie a intrat în vigoare (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11). 5. La 13 aprilie 2006, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererile descrise anterior. Întemeindu-se pe dispoziţiile art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul vor fi examinate împreună.   ÎN FAPT   I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI   6. Reclamantul s-a născut în 1944 şi locuieşte în Cioroiaşi. La momentul faptelor lucra ca şofer profesionist.   A. Evenimentele din 21 iunie 1997   1. Versiunea reclamantului cu privire la incidentul în care a fost implicat împreună cu poliţia   7. La 21 iunie 1997, în jurul orei 19.00, reclamantul a oprit maşina pe marginea şoselei, cu intenţia de a-şi petrece noaptea în şopronul său. Acesta era însoţit de prietena sa, S.U. În momentul în care s-au îndepărtat de maşină, doi plutonieri au coborât dintr-o maşină şi s-au apropiat de aceştia, unul în uniformă (S.D.), iar celălalt îmbărcat civil (P.D.). şi alţi agenţi de poliţie au asistat la scenă, având în vedere că se efectuau controale în trafic. S.D. i-a cerut reclamantului să prezinte actele de identitate, dar acesta din urmă nu le-a putut prezenta pentru că le lăsase în cealaltă maşină a sa. S.D. i-a smult cheile de la maşină din mână cu intenţia de a percheziţiona maşina. Reclamantul i-a spus că nu va găsi actele în maşină şi că, de fapt, tocmai ce fusese amendat pentru aceeaşi infracţiune. Acesta a băgat mâna în buzunar pentru a scoate raportul întocmit de poliţie. La acel moment, ofiţerul de poliţie l-a lovit pe reclamant cu pumnul în gură şi a încercat să îl lovească din nou. Reclamantul s-a dat în spate şi a ridicat piciorul pentru a se apăra. P.D. a intervenit şi doi agenţi de poliţie l-au aruncat pe reclamant cu faţa pe maşină şi l-au percheziţionat pe el şi vehiculul său. În timp ce îi sângera buza, reclamantul le-a strigat agenţilor de poliţie „miliţieni”. Apoi, le-a spus că va merge direct la un medic legist şi că îi va da în judecată.   2. Versiunea autorităţilor cu privire la incidentul în care au fost implicaţi reclamantul şi poliţia   8. La 21 iunie 1997, în jurul orei 19.00, reclamantul conducea automobilul fiind sub influenţa alcoolului. Când a văzut că agenţi de poliţie efectuau controale în trafic, a hotărât să oprească automobilul şi să meargă mai departe pe jos, pentru a evita să fie prins la volan în stare de ebrietate. Agenţii de poliţie S.D. şi P.D. l-au observat pe reclamant şi au presupus că încerca să evite controlul. Aceştia l-au abordat din maşină. S.D. s-a prezentat şi a solicitat actele de identitate. Reclamantul le-a întors spatele agenţilor de poliţie, a ţipat că era abuzat şi le-a spus că nu avea acte la el. Acesta era incoerent şi mirosea a alcool. Agenţii de poliţie i-au cerut să îi însoţească la spital pentru recoltare de sânge. Reclamantul a refuzat să îi însoţească. Când S.D. a încercat să îl ia de braţ, reclamantul a devenit violent şi agresiv. L-a lovit pe S.D. în picior. Atunci, S.D. şi P.D. l-au imobilizat, dar acesta a reuşit să îi rupă uniforma lui S.D.   B. Ancheta penală împotriva reclamantului   9. După incident, reclamantul a fost dus direct la spital pentru a i se măsura nivelul de alcool din sânge. După efectuarea testelor standard, medicul a concluzionat că reclamantul nu se afla sub influenţa alcoolului. De asemenea, aceasta a notat în fişa medicală că reclamantul prezenta o mică vânătaie în partea stângă a buzei superioare. Două mostre de urină au fost prelevate şi trimise la laborator pentru teste suplimentare. Rezultatele (disponibile la 23 iunie 1997) au arătat o concentraţie de alcool de 1,45g/oo. 10. Mai târziu, în aceeaşi seară, reclamantul a fost dus de la spital la sediul poliţiei. şi maşina sa a fost adusă în curtea poliţiei. Prietena sa a fost interogată până la ora 23.00, când a fost eliberată. 11. La 22 iunie 1997, procurorul a dispus arestarea reclamantului. La 23 iunie 1997, acesta a fost reţinut pentru treizeci de zile. Acesta a fost reţinut până la sfârşitul anchetei penale împotriva sa. 12. La câteva zile după incident, poliţia i-a permis lui S.U. să ridice maşina reclamantului din curtea poliţiei. 13. La 8 iulie 1997, Procurorul de pe lângă Tribunalul Dolj a acuzat reclamantul pentru săvârşirea infracţiunilor de conducere sub influenţa alcoolului şi de ultraj. Acesta a descris incidentul după cum urmează: „Având în vedere că [reclamantul] nu avea acte de identitate, [S.D.] a insistat să meargă la spital şi când a încercat să îl ia de braţ pentr a-l conduce la maşina poliţiei, [reclamantul] a devenit violent, smucindu-se şi lovindu-l în femurul stâng, aproape de şold. (...) În cursul interviului, [reclamantul] a admis parţial faptele; acesta a declarat că ar fi consumat doar o bere în jurul orei 11.00 şi că l-ar fi lovit pe agentul de poliţie doar după ce acesta l-a pălmuit.” 14. La 8 septembrie 1997, instanţa a ascultat declaraţiile lui S.U. şi ale unui martor, D.P. aceştia şi-au menţinut declaraţiile făcute în faţa procurorului, dar prima a adăugat că l-ar fi văzut pe agentul de poliţie lovindu-l pe reclamant şi că acesta ar fi început să sângereze, iar cel de-al doilea a adăugat că l-a văzut pe reclamant sângerând. 15. La 20 octombrie 1997, Tribunalul Dolj a acuzat reclamantul pentru infracţiunile săvârşite şi l-a condamnat la trei ani de închisoare. Instanţa a admis versiunea procurorului cu privire la evenimente. Reclamantul a reiterat faptul că a fost lovit de S.D. Instanţa a respins declaraţiile făcute de S.U. şi de D.P., după cum urmează: „Este adevărat că, în faţa instanţei, martorul [S.U.] a declarat că reclamantul a fost lovit de [S.D.], iar martorul D.P. a observat că reclamantul sângera, fără să vadă dacă a fost lovit sau nu. Totuşi, aceste declaraţii vor fi respinse ca mincinoase în măsura în care, pe parcursul anchetei penale, martorul nu a făcut astfel de declaraţii şi nu putea justifica motivul pentru care a procedat astfel.” 16. Reclamantul a introdus apel împotriva hotărârii. Acesta a reiterat faptul că el a fost lovit primul, de către agentul de poliţie, şi a făcut trimitere la fişa medicală pentru a dovedi faptul că a fost agresat. Curtea de Apel Craiova şi-a întemeiat examinarea pe declaraţia reclamantului în faţa procurorului şi a considerat că alegaţiile sale nu erau susţinute de probe. Prin urmare, la 12 februarie 1998, acesta a admis decizia tribunalului. 17. La 19 iunie 1998, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut condamnarea, în urma recursului reclamanţilor. Aceasta afirma că: „Niciunul dintre martorii audiaţi în speţă nu a confirmat apărarea reclamantului, conform căruia a fost lovit imediat după ce i s-a cerut să prezinte actele de identitate.” 18. La 7 august 1998, reclamantul a solicitat Procurorului general să introducă un recurs în anulare împotriva hotărârii definitive din 19 iunie 1998. La 30 octombrie 1998, Procurorul general l-a informat că nu existau motive să solicite un recurs în anulare. A primit acelaşi răspuns chiar şi după ce s-a plâns de faptul că intenţia sa a fost să introducă o contestaţie în anulare.   C. Plângeri împotriva agenţilor de poliţie   19. La 26 iulie 1997, reclamantul a introdus o plângere penală împotriva lui S.D. la Parchetul Militar Craiova. Acesta a acuzat agentul de poliţie că l-a lovit peste gură şi peste ceafă. 20. Acesta a fost audiat la 14 august 1997 şi 8 ianuarie 1998. 21. La 12 septembrie 1997, S.D. a dat o declaraţie. 22. La 23 septembrie 1997, reclamantul a introdus o plângere pentru furt din autovehiculul său, din apartamentul şi şopron, având în vedere că toate cheile de pe breloc au fost confiscate de poliţie şi apoi predate lui S.U. 23. Agenţii de poliţie care au fost martori la incident au fost audiaţi de procuror. Toţi au declarat că reclamantul a fost recalcitrant şi că l-a lovit pe S.D. 24. La 30 ianuarie 1998, Parchetul Militar Craiova a decis neînceperea urmăririi penale împotriva lui S.D. şi a celorlalţi agenţi de poliţie. Acesta a considerat că reclamantul a avut un comportament agresiv în seara zilei de 21 iunie 1997. Decizia nu a făcut nicio referire la vreun act de violenţă comis de agentul de poliţie. În ceea ce priveşte acuzaţia de furt, acesta luat act de faptul că: „Autovehiculul a fost adus în curtea Brigăzii de Poliţie Rutieră şi, având în vedere faptul că şoferul a fost arestat în aceeaşi zi de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj pentru ultraj, acesta a fost predat lui [S.U.], amanta reclamantului, şi a fost întocmit un raport. ... Nu există probe care să indice că s-a furat ceva din autovehicul; raportul confirmă faptul că acesta i-a fost predat [lui S.U.] în stare bună.” 25. Plângerile ulterioare introduse de reclamant nu au dus la redeschiderea cauzei de către Parchetul Militar, ultima ordonanţă de neîncepere a urmăririi penale datând din 26 august 1999.   II. DREPTUL INTERN RELEVANT   26. Dispoziţiile relevante din Codul de procedură penală şi dispoziţiile care reglementează poliţia şi parchetul militar sunt stabilite în hotărârea Dumitru Popescu împotriva României [(nr. 1), nr. 49234/99, pct. 43-46, aprilie 2007] şi Barbu Anghelescu împotriva României (nr. 46430/99, pct. 40, 5 octombrie 2004). 27. La pct. 43-45 din hotărârea în cauza Dumitru Popescu (nr. 1), citată mai sus, există o descriere a evoluţiei legislaţiei privind plângerile referitoare la acte ale procurorului (art. 278 C. proc. pen. şi art. 2781 introdus de Legea nr. 281/24 iunie 2003, aplicabilă de la 1 ianuarie 2004).   ÎN DREPT   I. CU PRIVIRE LA PRETINSA APLICARE A ART. 3 DIN CONVENŢIE   28. Reclamantul s-a plâns de relele tratamente la care a fost supus în cadrul incidentului din 21 iunie 1997 de către agenţii de poliţie. Acesta a invocat art. 3 din Convenţie, formulat după cum urmează:   „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”   29. Conform aceluiaşi articol, instanţa a invocat, împreună cu părţile, chestiunea eficienţei investigaţiei în ceea ce priveşte acuzaţiile reclamantului privind rele tratamente.   A. Cu privire la admisibilitate   30. Guvernul a considerat că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne, în sensul că nu a folosit plângerea prevăzut la art. 2781 C. proc. pen., introdus de Legea nr. 281/2003. Acesta a invocat Brusco împotriva Italiei [(dec.), nr. 69789/01, CEDO 2001‑IX) şi Nogolica împotriva Croaţiei [(dec.), nr. 77784/01, CEDO 2002‑VIII]. 31. Reclamantul a evidenţiat faptul că Guvernul nu a dovedit că apelul, care nu exista la momentul faptelor, ar fi fost eficient pentru acesta. 32. Instanţa a stabilit deja că plângerea sugerată de Guvern nu era disponibilă în practică în cauze similare celei din prezenta speţă. În cauza Dumitru Popescu, citată anterior la pct. 56, instanţa a concluzionat că un interval de cinci ani între momentul faptelor anchetate şi intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003 era prea lung şi a făcut plângerea ineficientă. Instanţa a ajuns la o concluzie similară în cauza Mantog împotriva României (nr. 2893/02, pct. 54, 11 octombrie 2007), unde a considerat că un interval de trei ani a fost prea lung. În prezenta cauză au trecut şase ani între respectivul incident şi data intrării în vigoare a noii căi de atac. Instanţa nu identifică niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în ceea ce priveşte lipsa de eficienţă în această cauză faţă de cea la care a ajuns în cauzele citate mai sus. Prin urmare, aceasta respinge capătul de cerere al Guvernului întemeiat pe inadmisibilitate. 33. Curtea constată că plângerea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.   B. Cu privire la fond   1. Argumentele părţilor   34. Guvernul a afirmat faptul că reclamantul nu a prezentat niciun certificat medical care să ateste pretinsele rele tratamente. Chiar dacă acesta ar fi fost rănit de către poliţie, acest fapt ar fi fost rezultatul propriei violenţe şi agresiuni. De asemenea, Guvernul a susţinut că investigarea alegaţiilor a fost reală având în vedere că procurorul i-a audiat pe toţi cei implicaţi în altercaţie. 35. Reclamantul susţinea că raportul medical din noaptea incidentului a dovedit că a fost lovit de agentul de poliţie. Acesta a contestat independenţa parchetului militar, având în vedere că face parte din aceeaşi structură militară ca şi poliţia.   2. Motivarea Curţii   36. Curtea urmează să examineze separat cele două capete ale acestei cereri: pretinsele rele tratamente aplicate de autorităţi şi lipsa unei investigaţii eficiente a incidentelor.   (a) Pretinsele rele tratamente aplicate de poliţie   37. Cu titlu introductiv, instanţa ia act de faptul că părţile au furnizat descrieri conflictuale ale incidentelor. Pe de o parte, reclamantul susţinea faptul că a fost lovit de poliţie fără ca acest lucru să fie necesar, ceea ce a generat un răspuns din partea sa. Pe de altă parte, în timp ce contestau faptul că s-a folosit violenţa în cazul reclamantului, autorităţile au considerat că orice răni care ar fi putut fi cauzate de poliţie au fost consecinţa comportamentului agresiv al reclamantului. 38. Instanţa face trimitere la jurisprudenţa sa privind art. 3, în special în ceea ce priveşte evaluarea nivelului minim de gravitate pe care relele tratamente trebuie să îl atingă pentru a intra sub incidenţa acestui articol [a se vedea, Assenov şi alţii împotriva Bulgariei, 28 octombrie 1998, pct. 93-94, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑VIII, Irlanda împotriva Regatului Unit, 18 ianuarie 1978, pct. 162, seria A nr. 25, Kud³a împotriva Poloniei (GC), nr. 30210/96, pct. 91-92, CEDO 2000-XI, Peers împotriva Greciei, nr. 28524/95, pct. 67-74, CEDO 2001-III, şi Raninen împotriva Finlandei, 16 decembrie 1997, § 55, Rapoarte 1997‑VIII). 39. În special, acesta reiterează faptul că, în evaluarea probelor, acesta adoptă standardul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”. Astfel de probe pot rezulta din coexistenţa unor inferenţe suficient de puternice, clare şi concordante sau a unor prezumţii similare de fapt irefutabile (a se vedea, Orhan împotriva Turciei, nr. 25656/94, pct. 264, CEDO 2002). 40. În ultimul rând, instanţa este impresionată de natura subsidiară a rolului său şi trebuie să aibă grijă în asumarea rolului de instanţă de prim grad competentă cu judecarea în fapt, în cazul în care aceasta nu este de neevitat având în vedere circumstanţele unei cauze specifice [a se vedea, de exemplu, McKerr împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 28883/95, 4 aprilie 2000]. 41. În prezenta cauză, instanţa ia act de faptul că reclamantul dispune de un certificat medical care atesta prezenţa rănilor [a se vedea, per a contrario, Barbu Anghelescu împotriva României nr. 2 (dec.), nr. 2871/02, 26 februarie 2008]. Acesta a introdus o plângere penală împotriva agentului de poliţie, pe care l-a acuzat de faptul că l-a lovit primul, dar urmărirea penală a fost întreruptă fără vreo stabilire concretă a originii vânătăii reclamantului. Declaraţiile martorilor sunt contradictorii, prietena reclamantului fiind singura care a susţinut pe deplin versiunea sa cu privire la fapte. 42. Nu a existat nicio recunoaştere oficială a vreunui act de violenţă împotriva reclamantului, dar Guvernul nu a oferit nicio explicaţie cu privire la cauza rănilor reclamantului, care au fost înregistrate în certificatul medical în seara incidentelor. 43. În plus, din descrierea faptelor de către instanţele interne reiese că agenţii de poliţie erau mai numeroşi decât reclamantul: doi agenţi de poliţie l-au abordat direct, în timp ce alţi doi erau în apropiere. Afirmaţiile agenţilor de poliţie au menţinut în mod consecvent faptul că reclamantul a încercat să îl lovească pe S.D. în picior, în timp ce nu s-a făcut nicio referire la vreun gest din partea reclamantului care ar fi putut justifica lovirea sa în cap sau gură ca auto-apărare. În plus, reclamantul avea cincizieci şi trei de ani şi nu era înarmat. Prin urmare, în timp ce o mică vânătaie nu era în sine suficient de gravă pentru a depăşi pragul impus de art. 3, instanţa consideră că, în circumstanţele cauzei, rana pretinsă de reclamant atingea pragul minim de gravitate impus de acest articol. 44. Cu toate acestea, instanţa admite că probele de la dosar indică faptul că întâlnirea dintre reclamant şi poliţie în seara zilei de 21 iunie 1997 a fost violentă, cu acte de abuz şi violenţă din partea reclamantului care puteau justifica folosirea forţei pentru a-l controla. În plus, reiese că reclamantul se afla sub influenţa alcoolului la momentul respectiv (a se vedea supra, pct. 9). 45. În aceste circumstanţe, este imposibil de stabilit, în baza probelor prezentate în faţa sa, dacă reclamantul a suferit sau nu, din partea autorităţilor, tratamente contrare art. 3 din Convenţie, astfel cum pretindea [a se vedea, Assenov şi alţii împotriva Bulgariei, 28 octombrie 1998, pct. 100, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑VIII, şi Dumitru Popescu (nr. 1), citată anterior, pct. 69]. 46. Chestiunea de a şti dacă imposibilitatea de stabilire a faptelor din perspectiva art. 3 este cauzată de pretinsa ineficienţă a urmăririi penale nu intră sub incidenţa obiectului art. 3, ci ridică probleme în ceea ce priveşte aspectul procedural al acestui articol; instanţa urmează să le examineze în continuare [a se vedea şi Dumitru Popescu (nr. 1), citată anterior, pct. 67]. 47. Prin urmare, instanţa nu poate stabili că a fost încălcat art. 3 în partea sa materială.   (b) Temeinicia anchetei   48. Instanţa reiterează faptul că în cazul în care o persoană formulează o plângere conform căreia a fost victima unor rele tratamente din partea agenţilor de poliţie sau a altor astfel de agenţi ai statului sau în arestul acestora, care încălcau art. 3, această dispoziţie impune efectuarea unei anchete oficiale eficiente 49. În sfârşit, în ciuda rolului său subsidiar în examinarea probelor, instanţa reiterează faptul că în cazul în care se fac acuzaţii în temeiul art. 3 din Convenţie, instanţa trebuie să aplice un control deosebit de riguros chiar dacă anumite proceduri şi investigaţii interne au avut deja loc [a se vedea, de exemplu, McKerr împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 28883/95, 4 aprilie 2000, şi Cobzaru împotriva României, nr. 48254/99, pct. 65, 26 iulie 2007). 50. Instanţa consideră că având în vedere natura rănii suferite de reclamant şi circumstanţele în care a avut loc, se poate considera că reclamantul a formulat o cerere discutabilă în temeiul art. 3. 51. Instanţa se interesează, în special, de modul în care s-a desfăşurat ancheta penală în speţă. Aceasta reiterează faptul că un procuror militar a fost însărcinat cu investigarea relelor tratamente presupuse a fi comise de agenţii de poliţie. Instanţa a stabilit deja că legislaţia aplicabilă la momentul faptelor a făcut îndoielnică independenţa ierarhică şi instituţională a procurorului militar [a se vedea, Barbu Anghelescu, pct. 40-30 şi 70, şi Dumitru Popescu (nr. 1), pct. 74-78, citată anterior, Melinte împotriva României, nr. 43247/02, pct. 23-30, 9 noiembrie 2006, şi Georgescu împotriva României, nr. 25230/03, pct. 75, 13 mai 2008]. 52. Aceste îndoieli se reflectă în prezenta cauză prin modul în care s-a desfăşurat ancheta. În special, instanţa ia act de faptul că procurorul militar a audiat agenţii de poliţie prezenţi la faţa locului, fără alţi martori, nici cei audiaţi în primă instanţă în cadrul anchetei penale împotriva reclamantului. În plus, deşi doi dintre ultimii martori, şi anume S.U. şi D.P., au declarat, la 8 septembrie 1997, când ancheta privind alegaţiile de rele tratamente era în curs, că reclamantul a fost rănit în cursul evenimentelor, procurorul militar nu i-a anchetat şi nu a făcut trimitere la afirmaţiile lor în decizia sa. De asemenea, instanţa se preocupă de faptul că procurorul militar nu a examinat fişa medicală a rănilor reclamantului. 53. Având în vedere deficienţele menţionate mai sus, identificate în cursul anchetei, instanţa concluzionează că autorităţile statului nu au investigat în mod corespunzător acuzaţiile reclamantului privind relele tratamente. 54. Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenţie, sub aspect procedural.   II. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI ALE CONVENŢIEI   55. Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6 § 1 şi 3 (b) şi (c) din Convenţie, că ancheta penală împotriva sa nu a fost echitabilă. De asemenea, acesta a susţinut că nu dispunea de o cale de atac pentru a se plânge în mod efectiv de relele tratamente, care încălcau art. 13 din Convenţie. Reclamantul se plângea, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, de faptul că poliţia a predat autoturismul şi cheile casei sale prietenei sale şi că bunurile sale nu au fost întreţinute în perioada detenţiei sale. Având în vedere constatarea încălcării art. 3 din Convenţie în ceea ce priveşte principala cerere a reclamantului, Curtea consideră că, în timp ce cererile de mai sus sunt admisibile, nu este necesar să examineze dacă, în speţă, au fost, de asemenea, încălcate art. 6 § 1 şi 3 şi 13 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1. 56. În sfârşit, reclamantul a considerat că a fost arestat ilegal (art. 5 din Convenţie), că dreptul său la prezumţia de nevinovăţie a fost încălcat (art. 6 § 2 din Convenţie), că Procurorul General nu i-a permis să introducă o cerere de anulare a hotărârii definitive (art. 13 din Convenţie) şi că a fost arestat şi suspus unor rele tratamente din cauză că era şofer profesionist (art. 14 din Convenţie). Cu toate acestea, având în vedere toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea consideră că acestea nu indică nicio pretinsă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în Convenţie sau în protocoalele la aceasta. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.   III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE   57. Art. 41 din Convenţie prevede: „În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”   A. Prejudiciu   58. Reclamantul solicită 100 000 EUR cu titlu de prejudiciu material şi moral, pentru compensarea pierderii proprietăţii sale în timpul detenţiei, pentru câştigurile pierdute şi pentru reducerea pensiei sale din cauza acestei perioade. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, acesta pretinde că evenimentele i-au afectat demnitatea şi respectul faţă de sine şi că a fost umilit din cauză că a fost deţinut. 59. Guvernul declară ca pretenţiile reclamantului privind prejudiciul material nu erau fondate şi erau speculative iar cele privind prejudiciul moral erau excesive 60. Curtea nu a identificat nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins; prin urmare, respinge cererea. Pe de altă parte, recunoaşte faptul că reclamanta a fost supusă unor suferinţe şi unui sentiment de frustrare ca urmare a faptului că statul nu a respectat drepturile prevăzute la art. 5 § 3. Pronunţându-se în echitate, Curtea acordă reclamantei 2 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.   B. Cheltuieli de judecată   61. Reclamantul nu a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată.   C. Dobânzi moratorii   62. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.   PENTRU ACESTE MOTIVE, În unanimitate, CURTEA,   1. Declara cererea admisibila în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 3, art.6 § 1 şi § 3, din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi inadmisibilă pentru restul capetelor de cerere. 2. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 3 din Convenţie pe fond; 3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din Convenţie, sub aspect procedural; 4. Hotărăşte ca nu este necesar sa se examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 şi §3 şi art. 13 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie; 5. Hotărăşte: (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 4 000 EUR (patru mii euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral, care trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii; (b) că, de la expirarea termenului menţionat oi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale; 6. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.   Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 24 noiembrie 2009, în temeiul art. 77 § 2 ţi 3 din regulament.     Stanley Naismith Josep Casadevall  Grefier adjunct Preşedinte