65965/01

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.         Secţia a treia   CAUZA PAROHIA GRECO-CATOLICĂ SFÂNTUL VASILE POLONĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   (Cererea nr. 65965/01)   Hotărâre   Strasbourg   7 aprilie 2009   Definitivă   7/07/2009     Hotărârea poate suferi modificări de formă.   În cauza Parohia greco-catolică Sfântul Vasile Polonă împotriva României,   Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,   după ce a deliberat în camera de consiliu, la 17 martie 2009, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:   PROCEDURA   1. La originea cauzei se află cererea nr. 65965/01 îndreptată împotriva României, prin care o parohie situată în acest stat, Parohia greco-catolică Sfântul Vasile Polonă („reclamanta”), a sesizat Curtea la 27 ianuarie 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”). 2. Reclamanta a fost reprezentată, iniţial, de M. Macovei şi I. Banu, avocaţi în Bucureşti, şi, în prezent, de N. Popescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul R.-H. Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. La 29 noiembrie 2007, preşedintele secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.   ÎN FAPT   I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI   4. Reclamanta este Parohia greco-catolică Sfântul Vasile Polonă, aflată sub tutela Arhidiocezei Române Uniate din Alba Iulia şi Făgăraş, cu sediul în Bucureşti.   1. Acţiunea în evacuare introdusă de reclamantă împotriva parohiei ortodoxe   5. La 19 februarie 1992, reclamanta a chemat în judecată în faţa Judecătoriei Bucureşti parohia ortodoxă care utiliza mai multe bunuri situate pe strada Polonă nr. 50, şi anume o biserică, o casă parohială şi terenul aferent. Aceasta a susţinut că a pierdut bunurile respective în faţa parohiei ortodoxe în 1948, după dizolvarea cultului greco-catolic prin Decretul-lege nr. 358/1948. Întemeindu-şi acţiunea pe art. 480 C. civ. care reglementează protecţia dreptului de proprietate, reclamanta urmărea să reintre în posesia acestor bunuri a căror proprietate nu o pierduse niciodată. 6. Prin hotărârea din 16 noiembrie 1992, judecătoria a respins acţiunea reclamantei, considerând că aceasta nu ar fi trebuit să introducă o acţiune în evacuare, ci în revendicare. 7. Reclamanta a formulat recurs, argumentând că acţiunea în revendicare, prin care se comparau două titluri de proprietate, era inadecvată, întrucât parohia ortodoxă nu deţinea niciun titlu. 8. Prin hotărârea din 11 iunie 1993, Tribunalul Bucureşti a admis argumentul prezentat de parohia ortodoxă, care se referea la calitatea de a sta în justiţie a reclamantei, şi pe care judecătoria nu îl examinase. 9. La 16 februarie 1994, în urma trimiterii, Judecătoria Bucureşti a respins acţiunea reclamantei ca inadmisibilă. Judecătoria a hotărât că, din moment ce credincioşii care frecventau biserica respectivă erau ortodocşi, parohia ortodoxă era singura care avea dreptul să utilizeze biserica şi avea calitatea de a sta în justiţie. Potrivit instanţei, documentele care atestau dreptul de proprietate al reclamantei erau irelevante în speţă. 10. Reclamanta a introdus apel. 11. Prin hotărârea din 19 decembrie 1994, după mai multe amânări ale pronunţării, Tribunalul Bucureşti a respins apelul reluând motivarea judecătoriei. 12. Reclamanta a formulat recurs. 13. Prin hotărârea din 25 septembrie 1995, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul, considerând că hotărârea Tribunalului Bucureşti nu era motivată în raport cu obiectul acţiunii. 14. În urma trimiterii, prin încheierea din 12 decembrie 1996, la cererea părţilor, Tribunalul Bucureşti a suspendat cauza până la 20 februarie 1997 în vederea negocierilor pentru o eventuală soluţionare amiabilă a cauzei. 15. Ca urmare a eşuării acestor negocieri, Tribunalul Bucureşti a reluat examinarea cauzei şi, prin hotărârea din 25 iunie 1998, a respins din nou apelul reclamantei ca inadmisibil datorită absenţei calităţii de a sta în justiţie a reclamantei. 16. Reclamanta a formulat recurs invocând, printre altele, art. 6 din convenţie şi cerinţa termenului rezonabil al procedurilor. 17. Prin hotărârea din 29 martie 1999, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul, considerând că, întrucât dreptul de acces la o instanţă nu era condiţionat de numărul de credincioşi al unei parohii, reclamanta avea calitatea de a sta în justiţie. Aceasta a trimis cauza în faţa Judecătoriei Bucureşti pentru o nouă examinare. 18. La 16 noiembrie 1999, judecătoria a ridicat din oficiu excepţia de incompetenţă ratione materiae a instanţelor în ceea ce priveşte pronunţarea asupra cauzelor privind situaţia juridică a bisericilor şi a caselor parohiale care intraseră în posesia reprezentanţilor cultului ortodox. Judecătoria se întemeia pe dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, potrivit cărora situaţia unor asemenea bunuri trebuia soluţionată de către o comisie mixtă. 19. Reclamanta a replicat, în concluziile sale, că respingerea acţiunii sale în temeiul art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 se interpretează în realitate ca o încălcare a dreptului său de a acces la o instanţă, garantat de art. 6 din convenţie. 20. Prin hotărârea din 23 noiembrie 1999, judecătoria a admis excepţia. Aceasta a considerat că art. 3 din decretul respectiv instituia o procedură prealabilă oricărei acţiuni în justiţie care nu era contrară dreptului de a accede la o instanţă. Judecătoria a citat mai multe hotărâri pronunţate în acest sens de instanţe în cauze de restituire a bisericilor care au aparţinut cultului uniat. 21. Reclamanta a declarat apel. 22. Prin hotărârea din 30 noiembrie 2000, Tribunalul Bucureşti a admis apelul şi, după ce a recunoscut competenţa instanţelor de a se pronunţa cu privire la situaţia juridică a bunurilor care au aparţinut cultului uniat, a trimis cauza în faţa judecătoriei. 23. Reclamanta şi pârâta au formulat recurs. Reclamanta a solicitat ca soluţionarea fondului cauzei să fie făcută de către tribunal. 24. Prin hotărârea din 9 martie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a respins ambele recursuri. Calificând acţiunea reclamantei drept acţiune în revendicarea bunurilor, curtea de apel a confirmat concluzia tribunalului în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de a se pronunţa cu privire la situaţia juridică a bunurilor care au aparţinut cultului uniat. 25. În urma trimiterii, prin încheierea din 21 septembrie 2001, la cererea părţilor, Judecătoria Bucureşti a suspendat cauza până la 26 octombrie 2001 în vederea unor negocieri extrajudiciare. 26. Ca urmare a eşuării acestor negocieri, Judecătoria Bucureşti a reluat examinarea cauzei. Prin hotărârea din 26 octombrie 2001, judecătoria şi-a declinat competenţa în favoarea tribunalului, în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pe motiv că valoarea bunurilor în litigiu depăşea 2 miliarde de lei. 27. Prin hotărârea din 20 iunie 2002, Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea ca inadmisibilă în temeiul art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Acest articol prevedea că regimul juridic al imobilelor care au aparţinut cultelor religioase, preluate de stat sau de alte persoane juridice, va fi reglementat prin acte normative speciale. 28. Reclamanta a introdus apel. 29. Prin decizia cu privire la admisibilitate din 12 noiembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul reclamantei, considerând că instanţele erau competente să soluţioneze fondul litigiului. Aceasta a reţinut cauza pentru examinarea fondului şi a precizat că va acţiona în acest sens de îndată ce decizia sa cu privire la admisibilitate va deveni definitivă . 30. Pârâta a formulat recurs împotriva deciziei curţii de apel. 31. Prin hotărârea din 20 mai 2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul ca inadmisibil, considerând că decizia cu privire la admisibilitate din 12 noiembrie 2002 era o hotărâre preliminară care nu putea fi atacată decât odată cu fondul cauzei. 32. La 2 martie 2004, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea reclamantei ca inadmisibilă. Curtea de apel a subliniat că, deşi reclamanta a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra bunurilor revendicate, aceasta nu respectase procedura specială prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, o normă derogatorie de la dreptul comun, privind modalităţile de restituire a bunurilor pe care cultele religioase, după ce au fost proprietarele acestora, le-au pierdut în timpul perioadei comuniste. 33. Reclamanta a formulat recurs. Aceasta denunţa, în principal, modificarea arbitrară de către curtea de apel a temeiului legal al acţiunii sale, susţinând că acţiunea sa era întemeiată pe art. 480 C. civ. şi nu pe ordonanţa de urgenţă citată de curtea de apel. În plus, aceasta pretindea încălcarea dreptului său de a accede la o instanţă, garantat de art. 6 § 1 din convenţie, precum şi a drepturilor sale protejate de art. 9 din convenţie şi de art. 1 din Protocolul nr. 1. Reclamanta se plângea, de asemenea, că procedura nu a fost soluţionată într-un termen rezonabil. 34. Prin hotărârea din 2 februarie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat hotărârea Curţii de Apel Bucureşti şi i-a trimis cauza. Înalta Curte a considerat că principiul neretroactivităţii legii civile a fost încălcat de Curtea de Apel prin aplicarea O.U.G. nr. 94/2000 şi că aceasta ar fi trebuit să examineze acţiunea în temeiul art. 480 C. civ. invocat de reclamantă. Înalta Curte a reţinut că acest lucru constituia, de asemenea, o încălcare a art. 6 şi 9 din convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1. 35. Prin hotărârea din 24 noiembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea reclamantei. Curtea de apel a hotărât că reclamanta nu pierduse niciodată posesia asupra bunurilor menţionate anterior, întrucât Decretul nr. 358/1948 prevedea că bunurile mobile şi imobile ale cultului treceau în patrimoniul statului, cu excepţia bunurilor aparţinând parohiilor, şi că, în plus, comisia interdepartamentală însărcinată cu stabilirea destinaţiei finale a acestor ultime bunuri nu le atribuise niciodată statului sau altei entităţi. Curtea de apel a dispus ca parohia ortodoxă să cedeze posesia asupra bisericii, clopotniţei, casei parohiale şi terenului aferent de 2 160 mp în favoarea reclamantei. 36. Parohia ortodoxă a formulat recurs. 37. Prin hotărârea din 15 iunie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat nulitatea recursului parohiei ortodoxe pentru tardivitatea motivării. 38. Pe parcursul procedurii, reclamanta a solicitat de şapte ori amânarea şedinţelor pe motiv că reprezentanţii săi nu puteau fi prezenţi. Instanţele au admis toate aceste cereri.   2. Acţiunea în revendicare introdusă de reclamantă împotriva parohiei ortodoxe   39. Între timp, la 18 iulie 2000, reclamanta a sesizat Tribunalul Bucureşti cu o acţiune în revendicarea bisericii, a casei parohiale şi a terenului aferent, bunuri situate în Bucureşti, pe strada Polonă nr. 50. 40. Potrivit reclamantei, la şedinţa din 1 noiembrie 2000, judecătorul unic a declarat că nu îi place ideea de a se amesteca în problemele legate de biserici. 41. La şedinţa din 29 noiembrie 2000, judecătorul unic a refuzat să depună la dosar documentele prezentate de reclamantă. 42. Prin hotărârea din 7 martie 2001, tribunalul a declarat acţiunea inadmisibilă, considerând că instanţele nu erau competente să se pronunţe cu privire la situaţia juridică a bunurilor în litigiu. 43. Reclamanta a introdus apel. Aceasta a denunţat, printre altele, o încălcare a art. 6 şi 9 din convenţie şi a făcut trimitere la o hotărâre pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia instanţele erau competente să soluţioneze acţiunile privind restituirea bunurilor pierdute în timpul perioadei comuniste. La şedinţa publică din 12 decembrie 2001, reclamanta a făcut referire, de asemenea, la hotărârea Curţii de Apel Bucureşti din 9 martie 2001 (supra, pct. 1), prin care curtea confirmase competenţa instanţelor de a se pronunţa în asemenea cazuri. 44. Prin hotărârea din 19 decembrie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul şi a confirmat hotărârea pronunţată în primă instanţă. 45. Reclamanta a formulat recurs. 46. La 24 septembrie 2002, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a amânat termenul de judecată pentru 4 februarie 2003 din cauza neîndeplinirii procedurii de citare a pârâtei. 47. La 4 februarie 2003, Înalta Curte a amânat termenul de judecată pentru 22 aprilie 2003 la cererea pârâtei în vederea pregătirii apărării. 48. La 22 aprilie 2003, Înalta Curte a amânat termenul de judecată pentru 25 noiembrie 2003 la cererea reclamantei, care dorea să ia cunoştinţă de memoriul în apărare şi de documentele prezentate de parohia ortodoxă în cadrul şedinţei publice. 49. Prin hotărârea din 25 noiembrie 2003, Înalta Curte a casat hotărârea Curţii de Apel Bucureşti şi a trimis cauza în faţa acesteia. A decis că, într-adevăr, instanţele erau competente să se pronunţe cu privire la acţiunea în revendicare a reclamantei şi că hotărârea curţii de apel încălca principiul accesului liber la justiţie garantat de Constituţie şi de art. 6 din convenţie. 50. Prin hotărârea din 24 martie 2004, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul şi a înscris cauza pe rolul său. 51. Prin hotărârea din 16 iunie 2004, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea. Aceasta a arătat că, prin hotărârea din 2 martie 2004, respinsese deja o acţiune în revendicare a reclamantei privind aceleaşi bunuri. Curtea de apel a recunoscut, astfel, autoritatea de lucru judecat a acestei ultime hotărâri. 52. Reclamanta a formulat recurs. 53. Prin încheierea din 6 iunie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis să suspende examinarea cauzei datorită absenţei părţilor la proces în pofida citaţiilor care le fuseseră adresate. 54. Pe parcursul procedurii, reclamanta a solicitat de trei ori amânarea şedinţelor pe motiv că reprezentanţii săi nu puteau fi prezenţi. Instanţele au admis toate aceste cereri.   3. Situaţia actuală a bunurilor revendicate   55. Reclamanta menţionează că, pe parcursul întregii durate a procedurilor iniţiate, a trebuit să oficieze slujbele într-o biserică romano-catolică, potrivit unui calendar strict şi contra cost. 56. În prezent, bunurile menţionate sunt în posesia acesteia. 57. La 18 decembrie 2006, arhiepiscopia uniată şi Arhiepiscopia Ortodoxă a Bucureştilor au încheiat un acord în executarea hotărârii Curţii de Apel Bucureşti din 24 noiembrie 2005. În executarea acestui acord, arhiepiscopia ortodoxă a cedat în favoarea reclamantei posesia asupra bisericii situate pe strada Polonă nr. 50, începând cu 28 decembrie 2006, precum şi asupra casei parohiale şi a terenului aferent, începând cu 1 februarie 2007.   II. DREPTUL INTERN RELEVANT   A. Constituţia   58. Dispoziţiile din Constituţia din 1991, relevante în speţă, se citesc după cum urmează:   Art. 11 alin. (2) „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.”   Art. 20 „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”   Art. 21 „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.”   Art. 133 alin. (2) „Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de consiliu de disciplină al judecătorilor [...].” 59. Constituţia revizuită la 31 octombrie 2003 este redactată după cum urmează în părţile sale relevante în speţă:   Art. 20 alin. (2) „(2) Dacă exista neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”   Art. 21 alin. (3) „Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.”   Art. 133 „(2) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată [...] în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. (...) (3) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.”   B. Legea nr. 92 din 4 august 1992 pentru organizarea judecătorească, astfel cum a fost republicată la 30 septembrie 1997 (Legea nr. 92/1992)   60. Titlul VII din Legea nr. 92/1992 se referă la răspunderea disciplinară a magistraţilor. Magistraţii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru comportările care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiţiei. Acţiunea disciplinară împotriva judecătorilor se exercită de către ministrul Justiţiei, care poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, după primirea rezultatelor unei cercetări prealabile. Sancţiunile disciplinare sunt mustrarea, diminuarea salariului, transferul temporar la o altă instanţă, suspendarea temporară din funcţie, îndepărtarea din magistratură. 61. Acest titlu a fost abrogat prin Legea nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul magistraţilor.   C. Legea nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul magistraţilor (Legea nr. 303/2004)   62. Conform art. 95 din Legea nr. 303/2004, orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a unui magistrat, încălcarea obligaţiilor profesionale ori săvârşirea de către acesta a unor abateri disciplinare. Conform art. 97 lit. f) din lege, se consideră abatere disciplinară nerespectarea în mod repetat a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor. Art. 98 din lege prevede sancţiunile disciplinare, care sunt similare celor prevăzute de Legea nr. 92/1992.   D. Legea nr. 304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciară (Legea nr. 304/2004) 63. Această lege a abrogat majoritatea dispoziţiilor Legii nr. 92/1992. Conform art. 10 din Legea nr. 304/2004, toate persoanele au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.   III. LUCRĂRILE COMISIEI EUROPENE PENTRU DEMOCRAŢIE PRIN DREPT (COMISIA DE LA VENEŢIA)   64. Cu ocazia celei de-a 69-a sesiuni plenare (15-16 decembrie 2006), Comisia de la Veneţia a adoptat un „Studiu privind eficienţa căilor de atac interne în materie de durată excesivă a procedurilor” [documentul CDL- AD(2006)036], ale cărui fragmente relevante în speţă sunt formulate după cum urmează:   „59. În general, majoritatea statelor membre ale Consiliului Europei (cu excepţia Armeniei, Azerbaidjanului, Greciei, României şi Turciei) dispun de un instrument de procedură care le permite indivizilor să depună plângere în cazul duratei excesive a unei proceduri. 65. Acţiunile iniţiate în cazul unei durate presupus excesive a procedurilor pot fi clasificate în diferite moduri. - Acţiunile preventive sau de accelerare vizează scurtarea duratei procedurilor pentru a evita ca aceasta să devină excesivă, în timp ce acţiunile în despăgubiri le oferă indivizilor o despăgubire pentru întârzierile care deja există (fie că procedura este în continuare în derulare sau finalizată). - Acţiunile pecuniare oferă o reparaţie financiară pentru prejudiciul suferit (material şi/sau moral). Acţiunile nepecuniare oferă o reparaţie morală (de exemplu, recunoaşterea încălcării sau reducerea unei pedepse). - Anumite acţiuni sunt iniţiate atât pentru procedurile în derulare, cât şi pentru cele finalizate, în timp ce altele sunt iniţiate doar pentru procedurile în derulare. Într-adevăr, în cazul în care o procedură este finalizată, acţiunile de accelerare nu au, în mod evident, nicio utilitate, iar acţiunea poate consta, prin urmare, doar în despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ca urmare a duratei excesive a procedurii sau într-o acţiune disciplinară împotriva autorităţii responsabile pentru această durată excesivă. - Anumite acţiuni se pot aplica tuturor tipurilor de proceduri (civile, administrative sau penale), în timp ce altele se aplică doar procedurilor penale. 142. Prin urmare, Curtea precizează că o combinaţie a acestor două tipuri de acţiuni, una în scopul accelerării procedurii şi cealaltă în scopul acordării unei reparaţii, poate să pară cea mai bună soluţie. 147. O acţiune disciplinară împotriva judecătorului care a dovedit un ritm lent poate fi asimilată unei acţiuni efective împotriva duratei urmăririi penale în temeiul art. 13 din convenţie doar dacă are o „consecinţă directă şi imediată asupra procedurii care a generat plângerea”. Rezultă că acţiunea disciplinară trebuie să aibă un anumit număr de caracteristici specifice. În cazul în care este depusă o plângere, organul de control trebuie să aibă obligaţia examinării problemei respective împreună cu judecătorul care a dovedit un ritm lent. Reclamantul trebuie să fie parte la procedură. Decizia, oricare ar fi ea, nu trebuie să producă efecte doar asupra situaţiei personale a judecătorului în cauză. 148. Indiferent de forma de reparaţie, aceasta trebuie să fie însoţită de recunoaşterea încălcării survenite. Prin urmare, instanţa internă trebuie să recunoască faptul că cerinţa unei durate rezonabile nu a fost îndeplinită şi că o măsură specifică trebuie luată în scopul reparaţiei nerespectării „termenului rezonabil”, în sensul art. 6 § 1 din convenţie. Această recunoaştere trebuie să existe „cel puţin în esenţă”. 151. Art. 13 nu impune prevederea unei căi de atac specifice în ceea ce priveşte durata excesivă a procedurilor; o acţiune constituţională sau în instanţă, în general, precum o acţiune în scopul stabilirii responsabilităţii extracontractuale a statului, poate fi suficientă. Cu toate acestea, o astfel de acţiune trebuie să aibă un caracter efectiv, atât în plan legal, cât şi în practică. 152. În lipsa unui temei legal specific, existenţa acţiunii şi sfera sa de aplicare trebuie enunţate clar şi confirmate, sau completate, de practica organelor competente şi/sau jurisprudenţa corespunzătoare. 153. Indiferent de măsura dispusă de autoritatea competentă, calea de atac internă pentru durată excesivă răspunde cerinţelor convenţiei doar dacă a dobândit, în teorie şi în practică, certitudinea juridică suficientă care să îi permită reclamantului să o folosească în momentul depunerii unei cereri în faţa Curţii. 158. Nu trebuie ca „acţiunile împotriva întârzierilor” prevăzute de dreptul intern să rămână doar teoretice: trebuie să existe o jurisprudenţă suficientă care să dovedească faptul că exercitarea acestor acţiuni poate permite într-adevăr accelerarea procedurii sau obţinerea unei reparaţii adecvate. 159. În lipsa acestei jurisprudenţe specifice, o acţiune poate fi considerată „efectivă” dacă textul legii în cauză precizează fără echivoc faptul că aceasta vizează în mod expres soluţionarea problemei duratei excesive a procedurilor în faţa instanţelor interne.”   ÎN DREPT   I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE   65. Reclamanta pretinde mai multe încălcări ale dreptului său la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 din convenţie. Partea relevantă în speţă a acestei dispoziţii este formulată după cum urmează:   „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”   A. Cu privire la durata procedurilor iniţiate de reclamantă   66. Invocând art. 6 § 1 din convenţie, reclamanta se plânge de durata excesivă a celor două proceduri pentru recuperarea bunurilor situate în Bucureşti, pe strada Polonă nr. 50.   1. Cu privire la durata procedurii de evacuare   a) Cu privire la admisibilitate   67. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.   b) Cu privire la fond   i. Perioada care trebuie luată în considerare   68. Perioada care trebuie luată în considerare începe cu 20 iunie 1994, data de la care recunoaşterea dreptului de recurs individual produce efecte în România. Pentru a aprecia caracterul rezonabil al termenelor scurse începând cu această dată, trebuie să se ţină seama de stadiul în care se afla cauza la momentul respectiv. Este necesar, astfel, să se constate că instanţele naţionale au fost sesizate cu privire la cauză cu mai mult de doi ani înainte de intrarea în vigoare a convenţiei în ceea ce priveşte România. Perioada respectivă s-a încheiat la 15 iunie 2006, prin hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin urmare, aceasta a durat aproape doisprezece ani şi a implicat patru grade de jurisdicţie.   ii. Cu privire la caracterul rezonabil al duratei procedurii   69. Reclamanta consideră că durata procedurii analizate este excesivă. Citând cauza Străin şi alţii împotriva României (nr. 57001/00, CEDO 2005‑VII), aceasta susţine că propria cauză nu era complexă, întrucât era vorba în definitiv de o acţiune în revendicare. În continuare, reclamanta precizează că cererile sale de amânare a şedinţelor erau motivate prin imposibilitatea obiectivă a avocaţilor săi de a fi prezenţi la şedinţe. În plus, aceasta susţine că durata procedurii se datorează instanţelor, deoarece acestea au anulat de cinci ori hotărâri pentru deficienţe de procedură care puteau fi imputate instanţelor inferioare, ceea ce pare să demonstreze o deficienţă serioasă în sistemul judiciar naţional (Wierciszewska împotriva Poloniei, nr. 41431/98, pct. 46, 25 noiembrie 2003). În cele din urmă, reclamanta subliniază amploarea pe care o are miza cauzei în ceea ce o priveşte şi reaminteşte că a trebuit să oficieze slujbele într-o biserică romano-catolică, potrivit unui calendar strict şi contra cost. 70. Guvernul susţine că procedura în cauză era complexă, având în vedere că a fost necesar ca instanţele să se pronunţe cu privire la două excepţii referitoare la competenţa lor ratione materiae, cu privire la imparţialitatea unui judecător şi la o cerere de recuzare, iar procedura a cuprins mai multe casări cu trimitere. În afară de aceasta, potrivit Guvernului, nu au existat perioade lungi de inactivitate a instanţelor, şedinţele fiind stabilite la intervale periodice. În cele din urmă, Guvernul evidenţiază că reclamanta a solicitat amânarea şedinţei de şapte ori, pe motiv că reprezentanţii săi nu puteau fi prezenţi, şi de două ori în vederea unor negocieri între părţi în scopul ajungerii la o eventuală soluţionare amiabilă a cauzei. 71. Curtea reaminteşte că acest caracter rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special complexitatea cauzei, comportarea reclamantului şi cea a autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru persoanele în cauză [a se vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei (MC), nr. 30979/96, pct. 43, CEDO 2000-VII]. 72. În afară de aceasta, Curtea a constatat deja, în numeroase cauze care ridicau probleme similare celor din prezenta speţă, încălcarea art. 6 § 1 din convenţie (Frydlender citată anterior). 73. În speţă, Curtea apreciază că nici complexitatea cauzei, nici comportarea reclamantei nu explică durata procedurii. 74. În ceea ce priveşte comportarea instanţelor naţionale, Curtea constată că întârzierea procedurii a fost cauzată de casările şi trimiterile succesive ale cauzei. Astfel, cauza a fost trimisă de cinci ori în faţa judecătoriei, a tribunalului sau a Curţii de Apel Bucureşti, din mai multe motive: omiterea examinării unui capăt de cerere, lipsa motivării, constatări incorecte în ceea ce priveşte aspectul privind calitatea de a sta în justiţie a reclamantei sau competenţa instanţelor de a se pronunţa cu privire la acţiunea reclamantei. În afară de aceasta, trimiterea cauzei putea continua la infinit, întrucât nicio dispoziţie legală nu putea să îi pună capăt. În această privinţă, Curtea reaminteşte că, deşi nu are competenţa de a analiza modalitatea în care instanţele naţionale au interpretat şi aplicat dreptul intern, ea consideră, totuşi, că respectivele casări cu trimitere se datorează, în general, unor erori comise de instanţele inferioare (Wierciszewska, citată anterior, pct. 46), şi că repetarea acestor casări denotă o deficienţă în funcţionarea sistemului judiciar (Cârstea şi Grecu împotriva României, nr. 56326/00, pct. 42, 15 iunie 2006). 75. În speţă, după ce a examinat toate datele ce i-au fost prezentate, pe baza jurisprudenţei în materie, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu este excesivă şi nu răspunde cerinţei de „termen rezonabil”. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 în ceea ce priveşte procedura de evacuare.   2. Cu privire la durata procedurii de revendicare   a) Cu privire la admisibilitate   76. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.   b) Cu privire la fond   i. Perioada care trebuie luată în considerare   77. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 18 iulie 2000 şi a încetat la 6 iunie 2007, atunci când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis să suspende examinarea cauzei datorită lipsei părţilor de la şedinţă. Prin urmare, a durat şase ani, zece luni şi douăzeci de zile şi a implicat trei grade de jurisdicţie.   ii. Cu privire la caracterul rezonabil al duratei procedurii   78. Reclamanta consideră că respectiva cauză nu prezenta o dificultate deosebită. Aceasta precizează că cererile sale de amânare a şedinţelor erau motivate prin imposibilitatea obiectivă a avocaţilor săi de a fi prezenţi la şedinţe. Potrivit reclamantei, durata procedurii se datorează instanţelor care, timp de peste şase ani, nu s-au pronunţat cu privire la fondul cauzei. De asemenea, aceasta subliniază amploarea pe care o are miza cauzei în ceea ce o priveşte şi reaminteşte că a trebuit să oficieze slujbele într-o biserică romano-catolică, potrivit unui calendar strict şi contra cost. 79. Guvernul susţine că procedura respectivă era o procedură complexă, având în vedere că a fost necesar ca instanţele să obţină informaţii din partea autorităţilor judiciare naţionale şi că procedura a implicat o casare cu trimitere. În afară de aceasta, potrivit Guvernului, nu au existat perioade lungi de inactivitate a instanţelor, şedinţele fiind stabilite la intervale periodice. În cele din urmă, Guvernul subliniază că reclamanta a solicitat de trei ori amânarea şedinţei pe motiv că avocaţii acesteia nu puteau fi prezenţi. 80. Ţinând seama de criteriile menţionate (supra, pct. 71), Curtea consideră că nici complexitatea cauzei, nici comportamentul reclamantei nu justifică durata prezentei proceduri. 81. În ceea ce priveşte comportamentul instanţelor naţionale, Curtea constată că intervalele dintre şedinţe au fost uneori de câteva luni (supra, pct. 46-51) şi că acestea nu se justificau aproape deloc în raport cu actele de procedură pe care părţile trebuiau să le execute. 82. În continuare, Curtea subliniază că, în decursul a peste şase ani, niciodată instanţele nu au examinat fondul cauzei, ci s-au limitat să respingă acţiunea ca inadmisibilă din diverse motive. Statele contractante trebuie să organizeze propriul sistem judiciar astfel încât instanţele acestora să poată garanta oricui dreptul de a obţine o hotărâre definitivă privind contestaţiile referitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil într-un termen rezonabil (Zwierzynski împotriva Poloniei, nr. 34049/96, pct. 55, CEDO 2001-VI). În cele din urmă, Curtea observă că şi în această procedură a existat o casare motivată prin refuzul instanţelor de a examina cauza pe fond. 83. După ce a examinat toate datele ce i-au fost prezentate, pe baza jurisprudenţei în materie, Curtea consideră că, în speţă, durata procedurii în litigiu este excesivă şi nu răspunde cerinţei de „termen rezonabil”. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 şi în ceea ce priveşte procedura de revendicare.   B. Cu privire la celelalte capete de cerere întemeiate pe articolul 6 § 1 din convenţie   84. Reclamanta se plânge de nerespectarea dreptului său de a accede la o instanţă, pe motiv că instanţele i-au respins de mai multe ori acţiunile invocând incompetenţa ratione materiae, refuzând astfel să examineze fondul acţiunilor. Aceasta se plânge, de asemenea, de lipsa de imparţialitate a instanţelor. Astfel, în ceea ce priveşte prima procedură care a luat sfârşit prin hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 15 iunie 2006, reclamanta se plânge că instanţele au folosit criteriul orientării religioase a credincioşilor pentru a se pronunţa cu privire la utilizarea edificiului cultului; aceasta denunţă, de asemenea, schimbările recurente din componenţa completului de judecată şi caracterul lacunar şi neglijent al transcrierii dezbaterilor. În ceea ce priveşte a doua procedură, reclamanta reiterează că unul dintre judecători a afirmat că nu îi place ideea de a se amesteca în problemele legate de biserici şi că un alt judecător a refuzat să depună la dosar documente prezentate de ea; în cele din urmă, reclamanta consideră că, în hotărârea din 19 decembrie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a contrazis propria jurisprudenţă, din moment ce, la 9 martie 2001, confirmase competenţa instanţelor de a se pronunţa cu privire la situaţia juridică a bunurilor aparţinând cultelor religioase. 85. În ceea ce priveşte prima procedură, Curtea observă că aceasta a condus la admiterea acţiunii reclamantei şi că a luat sfârşit prin hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 15 iunie 2006. Prin urmare, Curtea apreciază că reclamanta nu mai este victimă în urma nerespectării art. 6 din convenţie, că acest capăt de cerere este incompatibil ratione personae cu dispoziţiile convenţiei în sensul art. 35 § 3 şi că trebuie respins în temeiul art. 35 § 4. 86. În ceea ce priveşte a doua procedură, Curtea observă că examinarea acesteia a fost suspendată prin încheierea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 6 iunie 2007 din cauza absenţei părţilor de la şedinţă. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 § 1 şi 4 din convenţie.   II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 13 DIN CONVENŢIE ÎN CEEA CE PRIVEŞTE CAPETELE DE CERERE ÎNTEMEIATE PE ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE   87. Reclamanta pretinde mai multe încălcări ale dreptului său la un recurs efectiv garantat de art. 13 din convenţie, redactat după cum urmează:   „Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de [...] convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”   A. Cu privire la existenţa unui recurs efectiv care să permită denunţarea duratei nerezonabile a procedurilor   88. Reclamanta se plânge că nu dispune în dreptul intern de nicio cale de atac care să îi permită să depună o plângere împotriva duratei excesive a celor două proceduri iniţiate în vederea restituirii bunurilor în litigiu.   1. Argumentele părţilor   89. Guvernul consideră că reclamanta putea sesiza Consiliul Superior al Magistraturii cu o plângere privind durata procedurii interne. Acesta adaugă că, în conformitate cu Legea nr. 92/1992 şi cu Legea nr. 303/2004, această instituţie poate fi sesizată cu o plângere privind nerespectarea de către magistraţi a unei obligaţii legale, şi anume de a soluţiona cu celeritate cauzele care le-au fost atribuite, şi că nerespectarea unei obligaţii înscrise în statutul magistraţilor poate antrena responsabilitatea disciplinară a persoanei în cauză. 90. În continuare, Guvernul observă că o asemenea posibilitate se numără printre soluţiile examinate de Comisia de la Veneţia în cadrul studiului cu privire la căile de atac care trebuie folosite pentru obţinerea unei despăgubiri în cazul unei durate excesive a procedurilor. Guvernul consideră că, fiind format din judecători şi procurori şi având atribuţii jurisdicţionale în cadrul procedurii disciplinare, Consiliul Superior al Magistraturii beneficiază de garanţii de legalitate şi imparţialitate. De asemenea, consideră că este vorba despre o instanţă naţională care prezintă o eficienţă aproape similară cu cea a unei instanţe de judecată. Având în vedere că art. 13 din convenţie nu solicită ca „instanţa” să fie o instituţie judiciară, acesta consideră că, în speţă, cerinţele acestei dispoziţii sunt îndeplinite. 91. În continuare, Guvernul evidenţiază faptul că în Constituţia României se acordă întâietate tratatelor în materie de drepturi ale omului şi se permite aplicarea directă a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii; prin urmare, conform susţinerilor Guvernului, reclamanta avea obligaţia de a prezenta direct în faţa instanţelor interne o acţiune întemeiată pe durata procedurii. În această privinţă, subliniază că instanţele naţionale fac adesea apel la jurisprudenţa Curţii în pronunţarea hotărârilor şi că acest aspect înregistrează o evoluţie continuă, ceea ce conduce la concluzia că, dacă ar fi fost sesizate cu o astfel de acţiune, acestea ar fi examinat-o. Acesta face trimitere la hotărârea din 2 februarie 2005 pronunţată în cadrul primei proceduri în litigiu, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a aplicat art. 6 şi 9 din convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 (supra, pct. 34). 92. Făcând referire la hotărârea Scordino împotriva Italiei (nr. 1) [(MC), nr. 36813/97, CEDO 2006‑V], reclamanta consideră că prima cale de atac indicată de Guvern nu poate fi considerată drept un recurs efectiv. Într-adevăr, potrivit acesteia, o plângere adresată Consiliului Superior al Magistraturii, prin care se angajează răspunderea magistraţilor, presupune numai să se aplice magistraţilor respectivi sancţiuni cu caracter disciplinar; o asemenea plângere nu ar putea, potrivit susţinerii reclamantei, să conducă la acordarea unei despăgubiri şi nu ar fi putut în niciun caz să accelereze procedura respectivă. Reclamanta nu face nici un comentariu cu privire la a doua cale de atac menţionată de Guvern.   2. Motivarea Curţii   a) Principii generale   93. În temeiul art. 1 din convenţie, care prevede că „Înaltele părţi contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Titlul I al prezentei convenţii”, punerea în aplicare şi confirmarea drepturilor şi libertăţilor garantate de convenţie revin în primul rând autorităţilor naţionale. Prin urmare, mecanismul de plângere în faţa Curţii are un caracter subsidiar în raport cu sistemele naţionale pentru apărarea drepturilor omului. Această subsidiaritate este exprimată în art. 13 şi în art. 35 § 1 din convenţie [Scordino, citată anterior, pct. 140, şi Cocchiarella împotriva Italiei (MC), nr. 64886/01, pct. 38, CEDO 2006-V]. 94. Art. 13 din convenţie garantează existenţa în dreptul intern a unei acţiuni care să permită prevalarea de drepturile şi libertăţile din convenţie, astfel cum sunt consacrate în aceasta. Prin urmare, această dispoziţie are drept consecinţă o acţiune internă care permite instanţei naţionale competente să examineze conţinutul unei „plângeri credibile” întemeiate pe convenţie şi să ofere măsurile de reparaţie corespunzătoare. Eficienţa unui recurs în sensul art. 13 nu depinde de certitudinea unei soluţii favorabile pentru reclamant. De asemenea, toate căile de atac oferite de dreptul intern pot răspunde cerinţelor art. 13, chiar dacă niciuna dintre acestea, considerată separat, nu corespunde cerinţelor acestuia. 95. Întinderea obligaţiei care decurge din art. 13 variază în funcţie de natura plângerii pe care reclamantul o întemeiază pe convenţie. Cu toate acestea, calea de atac prevăzută la art. 13 trebuie să fie „efectivă” atât în practică, cât şi în drept [a se vedea, de exemplu, hotărârea İlhan împotriva Turciei (MC), nr. 22277/93, pct. 97, CEDO 2000‑VII]. 96. Căile de atac de care dispune un justiţiabil pe plan intern pentru a se plânge de durata unei proceduri sunt „efective”, în sensul art. 13 din convenţie, atunci când permit să se împiedice apariţia sau continuarea încălcării pretinse sau să se ofere persoanei respective măsuri de reparaţie corespunzătoare pentru orice încălcare deja survenită. Prin urmare, o cale de atac este efectivă atunci când permite fie o intervenţie mai rapidă a instanţelor sesizate, fie furnizarea către justiţiabil a unei reparaţii corespunzătoare pentru întârzierile deja semnalate [Kudła împotriva Poloniei (MC), nr. 30210/96, pct. 157-158, CEDO 2000‑XI, Mifsud împotriva Franţei (dec.) (MC), nr. 57220/00, pct. 17, CEDO 2002‑VIII, şi Sürmeli împotriva Germaniei (MC), nr. 75529/01, pct. 98-99, CEDO 2006‑VII]. 97. În concluzie, Curtea a precizat recent că cel mai bun remediu este, în mod evident, ca în numeroase domenii, prevenirea. Atunci când un sistem judiciar prezintă deficienţe faţă de cerinţa care decurge din art. 6 § 1 din convenţie cu privire la termenul rezonabil, o cale de atac care permite accelerarea procedurii în vederea evitării unei durate excesive constituie soluţia cea mai eficientă. O asemenea cale de atac prezintă un avantaj incontestabil în raport cu o acţiune care vizează doar despăgubiri, deoarece evită, de asemenea, situaţii în care trebuie să constate încălcări succesive pentru aceeaşi procedură şi nu se limitează să acţioneze a posteriori, precum o acţiune în despăgubiri. De altfel, anumite state au înţeles perfect acest lucru, alegând să combine două tipuri de acţiuni, unul pentru accelerarea procedurii, celălalt pentru acordarea despăgubirilor (Scordino citată anterior, pct. 183 şi 186, şi Cocchiarella citată anterior, pct. 74 şi 77).   b) Aplicarea principiilor în prezenta speţă   98. Ţinând seama de concluziile sale cu privire la depăşirea termenului rezonabil prevăzut la art. 6 § 1 din convenţie (supra, pct. 69‑83), Curtea consideră că plângerea reclamantei privind durata procedurilor iniţiate în faţa instanţelor naţionale constituie o plângere „credibilă” [a se vedea, mutatis mutandis, Öneryıldız împotriva Turciei (MC), nr. 48939/99, pct. 151, CEDO 2004‑XI]. De asemenea, Curtea consideră că acest capăt de cerere ridică probleme de fapt şi de drept care merită să fie examinate pe fond. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie şi subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. 99. Curtea observă că Guvernul evocă două mijloace pe care reclamanta le avea la dispoziţie în cazul unei durate excesive a unei proceduri: o plângere disciplinară introdusă în faţa Consiliului Superior al Magistraturii şi o acţiune introdusă la o instanţă judecătorească. Conform susţinerilor Guvernului, prima acţiune se poate întemeia pe dispoziţiile legilor nr. 92/1992 şi 303/2004, iar a doua pe Constituţie. 100. În ceea ce priveşte primul mijloc, Curtea evidenţiază că nu reiese din dispoziţiile celor două legi menţionate de Guvern (supra, pct. 60-62) că acestea vizau în mod expres soluţionarea unei probleme legate de durata excesivă a procedurilor în faţa instanţelor interne [a se vedea, a contrario, Slaviček împotriva Croaţiei (dec.), nr. 20862/02, CEDO 2002‑VII]. În orice caz, Guvernul a omis să precizeze dacă o asemenea procedură, care are ca obiect răspunderea disciplinară a judecătorilor, ar fi avut consecinţe directe şi imediate asupra duratei procedurilor la care reclamanta face referire. Era vorba de una dintre condiţiile reţinute de Comisia de la Veneţia în studiul său privind eficienţa acţiunilor interne în materie de durată excesivă a procedurilor (pct. 147 citat supra, pct. 64). Curtea constată, de asemenea, că nu mai poate fi acordată reclamantei nicio despăgubire de către Consiliul Superior al Magistraturii pentru întârzierile deja survenite. Or, în cauzele cu o procedură de durată, reclamanţii suportă mai presus de orice un prejudiciu moral, pentru care Curtea nu îi obligă să facă dovada sumei. 101. Având în vedere consideraţiile precedente, Curtea apreciază că o procedură disciplinară împotriva judecătorilor poate avea efecte numai asupra situaţiei personale a magistratului respectiv şi, prin urmare, nu poate să fie considerată drept un recurs efectiv împotriva duratei excesive a procedurilor (a se vedea, mutatis mutandis, Karrer şi alţii împotriva Austriei, nr. 7464/76, decizia Comisiei din 5 decembrie 1978, DR 14, Horvat împotriva Croaţiei, nr. 51585/99, pct. 47, CEDO 2001‑VIII, şi Kormacheva împotriva Rusiei, nr. 53084/99, pct. 62, 29 ianuarie 2004). 102. Având în vedere consideraţiile precedente, Curtea consideră că o cerere întemeiată pe Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească şi pe Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor nu poate fi considerată cu un grad suficient de certitudine ca un recurs efectiv în circumstanţele cauzei reclamantei. 103. În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv indicat de Guvern, Curtea evidenţiază că, într‑adevăr, convenţia este direct aplicabilă în România şi prevalează asupra dispoziţiilor de drept naţional care sunt contrare acesteia (a se vedea supra, pct. 58-59). De asemenea, se reţine faptul că un sistem bazat pe supremaţia convenţiei şi a jurisprudenţei aferente asupra legislaţiilor naţionale poate asigura, cel mai bine, buna funcţionare a mecanismului de protecţie creat de convenţie şi de protocoalele sale adiţionale [Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), nr. 71525/01, pct. 103, 26 aprilie 2007]. 104. Cu toate acestea, Curtea observă că, în prezenta cauză, Guvernul nu a oferit niciun exemplu în care o persoană s-ar fi servit cu succes de convenţie în faţa unei autorităţi naţionale pentru obţinerea accelerării examinării cauzei sale civile sau a acordării de daune-interese pentru o întârziere deja survenită. Această absenţă a jurisprudenţei indică lipsa de certitudine, în practică, a acestui recurs teoretic (a se vedea, în acelaşi sens, Sakık şi alţii împotriva Turciei, 26 noiembrie 1997, pct. 53, Culegere de hotărâri şi decizii 1997‑VII). În plus, există în continuare neclarităţi cu privire la autoritatea care trebuie sesizată, procedura care trebuie urmată şi rezultatul unei asemenea proceduri. Prin urmare, Curtea apreciază că o cerere întemeiată pe aplicabilitatea directă a convenţiei în dreptul român nu poate avea gradul de certitudine juridică prevăzut pentru a putea constitui un recurs efectiv în sensul art. 13 din convenţie [a se vedea, în acelaşi sens, Doran împotriva Irlandei, nr. 50389/99, pct. 55-69, CEDO 2003‑X (extrase), şi Rachevi împotriva Bulgariei, nr. 47877/99, pct. 64, 23 septembrie 2004].105. În cele din urmă, Curtea observă că reclamanta a denunţat, de două ori şi fără rezultat, în faţa instanţelor interne, nerespectarea dreptului la examinarea cauzei sale într-un termen rezonabil, drept garantat de art. 6 din convenţie (supra, pct. 16 şi 33). 106. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că Guvernul nu a dovedit în mod suficient, în speţă, că reclamanta dispunea de un recurs efectiv în sensul art. 13 din convenţie care i-ar fi permis introducerea unei plângeri bazate pe durata procedurii. 107. Această concluzie nu aduce atingere în niciun fel oricărei evoluţii pozitive pe care o pot înregistra, în viitor, dreptul şi jurisprudenţa interne cu privire la acest punct. 108. Prin urmare, a fost încălcat art. 13 din convenţie.   B. Cu privire la existenţa unui recurs efectiv care să permită denunţarea celorlalte capete de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din convenţie   109. Reclamanta se plânge de faptul că nu există în dreptul român o cale de atac care să permită denunţarea celorlalte încălcări ale art. 6 § 1 din convenţie. 110. Ţinând seama de concluziile sale cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din convenţie (a se vedea supra, pct. 84-6), Curtea apreciază că respectivele capete de cerere invocate de reclamantă privind lipsa accesului la o instanţă şi imparţialitatea instanţelor nu pot constitui plângeri „credibile” în sensul art. 13 din convenţie. Reiese că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile convenţiei în sensul art. 35 § 3 şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 4.   III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 9 DIN CONVENŢIE ŞI A ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1, LUATE SEPARAT ŞI COROBORATE CU ART. 13 ŞI 14   111. Reclamanta pretinde că i-a fost încălcată libertatea religioasă, în măsura în care slujba religioasă nu s–a putut desfăşura în bune condiţii. Considerând că nu pierduse niciodată bunurile în cauză, reclamanta se plânge, de asemenea, de nerespectarea dreptului său de proprietate asupra acestora. Reclamanta se sprijină, în această privinţă, pe refuzul prelungit al instanţelor de a recunoaşte propria competenţă de a soluţiona fondul litigiului cu privire la proprietatea asupra edificiului de cult, casei parohiale şi terenului aferent. Aceasta consideră, de asemenea, că autorităţile naţionale nu şi-au îndeplinit obligaţia de a garanta libertatea sa religioasă şi dreptul la respectarea propriilor bunuri fără discriminare. În plus, reclamanta susţine că a fost privată de aceste drepturi doar pe motiv că aparţinea cultului greco-catolic minoritar şi că era în litigiu cu majoritatea ortodoxă. În cele din urmă, aceasta se plânge că nu există nicio instanţă naţională în faţa căreia ar fi putut introduce în mod eficient plângerile prezentate mai sus. Reclamanta invocă art. 9, 13 şi 14 din convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1. A. Cu privire la admisibilitate   112. Ţinând seama de toate elementele de care dispune, Curtea constată că aceste capete de cerere nu sunt în mod evident nefondate în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acestea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarate admisibile.   B. Cu privire la fond   113. Curtea consideră că aceste capete de cerere sunt legate în mod direct de plângerea privind durata procedurii, examinată din punct de vedere al art. 6 § 1 din convenţie. Având în vedere concluziile sale de la pct. 75 şi 83 de mai sus, Curtea consideră că nu este necesar să se pronunţe cu privire la fondul acestor capete de cerere [a se vedea, mutatis mutandis, Laino împotriva Italiei (MC), nr. 33158/96, pct. 25, CEDO 1999‑I, Zanghě împotriva Italiei, 19 februarie 1991, pct. 23, seria A nr. 194‑C, şi Balcan împotriva României, nr. 37380/03, pct. 150, 29 iulie 2008].   IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE   114. Art. 41 din convenţie prevede:   „În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”   A. Prejudiciu   115. Reclamanta solicită 15 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral. Aceasta justifică suma respectivă prin suferinţa cauzată de durata nerezonabilă a procedurilor iniţiate în vederea recuperării bunurilor sale; aceasta a menţinut-o timp de peste paisprezece ani în incertitudine cu privire la situaţia juridică a bunurilor sale şi în imposibilitatea de a oficia în propria sa biserică. Reclamanta subliniază, de asemenea, că în toţi aceşti ani bunurile au suferit numeroase degradări care necesită în prezent lucrări de restaurare. 116. În primul rând, Guvernul apreciază că nu s-a stabilit nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul pretins şi pretinsele încălcări ale convenţiei. În al doilea rând, citând mai multe hotărâri ale Curţii, Guvernul susţine că suma solicitată de reclamantă este excesivă. În cele din urmă, acesta consideră că o eventuală hotărâre de condamnare ar constitui, în sine, o reparaţie suficientă a prejudiciului moral pretins. 117. În ceea ce priveşte reparaţia prejudiciului moral, Curtea a hotărât deja că alt prejudiciu decât cel material poate presupune, pentru o persoană juridică, elemente mai mult sau mai puţin „obiective” şi „subiective”. Printre aceste elemente, trebuie recunoscute reputaţia entităţii juridice, dar şi incertitudinea în planificarea deciziilor care trebuie luate, tulburările cauzate în gestionarea entităţii juridice înseşi, ale căror consecinţe nu pot fi calculate exact, şi, în cele din urmă, deşi într-o măsură mai mică, angoasa şi neplăcerile încercate de membrii organelor de conducere a societăţii [Comingersoll S.A. împotriva Portugaliei, (MC), nr. 35382/97, pct. 35, CEDO 2000‑IV]. 118. În speţă, prelungirea procedurilor în litigiu dincolo de termenul rezonabil a cauzat în mod sigur, pentru parohia reclamantă şi reprezentanţii acesteia, neplăceri considerabile şi o incertitudine prelungită, fie şi numai cu privire la exercitarea cultului. În special, aceasta a fost privată de posibilitatea de a beneficia mai repede de propria sa biserică. În această privinţă, Curtea consideră, prin urmare, că parohia reclamantă a fost lăsată într-o situaţie de incertitudine care justifică acordarea unei despăgubiri. 119. Curtea consideră că trebuie să i se acorde reclamantei 4 400 EUR cu titlu de prejudiciu moral.   B. Cheltuieli de judecată   120. Reclamanta solicită, de asemenea, 7 560 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa Curţii, sumă pe care o repartizează astfel: – 5 160 EUR pentru onorariul primei avocate care a reprezentat-o în faţa Curţii, Monica Macovei, sumă care trebuie plătită direct avocatei; -2 100 EUR pentru onorariul celei de-a doua avocate care a reprezentat-o în faţa Curţii, Nicoleta Popescu, sumă care trebuie plătită direct avocatei; – 300 EUR pentru cheltuielile de secretariat ale Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului în România (Comitetul Helsinki). 121. La rândul său, Guvernul consideră excesivă cererea depusă în ceea ce priveşte onorariul avocatelor. De asemenea, acesta observă că reclamanta nu a prezentat documente justificative pentru cheltuielile de secretariat. 122. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de criteriile menţionate, de decontul detaliat al orelor lucrate care i-a fost prezentat şi de problemele pe care le-a ridicat prezenta cauză, Curtea acordă pentru cheltuielile de judecată suma de 2 500 EUR, care trebuie plătită direct doamnei Macovei, şi suma de 2 100 EUR, care trebuie plătită direct doamnei Popescu.   C. Dobânzi moratorii   123. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.   PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,   1. Declară cererea admisibilă cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 şi pe art. 13 din convenţie în ceea ce priveşte durata nerezonabilă a procedurilor iniţiate de reclamantă şi cu privire la un recurs efectiv în această privinţă, şi pe art. 9 din convenţie şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1, considerate separat şi combinate cu art. 13 şi 14 din convenţie, şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere; 2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie în ceea ce priveşte durata procedurilor iniţiate de reclamantă; 3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 13 din convenţie ca urmare a inexistenţei în dreptul român a unui recurs eficace care să permită reclamantei să invoce durata excesivă a procedurilor interne; 4. Hotărăşte că nu este necesar să se examineze pe fond capetele de cerere întemeiate pe art. 9 din convenţie şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1, considerate separat şi combinate cu art. 13 şi 14 din convenţie; 5. Hotărăşte: a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii: i. 4 400 EUR (patru mii patru sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de prejudiciu moral, sumă ce va fi plătită reclamantei, ii. 2 500 EUR (două mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată reclamantei cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată, care trebuie plătiţi direct primei reprezentante a reclamantei, doamna Macovei, şi 2 100 EUR (două mii o sută de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată reclamantei cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată, care trebuie plătiţi direct ultimei reprezentante a reclamantei, doamna Popescu; b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale; 6. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.   Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 7 aprilie 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.   Santiago Quesada Josep Casadevall  Grefier Preşedinte