6888/03

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii, efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”       SECŢIUNEA A PATRA           CAUZA PRUNEANU c. MOLDOVEI   (Cererea nr. 6888/03)           HOTĂRÂRE     STRASBOURG   16 ianuarie 2007       DEFINITIVĂ   23/05/2007     Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei.Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale. În cauza Pruneanu c. Moldovei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei camere compuse din:  Sir Nicolas Bratza, Preşedinte,  Dl J. Casadevall,  Dl G. Bonello,  Dl K. Traja,  Dl S. Pavlovschi,  Dl L. Garlicki,  Dra L. Mijović, judecători, şi dl T.L. Early, Grefier al Secţiunii, Deliberând la 12 decembrie 2006 în şedinţă închisă, Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată: PROCEDURA 1. La originea cauzei se află cererea (nr. 6888/03) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către Ion Pruneanu („reclamantul”), la 24 decembrie 2002. 2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl Vitalie Iordachi, avocat din Chişinău şi membru al organizaţiei non-guvernamentale „Juriştii pentru drepturile omului”. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vitalie Pârlog. 3. Reclamantul a pretins că el a fost supus unei brutalităţi severe din partea poliţiei şi că autorităţile nu au efectuat o cercetare adecvată a incidentului, ceea ce constituie o violare a articolului 3. De asemenea, el s-a plâns în temeiul articolului 13 al Convenţiei. 4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra. La 21 octombrie 2005, Preşedintele acestei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererea. În temeiul prevederilor articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis examinarea fondului cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia. 5. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au prezentat observaţii cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei (articolul 59 § 1 al Regulamentului Curţii). ÎN FAPT I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 6. Reclamantul s-a născut în 1972 şi locuieşte în satul Şipoteni. Potrivit lui, el a fost maltratat de poliţie de două ori, în mai 2001 şi în iulie 2002. 1. Faptele cu privire la primul pretins incident de maltratare 7. Reclamantul era bănuit de furtul animalelor de la ferma din satul său. La 10 mai 2001, el a fost reţinut în casa sa de şase poliţişti (G.A., C.I., C.V., G.O., A.U. şi V.B.). Din declaraţiile părţilor nu rezultă că reclamantul avea leziuni pe corpul său înainte de reţinerea sa sau că el a fost rănit în vreun fel în timpul reţinerii. 8. Potrivit reclamantului, el a fost dus în biroul poliţistului de sector din sat, care se afla în clădirea Consiliului local Şipoteni şi bătut crunt de către poliţiştii A.U. şi V.B. El a fost lovit cu pumnii, cu picioarele şi bătut cu un baston din lemn pe corp şi la cap, până când şi-a pierdut cunoştinţa. Mai târziu, el a fost dus cu maşina la secţia de poliţie Călăraşi, unde a fost încătuşat de un radiator. După ce şi-a recăpătat cunoştinţa, el a reuşit să descuie cătuşele şi să fugă. 9. Guvernul a contestat versiunea evenimentelor prezentată de reclamant şi a declarat că acesta, după ce a fost reţinut, a fost dus cu maşina la secţia de poliţie Călăraşi. Totuşi, el a sărit din maşină în timp ce ea se deplasa şi şi-a cauzat leziunile în urma impactului cu solul. Mai târziu, el a evadat din secţia de poliţie Călăraşi. 10. Câteva zile mai târziu, reclamantul s-a dus la spital, unde a fost internat pentru tratament. Un raport medical din 14 mai 2001 prevedea inter alia că: „[Reclamantul] are o vânătaie gălbuie de 6x5 cm în jurul ochiului stâng; inflamarea bazei nasului; o zgârietură de 2x1 cm pe partea stângă a nasului; o zgârietură de 3x5 cm pe obrazul stâng; o rană de 3x0.4 cm pe craniu; o vânătaie de 20x13 cm pe spate; piept şi coaste dureroase; o zgârietură de 4x3 cm pe umăr; paralizia părţii stângi a feţei; traumă la cap şi comoţie cerebrală; perforarea membranei timpanului stâng ca rezultat al unei barotraume [o leziune cauzată de schimbarea rapidă şi extremă a presiunii]. Leziunile au fost produse prin acţiunea unor corpuri contondente, posibil la 10 mai 2001. Ele corespund leziunilor corporale uşoare şi se recomandă spitalizarea.” 11. Reclamantul s-a ascuns de poliţie până la 10 iulie 2002, când a fost reţinut (a se vedea paragraful 23 de mai jos). 12. La 30 septembrie 2002, reclamantul s-a plâns avocatului parlamentar de pretinsa maltratare şi a anexat la plângerea sa o copie a raportului medical din 14 mai 2001. Plângerea sa a fost transmisă Procuraturii Judeţului Ungheni. 13. La 6 noiembrie 2002, Procuratura Judeţului Ungheni a respins plângerea, fără a efectua vreo investigaţie. Reclamantul a contestat ordonanţa de refuz la Procuratura Generală. 14. La 22 noiembrie 2002, Procuratura Generală a dispus reexaminarea plângerii reclamantului. 15. La 28 noiembrie 2002, Procuratura Judeţului Ungheni i-a audiat pe poliţiştii V.B. şi C.I., care au fost implicaţi în reţinerea reclamantului la 10 mai 2001. 16. Potrivit lui V.B., care a fost unul din poliţiştii acuzaţi de reclamant că l-a maltratat, reclamantul a opus rezistenţă la reţinere şi a sărit din maşină în drum spre secţia de poliţie Călăraşi. Deoarece nimeni nu l-a bătut, leziunile sale trebuiau să fi fost cauzate în timpul reţinerii sale sau când el a sărit din maşină. 17. Potrivit lui C.I., reclamantul a opus rezistenţă la reţinere şi, mai târziu, a fugit din secţia de poliţie Călăraşi. El nu a văzut pe nimeni să-l fi bătut pe reclamant. 18. La 8 decembrie 2002, Procuratura Judeţului Ungheni a respins plângerea reclamantului cu privire la maltratare, constatând că el a opus rezistenţă la reţinere şi că a încercat să fugă sărind din maşină. Nimeni nu l-a maltratat şi nu exista nicio probă care să dovedească contrariul. Reclamantul a contestat această ordonanţă la Procuratura Generală. 19. La 24 ianuarie 2003, Procuratura Generală a anulat ordonanţa din 8 decembrie 2002, constatând că ea a fost nefondată şi că investigaţia a fost superficială şi incompletă. Ea a dispus o a doua investigaţie, în care toţi poliţiştii care au participat la reţinerea reclamantului trebuiau audiaţi. Avocatul reclamantului, rudele sale şi co-deţinuţii trebuiau, de asemenea, să fie audiaţi în legătură cu plângerile cu privire la maltratare, iar în caz de necesitate, să fie audiat însuşi reclamantul. 20. Între 11 şi 24 februarie 2003, un procuror i-a interogat inter alia pe cinci dintre poliţiştii care au participat la reţinerea reclamantului la 10 mai 2001 şi pe soţia reclamantului. Al şaselea poliţist, G.O., şi reclamantul nu au fost interogaţi. 21. Poliţiştii au declarat că, după reţinere, reclamantul a fost dus mai întâi în biroul poliţistului din sat, care se afla în clădirea Consiliului local Şipoteni. Cu toţii, ei au declarat că el nu a fost supus niciunei forme de violenţă, cu excepţia momentului reţinerii, când mâinile sale au fost legate la spate, deoarece el ar fi opus rezistenţă la reţinere. Poliţistul C.I. a declarat că, în timpul detenţiei sale în clădirea consiliului local, reclamantul a recunoscut că a comis un furt. În timp ce se aflau în clădirea consiliului local, poliţiştii au sunat la secţia de poliţie Călăraşi şi au cerut o maşină de poliţie pentru a duce reclamantul încolo; totuşi, deoarece nu era disponibilă nicio maşină, ei au folosit una din maşinile lor. Poliţiştii G.A., A.U. şi V.B. au declarat că reclamantul a fost însoţit în maşină de 3 poliţişti; A.U., V.B. şi G.O., care conducea maşina. V.B. se afla pe scaunul din faţă, iar reclamantul şi A.U. stăteau pe bancheta din spate. Totuşi, poliţistul C.V. a declarat că reclamantul a fost însoţit în maşină de patru poliţişti, şi anume G.O., C.I., A.U. şi V.B. Unul din cei cinci poliţişti interogaţi, C.I., a declarat că el nu ştia nimic despre transportarea reclamantului la secţia de poliţie Călăraşi. Ceilalţi patru poliţişti au declarat că reclamantul a încercat să sară din maşină. La doi din ei, G.A. şi C.V., acest lucru le-a fost spus de către colegii lor. Poliţiştii acuzaţi de maltratarea reclamantului, A.U. şi V.B., au dat declaraţii aproape identice potrivit cărora reclamantul stătea împreună cu A.U. pe bancheta din spate a maşinii. La un moment dat, reclamantul a reuşit să-şi dezlege mâinile, care erau legate cu cureaua lui V.B., şi să sară din maşina care se deplasa cu o viteză de aproximativ 70-80 km/oră. Ei au oprit maşina, l-au ridicat şi au văzut că din capul său curgea sânge. Ei l-au dus la secţia de poliţie Călăraşi şi l-au lăsat acolo. Soţia reclamantului a declarat că nimeni nu l-a bătut pe soţul ei în timpul reţinerii acestuia în casa lor. Ea a protestat împotriva modului în care poliţiştii au intrat în casa lor şi că a fost lovită cu pumnii şi picioarele de V.B., deşi atunci ea era însărcinată. Mai târziu, noaptea, în jurul orei 2 sau 3 dimineaţa, soţul ei a chemat-o afară. El era într-o stare foarte rea, având leziuni pe faţă. El i-a spus că a fost bătut de A.U. şi V.B. în timpul detenţiei sale în clădirea consiliului local şi că a reuşit să fugă. 22. La 25 februarie 2003, un procuror a respins plângerea reclamantului cu privire la maltratare pe motiv că acesta şi-a cauzat leziunile când a sărit din maşină şi că nu exista nicio probă că el ar fi fost maltratat. 2. Faptele cu privire la cel de-al doilea pretins incident de maltratare 23. La 10 iulie 2002, între orele 22:00 şi 23:00, reclamantul împreună cu un complice au intrat într-un apartament situat la etajul trei (adică la cel de-al doilea etaj de la parter) al unui bloc de apartamente şi, folosind forţa, au furat bani de la persoanele care locuiau în el. După ce victima a început să strige după ajutor, reclamantul şi complicele său au încercat să fugă sărind de la balcon. Complicele a putut fugi, însă reclamantul a fost prins şi dus la secţia de poliţie Buiucani. 24. Potrivit reclamantului, după ce a căzut de la etajul trei, el a simţit durere în piciorul său stâng şi, prin urmare, nu a putut fugi. La secţia de poliţie, el a fost supus torturii. Deşi el a recunoscut că a comis furtul pentru care a fost reţinut, poliţiştii au insistat ca el să recunoască că a mai comis încă alte 20-30 de furturi, pe care el nu le-a comis. El a fost suspendat de o bară metalică şi bătut cu un baston pe picioare, corp şi gât. 25. Guvernul a contestat versiunea evenimentelor prezentată de reclamant şi a declarat că toate leziunile sale au fost cauzate prin căderea sa de la etajul trei. 26. La 11 iulie 2002, la ora 12:21, la secţia de poliţie Buiucani a fost chemată o ambulanţă, iar la ora 14:20 reclamantul a fost internat la Spitalul de Urgenţă. El nu putea să meargă şi a fost transportat pe o targă. Un raport medical, datat din 12 iulie 2002, prevedea inter alia că: „[Reclamantul] are o traumă la cap cu comoţie cerebrală, o buză rănită, vânătăi şi leziuni pe faţa sa, o traumă la piept cu fractura coastelor nr. 8, 9 şi 10 de pe partea dreaptă, fractură la tibia piciorului drept, contuzia ţesuturilor moi de la spatele gâtului său, contuzia ţesuturilor moi ale genunchilor săi, fractura celui de-al doilea deget al mânii sale stângi ...” 27. La 6 august 2002, reclamantul s-a plâns Procuraturii Generale de pretinsa sa maltratare la 10-11 iulie 2002. 28. Plângerea reclamantului a fost transmisă Procuraturii Buiucani. Ultima i-a interogat pe poliţiştii R.G. şi V.C., care au fost implicaţi în reţinerea reclamantului la 10 iulie 2002 şi pe un vecin al victimei furtului comis de reclamant. Potrivit poliţistului R.G., reclamantul a sărit de la etajul trei şi, ca urmare, şi-a fracturat picioarele, o mână şi gâtul. Potrivit poliţistului V.C., reclamantul a sărit de la etajul trei şi şi-a fracturat picioarele. Împotriva lui nu a fost aplicată forţa, deoarece în momentul reţinerii el şi-a pierdut cunoştinţa. Potrivit vecinului U.I., reclamantul s-a agăţat de balconul victimei şi nu vroia să sară, deoarece jos erau persoane care-l aşteptau. Atunci, el, U.I., a început să-l lovească peste mâini pentru a-l face să sară. In fine, reclamantul a sărit şi a fost prins de poliţie. 29. La 6 septembrie 2002, Procuratura sectorului Buiucani a respins plângerea reclamantului cu privire la maltratare, constatând că leziunile acestuia au fost cauzate de săritura sa de la etajul trei. Reclamantul a contestat această ordonanţă la Procuratura Generală. 30. La 12 noiembrie 2002, Procuratura Generală a anulat ordonanţa din 6 septembrie 2002 şi a dispus o a doua investigaţie în care martorii prezenţi la reţinerea reclamantului trebuiau să fie audiaţi. În special, ea a dispus ca martorii să fie întrebaţi despre circumstanţele reţinerii şi despre starea reclamantului în acel moment. De asemenea, Procuratura Generală a notat existenţa unei contradicţii în ordonanţa din 6 septembrie 2002. Ea a notat că, în timp ce s-a constatat că leziunile reclamantului au fost cauzate în noaptea de 10 iulie 2002, când el a sărit de la etajul trei, o ambulanţă a fost chemată pentru el abia la 11 iulie 2002, la ora 12:21. 31. Între 20 şi 27 noiembrie 2002, un procuror de la Procuratura sectorului Buiucani i-a interogat pe reclamant, pe doi poliţişti prezenţi la reţinerea acestuia, pe victima furtului comis de reclamant, pe trei vecini ai victimei şi un medic al ambulanţei care l-a transportat pe reclamant la spital la 11 iulie 2002. Reclamantul a reiterat plângerile sale cu privire la maltratarea sa pe când s-a aflat în custodia poliţiei. Poliţistul R.G. a declarat că reclamantul a sărit de la etajul trei şi a fost dus la secţia de poliţie Buiucani. Mai târziu, a fost chemată o ambulanţă şi reclamantul a fost transportat la spital. El a negat că l-ar fi agresat pe reclamant în vreun fel. Poliţistul C.C. a declarat că el nu a fost prezent la reţinerea reclamantului; totuşi, colegii săi i-au spus că reclamantul a sărit de la etajul trei şi a început să fugă. El a fost prins de poliţistul V.C. După reţinere, reclamantul a petrecut noaptea la secţia de poliţie Buiucani, unde a fost interogat. Nimeni nu l-a maltratat. Dimineaţa el le-a spus poliţiştilor că simţea dureri în picioare şi a fost chemată o ambulanţă. Victima furtului, I.T., a declarat inter alia că reclamantul a încercat să treacă de la balconul său la un balcon vecin, însă a căzut atunci când fereastra de care se ţinea s-a stricat. El a văzut că reclamantul zăcea la pământ înconjurat de vecinii săi care nu i-au permis să fugă. Vecinul victimei C.J., a declarat că el l-a văzut pe reclamant căzând de la etajul trei din cauză că fereastra s-a stricat. El a încercat să fugă, însă a fost oprit de vecini. O declaraţie similară a fost făcută de un alt vecin, C.E. Medicul a declarat că el l-a văzut pe reclamant în jurul orei 12:30. Reclamantul i-a spus că a căzut de la etajul trei şi că avea dureri de cap şi în picioare. El nu s-a plâns că ar fi fost bătut şi nu avea leziuni vizibile pe faţă sau pe corp. 32. Procurorul, de asemenea, a solicitat de la secţia de poliţie Buiucani informaţii despre timpul exact când reclamantul a fost adus acolo. Potrivit fişei de reţinere, reclamantul a fost adus acolo abia la 11 iulie 2002, la ora 8:10, şi a fost luat cu ambulanţa la ora 12:40 în aceeaşi zi. 33. In fine, procurorul a cerut efectuarea unei expertize medico-legale a stării reclamantului, în special, a modului în care au fost cauzate leziunile acestuia. La 2 decembrie 2002, a fost efectuată o expertiză medico-legală de către o instituţie specializată a Ministerului Sănătăţii. Ea prevedea inter alia că: „Leziunile [reclamantului] au fost produse prin acţiunea unor corpuri contondente... Toate leziunile ... puteau fi cauzate prin cădere de la etajul trei, dacă corpul [reclamantului] s-ar fi lovit de obiecte tari.” 34. La 1 decembrie 2002, un procuror a respins plângerea reclamantului cu privire la maltratare pe motiv că leziunile sale au fost cauzate când el a sărit de la etajul trei al unui bloc de apartamente. Procurorul s-a bazat, în principal, pe declaraţiile poliţiştilor potrivit cărora împotriva reclamantului nu a fost folosită violenţa în timpul detenţiei acestuia şi pe raportul de expertiză medico-legală datat din 2 decembrie 2002, care, în opinia sa, a confirmat că leziunile reclamantului au fost cauzate prin cădere. II. DREPTUL INTERN RELEVANT 35.  Dreptul intern relevant a fost expus în hotărârea Curţii Corsacov v. Moldova, nr. 18944/02, §§ 45-48, 4 aprilie 2006. ÎN DREPT 36. Reclamantul a pretins, în temeiul articolului 3 al Convenţiei, că a fost maltratat de poliţie la 10 mai 2001 şi la 10 iulie 2002. De asemenea, el s-a plâns de omisiunea autorităţilor naţionale de a investiga, în mod corespunzător, plângerile sale cu privire la maltratare. Articolul 3 al Convenţiei prevede următoarele: „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.” 37. Reclamantul susţine că el nu a avut un recurs efectiv în faţa unei autorităţi naţionale pentru a invoca violarea articolului 3 al Convenţiei şi pretinde violarea articolului 13, care prevede următoarele: „Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale ... .” I. ADMISIBILITATEA PRETENŢIILOR 38. Curtea consideră că pretenţiile reclamantului, în temeiul articolelor 3 şi 13 ale Convenţiei, ridică chestiuni de fapt şi de drept care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului, şi că niciun alt temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va trece imediat la examinarea fondului acestor pretenţii. II.  PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI A. Argumentele părţilor 1. Cu privire la primul pretins incident de maltratare 39. Guvernul nu a contestat autenticitatea raportului medical din 14 mai 2001. Totuşi, el a susţinut că leziunile reclamantului au fost cauzate ca rezultat al săriturii acestuia din maşină în timp ce era transportat la secţia de poliţie Călăraşi. Reclamantul avea antecedente penale şi era tânăr. Deşi a fost citat să se prezinte la poliţie, el nu s-a conformat. Prin urmare, era foarte probabil că el a vrut să evadeze cu orice preţ. În opinia Guvernului, pentru el ar fi fost foarte uşor să deschidă uşa unei maşini aflate în mişcare şi să sară, deoarece alături de el se afla doar un poliţist. De asemenea, Guvernul a declarat că faptul că reclamantul nu s-a plâns imediat de maltratare, ci doar după ce a fost reţinut la 10 iulie 2002, demonstra că plângerea era nefondată. De asemenea, Guvernul a declarat că autorităţile naţionale au desfăşurat o investigaţie serioasă a acuzaţiilor reclamantului. 40. Reclamantul a contestat declaraţiile Guvernului şi a susţinut că, din raportul medical din 14 mai 2001, rezulta clar că leziunile sale au fost cauzate de lovituri cu obiecte contondente şi nu prin lovirea de sol. De asemenea, el a declarat că explicaţiile date de poliţie şi repetate de Guvern nu erau credibile, deoarece era aproape imposibil pentru o persoană care stătea lângă un poliţist să-şi dezlege mâinile şi să sară dintr-o maşină care se deplasa cu o viteză de 70-80 km/oră. De asemenea, reclamantul a susţinut că investigaţia desfăşurată de autorităţile naţionale a fost superficială şi ineficientă. 2. Cu privire la cel de-al doilea pretins incident de maltratare 41. Guvernul a susţinut că toate leziunile reclamantului au fost cauzate prin săritura sa de la etajul trei. El s-a bazat pe expertiza medico-legală din 2 decembrie 2002 care, potrivit lui, prevedea că toate leziunile puteau fi cauzate ca rezultat al căderii de la etajul trei şi ca rezultat al lovirii cu corpul său de obiecte tari. Faptul că corpul său s-a lovit de obiecte tari a fost recunoscut de reclamant, care a declarat că, după ce a sărit de la etajul trei, el a simţit durere în piciorul său stâng. 42. Reclamantul a susţinut că doar piciorul său stâng a fost rănit atunci când el a sărit de la etajul trei. Restul leziunilor au fost provocate de poliţişti. El a susţinut că nu a fost posibil ca o persoană care a căzut în picioare să-şi rănească în acelaşi timp buzele, coastele, capul şi gâtul. De asemenea, el a declarat că expertiza medico-legală din 2 decembrie 2002 era neclară şi că investigaţia desfăşurată de autorităţile naţionale a fost superficială şi inadecvată. B.  Aprecierea Curţii 1. Principii generale 43. După cum a declarat Curtea de mai multe ori, articolul 3 consfinţeşte una din valorile fundamentale ale unei societăţi democratice. Chiar şi în cele mai dificile circumstanţe, precum lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate, Convenţia interzice, în termeni absoluţi, tortura şi tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante. Spre deosebire de majoritatea normelor materiale ale Convenţiei şi ale Protocoalelor nr. 1 şi nr. 4, articolul 3 nu conţine prevederi care să permită excepţii, iar, conform articolului 15 § 2, nicio derogare de la prevederile sale nu este permisă, chiar dacă este cazul unui pericol public care ameninţă viaţa naţiunii (a se vedea Selmouni v. France [GC], nr. 25803/94, § 95, ECHR 1999-V şi Assenov and Others v. Bulgaria, hotărâre din 28 octombrie 1998, Reports of Judgments and Decisions 1998-VIII, p. 3288, § 93). 44. Atunci când unei persoane îi sunt cauzate leziuni corporale, în timp ce ea se află în detenţie sau sub un alt control al poliţiei, orice astfel de leziune va crea o puternică prezumţie că acea persoană a fost supusă maltratării (a se vedea Bursuc v. Romania, nr. 42066/98, § 80, 12 octombrie 2004). Ţine de sarcina statului să dea o explicaţie plauzibilă despre circumstanţele în care au fost cauzate leziunile, neîndeplinirea căreia ridică o chestiune clară în temeiul articolului 3 al Convenţiei (Selmouni v. France, citată mai sus, § 87). 45. În procesul de apreciere a probelor, Curtea aplică, în general, standardul de probaţiune „dincolo de un dubiu rezonabil” (a se vedea Ireland v. the United Kingdom, hotărâre din 18 ianuarie 1978, Seria A nr. 25, pp. 64-65, § 161). Totuşi, astfel de probe pot fi deduse şi din coexistenţa unor concluzii suficient de întemeiate, clare şi concordate sau a unor similare prezumţii incontestabile ale faptelor. Atunci când evenimentele într-o cauză sunt în totalitate sau în mare parte cunoscute numai de autorităţi, ca în cazul persoanelor aflate în custodia autorităţilor, se vor crea prezumţii puternice ale faptelor în legătură cu leziunile corporale apărute în perioada detenţiei. Într-adevăr, sarcina probaţiunii aparţine autorităţilor, care trebuie să prezinte explicaţii satisfăcătoare şi convingătoare (a se vedea Salman v. Turkey [GC], nr. 21986/93, § 100, ECHR 2000-VII). 46. Curtea reaminteşte că, atunci când o persoană face afirmaţii credibile că a fost supusă unor tratamente contrare articolului 3 al Convenţiei de către poliţie sau alţi agenţi ai statului, prevederile acestui articol, citite în contextul obligaţiei generale a statului impuse de articolul 1 al Convenţiei de a „recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile definite în Convenţie”, impun efectuarea unei investigaţii oficiale efective. La fel ca şi o investigaţie efectuată în virtutea articolului 2, o astfel de investigaţie ar trebui să permită identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile. Altfel, interzicerea generală prin lege a torturii, tratamentelor sau pedepselor inumane şi degradante, în pofida importanţei sale fundamentale, ar fi inefectivă în practică şi ar face posibil, în anumite cazuri, pentru agenţii statului să comită abuzuri împotriva persoanelor aflate sub controlul lor, ei beneficiind, astfel, de o imunitate virtuală (a se vedea, printre altele, Labita v. Italy [GC], nr. 26772/95, § 131, ECHR 2000-IV). 47. Investigarea acuzaţiilor grave de maltratare trebuie să fie deplină. Aceasta înseamnă că autorităţile trebuie să depună întotdeauna eforturi serioase pentru a afla ce s-a întâmplat şi nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a înceta investigaţia sau să le pună la baza deciziilor lor (a se vedea hotărârea Assenov and Others v. Bulgaria, citată mai sus, § 103 et seq.). Ele trebuie să întreprindă toţi paşii rezonabili şi disponibili lor pentru a asigura probe cu privire la incident, inclusiv inter alia declaraţii ale martorilor oculari şi probele medico-legale (a se vedea Tanrikulu v. Turkey [GC], nr. 23763/94, ECHR 1999-IV, § 104 et seq. şi Gül v. Turkey, nr. 22676/93, § 89, 14 decembrie 2000). Orice omisiune pe parcursul desfăşurării investigaţiei care ar putea submina posibilitatea sa de a stabili cauza leziunilor corporale sau identitatea persoanelor responsabile riscă să nu corespundă acestui standard. 2. Primul pretins incident de maltratare 48. Nu se contestă faptul că leziunile corporale ale reclamantului au fost cauzate în timpul aflării sale în custodia poliţiei. Esenţa declaraţiilor Guvernului este că acestea au fost cauzate când reclamantul ar fi sărit dintr-o maşină, care se deplasa cu o viteză de 70-80 km/oră. 49. Curtea nu este convinsă de motivele aduse de Guvern şi consideră că el nu a adus o explicaţie plauzibilă cu privire la faptul cum au fost cauzate leziunile reclamantului. 50. Ea notează, în primul rând, că nu au existat martori independenţi care ar fi putut confirma că reclamantul a sărit din maşina în care el era dus la secţia de poliţie. Constatările cu privire la fapte făcute de procurori au fost, în întregime, bazate pe declaraţiile poliţiştilor acuzaţi de maltratare. 51. Procurorii moldoveni nu doar au acceptat fără rezerve declaraţiile poliţiştilor, dar se pare că ei nu au luat în consideraţie contradicţiile din declaraţiile acestora. Curtea notează că trei poliţişti au declarat că reclamantul a fost însoţit în maşină de trei poliţişti. Totuşi, al patrulea poliţist a declarat că reclamantul a fost însoţit de patru poliţişti. 52. Investigaţia efectuată de autorităţile naţionale se pare că are şi alte carenţe. În special, nu au fost interogate toate persoanele din maşină. Curtea notează că G.O., şoferul maşinii, nu a fost interogat niciodată în cadrul investigaţiei şi nu au fost prezentate motive pentru această omisiune. În plus, se notează faptul că nici reclamantul nu a fost niciodată interogat. 53. Mai mult, se pare că autorităţile naţionale nu au luat în consideraţie natura leziunilor reclamantului, care prima facie par să fie incompatibile cu o săritură dintr-o maşină care se deplasa cu viteză. Din certificatul medical prezentat de părţi rezultă că reclamantul nu a suferit nicio vânătaie la membre în urma săriturii sale. Totuşi, el a suferit opt leziuni diferite la cap, cum ar fi vânătăi, inflamaţii, răni, o contuzie la cap şi o barotraumă. 54. În lumina celor de mai sus şi în baza tuturor materialelor aflate în posesia sa, Curtea conchide că Guvernul nu a adus o explicaţie plauzibilă pentru leziunile reclamantului şi conchide că acestea au fost rezultatul tratamentului inuman şi degradant aplicat în timpul aflării acestuia în custodia poliţiei. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei. 55. Având în vedere carenţele identificate în investigaţie (a se vedea mai sus), Curtea, de asemenea, conchide că autorităţile statului nu au desfăşurat o investigaţie corespunzătoare a acuzaţiilor reclamantului de maltratare. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei şi sub aspectul procedural al acestei norme. 3. Cel de-al doilea pretins incident de maltratare 56. Nu se contestă faptul că o parte din leziunile reclamantului au fost cauzate atunci când el a sărit sau a căzut de la etajul trei. Ceea ce se contestă este dacă săritura sa a fost cauza tuturor leziunilor sale. 57. Constituie un fapt stabilit că reclamantul a sărit sau a căzut de la o înălţime considerabilă chiar înainte ca poliţia să sosească şi că el s-a plâns de durere în piciorul său stâng. Totuşi, el nu a fost examinat de un medic decât când a fost dus la spital, adică circa treisprezece sau paisprezece ore mai târziu. 58. Un raport medical datat din 12 iulie 2002, la două zile de la reţinerea reclamantului, prevedea că el avea multiple leziuni grave, mai mult sau mai puţin, pe întreaga suprafaţă a corpului său (a se vedea paragraful 26 de mai sus), însă el nu a indicat originea leziunilor. Reclamantul însuşi a pretins că leziunile au rezultat din maltratarea sa de către poliţie. 59. În răspuns la aceste acuzaţii, Procuratura Generală a dispus efectuarea unei expertize medico-legale pentru a stabili originea leziunilor. 60. O astfel de expertiză a fost efectuată în baza rapoartelor medicale anterioare ce vizau reclamantul, iar un raport final, din 2 decembrie 2002, a prevăzut că leziunile reclamantului au fost cauzate prin lovituri cu obiecte contondente. Totuşi, medicii legişti au mai recunoscut că leziunile puteau fi cauzate printr-o cădere de la etajul trei, dacă corpul reclamantului s-ar fi lovit de obiecte tari (a se vedea paragraful 33 de mai sus). 61. Este adevărat că victima furtului şi un vecin au declarat poliţiei că reclamantul atârna de o fereastră care s-a stricat, cauzând căderea reclamantului (a se vedea paragraful 31 de mai sus). Totuşi, această declaraţie a fost contrazisă de un alt vecin, care a declarat că reclamantul a sărit doar după ce a fost lovit peste mâini (a se vedea paragraful 28 de mai sus). În orice caz, procurorii moldoveni nu au conchis în final, iar Guvernul nu a argumentat, că reclamantul s-a lovit cu obiecte tari în timpul căderii sau săriturii sale (precum ar fi, de exemplu, ferestre deschise) sau că el a căzut pe orice altceva decât pe pământ (precum ar fi, de exemplu, un copac sau o maşină). 62. În continuare, Curtea notează că poliţia nu a dispus examinarea medicală a reclamantului imediat după căderea sau săritura sa. Această omisiune a poliţiei a fost amplificată de omisiunea procurorului de a urma instrucţiunile primite de la Procuratura Generală (a se vedea paragraful 30 de mai sus) şi de a interoga locatarii din blocul de apartamente despre măsura în care reclamantul se pare că s-ar fi rănit ca rezultat al căderii sau săriturii. Mai mult, Curtea constată că reprezintă motiv de îngrijorare faptul că, deşi se pretinde că leziunile grave ale reclamantului au fost cauzate în noaptea de 10 iulie 2002, aparent, autorităţile şi-au format opinia că el ar fi avut nevoie de îngrijire medicală urgentă abia în după-amiaza zilei următoare. 63. Având în vedere omisiunea poliţiei de a dispune examinarea medicală a reclamantului, imediat după căderea sau săritura sa, Curtea nu poate să stabilească cu certitudine modul în care leziunile sale au fost cauzate. În acelaşi timp, Curtea nu poate ignora faptul incontestabil că reclamantul a sărit de la o înălţime considerabilă. Având în vedere acest fapt şi în pofida chestiunilor care au trezit îngrijorare, descrise în paragrafele 61 şi 62, Curtea poate doar să conchidă că nu a fost stabilit dincolo de un dubiu rezonabil că leziunile reclamantului au fost rezultatul unei maltratări. 64. Totuşi, concluzia de mai sus nu împiedică Curtea să constate o violare a articolului 3 pe motiv că autorităţile de stat nu au efectuat o investigaţie corespunzătoare a acuzaţiilor reclamantului de maltratare (a se vedea paragraful 62 de mai sus). Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 3 din acest motiv. III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 13 AL CONVENŢIEI 65. Reclamantul a declarat că el nu a avut un recurs efectiv în faţa unei autorităţi naţionale pentru a invoca violările articolului 3 al Convenţiei şi pretinde violarea articolului 13, care prevede următoarele: „Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale ... .” A. Declaraţiile părţilor 66. Reclamantul a declarat inter alia că, din cauza rezultatului urmăririlor penale cu privire la maltratarea sa, el nu a putut să înainteze o acţiune civilă de recuperare a daunelor împotriva poliţiştilor. 67. Guvernul nu a fost de acord şi a declarat că nu a avut loc o violare a articolului 13. El a declarat că, deoarece vinovăţia poliţiştilor care se pretinde că l-ar fi maltratat pe reclamant nu a fost stabilită, acesta din urmă nu ar putea să pretindă compensaţii pentru prejudiciul material şi moral. B. Aprecierea Curţii 68. După cum s-a constatat mai sus, dreptul reclamantului de a nu fi supus maltratării şi de a beneficia de o investigaţie efectivă a plângerilor sale cu privire la maltratare a fost încălcat de către stat. Prin urmare, pretenţiile reclamantului în această privinţă au fost „serioase şi legitime” în sensul articolului 13 (a se vedea Boyle and Rice v. the United Kingdom, hotărâre din 27 aprilie 1988, Seria A nr. 131, p. 23, § 52). 69. În conformitate cu Codul Civil al Republicii Moldova, în vigoare în acea perioadă, reclamantul ar fi putut pretinde compensaţii pentru cauzarea prejudiciului material şi moral numai dacă prejudiciul ar fi fost cauzat prin acţiuni ilegale. Deoarece urmăririle penale desfăşurate de autorităţile naţionale au conchis că acţiunile poliţiştilor au fost legale, orice acţiune civilă împotriva lor ar fi fost inefectivă. Guvernul a confirmat acest lucru (a se vedea paragraful 67 de mai sus). 70. În aceste circumstanţe, Curtea conchide că reclamantul nu a avut un recurs efectiv în conformitate cu dreptul naţional pentru a pretinde compensaţii pentru maltratarea sa în ceea ce priveşte evenimentele care au avut loc la 10 mai 2001 (a se vedea Corsacov v. Moldova, citată mai sus, §§ 80-82) şi, prin urmare, a avut loc o violare a articolului 13 al Convenţiei în ceea ce priveşte pretenţiile formulate în temeiul articolului 3. IV.  APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI 71.  Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele: „Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.” A. Prejudiciul moral 72. Reclamantul a pretins 12,000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral suferit ca rezultat al maltratării şi al omisiunii autorităţilor de a investiga cauza sa în mod corespunzător. 73. Guvernul a susţinut inter alia că, luând în consideraţie faptul că reclamantul nu a fost supus vreunei forme de tratament care să fie contrară articolului 3, el nu este în drept să primească vreo compensaţie. În orice caz, el nu a prezentat nicio probă care să dovedească că el a suferit un prejudiciu moral. 74. Curtea notează că reclamantul a suferit numeroase leziuni grave, precum o traumă la cap şi comoţie cerebrală, vânătăi, barotraume, coaste rupte, degete fracturate, pe când el se afla în custodia agenţilor de stat. Ea consideră că violările comise în privinţa reclamantului trebuiau să-i fi cauzat suferinţe grave şi îi acordă EUR 8,000. B. Costuri şi cheltuieli 75. Reclamantul a pretins EUR 2,034.91 cu titlu de costuri şi cheltuieli. El a pretins că această sumă a acoperit cheltuielile de traducere şi costurile de reprezentare. El a prezentat o listă detaliată a cheltuielilor, potrivit căreia avocatul său a petrecut 40 de ore asupra acestei cauze la o rată de EUR 50 pentru o oră de lucru. 76. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă, declarând inter alia că numărul de ore evaluat de avocatul reclamantului era excesiv. Mai mult, avocatul reclamantului nu a întocmit cererea iniţială şi, în mod greşit, a indicat în observaţiile sale numărul cererii al unei alte cauze. 77. Curtea reaminteşte că, pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41 al Convenţiei, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime (a se vedea, de exemplu, Nilsen and Johnsen v. Norway [GC], nr. 23118/93, § 62, ECHR 1999-VIII). 78. În această cauză, luându-se în consideraţie lista detaliată prezentată de reclamant şi criteriile de mai sus, Curtea acordă reclamantului EUR 1,400 cu titlu de costuri şi cheltuieli. C. Dobânda de întârziere 79. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA 1.  Declară, în unanimitate, cererea admisibilă;   2. Hotărăşte, cu şase voturi pentru şi unul împotrivă, că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei, deoarece reclamantul a fost supus la 10 mai 2001 unui tratament inuman şi degradant;   3.  Hotărăşte, cu şase voturi pentru şi unul împotrivă, că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei în ceea ce priveşte omisiunea de a efectua o investigaţie efectivă a plângerilor reclamantului cu privire la maltratarea sa de către poliţie la 10 mai 2001;   4.  Hotărăşte, cu patru voturi pentru şi trei împotrivă, că nu a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei în ceea ce priveşte pretinsa supunere a reclamantului unui tratament inuman şi degradant la 10-11 iulie 2002;   5. Hotărăşte, în unanimitate, că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei în ceea ce priveşte omisiunea de a efectua o investigaţie efectivă a plângerilor reclamantului cu privire la maltratarea sa de către poliţie la 10-11 iulie 2002;   6. Hotărăşte, cu şase voturi pentru şi unul împotrivă, că a avut loc o violare a articolului 13 al Convenţiei în ceea ce priveşte lipsa recursurilor efective cu privire la maltratarea deplânsă;   7. Hotărăşte, cu şase voturi pentru şi unul împotrivă, (a)  că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 8,000 (opt mii euro) cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 1,400 (o mie patru sute euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută; (b)  că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;   8. Respinge, în unanimitate, restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă. Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 16 ianuarie 2007, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii. T.L. Early                Nicolas Bratza Grefier                   Preşedinte În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenţiei şi articolul 74 § 2 al Regulamentului Curţii, următoarele opinii separate sunt anexate la această hotărâre: a) opinia concordantă a lui Sir Nicolas Bratza; b) opinia parţial disidentă a dlui Bonello, la care s-au alăturat dl Traja şi dra Mijovic; c) opinia parţial disidentă a dlui Pavlovschi. N.B. T.L.E.                                     OPINIA CONCORDANTĂ A LUI SIR NICOLAS BRATZA Camera a fost unanimă când a constatat o violare procedurală a articolului 3 al Convenţiei în ceea ce priveşte ambele incidente, care au implicat reţinerea şi detenţia reclamantului şi s-a divizat doar în ceea ce priveşte întrebarea dacă a fost dovedit suficient că leziunile cauzate în ambele ocazii au rezultat din maltratarea sa de către poliţie, ceea ce constituie o violare a aspectului material al acestui articol. În comun cu majoritatea Camerei, eu sunt de opinie că, în timp ce s-a dovedit că leziunile înregistrate în raportul medical din 14 mai 2001 au fost rezultatul maltratării de către poliţie după reţinerea reclamantului la 10 mai, nu poate fi spus acelaşi lucru despre leziunile suportate de reclamant la 10 iulie 2002 şi înregistrate în raportul medical din ziua următoare. Concluzia diferită la care a ajuns majoritatea în ceea ce priveşte cele două incidente a rezultat din principiile dezvoltate în jurisprudenţa Curţii cu privire la sarcina şi standardul de probaţiune în ceea ce priveşte plângerile cu privire la violările articolului 3. După cum s-a notat în paragraful 45 al hotărârii, principiul deseori repetat, că sarcina de a dovedi „dincolo de un dubiu rezonabil” că el a fost supus maltratării care a atins pragul minim stabilit de articolul respectiv, aparţine reclamantului, a fost temperat de un principiu la fel de bine stabilit conform căruia astfel de probe pot fi deduse şi din coexistenţa unor concluzii suficient de întemeiate, clare şi concordate şi a unor similare prezumţii incontestabile ale faptelor. O astfel de prezumţie întemeiată apare în ceea ce priveşte leziunile suportate de o persoană în timpul detenţiei, care a fost explicată pentru prima dată de către Curte în cauza Tomasi v. France (hotărâre din 27 august 1992, Seria A nr. 241-A, pp. 40-41, §§ 108-111), în care Curtea a declarat că, atunci când o persoană este luată în custodia poliţiei, având o stare bună a sănătăţii, însă la momentul eliberării se constată că ea a fost lezată, ţine de sarcina statului să dea o explicaţie plauzibilă despre circumstanţele în care au fost cauzate aceste leziuni, neîndeplinirea căreia ridică o problemă clară în temeiul articolului 3 al Convenţiei (a se vedea, la fel, Ribitsch v. Austria, hotărâre din 4 decembrie 1995, Seria A, nr. 336, pp. 25-26, § 34; Selmouni v. France [GC], nr. 25803/94, § 87, ECHR 1999-V). În ceea ce priveşte primul incident, raportul medical din 14 mai 2001 a prevăzut că reclamantul a suportat leziuni fizice relativ minore cauzate prin lovituri cu obiecte contondente, posibil la 10 mai 2001. Aceste leziuni au corespuns cu versiunea evenimentelor prezentată de reclamant, potrivit căreia la o dată ulterioară el a fost lovit cu pumnii, cu picioarele şi bătut cu un baston din lemn în biroul poliţistului din sat la momentul reţinerii sale. Examinarea medicală a avut loc la câteva zile după evadarea reclamantului din custodia poliţiei sau la puţin timp după 10 mai, însă Guvernul pârât nu a declarat la nicio etapă că leziunile au fost cauzate după evadarea reclamantului din custodia poliţiei şi nu a contestat faptul că ele au fost suportate de fapt în timp ce el se afla în custodia poliţiei. Singura explicaţie oferită de Guvern cu privire la leziuni este că ele au fost cauzate când reclamantul ar fi sărit dintr-o maşină a poliţiei, în care el era însoţit de trei sau patru poliţişti şi care, potrivit declaraţiilor a doi dintre poliţişti, se deplasa cu circa 70 până la 80 km pe oră. Totuşi, după cum a fost notat în hotărârea majorităţii Camerei, natura şi gradul leziunilor suportate de reclamant şi înregistrate în raportul medical nu sunt compatibile cu această versiune a evenimentelor şi nicio altă explicaţie plauzibilă despre cum au fost cauzate leziunile reclamantului nu a fost oferită. Prin urmare, Guvernul nu şi-a îndeplinit sarcina ce-i aparţine de a aduce o explicaţie satisfăcătoare şi convingătoare cu privire la leziunile constatate. Totuşi, mie mi se pare că în ceea ce priveşte cel de-al doilea incident urmează a fi aplicate consideraţiuni diferite. Nu se contestă de către reclamant că, la 10 iulie 2002, înainte de a fi reţinut de poliţie, el a căzut sau a sărit la pământ de la fereastra sau balconul apartamentului de la etajul trei pe care el şi complicele său l-au spart atunci. Mai mult, potrivit propriei sale versiuni, leziunea pe care el a suportat-o la piciorul stâng ca urmare a căderii sale l-a împiedicat să fugă de la locul faptei. Raportul medical din 11 iulie 2002 a indicat o serie de leziuni, inclusiv comoţie, fracturi a trei coaste, o fractură a tibiei piciorului stâng şi o fractură a celui de-al doilea deget al mânii sale stângi. Raportul medico-legal întocmit la 2 decembrie 2002 a confirmat că toate leziunile indicate în raportul medical puteau fi cauzate ca rezultat al unei căderi de la etajul trei, „dacă corpul reclamantului s-ar fi lovit de obiecte tari”. În lumina acestei probe, eu consider că a fost dată o explicaţie plauzibilă pentru leziunile suportate de reclamant. În această privinţă, spre deosebire de minoritatea Camerei, eu nu dau o importanţă decisivă folosirii în raportul de expertiză medico-legală a termenului „obiecte” ca indicând opinia expertului că trebuia să fi existat diverse surse de impact; şi nici nu consider suficient de calificat de a aprecia că dacă reclamantul ar fi aterizat pe o suprafaţă netedă după căderea sa, el nu ar fi putut, în mod plauzibil, să suporte multiple leziuni pe diferite părţi ale corpului său, care au fost identificate în raportul medical. Eu accept că reprezintă o caracteristică îngrijorătoare a cauzei nu numai faptul că poliţia nu a dispus examinarea medicală a reclamantului imediat după căderea acestuia, deşi el, în mod clar, a suferit leziuni, ci şi că se pare că autorităţile şi-au format opinia că reclamantul avea nevoie de îngrijire medicală urgentă abia în după-amiaza zilei următoare. În ceea ce priveşte primul punct, deşi omisiunea de a efectua o examinare medicală a unui bănuit lezat este, în mod clar, inacceptabilă, din această omisiune eu nu pot trage concluzia că leziunile reclamantului nu au fost de fapt suportate în momentul detenţiei sale iniţiale. În ceea ce priveşte ultimul punct, dacă această lipsă a atenţiei medicale ar fi fost parte a pretenţiei înaintate de reclamant, eu aş fi constatat o violare a articolului 3 sub aspectul său material pe motiv că neacordarea asistenţei medicale unui deţinut care avea nevoie urgentă de ea, ar putea în sine să constituie un tratament inuman în sensul acestui articol. Totuşi, o astfel de pretenţie nu a fost înaintată niciodată de reclamant, singura sa acuzaţie fiind că leziunile pe care el le-a suportat au fost cauzate prin maltratarea fizică de către poliţie în timpul aflării sale în custodia acesteia. Având în vedere evenimentele incontestabile care au precedat reţinerea şi detenţia reclamantului cu această ocazie, eu nu pot să constat că această pretenţie a fost suficient de întemeiată.                                                                          OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI BONELLO, LA CARE S-AU ALĂTURAT JUDECĂTORII TRAJA ŞI MIJOVIC 1. Curtea a constatat, în unanimitate, o violare „procedurală” a articolului 3 în ceea ce priveşte maltratarea pe care reclamantul pretinde că a suferit-o la 10 iulie 2002 („cel de-al doilea incident”), ca urmare a faptului că autorităţile nu au efectuat o investigaţie corespunzătoare a acuzaţiilor reclamantului cu privire la brutalitatea poliţiei. Totuşi, majoritatea nu a constatat o violare „materială” a articolului 3, deoarece ea crede că nu a fost „stabilit dincolo de un dubiu rezonabil că leziunile suportate de reclamant au fost rezultatul maltratării”. 2. Eu, în mod respectuos, nu sunt de acord cu majoritatea. Concluzia ei că nu a avut loc o „violare”, în opinia mea, nu este conformă constatărilor cu privire la fapte, concluziilor legale şi jurisprudenţei constante a Curţii. 3. Mai întâi, eu mă simt dator să notez ceea ce eu consider a fi o contradicţie în motivarea majorităţii. În mod unanim şi fără eforturi, Curtea a fost de acord că faptele cauzei nu au fost stabilite într-un mod satisfăcător. Statul, având obligaţia să efectueze o investigaţie corespunzătoare şi efectivă a acuzaţiilor de maltratare făcute de reclamant, pur şi simplu, nu a îndeplinit această obligaţie. Această omisiune a statului a avut ca rezultat omisiunea de a aduna probe solide la dosar – în exclusivitate din vina statului. Eu consider ca fiind deosebit de nesatisfăcător de a răsfrânge asupra reclamantului consecinţele negative ale omisiunii statului de a asigura probe contrar obligaţiei acestuia de a face acest lucru impusă de Convenţie. Bineînţeles că eu nu spun că ar trebui, în mod automat, constatată o violare „materială” a articolului 3 de fiecare dată când un guvern nu efectuează o investigaţie corespunzătoare, ci doar că un guvern ar trebui stopat să se bazeze pe propria sa omisiune pentru a reuşi în apărarea sa. În ceea ce priveşte sarcina probaţiunii, omisiunea statului de a efectua o investigaţie corespunzătoare ar putea, în circumstanţe corespunzătoare, să aibă drept rezultat mai degrabă o concluzie în favoarea reclamantului care este victimă a omisiunii respective, decât una în favoarea statului care a cauzat-o. 4. Cu alte cuvinte, majoritatea l-a penalizat pe reclamant – datorită incapacităţii acestuia de a aduce probe – pentru omisiunea pentru care Curtea, în unanimitate, a decis că statul era nemijlocit culpabil. Vina a fost atribuită statului, însă reclamantul a fost cel care a plătit consecinţele. Eu aş fi constatat ca fiind mult mai echitabil dacă Curtea ar fi conchis că, deoarece statul este responsabil pentru lipsa de probe, ar putea rezulta o concluzie legală în favoarea acuzaţiilor reclamantului, care cere statului să le combată prin probe contrare. 5. După cum văd eu, reclamantul nu are niciun motiv să fabrice o acuzaţie de tratament contrar articolului 3 al Convenţiei. Persoanele deţinute de poliţie pot să raporteze sau chiar să „inventeze” acuzaţii de maltratare atunci când ele au ca scop retractarea unei recunoaşteri, pretinzând că ea a fost obţinută prin aplicarea torturii. În această cauză, reclamantul nu a vrut niciodată să retracteze o recunoaştere – de fapt el şi-a recunoscut vinovăţia – prin urmare, un scenariu de fabricare a maltratării ar fi fost inutil, deoarece nu ar fi avut nicio consecinţă. 6. În pofida insuficienţei probelor (atribuită statului) în rapoarte sunt indicaţii importante pentru susţinerea acuzaţiilor reclamantului că majoritatea leziunilor a rezultat mai degrabă din interogare, decât din cădere. Atunci când a fost examinat medical după interogare, s-a constatat că reclamantul a suferit leziuni grave descrise în felul următor:   „o traumă la cap cu comoţie cerebrală, o buză rănită, vânătăi şi leziuni pe faţa sa, o traumă la piept cu fractura coastelor nr. 8, 9 şi 10 de pe partea dreaptă, fractură la tibia piciorului drept, contuzia ţesuturilor moi de la spatele gâtului său, contuzia ţesuturilor moi ale genunchilor săi, fractura celui de-al doilea deget al mânii sale stângi ...”   Este, cel puţin, neconvingător ca o persoană, care a suferit acele leziuni paralizante printr-o cădere, să se ridice şi să fugă şi că doar reţinerea forţată de către vecini a împiedicat fuga sa (paragraful 31). Aceasta era starea sa după cădere/săritură. După interogare, reclamantul nu a putut să facă nici măcar un pas şi a trebuit transportat pe o targă (paragraful 26). 7. Raportul medical a stabilit o ierarhie a certitudinilor asupra posibilităţilor: „leziunile au fost produse prin acţiunea unor corpuri contondente” (certitudine) însă „puteau fi cauzate ca rezultat al unei căderi de la etajul trei – dacă corpul reclamantului s-ar fi lovit de obiecte tari” (posibilitate). 8. Medicul legist nu a exclus posibilitatea teoretică că leziunile reclamantului au fost cauzate de o cădere/săritură, doar dacă poate fi dovedit că corpul reclamantului s-a lovit de obiecte tari. Multiplele leziuni de pe corpul reclamantului sunt compatibile doar cu traume cauzate de diverse surse de impact. Nu pare a fi plauzibil ca o persoană care aterizează pe o suprafaţă plată să suporte leziuni pe părţile opuse ale corpului său, precum vânătăi pe faţă şi, concomitent, după gât. 9. Dacă Guvernul a avut intenţia să se bazeze pe posibilitatea alternativă menţionată de medicul legist, el trebuia să dovedească că în timpul căderii de la balcon reclamantul s-a lovit de obiecte tari. După cum acceptă majoritatea, astfel de probe nu apar în rapoarte, astfel că concluzia „certă” că leziunile au fost cauzate prin lovituri ar fi trebuit să prevaleze. 10. În opinia mea, majoritatea trebuia, de asemenea, să se întrebe şi să răspundă la întrebarea de ce poliţia a chemat o ambulanţă după interogare – şi nu după cădere. Constituie oare acest lucru un indiciu că (majoritatea) leziunilor a fost cauzată după cădere sau că ele au fost cauzate după interogare? 11. Dacă, după cum pretinde Guvernul, toate leziunile deplânse de reclamant au fost suferite ca rezultat al unei căderi/sărituri (şi nu au fost cauzate de persoanele care l-au interogat pe reclamant), ar fi avut loc, de asemenea, o violare „materială” a articolului 3, deoarece autorităţile nu au acordat niciun tratament medical unei persoane care avea nevoie urgentă de el. Căderea a avut loc la ora 22:00 sau 23:00, iar poliţia l-a trimis pe reclamant pentru tratament la ora 12:21 a zilei următoare, după ce s-a sfârşit interogarea. Apare întrebarea de ce, dacă reclamantul era deja în acea stare gravă după cădere, poliţia a continuat cu uşurinţă interogarea în loc să cheme imediat o ambulanţă. Această omisiune de a acorda asistenţă medicală unei persoane care are atâta nevoie de ea ar constitui în sine o violare „materială” a articolului 3 (a se vedea, spre exemplu, Şarban v. Moldova, nr. 3456/05, § 77, 4 octombrie 2005 şi Boicenco v. Moldova, nr. 41088/05, §§ 112-119, 11 iulie 2006). 12. Atunci când o persoană este lezată înainte sau în procesul de luare în custodie, autorităţile au o obligaţie de a dispune examinarea medicală a acelei persoane cât mai curând posibil. O astfel de examinare este importantă pentru a asigura că bănuitul nu are nevoie imediat de tratament medical şi este într-o stare satisfăcătoare pentru a fi interogat. Mai mult, atunci când Guvernul nu efectuează o astfel de examinare medicală înainte de a plasa o persoană în detenţie, el ar trebui stopat să se bazeze în apărarea sa pe propria omisiune, în conformitate cu principiul nemo auditur propriam turpitudine allegans (a se vedea, mutatis mutandis, Abdulsamet Yaman v. Turkey, nr. 32446/96, § 45, 2 noiembrie 2004). 13. Dată fiind sarcina grea atribuită statului de a da explicaţii plauzibile pentru leziunile suportate de o persoană în timpul aflării acesteia în custodie - şi nu reclamantului de a dovedi responsabilitatea Guvernului pentru acele leziuni – eu mă simt obligat să ajung la concluzia univocă, că Guvernul este departe de a fi dovedit că majoritatea leziunilor reclamantului a fost cauzată altfel decât prin maltratare atunci când se afla în custodia poliţiei (Ribitsch v. Austria, 4 decembrie 1995, Seria A nr. 336). 14. Majoritatea a constatat o violare a articolului 13 doar în ceea ce priveşte „primul incident”. Având în vedere concluziile mele cu privire la cel „de-al doilea incident”, eu aş fi constatat o violare a articolului 13 şi în ceea ce priveşte ultimul incident.               OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI PAVLOVSCHI Mai întâi de toate, eu ar trebui să spun că nu-mi este greu să accept că în această cauză a avut loc o violare procedurală a articolului 3 şi că împărtăşesc opinia majorităţii cu privire la această chestiune. Într-adevăr, standardele internaţionale cu privire la eficacitatea investigaţiilor cauzelor de pretinsă tortură sunt extrem de înalte şi, ca o chestiune de principiu, mă tem că este foarte dificil, dacă nu chiar imposibil ca statele să le respecte în întregime. În forma cea mai completă, aceste principii îşi găsesc reflectarea în documentul intitulat „Principiile cu privire la investigarea efectivă şi documentarea torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante” recomandate de rezoluţia Adunării Generale a ONU 55/89 din 4 decembrie 2000. Standardele prevăzute de aceste principii sunt următoarele: „1. Scopul investigării efective şi documentării torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante (în continuare, „tortura sau alte maltratări”) include următoarele: (a) Clarificarea faptelor şi stabilirea şi recunoaşterea responsabilităţii individuale şi a statului faţă de victime şi familiile lor; (b) Identificarea măsurilor necesare pentru prevenirea unor fapte similare; (c) Facilitarea urmăririi şi/sau, dacă este corespunzător, sancţionarea disciplinară a celor indicaţi în investigaţie ca fiind responsabili şi demonstrarea necesităţii pentru o reparaţie şi redresare deplină din partea statului, care include compensaţii financiare echitabile şi adecvate şi acordarea mijloacelor pentru îngrijire medicală şi reabilitare. 2. Statele vor asigura ca plângerile şi raportările cu privire la tortură sau maltratare să fie investigate prompt şi efectiv. Chiar şi în absenţa unei plângeri exprese, o investigaţie va fi efectuată dacă există alte indicii că tortura sau maltratarea ar fi putut avea loc. Anchetatorii, care trebuie să fie independenţi de făptuitorii bănuiţi şi autoritatea pentru care ei lucrează, trebuie să fie competenţi şi imparţiali. Ei vor avea acces la, ori vor avea competenţe de a efectua investigaţii cu ajutorul experţilor medicali imparţiali sau al altor experţi imparţiali. Metodele folosite pentru efectuarea unor astfel de investigaţii vor corespunde standardelor profesionale celor mai înalte, iar constatările vor fi făcute publice. 3. (a) Autoritatea de investigaţie va avea competenţa şi obligaţia de a obţine toată informaţia necesară pentru anchetă. Persoanele care conduc investigaţia vor avea la dispoziţie toate resursele bugetare şi tehnice necesare pentru o investigaţie efectivă. De asemenea, ele vor avea competenţa să oblige pe toţi cei care acţionează în exercitarea atribuţiilor oficiale care se pretinde că au fost implicaţi în actele de tortură sau maltratare să se prezinte şi să depună mărturii. Acelaşi lucru se va aplica şi faţă de orice martor. În acest scop, autoritatea de investigaţie va fi în drept să citeze martorii, inclusiv orice persoană oficială care se pretinde că a fost implicată, şi să ceară prezentarea probelor. (b) Pretinsele victime ale torturii sau maltratării, martorii, cei care conduc investigaţia şi familiile lor vor fi protejate împotriva violenţei, a ameninţărilor de violenţă sau a oricăror forme de intimidare care pot surveni ca rezultat al investigării. Cei potenţial implicaţi în acte de tortură sau maltratare vor fi înlăturaţi din orice funcţie de control sau influenţă, directă sau indirectă, asupra petiţionarilor, martorilor şi familiilor lor, precum şi asupra celor care conduc investigaţia. 4. Pretinsele victime ale torturii sau maltratării şi reprezentanţii lor legali vor fi informaţi despre şi vor avea acces la orice audiere, precum şi la toată informaţia relevantă pentru investigaţie şi vor avea dreptul să prezinte alte probe. 5. (a) În cazurile în care procedurile de investigaţie stabilite sunt inadecvate din cauza experienţei insuficiente sau suspiciunii de parţialitate, sau din cauza existenţei aparente a unei posibilităţi de abuz, sau din alte motive temeinice, statul va asigura ca investigaţiile să fie efectuate prin intermediul unei comisii independente de anchetă sau al unei proceduri similare. Membrii unei astfel de comisii vor fi aleşi în baza imparţialităţii, competenţei şi independenţei lor personale recunoscute. În special, ei vor fi independenţi de făptuitorii bănuiţi şi de instituţiile sau autorităţile pentru care ei lucrează. Comisia va avea competenţa să obţină toată informaţia necesară pentru anchetă şi să efectueze ancheta aşa cum este prevăzut de aceste principii. (b) Un raport scris întocmit într-un termen rezonabil va include scopul anchetei, procedurile şi metodele folosite pentru aprecierea probelor, precum şi concluziile şi recomandările bazate pe constatările de fapt şi pe legislaţia aplicabilă. După definitivare, raportul va fi făcut public. De asemenea, el va descrie în detaliu evenimentele concrete care au fost constatate ca având loc şi probele pe care aceste constatări s-au bazat, precum şi lista numelor martorilor care au depus mărturii, cu excepţia celor ale căror identitate nu a fost dezvăluită pentru a asigura protecţia acestora. Statul, într-un termen rezonabil, va răspunde la raportul de investigaţie şi, în caz că este necesar, va indica măsurile care urmează a fi luate ca răspuns. 6. (a) Experţii medicali implicaţi în investigaţia torturii sau a maltratării se vor comporta întotdeauna în conformitate cu standardele etice cele mai înalte şi, în special, vor obţine consimţământul după informare înainte de efectuarea oricărei examinări. Examinarea trebuie să fie conformă standardelor stabilite cu privire la practica medicală. În special, examinările vor fi efectuate în condiţii de confidenţialitate, sub controlul expertului medical şi fără prezenţa agenţilor de securitate şi a altor oficiali guvernamentali. (b) Expertul medical va pregăti prompt un raport scris care va conţine date corecte, care va include cel puţin următoarele: (i) circumstanţele intervievării: numele subiectului şi numele şi apartenenţa celor prezenţi la examinare; timpul şi data exacte; amplasarea, natura şi adresa instituţiei (inclusiv, dacă este necesar, a camerei) unde se efectuează examinarea (de ex., centru de detenţie, clinică sau casă); circumstanţele subiectului la momentul examinării (de ex., natura oricăror restrângeri la sosire sau pe parcursul examinării, prezenţa forţelor de securitate în timpul examinării, comportamentul celor care însoţesc deţinutul sau ameninţările faţă de persoana care efectuează examinarea); precum şi alţi factori relevanţi; (ii) istoria: expunerea detaliată a faptelor de către subiect, după cum el le-a declarat în timpul intervievării, inclusiv pretinsele metode de tortură sau maltratare, timpul la care tortura sau maltratarea se pretinde că a avut loc şi toate plângerile cu privire la simptomele fizice şi psihice; (iii) examinarea fizică şi psihică: expunerea tuturor constatărilor fizice şi psihice după examinarea clinică, inclusiv testele diagnostice corespunzătoare şi, unde este posibil, fotografiile colorate ale tuturor leziunilor; (iv) opinia: interpretarea cu privire la relaţia probabilă dintre constatările fizice şi psihice şi posibila tortură sau maltratare. Va fi dată o recomandare pentru orice tratament medical şi psihologic necesar şi/sau examinări ulterioare; (v) autorii: raportul va identifica în mod clar persoanele care au efectuat examinarea şi va fi semnat. (c) Raportul va fi confidenţial şi va fi comunicat subiectului sau reprezentantului numit al acestuia. Opiniile subiectului şi ale reprezentantului acestuia despre procesul de examinare vor fi solicitate şi înregistrate în raport. De asemenea, în caz de necesitate, el va fi prezentat în scris autorităţii responsabile de investigarea acuzaţiei de tortură sau maltratare. Este responsabilitatea statului de a asigura că el este transmis în siguranţă acestor persoane. Raportul nu va fi disponibil niciunei alte persoane, cu excepţia consimţământului subiectului sau în urma autorizării unei instanţe competente să dispună o astfel de transmitere.” (a se vedea, spre exemplu, http://www.unhchr.ch/huridocda/huridoca.nsf/(Symbol)/E. CN.4.RES.2001.62.En?Opendocument). Bineînţeles că eu sunt de acord că autorităţile moldoveneşti nu s-au conformat cerinţelor de mai sus şi, astfel, ar trebui constatată o violare a elementului procedural al articolului 3. În acelaşi timp, eu sunt categoric împotriva constatării unei violări materiale a articolului 3, deoarece acest lucru nu ar fi doar contrar circumstanţelor de fapt ale cauzei, dar ar fi contrar şi bunului-simţ. În această cauză, reclamantul pretinde că a fost supus torturii de către poliţiştii moldoveni de două ori: - la 10 mai 2001 şi - la 10 iulie 2002. În plus, el se plânge, în temeiul articolului 13, de faptul că procuratura nu a examinat plângerile sale cu privire la pretinsa tortură (a se vedea pagina 4 a cererii reclamantului). Guvernul a propus propria sa descriere a circumstanţelor de fapt ale cauzei, bazându-se pe o verificare oficială a acuzaţiilor reclamantului, care diferă considerabil de descrierea dată de reclamant. În ceea ce priveşte primul episod (10 mai 2001), reclamantul a susţinut că el a fost bătut de poliţişti şi ca rezultat a suferit „...fractura a două coaste şi a nasului, precum şi rănirea capului său...” (a se vedea pagina 3 a cererii reclamantului). Guvernul a susţinut că reclamantul a suferit leziunile, deoarece în timp ce era transportat dintr-un sat la secţia de poliţie, el a încercat să scape de poliţie, sărind dintr-o maşină care se deplasa şi a suferit leziunile în urma impactului cu solul. În pofida acestui fapt, el a fost dus la secţia de poliţie. În aceeaşi zi, în timp ce se afla în custodie la secţia de poliţie, reclamantul a reuşit să evadeze de la poliţie. În ceea ce priveşte cel de-al doilea episod (10 iulie 2002), reclamantul a susţinut că el a fost bătut din nou de poliţişti şi, ca rezultat, ambele sale picioare, un deget şi trei coaste au fost rupte (a se vedea pagina 3 şi anexa 3 ale cererii reclamantului). Guvernul a pretins că reclamantul a suferit leziunile nu din cauza torturii, ci, deoarece atunci când el a fost prins în flagrant la locul săvârşirii infracţiunii, pentru a nu fi reţinut, el a sărit de la etajul trei. Astfel, acum noi ne confruntăm cu o situaţie în care există două versiuni diferite cu privire la fapte înaintate de reclamant şi de Guvern. Sarcina Curţii este de a determina care versiune este credibilă. Făcând acest exerciţiu foarte delicat, concluziile hotărârii sunt bazate pe nişte prezumţii fundamental greşite, care nu corespund nici măcar celei mai elementare analize. În paragraful 50 este scris că „...nu au existat martori independenţi care ar fi putut confirma că reclamantul a sărit din maşina...”. Eu consider că acest „argument” nu corespunde circumstanţelor cu privire la fapte, deoarece în maşină nu au fost prezenţi „martori independenţi” când reclamantul a fost transportat la secţia de poliţie. Astfel, ar fi contrar bunului-simţ să acuzi autorităţile moldoveneşti de omisiunea lor de a se baza pe „martori independenţi”, care pur şi simplu nu au existat. Judecând astfel, eu, de asemenea, aş fi putut spune că „martori independenţi” nu au fost prezenţi nici când reclamantul pretinde că el ar fi fost supus torturii. De ce în cazul poliţiştilor acest argument este valabil, iar în cazul reclamantului, nu? În continuare, hotărârea specifică că „...constatările cu privire la fapte, făcute de procurori, au fost bazate în întregime pe versiunea poliţiştilor care au fost acuzaţi de maltratare...” Eu consider că acest argument este absolut inadmisibil, deoarece el, în mod clar, contravine principiului prezumţiei nevinovăţiei şi denotă, într-un fel, o ignorare totală a standardelor Convenţiei, care în opinia mea, ar putea fi considerată un fel de parţialitate. Mai mult, în această cauză, niciun poliţist nu a fost „acuzat” de maltratare. A spune că poliţiştii au fost „acuzaţi de maltratare” ar contrazice circumstanţele de fapt ale cauzei. În opinia mea, judecătorii Curţii Europene ar trebui să fie mai atenţi în ceea ce priveşte cuvintele şi formulele pe care ei le utilizează în hotărârile lor. Ajungând la constatarea lor cu privire la o violare materială a articolului 3, majoritatea nu a atras atenţia asupra faptului că reclamantul nu a adus niciun motiv de ce poliţiştii au trebuit să aplice ilegal forţa, riscându-şi reputaţia lor profesională sau chiar libertatea. Aveau ei oare un motiv anume să urască anume această persoană atât de mult încât s-o bată? Ne-a dat oare reclamantul vreun motiv să credem că poliţiştii aveau motive personale să-l bată? Răspunsul este – bineînţeles că nu! Şi, deoarece reclamantul nu a prezentat niciun motiv pentru acuzaţiile sale, nu este surprinzător faptul că nici hotărârea nu conţine un răspuns la întrebările de mai sus. Din materialele pe care le avem, rezultă că la reţinerea reclamantului au fost prezenţi patru poliţişti şi doar doi din ei se pretinde că l-ar fi bătut pe reclamant. Ce motiv ar fi putut avea ceilalţi doi poliţişti să mintă? Eu am impresia că hotărârea, pur şi simplu, se bazează pe o prezumţie că toţi poliţiştii moldoveni aplică tortura împotriva tuturor cetăţenilor moldoveni şi în toate cazurile. Dacă eu am dreptate, regret o astfel de parţialitate împotriva poliţiei moldoveneşti. Poliţiştii moldoveni îndeplinesc acest serviciu foarte greu la fel precum o fac şi poliţiştii albanezi, maltezi sau din Andora, încercând să protejeze societatea împotriva celor care încalcă legea şi este absolut inechitabil şi injust de a-i acuza de aplicarea torturii doar pentru simplul fapt că ei sunt poliţişti. Bineînţeles, activitatea lor profesională nu atrage prea multă dragoste din partea celor de partea opusă a legii. Dar oare această „lipsă de dragoste” este un motiv suficient pentru prezumţii nefondate? În opinia mea, răspunsul este de la sine evident. Dacă eu greşesc şi dacă motivul pentru prezumţia de mai sus este diferit de o simplă parţialitate, aş dori să văd care este aceasta şi, în special, motivele de ce poliţiştii moldoveni au decis să aplice ilegal forţa împotriva reclamantului. În absenţa vreunui motiv, eu mă tem că prezumţia că declaraţiile poliţiştilor nu merită încrederea Curţii, ar transmite semnale greşite lumii dinafară. În ceea ce priveşte primul incident, în această cauză sunt poliţiştii şi reclamantul nostru. Niciun alt „martor independent” nu a fost prezent. Noi trebuie să facem alegerea noastră între versiunea cu privire la evenimente prezentată de poliţie şi versiunea cu privire la evenimente prezentată de reclamant. Nu există o altă opţiune. Dacă cineva doreşte atât de mult să substituie propriile constatări cu privire la fapte cu cele ale autorităţilor de urmărire penală naţionale, trebuie s-o facă în mod profesional şi având probe serioase. Următorul aşa-zis argument, folosit în hotărâre este că „investigaţiile efectuate de autorităţile naţionale se pare că au ... carenţe” (a se vedea paragraful 52). Eu sunt de acord că investigaţiile desfăşurate de autorităţi în această cauză sunt departe de a fi ideale, iată de ce eu am decis să votez pentru o violare procedurală a articolului 3. Dar ce are acest fapt cu o „violare materială”? Carenţele din investigaţii denotă faptul că investigaţia în această cauză nu a fost „efectivă”, ceea ce serveşte drept motiv pentru constatarea unei violări procedurale a articolului 3. Existenţa unor astfel de carenţe nu poate dovedi în sine existenţa unei „fapte penale”. Îmi pare foarte rău că a trebuit să menţionez acest fapt de la sine evident, care trebuia să fie luat în consideraţie de majoritate în consideraţiunile ei. Mai mult, evenimentul – fie tortura, fie săritura din maşină – a avut loc la 10 mai 2001, însă reclamantul nu a raportat-o înainte de a doua sa reţinere, adică la 30 septembrie 2002, cu mai mult de un an – 14 luni – mai târziu. Bineînţeles, din cauza factorului de timp, a fost practic imposibil de a reconstitui ce s-a întâmplat cu mai mult de un an înainte. Dacă reclamantul ar fi fost torturat, eu cred că el ar fi anunţat despre acest lucru nu în septembrie 2002, ci în mai 2001, când se pretinde că evenimentul ar fi avut loc. El ar fi putut depune o cerere oficială de investigaţie fie personal, fie prin poştă. El ar fi putut folosi asistenţa unui avocat. Însă el nu a făcut acest lucru; el nu a depus nicio plângere la autorităţile moldoveneşti. În hotărâre, acestui fapt nu i s-a acordat nicio atenţie. În opinia mea, întârzierea acestei cereri de investigaţie este ceea ce a făcut investigaţia inefectivă. Dacă reclamantul ar fi depus cererea sa în mai 2001, şi nu în iulie 2002 şi dacă atunci autorităţile moldoveneşti nu ar fi efectuat o investigaţie corespunzătoare, eu aş fi acceptat argumentul că „investigaţiile efectuate de autorităţile naţionale se pare că au avut ... carenţe” ca un motiv pentru tragerea concluziilor cu privire la o lipsă de dorinţă de a investiga accidentul. Însă, în condiţiile în care reclamantul nu declară autorităţilor pretinsa tortură într-un timp corespunzător, eu consider că este greşit de a începe diferite speculaţii cu privire la această chestiune. În paragraful 53 al hotărârii, este prevăzut că „se pare că autorităţile naţionale nu au luat în consideraţie natura leziunilor reclamantului...”. Îmi pare foarte rău să spun că eu nu sunt de acord. Dacă un cititor obiectiv şi imparţial ar compara leziunile găsite pe corpul reclamantului cu pretenţiile reclamantului, atunci acest cititor obiectiv şi imparţial ar descoperi că reclamantul a pretins că două din coastele sale şi nasul său au fost rupte, în timp ce în raportul medical nu poate fi găsită nicio menţiune cu privire la vreo fractură. Acest fapt denotă lipsă de sinceritate din partea reclamantului, la care majoritatea nu a atras nicio atenţie. Calificarea leziunilor corporale, la fel ca şi determinarea posibilelor cauze ale acestora, necesită cunoştinţe speciale medico-legale. Dacă majoritatea a avut dubii cu privire la originea leziunilor, nu există o altă cale decât de a pune o întrebare directă experţilor legişti dacă aceste leziuni ar fi putut sau nu să fi fost produse într-o circumstanţă sau alta. Nefiind experţi legişti, noi nu suntem în drept să tragem concluzii care depăşesc cunoştinţele noastre profesionale. În ceea ce priveşte evenimentele din 10 iulie 2002, eu sunt de acord cu constatarea că nu a avut loc o violare materială a articolului 3. Merită a fi menţionat că reclamantul a ascuns de Curte faptul că el a sărit de la etajul trei atunci când poliţia a încercat să-l reţină în flagrant, pretinzând din nou că el a fost torturat, bătut, iar ca rezultat al acestei acţiuni picioarele sale, coastele şi un deget au fost rupte. Cu părere de bine, faptul săriturii sale de la fereastra etajului trei a fost confirmat chiar de „martori independenţi” – victima furtului comis de reclamant şi vecinii acesteia. Mai mult, atunci când a fost audiat, un medic de la serviciul de urgenţă a declarat că reclamantul i-a spus că el a căzut de la etajul trei. Potrivit raportului de expertiză medico-legală nr. 3129/D, „toate leziunile ... puteau fi cauzate prin cădere de la etajul trei, dacă corpul [reclamantului] s-ar fi lovit de obiecte tari...”. Eu menţionez faptele de mai sus pentru a arăta că încrederea în declaraţiile reclamantului, în ceea ce priveşte cel de-al doilea episod, a fost atât de mică, încât să justifice constatarea că „...nu a fost stabilit dincolo de un dubiu rezonabil că leziunile reclamantului au fost rezultatul unei maltratări...” (a se vedea paragraful 66). Astfel, se poate spune că, în ceea ce priveşte acest episod, Curtea a acceptat versiunea evenimentelor prezentată de Guvern, şi nu versiunea evenimentelor prezentată de reclamant. Hotărând în acest fel, în opinia mea, Curtea a recunoscut indirect că reclamantul a încercat s-o inducă în eroare, deoarece, într-adevăr, altfel Curtea ar fi acceptat poziţia reclamantului. Dacă această logică este corectă, pentru mine nu este clar de ce în această cauză majoritatea a preferat să nu aibă încredere în versiunea Guvernului cu privire la evenimente în ceea ce priveşte primul episod. În opinia mea, faptul că reclamantul: - nu a prezentat o informaţie foarte corectă despre natura leziunilor suportate ca rezultat al evenimentelor din 10 mai 2001, - nu a depus o plângere la autorităţile moldoveneşti cu privire la evenimentele din 10 mai 2001 într-un termen rezonabil, - a depus plângerea sa cu privire la evenimentele din 10 mai 2001 abia în septembrie 2002, adică la două luni după ce a fost reţinut, şi - a ascuns faptul că a sărit de la etajul trei şi a atribuit toate leziunile suportate de el poliţiştilor, în mod clar, denotă rea-credinţa sa şi fac declaraţiile sale – cu privire la evenimentele din 10 mai 2001 – necredibile. Drept urmare, declaraţiile sale nu pot fi considerate ca probe temeinice şi, astfel, concluzia trebuia să fie similară cu cea formulată în paragraful 63. Prin urmare, eu nu pot să accept faptul că aplicarea ilegală a forţei faţă de reclamant a fost stabilit dincolo de un dubiu rezonabil şi, astfel, în opinia mea, nu a avut loc o violare materială a articolului 3 şi în ceea ce priveşte primul episod. Mai am încă un dubiu în privinţa acestei duble calificări a aceleiaşi situaţii. În punctul 3 al dispozitivului se propune constatarea unei violări a articolului 3 din cauza „...omisiunii de a efectua o investigaţie efectivă a plângerilor reclamantului cu privire la maltratarea sa de către poliţie la 10 mai 2001.”. În punctul 5 se propune constatarea a încă unei violări a articolului 3 în ceea ce priveşte „omisiunea de a efectua o investigaţie efectivă a plângerilor reclamantului cu privire la maltratarea sa de către poliţie la 10-11 iulie 2002.”. Eu sunt de acord cu aceste două constatări. Însă, ulterior, se propune constatarea unei violări a articolului 13 în ceea ce priveşte lipsa recursurilor efective cu privire la maltratarea deplânsă. Aici eu aş nota că în plângerea sa reclamantul s-a bazat, în temeiul articolului 13 al Convenţiei, pe omisiunea procurorului de a investiga în mod corespunzător plângerea sa penală, şi nu pe pretinsa lipsă de a înainta o acţiune civilă împotriva poliţiştilor, care, după cum este spus în hotărâre, constituie o violare. După cum înţeleg eu, noi trebuie să examinăm pretenţia reclamantului aşa cum a prezentat-o el. Astfel, eu consider că este greşit de a da această dublă calificare. Urmărirea penală, în principiu, constituie un recurs efectiv pentru cazurile de pretinsă tortură. Acest lucru reprezintă un fapt general recunoscut şi iată de ce, înainte de a accepta o pretenţie, noi cerem reclamanţilor să epuizeze această cale de recurs. Altfel, dacă o urmărire penală nu constituie un recurs efectiv, este posibilă doar o concluzie – nu este nevoie de a epuiza recursurile care nu sunt efective. Ar fi absolut greşit de a avea o astfel de abordare şi de a spune că în cauzele de pretinsă tortură un reclamant nu ar trebui să depună o plângere penală, deoarece urmărirea penală nu poate fi considerată un recurs efectiv. In fine, deoarece nu a fost constatată o violare a articolului 3, prejudiciul moral acordat nu ar trebui să fie mai mare de EUR 4-500. O altă dificultate pentru mine este să accept onorariul avocatului, care este în mod clar exagerat. Cererea în această cauză a fost depusă de reclamant în 2002, când el a prezentat Curţii practic toate documentele necesare. Avocatul din această cauză a început să reprezinte interesele reclamantului abia în 2005. Astfel, avocatul din această cauză a lucrat aproximativ doar un an. Percepţia mea este că procedurile în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu sunt ca Jocurile Olimpice, despre care se spune că „cel mai important lucru la Jocurile Olimpice este să participi şi nu să învingi”. Eu nu accept că simpla participare a unui avocat poate vreodată să fie considerată ca o justificare suficientă pentru acordarea unor sume considerabile de bani. Mai mult, în alte cauze cu privire la articolul 3 împotriva Republicii Moldova, Curtea a acordat avocaţilor onorarii în sume mult mai rezonabile, spre exemplu, în cauza Corsacov – EUR 1,000, în cauza Holomiov – EUR 800. Nu mai trebuie să spun faptul că în ambele aceste cauze reclamanţii au fost reprezentaţi de avocaţii lor pe întreg parcursul procedurilor. Deoarece, în opinia mea, în această cauză avocatul nu a făcut practic nimic, fiindcă o mare parte a lucrului a fost făcută de reclamant, onorariile avocatului nu ar fi trebuit să fie mai mari de EUR 600 – 700. Acestea sunt chestiunile principale cu privire la care eu nu sunt de acord cu majoritatea în această cauză.