70639/01

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.     Traducere din limba franceză Consiliul Europei Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secţia a treia Cauza BARBU contra ROMÂNIEI (cererea nr. 70639/01) Hotărâre Strasbourg 12 octombrie 2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă. În cauza Barbu contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită în camera formată din:  Domnii J. HEDIGAN, preşedinte,    C. BIRSAN,    V. ZAGREBELSKY,  Doamna A. GYULUMYAN  Domnii E. MYJER    DAVID THOR NJORGVINSSON,  Doamna I. ZIEMELE, judecători şi Domnul V. BERGER, grefierul secţiei,  După ce a deliberat în camera de consiliu din 21 septembrie 2006, Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată: PROCEDURA  1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 70639/01) îndreptată împotriva României prin care un cetăţean al acestui stat, Doamna Eugenia Barbu (“reclamanta”), a sesizat Curtea la data de 21 noiembrie 2000 în temeiul articolului 34 al Convenţiei de Protecţie a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale (“Convenţia”).  2. Guvernul român (“Guvernul”) este reprezentat de împuternicitul său, Doamna Roxana Rizoiu, apoi de Doamna Beatrice Rămăşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.  3. Reclamanta a invocat faptul că vânzarea apartamentului nr.12 al imobilului său unor terţi, care nu a condus la nici-o despăgubire şi a fost validată prin sentinţe definitive ale tribunalelor naţionale a încălcat articolul 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei. 4. La data de 9 iunie 2004, preşedintele celei de-a doua secţii a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 al Convenţiei, el a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei. 5. Atât reclamanta cât şi Guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (articolul 59 § 1 al regulamentului). 6. La 1 noiembrie 2004 Curtea a modificat componenţa secţiilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost repartizată celei de-a treia secţii remaniată astfel (articolul 51 § 1). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (articolul 27 § 1 al Convenţiei) a fost constituită în conformitate cu articolul 26 § 1 al regulamentului. DE FAPT I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI  7. Reclamanta s-a născut în 1931 şi locuieşte la Bucureşti.  8. La 20 aprilie 1950, în baza decretului de naţionalizare nr. 92/1950 statul a intrat în posesia mai multor imobile care aparţineau lui P.N., inclusiv apartamentul nr. 12 al imobilului situat în Bucureşti, Bd. Cotroceni nr. 18, care a fost cumpărat la 31 ianuarie 1950 de reclamantă.  1. Acţiune în revendicare  9. În 1997 reclamanta, menţionând că naţionalizarea apartamentului respectiv pe numele lui P.N. era ilegală, a sesizat judecătoria Bucureşti cu o acţiune în revendicare imobiliară împotriva Consiliului General Bucureşti şi Primăria sectorului 6 Bucureşti.  10. Printr-o sentinţă definitivă din 3 decembrie 1997 tribunalul a admis acţiunea pe motiv că la data naţionalizării apartamentul nr. 12 nu mai aparţinea lui P.N. şi, în consecinţă, a ordonat părţilor pârâte să restituie apartamentul în litigiu.  2. Acţiune în anulare a contractului de vânzare a apartamentului  11. Printr-un contract din 6 august 1997, încheiat în temeiul legii nr. 112/1995, Primăria Bucureşti a vândut locatarilor, soţii S., apartamentul respectiv format din trei camere.  12. Printr-o acţiune înaintată în 1999 împotriva terţilor cumpărători şi Consiliul General Bucureşti, reclamanta a cerut Judecătoriei Bucureşti să constate nulitatea contractului de vânzare a apartamentului, pe motiv că fusese încheiat prin încălcarea legii nr. 112/1995, deoarece acţiunea în revendicare încă nu fusese soluţionată definitiv. Reclamanta a invocat de asemenea articolul 966 al codului civil, care prevede că obligaţia contractată în temeiul unei cauze false sau ilicite nu putea produce efecte.  13. Printr-o sentinţă din 2 martie 1999, Judecătoria a admis argumentele reclamantei şi, în consecinţă, a dat câştig de cauză acţiunii sale, a anulat contractul de vânzare şi a ordonat evacuarea terţilor. Terţii şi Consiliul General Bucureşti au înaintat apel împotriva acestei sentinţe, menţionând că vânzarea a respectat dispoziţiile legii nr. 112/1995 şi că nu erau la curent cu existenţa unei acţiuni în revendicare.  14. Estimând că contractul era conform cu dispoziţiile legii nr. 112/1995 şi că părţile erau de bună credinţă, tribunalul, printr-o hotărâre din 1 noiembrie 1999, a dat câştig de cauză apelului şi a respins acţiunea în revendicare.  15. Asupra recursului reclamantei această hotărâre a fost confirmată printr-o sentinţă definitivă din 26 iunie 2000 a Curţii de apel Bucureşti.  3. Cerere de restituire cu aplicarea legii nr. 10/2001  16. La 25 iulie 2001 reclamanta a depus o cerere de restituire a apartamentului nr. 12. Cererea sa a rămas fără răspuns. II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 17. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în hotărârire Brumărescu contra României ([GC] nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pag. 250-256, §§ 31-44), Străin şi alţii contra României (nr. 57001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru contra României (nr. 63252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) şi Porteanu contra României (nr. 4596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006). DE DREPT I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR.1 18. Reclamanta se plânge că vânzarea către locatari a apartamentului nr.12 al imobilului situat în Bucureşti, Bd. Cotroceni nr. 18, validată prin hotărârea Curţii de apel Bucureşti din 26 iunie 2000 a încălcat articolul 1 al Protocolului nr. 1, care prevede astfel: “Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor.” A. Asupra admisibilităţii 19. Curtea constată că cererea nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Ea relevă de altfel că aceasta nu se loveşte de nici-un alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă. B. În fond 20. Guvernul consideră că acţiunea în anulare a contractului de vânzare nu are nici-o incidenţă asupra dreptului de proprietate al reclamantei, deoarece nici titlul său de proprietate nici şansele sale de a intra în posesia bunului nu au fost afectate. Conform Guvernului constatarea bunei credinţe a cumpărătorilor nu este echivalentă nici cu o negare a titlului de proprietate al reclamantei nici cu o confirmare a titlului cumpărătorului. Astfel, procedura litigioasă nu a adus atingere dreptului de proprietate al reclamantei. Buna credinţă a cumpărătorilor precum şi valabilitatea titlului lor de proprietate au fost definitiv recunoscute de tribunalele interne. Chiar dacă hotărârea în litigiu constituie un amestec în dreptul de proprietate al reclamantei, aceasta era prevăzută de lege şi urmărea un scop legitim. În plus, tribunalele interne au respectat dispoziţiile dreptului intern, în special legea nr. 10/2001. În orice caz reclamanta putea obţine o despăgubire în temeiul legii nr. 10/2001, dar cererea sa nu era întemeiată, mai multe documente atestând dreptul său de proprietate nefiind depuse la dosar. 21. În fine, Guvernul cere Curţii să ia în calcul reforma instituită prin legea nr. 247/2005, care are drept obiectiv accelerarea procedurii de restituire şi, în cazul în care o asemenea restituire se dovedeşte a fi imposibilă, acordarea unei despăgubiri constând într-o participaţie, în calitate de acţionari la un organism de plasare a valorilor mobiliare “Proprietatea”, organizat sub forma unei societăţi pe acţiuni. 22. Reclamanta contestă această teză. În opinia sa tribunalele interne au recunoscut dreptul său de proprietate şi de asemenea pe cel al terţilor cumpărători asupra aceluiaşi bun, situaţie care face imposibilă exercitarea drepturilor sale în calitate de proprietar al bunului său. Reclamanta subliniază că imposibilitatea de a beneficia de bunul său reprezintă o atingere adusă principiului siguranţei raporturilor juridice. 23. Curtea aminteşte că în cauza Străin citată anterior (§§ 39 şi 59), ea a considerat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună credinţă, chiar şi atunci când era anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituia o privare contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 citat anterior. 24. În plus, în cauza Păduraru citată anterior (§ 112) Curtea a constatat că statul şi-a încălcat obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi coerent în faţa problemei de interes general care constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în temeiul decretelor de naţionalizare. Ea a considerat de asemenea că incertitudinea generală creată astfel s-a repercutat asupra reclamantului care s-a aflat în imposibilitatea de a-şi recupera toate bunurile în condiţiile în care dispunea de o hotărâre definitivă care condamna statul să i le restituie. 25. În cazul în speţă Curtea nu constată nici-un motiv ca să se îndepărteze de jurisprudenţa citată anterior, situaţia de fapt fiind clar aceeaşi. După exemplul cauzei Păduraru citată anterior, în prezenta cauză terţii au devenit proprietari mai înainte ca dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestui bun să facă obiectul unei confirmări definitive. Şi la fel ca în cauza Străin citată anterior reclamanta a fost recunoscută proprietar legitim, tribunalele considerând incontestabil titlul său de proprietate, ţinând cont de caracterul abuziv al naţionalizării (paragraful 10 de mai sus). 26. Curtea observă că vânzarea bunului reclamantei, în temeiul legii nr. 112/1995, o împiedică să beneficieze de dreptul său de proprietate în ciuda existenţei unei hotărâri definitive care a condamnat statul să-i restituie apartamentul. De asemenea, nici-o despăgubire nu i-a fost acordată pentru această privare. Într-adevăr, deşi a depus o cerere de despăgubire în temeiul legii nr. 10/2001 reclamanta nu a primit nici până astăzi vreun răspuns. 27. Curtea constată că la 22 iulie 2005 a fost adoptată legea nr. 247/2005, modificând legea nr. 10/2001. Această lege nouă acordă un drept la despăgubire atingând valoarea de piaţă a bunului care nu poate fi restituit persoanelor care se află în aceeaşi situaţie ca reclamanta. Curtea observă că legea citată anterior propune, pentru persoanele care nu au posibilitatea de a obţine restituirea bunului lor în natură, să le acorde o despăgubire sub forma unei participaţii, în calitate de acţionari, la un organism de plasare a valorilor mobiliare (“Proprietate”). În principiu, persoanele având dreptul de a primi o despăgubire pe această cale vor primi titluri de valoare ce vor fi transformate în acţiuni, odată ce societatea este cotată la bursă. 28. Curtea constată că la 29 decembrie 2005 societatea anonimă “Proprietatea” a fost înscrisă în Registrul Comerţului din Bucureşti. Pentru ca acţiunile emise de această societate anonimă să poată face obiectul unei tranzacţii pe piaţa financiară, trebuie urmată procedura de aprobare de către Consiliul naţional al valorilor mobiliare (“CNVM”). Conform calendarului estimativ al “Proprietatea”, operaţiunea de transformare a titlurilor în acţiuni ar trebui să intervină în martie 2006 şi intrarea efectivă în bursă în decembrie 2006. 29. În cazul în speţă, presupunând că cererea de restituire formulată de reclamantă în temeiul legii nr. 10/2001 este admisibilă şi ar putea face obiectul unei despăgubiri, Curtea constată că “Proprietatea” nu funcţionează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri. Prin urmare, Curtea consideră că împiedicarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra apartamentului nr. 12 al imobilului situat în Bd. Cotroceni nr. 18, vândut locatarilor, a făcut-o să sufere o pagubă disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului său garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1. 30. În consecinţă, s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr. 1. II. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI 31. În temeiul articolului 41 al Convenţiei, “Dacă Curtea declară că s-au încălcat Convenţia sau Protocoalele sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât incomplet consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”. A. Dauna 33. Reclamanta cere restituirea apartamentului vândut locatarilor sau acordarea sumei de 80.000 euro (EUR) reprezentând valoarea sa. Ea nu oferă nici-un raport de expertiză în acest sens. Reclamanta cere de asemenea 80.000 euro cu titlu de daună morală pentru “traumatismele psihice” suferite timp de peste opt ani. 33. Guvernul contestă valoarea de piaţă indicată dar nu oferă nici-o altă indicaţie în acest sens. În privinţa eventualului prejudiciu moral suferit de reclamantă, Guvernul consideră că nu poate fi reţinută nici-o legătură de cauzalitate între pretinsa încălcare a Convenţiei şi paguba morală invocată. 34. Curtea aminteşte că o decizie de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligaţia juridică în privinţa Convenţiei de a pune capăt încălcării şi de a anula consecinţele ei. Dacă dreptul intern nu permite să se anuleze decât parţial consecinţele acestei încălcări, articolul 41 al Convenţiei conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii vătămate prin actul sau omisiunea în privinţa cărora s-a constatat o încălcare a Convenţiei. 35. Printre elementele luate în consideraţie de Curte, atunci când decide în materie, figurează paguba materială, adică pierderile suferite efectiv ca o consecinţă directă a încălcării invocate şi paguba morală, adică reparaţia stării de nelinişte, neplăcerilor şi incertitudinilor reieşite în urma acestei încălcări, precum şi alte pagube nemateriale (a se vedea, între altele, Ernestina Zullo contra Italiei, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004). 36. Între altele, acolo unde diferite elemente ce constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau acolo unde distincţia dintre paguba materială şi paguba morală se dovedeşte a fi dificilă, Curtea le poate examina în ansamblu (Comingersoll contra Portugaliei [GC], nr. 35382/97, § 29, CEDO 2000-IV). 37. Curtea consideră, în circumstanţele în speţă, că restituirea apartamentului nr. 12 al imobilului situat în Bucureşti, Bd. Cotroceni nr. 18, vândut locatarilor, aşa cum este ordonată de sentinţa definitivă pronunţată la 3 decembrie 1997 de Judecătoria Bucureşti, ar plasa reclamanta pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerinţele articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încălcate. Dacă statul nu va proceda la o asemenea restituire în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească interesatei, drept pagubă materială, o sumă corespunzătoare valorii actuale a apartamentului. 38. În cazul în speţă, fiind vorba despre stabilirea cifrei acestei sume, Curtea observă că nici reclamanta, nici Guvernul nu au supus atenţiei nici un raport de expertiză care să permită să se determine valoarea apartamentului. Ţinând cont de informaţiile de care dispune asupra preţurilor pieţei imobiliare locale, Curtea estimează valoarea de piaţă actuală a apartamentului nr. 12 la 80.000 euro. 39. În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au adus atingeri grave dreptului reclamantei la respectarea bunului său, pentru care suma de 3.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă pentru dauna morală suferită. B. Cheltuieli şi taxe 40. Reclamanta nu cere restituirea cheltuielilor şi taxelor. 41. Conform jurisprudenţei curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor şi taxelor sale decât în măsura în care a cerut-o. Prin urmare, în cazul în speţă, Curtea nu acordă reclamantei nici-o sumă cu acest titlu.  C. Dobânzi moratorii 42. Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Decide că s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr.1; 3. Decide a)     că statul pârât trebuie să restituie reclamantei apartamentul nr. 12 al imobilului situat în Bucureşti în Bd. Cotroceni la nr. 18, în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta sentinţă va deveni definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei; b)     că în lipsa unei asemenea restituiri statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în acelaşi termen de trei luni, 80.000 euro (optzecimii euro), drept pagubă materială, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit; Decide că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în aceleaşi trei luni, 3.000 euro (treimii euro) pentru prejudiciul moral; Decide că sumele respective vor fi transformate în moneda statului pârât la cursul de schimb din ziua reglementării; Decide că începând de la expirarea respectivului termen şi până la plată, aceste sume se vor mări cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabil în această perioadă, mărit cu un procent de trei puncte; 7. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru restul.  Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 12 octombrie 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.  Vincent Berger  John Hedigan  Grefier adjunct   Preşedinte -------------------------------------------------------------------------------------------------------- Subsemnata Mioara Cioranu, titulară a autorizaţiei cu nr.2885 eliberată de Ministerul Justiţiei, certific exactitatea acestei traduceri cu textul documentului din limba franceză, care a fost vizat de mine.