7078/02

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.     Secţia a treia   CAUZA V.D. ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   (Cererea nr. 7078/02)   Hotărâre   Strasbourg   16 februarie 2010   Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.   În cauza V.D. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,   după ce a deliberat în camera de consiliu, la 26 ianuarie 2010, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:   PROCEDURA   1. La originea cauzei se află cererea nr. 7078/02 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul V.D. („reclamantul”), a sesizat Curtea la 14 ianuarie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”). Preşedintele camerei a decis din oficiu nedivulgarea identităţii reclamantului (art. 47 § 3 din regulament). 2. Reclamantul, care beneficiază de asistenţă judiciară, a fost reprezentat de I. Banu, apoi de M. Bota, avocaţi în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. Reclamantul susţine, în special, faptul că condiţiile de detenţie, în special pretinsa neacordare a unui tratament medical corespunzător afecţiunilor sale, inclusiv problemele sale dentare, au dus la agravarea stării sale de sănătate. 4. La 3 aprilie 2007, preşedintele Secţiei a treia a decis să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 3 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate de cameră împreună.   ÎN FAPT    I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI   5. Reclamantul s-a născut în 1969. În prezent, acesta este deţinut la Penitenciarul Giurgiu. 6. Raportul de anchetă socială emis la 29 noiembrie 2005 de primăria comunei în care reclamantul a avut ultimul domiciliu descria astfel situaţia materială şi familială a acestuia. Tatăl reclamantului a decedat la 25 iunie 2005, apoi mama sa, la o dată neprecizată. Acelaşi raport menţiona faptul că în casa în care au locuit reclamantul şi tatăl său „nu existau uşă şi ferestre, fiind foarte deteriorată”. În sfârşit, raportul menţiona faptul că reclamantul era tatăl unui copil născut în afara căsătoriei, în 1993, care trăia împreună cu mama sa, cu concubinul acesteia şi cu ceilalţi doi copii minori ai cuplului. Confom registrului agricol al primăriei, tatăl reclamantului deţinea 2,52 ha de teren arabil. Nu a fost prezentată nicio informaţie Curţii cu privire la succesiunea tatălui reclamantului.    A. Afecţiunile reclamantului şi tratamentul medical aplicat în detenţie   7. După ce a fost reţinut 24 ore la 2 aprilie 2001, reclamantul a fost acuzat de săvârşirea mai multor infracţiuni (a se vedea infra, secţiunea D) şi arestat preventiv pentru viol şi tâlhărie. 8. La începutul detenţiei sale, şi anume la 15 aprilie şi 15 mai 2001, un medic i-a prescris reclamantului un tratament cu Ranitidină şi un alt medicament împotriva acidităţii gastrice. În afară de acest tratament, nicio afecţiune nu este menţionată în dosarul medical al reclamantului la momentul arestării sale. 9. Ulterior, acesta a fost încarcerat la Penitenciarul Bucureşti-Jilava în perioada 6 iunie – 3 noiembrie 2001, apoi la Penitenciarul Bucureşti-Rahova în perioada 3 noiembrie 2001 – 13 decembrie 2002. La această ultimă dată, el a fost transferat la Penitenciarul Giurgiu unde a rămas până în prezent. 10. O fişă a deţinutului indică faptul că reclamantul a cumpărat anumite produse de la punctul de vânzare al penitenciarului, în perioada ianuarie - noiembrie 2002. Fişa nu preciza valoarea cheltuielilor, nici produsele cumpărate.    1. Tratamentul medical administrat reclamantului în Penitenciarul Bucureşti-Jilava   11. La 25 iunie 2001, cabinetul medical al Penitenciarului Jilava a pus diagnosticul de gastroduodenită cronică. Reclamantului nu i-a fost prescris nicun tratament pentru această afecţiune în perioada detenţiei sale în această instituţie. 12. Acesta a fost pus sub observaţie medicală în repetate rânduri, atunci când intra în greva foamei sau când ingera voluntar corpuri metalice petru a protesta împotriva detenţiei sale. Astfel, în iunie, iulie şi august 2001, acesta a refuzat de fiecare dată să mănânce, timp de două până la opt zile. În iunie 2001, medicii Penitenciarului Bucureşti-Rahova au înscris în dosarul său medical că reclamantul „protestatar” refuza mâncarea. 13. La 5 iulie 2001, în urma unui examen medical, un medic a constatat că reclamantul cântărea 54 kg şi l-a declarat subponderal, recomandând un regim alimentar special. 14. La 23 iulie 2001, reclamantul a fost supus unui examen psihiatric, în urma căruia medicul T. l-a diagnosticat cu tulburări de personalitate de tip antisocial şi i-a prescris sedative (Diazepam). 15. În august 2001, reclamantul, care refuza să se hrănească, a refuzat şi asistenţa medicală. 16. La 24 august 2001, reclamantul a fost diagnosticat cu tulburări ale tranzitului intestinal şi tulburări de personalitate şi i s-a administrat un tratament cu laxative (Laxafibran), un calmant (Diazepam) şi vitamine (B1 şi B6). 17. La 10 octombrie şi 2 noiembrie 2001, un medic generalist l-a diagnosticat pe reclamant cu „tulburări de personalitate de tip antisocial”. La 3 noiembrie 2001, un specialist ORL a pus acelaşi diagnostic.    2. Tratamentul medical administrat reclamantului în Penitenciarul Bucureşti-Rahova   18. La 23 noiembrie 2001, diagnosticul de „tulburări de personalitate de tip antisocial” a fost confirmat de un medic psihiatru. 19. De-a lungul detenţiei sale în Penitenciarul Rahova, doar în iunie 2002, când i s-a administrat un medicament împotriva acidităţii gastrice, Ulcoran, de două ori, reclamantul nu a primit niciun tratament pentru gastroduodenita sa cronică. 20. La 19 februarie 2003, reclamantului i s-a administrat un tratament pentru răceală. 21. La 13 decembrie 2002, medicul I.G. de la Penitenciarul Bucureşti-Rahova a înscris în dosarul medical al reclamantului faptul că maxilarul superior al acestuia era lipsit complet de dinţi şi că avea nevoie de o proteză dentară şi menţiona faptul că a raportat cazul Direcţiei Generale a Penitenciarelor, deoarece reclamatul nu deţinea mijloacele necesare procurării acesteia. Un alt examen efectuat în aceeaşi zi de un medic dentist, B.G., recomanda două proteze: „- o proteză totală maxilară - o proteză parţială mandibulară [...]”    3. Tratamentul medical administrat reclamantului în Penitenciarul Giurgiu   22. În ziua următoare, la 14 decembrie 2002, reclamantul a fost mutat la Penitenciarul Giurgiu. În aceeaşi zi, medicul generalist nota în dosarul său medical diagnosticul de „tulburări de personalitate”. Nu s-a făcut nicio menţiune cu privire la lipsa totală a dinţilor, nici la afecţiunile sale digestive. 23. La 1 martie, 1 aprilie, 1 mai şi 1 iunie 2003, asistenta medicală M.S. i-a prescris reclamantului trei sedative puternice (printre care Levomepromazin şi Carbamazepin). 24. Ulterior, la 4 aprilie 2003, reclamantul a fost diagnosticat cu gastroduodenită cronică. Nu i s-a recomandat niciun tratament. Medicul i-a recomandat un regim alimentar hipercaloric pentru luna august. 25. La 1 septembrie, 1 octombrie, 1 noiembrie şi 1 decembrie 2003, aceeaşi asistentă medicală M.S. i-a prescris din nou sedative puternice (neuroleptice), printre care se numărau cele două prescrise deja în perioada martie - iunie şi Amitriptilină. 26. La 14 ianuarie 2004, medicul F.L. de la Laboratorul de Medicină legală din Giurgiu l-a diagnosticat pe reclamant, în scopul procedurii de amânare a executării pedepsei, cu următoarele afecţiuni: gastroduodenită cronică, ulcer şi hepatită cronică. 27. Conform scrisorii Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (ANP) din 21 iunie 2007, în perioada 2 iulie – 3 septembrie 2004, reclamantul a fost consultat de treizeci de ori de medicul penitenciarului – dintre care de trei ori de stomatolog – şi i s-a administrat un tratament pentru afecţiunile sale cronice, inclusiv sedative puternice. Conform aceleiaşi scrisori, în cursul anului 2004, reclamantul a fost examinat, în total de nouăzeci şi cinci de ori de un medic. Doar nouă dintre consultaţii au fost incluse în fişa medicală întocmită reclamantului în cursul detenţiei sale, în anul 2004. 28. La 21 decembrie 2004, reclamantul a solicitat să treacă la regimul alimentar asigurat deţinuţilor musulmani, alegere care l-a făcut să renunţe automat la regimul adaptat afecţiunilor sale gastrice. 29. Conform scrisorii ANP din 21 iunie 2007, în cursul anului 2005, reclamantul a fost consultat de o sută unsprezece ori de un medic, dintre care de şase ori de un stomatolog. Acesta a primit, printre altele, sedative puternice, un tratament antiacid şi, pentru prima oară, medicamente pentru hepatita sa cronică. La 27 mai şi 10 octombrie 2005, acesta a refuzat tratamentul recomandat de medic. Scrisoarea citată anterior nu precizează care era tratamentul refuzat de reclamant. Spre deosebire de informaţiile furnizate de ANP, doar trei dintre consultaţii au fost incluse în fişa medicală întocmită reclamantului în cursul detenţiei sale, în anul 2005. 30. Conform aceleiaşi scrisori, în cursul anului 2006, reclamantul a fost examinat de cincizeci şi trei de ori de medici. La 17 ianuarie 2006, acesta a refuzat tratamentul medical. Scrisoarea citată anterior nu precizează care era tratamentul refuzat. O singură consultaţie a fost inclusă în fişa medicală întocmită reclamantului în cursul detenţiei sale, în anul 2006. 31. La 9 mai 2007, diagnosticul afecţiunilor cronice ale reclamantului era: gastroduodenită cronică, hepatită cronică, bronşită cronică tabagică şi tulburări de personalitate de tip antisocial.    B. Afecţiunile dentare ale reclamantului şi imposibilitatea acestuia de a obţine proteze   32. Prin scrisoarea din 21 iulie 2003, Direcţia Generală a Penitenciarelor i-a comunicat reclamantului că costurile protezelor dentare de care acesta avea nevoie nu erau acoperite de casa de asigurări publice de sănătate la care era afiliat reclamantul. Scrisoarea era redactată după cum urmează: „În urma cererii dvs. adresate Direcţiei Generale a Penitenciarelor, prin care solicitaţi ca protezele dvs. dentare să fie furnizate din fondurile instituţiei, vă aducem la cunoştinţă că: După cum am precizat în celelalte răspunsuri la cererile dvs. cu acelaşi obiect, costul protezelor dentare nu este decontat de Casa Asigurărilor de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranţei Naţionale şi Autorităţii Judecătoreşti. Deţinutul sau rudele acestuia trebuie să suporte costul acestora. Vă aducem la cunoştinţă faptul că, în lipsa unui temei legal, nu putem da curs cererii dvs. de a utiliza bugetul care vă este alocat pe două luni pentru achiziţionarea protezelor dvs.” 33. La 21 aprilie 2004, stomatologul M.M. nota în dosarul medical al reclamantului că acesta necesita extracţia a opt fragmente de dinte şi o proteză dentară totală a maxilarului superior şi o altă proteză dentară inferioară. De asemenea, medicul a făcut şi o estimare a costurilor îngrijirilor şi protezelor, egală cu 2 400 000 ROL, pentru cea superioară şi 4 000 000 ROL pentru cea inferioară. Tratamentul preconizat trebuia să dureze trei luni. 34. Conform scrisorii Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (denumită în continuare „ANP”) din 21 iunie 2007, la 1 noiembrie 2004, i s-a propus reclamantului extracţia resturilor radiculare „în vederea realizării protezelor mobile”, pe care acesta le-a refuzat. 35. În septembrie 2005, având în vedere că reclamantul nu beneficiase încă de tratament protetic, acesta a introdus o nouă cerere în acest sens, pretinzând o înrăutăţire a stării sale generale de sănătate. 36. Prin scrisoarea din 6 septembrie 2005, ANP l-a informat că trebuia să suporte 60% din costurile protezelor mobile sau 100% din costurile protezelor fixe, dacă opta pentru acest ultim tip de proteze. Costul îngrijirilor şi protezelor era astfel estimat: „(...) proteză totală mobilă arcada superioară, la 401,10 RON (adică 4 011 000 ROL); proteză parţială mobilă cu 5 dinţi inferior, la 308,8 RON (adică 3 008 000 ROL) sau proteză fixă cu 6 dinţi inferiori, la 280 RON (adică 2 800 000 ROL).” 37. De asemenea, ANP l-a informat pe reclamant că, în momentul în care dispunea de banii necesari pentru acoperirea cheltuielilor stomatologice, acesta trebuia să introducă o cerere de transfer la un penitenciar care să aibă un cabinet stomatologic. Reclamantul era informat şi cu privire la faptul că, în funcţie de evoluţai stării sale de sănătate, medicul curant trebuia să ia măsurile necesare. În concluzie, ANP invoca faptul că acuzaţiile reclamantului conform cărora acesta nu a primit asistenţă medicală şi tratament adecvat nu erau întemeiate. 38. În cursul anilor 2005 şi 2006, reclamantului i-au fost extrase trei resturi radiculare. 39. La 9 mai 2007, diagnosticul afecţiunilor dentare ale reclamantului era: edentaţie maxilar; edentaţie latero-fronto-laterală mandibulară; parodontită marginală cronică profundă şi leziuni odontale netratate. 40. La 14 noiembrie 2007, medicul stomatolog al penitenciarului i-a propus reclamantului un plan de tratament stomatologic. Acesta viza tratamentul a cinci leziuni odontale. 41. La 13 februarie 2008, cabinetul medical al Penitenciarului Giurgiu a informat Guvernul de faptul că s-au întreprins demersuri pentru analiza posibilităţii efectuării lor. Guvernul nu a informat Curtea de rezultatul acestor demersuri.    C. Cererea reclamantului de amânare a executării pedepsei cu închisoarea   42. La 12 noiembrie 2003, reclamantul a sesizat Judecătoria Giurgiu cu o cerere de amânare a executării pedepsei cu închisoarea, întemeiată pe art. 453 C. proc. pen. Acesta invoca faptul că necesita de urgenţă o proteză dentară nedecontată de CAS şi că singura modalitate de a obţine bani pentru acoperirea cheltuielilor cu tratamentul stomatologic era să obţină o amânare a pedepsei pentru a lucra şi a obţine suma necesară. În plus, acesta susţinea faptul că cererile sale repetate adresate responsabililor penitenciarului, pentru a obţinute o activitate remunerată, în cadrul penitenciarului, au fost inutile. 43. După ce a dispus o expertiză medico-legală a reclamantului, instanţa a reţinut că acesta necesita o proteză dentară totală a maxilarului superior, dar că aceasta putea fi realizată în reţeaua medicală a penitenciarelor. De asemenea, instanţa a reţinut că reclamantul suferea de alte afecţiuni, fără a le preciza, dar că aceste afecţiuni nu făceau imposibilă executarea pedepsei cu închisoarea. Prin urmare, instanţa a respins cererea prin hotărârea din 16 februarie 2004. 44. Reclamantul a declarat apel împotriva acestei hotărâri invocând faptul că a contractat numeroase afecţiuni la stomac, ficat şi inimă din cauza imposibilităţii sale de a se hrăni corect. În plus, acesta era complet lipsit de venituri şi nu avea niciun sprijin. Acesta considera că lipsa unui tratament stomatologic era echivalentă unei pedepse, pe lângă cea aplicată prin hotărârea care l-a condamnat la închisoare. 45. Apelul declarat de reclamant a fost respins la 19 aprilie 2004, prin decizia Tribunalului Giurgiu. Instanţa a reţinut că acesta avea nevoie de o proteză dentară şi că era sub supraveghere medicală pentru ulcer, hepatită cronică şi tulburări de personalitate, dar că aceste afecţiuni nu făceau imposibilă executarea pedepsei sale cu închisoarea. În plus, instanţa a considerat ca lipsite de temei legal pretenţiile reclamantului cu privire la obligaţia administraţiei de a deconta cheltuielile pe care trebuia să le efectueze cu protezele sale dentare. Instanţa a considerat că:   „[...] în ceea ce priveşte faptul că reclamantul D.V. nu dispune de mijloacele necesare pentru suportarea cheltuielilor cu proteza dentară, art. 455, coroborat cu art. 453 lit. a) C. proc. pen. nu se aplică, ţinând seama de faptul că reiese clar din raportul de expertiză medico-legală faptul că reclamantul nu se află în imposibilitatea executării pedepsei sale.”   46. Prin hotărârea din 26 mai 2004, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca neîntemeiat recursul formulat de reclamant împotriva deciziei din 19 aprilie 2004.    D. Procedura penală desfăşurată împotriva reclamantului   47. În ziua următoare reţinerii sale de 24 de ore dispuse la 2 aprilie 2001, reclamantul a fost acuzat de violarea bunicii sale de 83 de ani, cu care locuia, şi de violare de domiciliu şi tâlhărirea unui kg de carne de la vecina bunicii sale. Acesta ar fi comis respectivele fapte în noaptea de 31 martie spre 1 aprilie 2001, după ce s-a întors de la barul satului, unde consumase băuturi alcoolice. La baza acestei acuzări stau plângerile celor două victime din 1 aprilie 2001. În plângerea sa, pe care aceasta nu a putut-o semna, fiind analfabetă, bunica reclamantului pretindea că a fost forţată de reclamant să întreţină raporturi sexuale cu el în noaptea de 31 martie spre 1 aprilie 2001 şi că, în cursul aceleiaşi nopţi, reclamantul i-a furat trei găini. În plus, aceasta susţinea că reclamantul i-a furat alte patru găini şi 400 000 ROL cu o săptămână înainte de introducerea plângerii. 48. Dosarul de anchetă întocmit de parchet includea, ca mijloace de probă, declaraţia reclamantului care nega faptele imputate, declaraţiile celor duă victime şi un certificat medico-legal întocmit la 2 aprilie 2001, care atesta faptul că bunica reclamantului, care era senilă, prezenta „rare exemplare de spermatozoizi în secreţiile sale vaginale”, precum şi o zgârietură suborbitală de 1 cm şi o alta de 0,5 cm la partea interioară a buzei inferioare. În declaraţia sa din 1 aprilie 2001, dată în faţa unui agent de poliţie de la postul de poliţie din comună, bunica reclamantului declara că era văduvă şi că de două săptămâni îl primise pe reclamant să locuiască cu ea, deoarece acesta nu avea altă locuinţă după punerea sa în libertate. De asemenea, ea susţinea că, din cauză că avea un singur pat în unica cameră încălzită din casă, aceasta a acceptat ca nepotul său să doarmă în acel pat cu ea. Apoi, aceasta a declarat că la întoarcerea reclamantului în stare de ebrietate, în noaptea în cauză, a fost constrânsă de acesta din urmă, să întreţină raporturi sexuale cu el, fiind imobilizată cu un prosop pe care acesta i l-a pus pe gură şi cu lovituri de pumn. De frică, aceasta a părăsit casa, imediat după, şi a mers la vecina sa, victima tâhăriei comise de reclamant în aceeaşi noapte. Ea şi-a petrecut noaptea în casa vecinei. 49. De asemenea, dosarul includea două procese-verbale de anchetă la domiciliile celor două victime, un proces-verbal de confruntare a reclamantului cu victima tâlhăriei şi declaraţiile a cinci martori indirecţi, care au auzit victimele plângându-se de agresiunile suferite din partea reclamantului sau au aflat acest lucru de la agenţii de poliţie din comună (declaraţia martorului A.Z.). Procesul-verbal de anchetă la faţa locului întocmit de doi agenţi de poliţie de la postul de poliţie al comunei la 1 aprilie 2001 menţiona că aceştia s-au deplasat la domiciliul bunicii reclamantului după un denunţ făcut de vecina acesteia. Procesul-verbal reţinea faptul că aceştia au găsit victima acasă. Se preciza, de asemenea, că pe patul său erau haine şi un cuţit despre care aceasta nu ştia cui aparţineau. Nu se descrie nici un alt element. Agenţii de poliţie au luat cuţitul pentru a îl înapoia vecinei, care a recunoscut că îi aparţinea. Nu a fost confiscat nici un alt obiect. În sfârşit, procesul-verbal menţiona imposibilitatea realizării de fotografii judiciare din cauza lipsei peliculei foto. 50. Prin rechizitoriul din 28 mai 2001, reclamantul a fost trimis în judecată în faţa Judecătoriei Videle. La 6 august 2001, instanţa a audiat patru martori indirecţi şi pe victima violului. 51. Reclamantul a solicitat instanţei audierea lui T., martor al apărării, care l-a însoţit la barul satului, în noaptea de 31 martie spre 1 aprilie 2001. Într-o primă fază, acest martor nu a compărut în faţa instanţei. La 21 iunie 2001, instanţa a emis un mandat de aducere împotriva acestui martor. Acesta din urmă s-a prezentat la 19 iulie 2001, dar nu a fost audiat, din cauza faptului că dosarul nu fusese retrimis de o altă instanţă, care examina legalitatea prelungirii detenţiei reclamantului. Instanţa a dispus prezentarea acestuia în faţa sa la 16 august 2001, dar el nu s-a prezentat, astfel încât instanţa a renunţat să îl audieze. 52. Deşi chemată să compară în mai multe rânduri, bunica reclamantului nu a compărut în faţa instanţei. Aceasta a decedat la 1 octombrie 2001. 53. După o hotărâre de declinare a competenţei a Judecătoriei Videle, pronunţată la 11 octombrie 2001, într-un complet de judecată format dintr-un judecător unic, judecătorul I.T., reclamantul a fost condamnat de Tribunalul Teleorman, la 18 decembrie 2001, la zece ani şi şase luni de închisoare. În urma apelului reclamantului, prin decizia din 6 martie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a casat hotărârea pronunţată de tribunal, considerându-l lipsit de competenţă pentru a se pronunţa în cauză şi a retrimis cauza în faţa Judecătoriei Videle. Un complet de judecată alcătuit din acelaşi judecător unic I.T. a reluat dosarul. 54. După amânarea cauzei o dată, la 26 aprilie 2002, pentru necitarea părţilor, prin hotărârea din 24 mai 2002, Judecătoria Videle a refuzat cererea reclamantului de a audia din nou martorii, considerând că aceştia au fost deja audiaţi şi că motivele casării nu aveau nicio legătură cu audierea martorilor. Reclamantul nu a precizat numele martorilor pe care-i dorea să compară. Elementele de probă prezentate în faţa acuzatului de instanţă erau declaraţia victimei violului şi depoziţia reclamantului. Niciun martor nu a fost audiat de această instanţă. 55. Prin hotărârea din 24 mai 2002, instanţa a condamnat reclamantul la închisoare pentru tâlhărie, viol şi incest. Instanţa a stabilit pedeapsa la zece ani pentru viol, cinci ani pentru incest şi şase luni pentru tâlhărie, aplicând pedeapsa cea mai grea, cea de zece ani de închisoare. 56. Reclamantul a declarat apel. Acesta se plângea de faptul că nu au fost prelevate amprente la faţa locului şi de pe cuţit şi de absenţa dactiloscopiei care să dovedească faptul că era autorul tâlhăriei, precum şi a unei expertize biologice care să dovedească faptul că era autorul violului suferit de bunica sa şi de faptul că martorii acuzării erau doar martori indirecţi. Acesta nu s-a plâns de necitarea martorului T. 57. Apelul introdus de reclamant împotriva acestei hotărâri a fost respins la 6 august 2002 prin decizia Tribunalului Teleorman. Tribunalul s-a limitat la a considera că judecătoria a obţinut şi analizat în mod corect probe, fără a face vreo trimitere explicită la motivele refuzului efectuării expertizei genetice solicitate de reclamant. 58. Reclamantul a formulat recurs, reiterând motivele apelului său. Recursul reclamantului a fost admis parţial prin hotărârea Curţii de Apel Bucureşti din 7 octombrie 2002. Aceasta a considerat că elementele infracţiunii de incest nu se regăseau în cauză şi l-a achitat pe reclamant de această acuzaţie. Curtea de apel a menţinut condamnarea reclamantului pentru tâlhărie şi viol. Hotărârea nu include nicio trimitere explicită la motivele refuzului efectuării expertizei genetice solicitate de reclamant. 59. Prin hotărârea din 16 aprilie 2004, Judecătoria Videle a respins cererea de revizuire introdusă de reclamant. Această hotărâre a fost confirmată de Tribunalul Teleorman, la 7 septembrie 2004 şi, apoi, de Curtea de Apel Bucureşti, la 15 octombrie 2004, din cauză că motivele invocate de reclamant erau aceleaşi cu cele invocate în cursul procedurii pe fond şi nu erau de natură să conducă la redeschiderea procedurii penale încheiate cu condamnarea sa definitivă pentru tâlhărie şi viol. De asemenea, tribunalul a reţinut că, din cauza vârstei sale înaintate şi a jenei pe care o putea simţi, victima violului nu a răspuns convocărilor repetate în faţa instanţei pentru audiere.    E. Informaţiile faptice prezentate de Guvern   60. La 24 noiembrie 2009, Guvernul a informat Curtea de faptul că eşantioanele de secreţii prelevate de serviciul de medicină legală a Spitalului Judeţean Timişoara, la 2 aprilie 2001, de la bunica reclamantului în legătură cu acuzaţia sa de viol adusă reclamantului, nu mai erau disponibile. Guvernul a precizat că, în temeiul normelor de conservare adoptate de Consiliul Superior de Medicină Legală la 30 octombrie 2003, laboratoarele care efectuează analize serologice erau obligate să păstreze eşantioanele analizate timp de un an, în timp ce laboratoarele care efectuează analize ADN trebuie să le păstreze timp de minim cinci ani de la pronunţarea hotărârii definitive în cauză şi că se recomanda să fie păstrate cincisprezece ani. De asemenea, Guvernul a precizat că, în perioada 2001-2002, laboratoarele de medicină legală din România dispuneau de echipamente pentru a face teste ADN de paternitate, dar nu pentru a face teste ADN în cauze penale decât începând cu 2003.    F.  Accesul reclamantului la documentele privind procedura sa penală şi corespondenţa cu Curtea   61. La o dată neprecizată, reclamantul, deţinut la momentul respectiv în Penitenciarul Bucureşti-Rahova a solicitat administraţiei penitenciarului o copie a documentelor referitoare la procedura penală iniţiată împotriva sa indicând faptul că aceasta îi era necesară pentru a-şi susţine cererea în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Prin scrisoarea din 16 aprilie 2002, directorul i-a trimis o copie a unei părţi din documentele solicitate, şi anume cele existente în „dosarul penitenciarului”, indicându-i faptul că trebuia să se adreseze tribunalului pentru a obţine celelalte documente solicitate. 62. La 13 septembrie 2004, reclamantul, deţinut la momentul respectiv în Penitenciarul Giurgiu, a adresat o scrisoare Tribunalului Teleorman, prin care solicita o copie a dosarului său penal, inclusiv copii ale deciziilor pronunţate de tribunale şi de curtea de apel şi ale declaraţiilor martorilor. Acesta a arătat că respectivele documente îi erau necesare pentru a-şi susţine cererea în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În scrisoarea sa, acesta a precizat că nu avea rude şi nici vreun sprijin material. În sfârşit, acesta a adăugat că, în caz de refuz din partea tribunalului de a-i elibera o copie a documentelor solicitate, acesta se putea plânge de o obstrucţionare a exercitării eficiente a dreptului său de recurs în faţa Curţii Europene. 63. Prin scrisoarea din 16 septembrie 2004, Tribunalul Teleorman i-a returnat reclamantului scrisoarea, solicitându-i să mandateze o persoană care să se prezinte la sediul tribunalului şi să primească documentele solicitate după plata costului copiilor. Scrisoarea semnată de preşedintele şi de grefierul şef al tribunalului era redactată după cum urmează:   „Vă returnăm scrisoarea solicitându-vă să trimiteţi la sediul tribunalului un mandatar care să poată ridica prin mijloace proprii [documentele] solicitate.”   64. Prin scrisoarea din 20 mai 2005, care răspundea unei cereri de informaţii faptice, inclusiv de documente, a judecătorului raportor, reclamantul a informat Curtea că B.C., responsabilul Penitenciarului Giurgiu, i-a răspuns că „fotocopiatorul s-a stricat şi nu mai funcţionează de o săptămână”. 65. În urma unei noi cereri prezentate de reclamant Tribunalului Teleorman, la 11 octombrie 2005, acestuia i-au fost trimise documentele care se aflau în arhivele tribunalului. Acesta a fost sfătuit să introducă o cerere similară pentru celelalte documente de care avea nevoie şi care se aflau în arhivele Judecătoriei Videle. Reiese din scrisoarea din 25 iunie 2007, adresată agentului guvernamental de către preşedintele Judecătoriei Videle, că nicio cerere nu a fost primiă din partea reclamantului, în cursul anului 2005, pentru a i se trimite copii ale dosarului său penal. 66. Copia dosarului pe care administraţia penitenciarelor îl avea în ceea ce îl privea pe reclamant menţionează peste douăzeci de cereri scrise de reclamant pentru a i se acorda hârtie, plicuri şi timbre, în perioada 2004-2007. Acestea au fost onorate fie integral, fie parţial, adică pentru un număr mult mai mic decât cel solicitat de reclamant. Nicio informaţie în acest sens nu a fost obţinută pentru perioada 2001-2003. Francarea unui plic către Curte se ridica, în 2002, la mai puţin de 50 000 lei româneşti vechi (ROL).   G. Plângerea reclamantului în temeiul Ordonanţei de urgenţă nr. 56/2003   67. La 4 ianuarie 2005, reclamantul a sesizat Judecătoria Giurgiu cu o plângere întemeiată pe Ordonanţa de urgenţă nr. 56/2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate. Cu titlu principal, acesta denunţa refuzul autorităţilor Penitenciarului Giurgiu de a îi acorda regimul alimentar pentru musulmani în ciuda faptului că se convertise la islamism. Acesta menţiona că, din octombrie 2004, nu mai mânca alimente pregătite cu grăsimi şi carne de porc şi că îi mai rămânea să manânce „doar pâine, 10 gr. de brânză şi o ceaşcă de lapte pe săptămână”. 68. Prin aceeaşi plângere, reclamantul denunţa şi refuzul, de apoximativ trei luni, al autorităţilor Penitenciarului Giurgiu de a îi furniza cel puţin un plic pe lună pentru o scrisoare. 69. La 20 ianuarie 2005, în ziua primei audieri în faţa Judecătoriei Giurgiu, reclamantul a declarat că renunţa la plângerea sa. Aceasta nu a introdus recurs împotriva hotărârii din 20 ianuarie 2005 de constatare a retragerii plângerii sale.   II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE ŞI INTENAŢIONALE RELEVANTE   A. Dreptul internaţional privind procesul penal şi executarea pedepselor   70. Dispoziţiile generale relevante ale Codului de procedură penală sunt descrise în hotărârile Constantinescu împotriva României, nr. 28871/95, pct. 37, CEDO 2000‑VIII, Mircea împotriva României, nr. 41250/02, pct. 30, 29 martie 2007, Spînu împotriva României, nr. 32030/02, pct. 38-39, 29 aprilie 2008 şi Calmanovici împotriva României, nr. 42250/02, pct. 45, 1 iulie 2008. În practica anchetelor penale, în România, expertiza medico-legală privind identificarea şi compararea profilelor ADN era un procedeu folosit începând cu 1995 (a se vedea D.T. Ştefănescu şi L. Bărbării, Un mijloc de probă revoluţionar – amprenta genetică, articol apărut în revista Dreptul nr. 9/2001, p. 98-107 şi Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. a 4-a., Editura Universul Juridic, Bucureşti 2007, p. 155-158). Conform articolului citat anterior,   „petele de spermă pe un suport textil se păstrează, ferite de lumină, ani de zile, în timp ce prelevările vaginale cu ajutorul unui tampon steril impun congelarea rapidă sau uscarea, pentru a evita degradarea cauzată de flora microbiană” (p. 101).   71. Dispoziţiile generale ale dreptului intern relevant privind executarea pedepselor privative de libertate şi dreptul deţinuţilor la asistenţă medicală sunt parţial descrise în hotărârile Gagiu împotriva României, nr. 63258/00, pct. 41-42, 24 februarie 2009 şi Măciucă împotriva României, nr. 25763/03, pct. 14, 26 mai 2009. 72. Prin Hotărârea Guvernului nr. 1897/2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 24 din 16 ianuarie 2007, a fost adoptat Regulamentul de aplicare al Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Art. 28 alin. (6) din respectivul regulament prevedea că în situaţia în care persoana privată de libertate şi-a pierdut mai mult de 50% din funcţia masticatorie în perioada detenţiei şi se constată din analizarea veniturilor sale că nu are mijloacele financiare necesare pentru plata contribuţiei personale, aceasta va fi suportată din bugetul unităţii.   B. Legislaţia şi practica interne relevante în materie de asigurare de sănătate a deţinuţilor   73. În temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 56/1998 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Casei Asigurărilor de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranţei Naţionale şi Autorităţii Judecătoreşti (denumită în continuare „CASAOPSNAJ”), astfel cum a fost modificată de Legea nr. 485/2001, persoanele deţinute pentru executarea unei pedepse privative de libertate sau arestate preventiv erau asigurate, contribuţiile lor fiind plătite din bugetul de stat [art. 2 lit. c) din regulamentul menţionat anterior]. 74. În conformitate cu legislaţia în materie de asigurări de sănătate, Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS) adoptă, prin ordin ministerial, normele de aplicare a contractului-cadru care prevedea condiţiile acordării de asistenţă medicală publică. În ceea ce priveşte CASAOPSNAJ sunt adoptate norme speciale. Art. 1 din Normele de aplicare ale Contractului-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, adaptate la specificul organizării asistenţei medicale în reţeaua sanitară a ministerelor şi instituţiilor din domeniul apărării, ordinii publice, siguranţei naţionale şi autorităţii judecătoreşti din 22 iunie 2004 (publicate în Monitorul Oficial nr. 684 din 29 iulie2004) prevede că prezentele norme se completează cu dispoziţiile normelor generale care reglementează sistemul asigurărilor publice de drept comun, în cadrul CNAS. 75. Aproape în fiecare an, „pachetul de servicii stomatologice preventive şi tratamente” a fost adoptat prin ordin ministerial, precizând pentru fiecare tip de act medical valoarea, procentul, suma decontată de CAS. 76. Astfel, în temeiul Ordinului nr. 4189/2001, publicat în Monitorul Oficial nr. 851 din 29 decembrie 2001, se stabilea că protezele dentare ale unui adult sunt decontate diferit, între 40%-60%, în funcţie de anumite criterii. 77. Prin urmare, Ordinul nr. 890/2003 din 15 decembrie 2003, publicat în Monitorul Oficial nr. 17 din 9 ianuarie 2004, preciza la Capitolul III din anexă, la pct. 7, că cele trei tipuri de proteze, şi anume „proteza acrilică parţială cu 1-7 dinţi”, „proteza acrilică parţială cu peste 7 dinţi” şi „proteza acrilică totală” erau decontate 100% de CAS. 78. Ulterior, Ordinul nr. 45/2005, publicat în Monitorul Oficial nr. 134 din 14 februarie 2005, stabilea că protezele dentare ale unui adult erau decontate în proporţie de 40%, cu excepţia „beneficiarilor de legi speciale”, pentru care se deconta 100% din costul protezelor. 79. Prin scrisoarea din 8 iunie 2007, adresată agentului guvernamental pe lângă Curte, CASAOPSNAJ a precizat că prezenta costurile pentru stomatologie persoanelor afiliate doar pentru tratamentele efectuate în cabinetele cu care a încheiat o convenţie. CASAOPSNAJ preciza şi faptul că până la 31 decembrie 2006, nicio convenţie nu a fost semnată cu cabinete stomatologice ale penitenciarelor, „din cauza faptului că sistemul lor de organizare nu corespundea celui impus de Contractul-cadru”.   C. Dreptul şi practica internaţionale relevante   80. Concluziile Comitetului European pentru Prevenirea Torturii (CPT) pronunţate în urma vizitelor efectuate în penitenciarele din România, precum şi observaţiile cu caracter general ale CPT, sunt rezumate în hotărârea Bragadireanu împotriva României (nr. 22088/04, pct. 73-76, 6 decembrie 2007). Pe de altă parte, paragrafele relevante din Recomandarea (98)7 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind aspectele etice şi organizaţionale ale îngrijirii medicale în închisoare, adoptată la 8 august 1998, sunt reproduse în hotărârea Huylu împotriva Turciei (nr. 52955/99, pct. 53, 16 noiembrie 2006).   ÎN DREPT   I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 3 DIN CONVENŢIE   81. Reclamantul se plânge de faptul că viaţa sa a fost pusă în pericol şi că a fost supus unor tratamente şi pedepse inumane deoarece, după ce şi-a pierdut toţi dinţii în timp ce se afla în penitenciar, nu i s-au oferit protezele dentare prescrise de medic, din cauza lipsei mijloacelor de plată, fapt care ar fi dus la grave afecţiuni la stomac şi ficat. Acesta invocă art. 3 din convenţie, formulat după cum urmează:   „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”   A. Cu privire la admisibilitate   82. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac afirmând că reclamantul putea introduce o plângere împotriva personalului penitenciarelor în temeiul art. 267 şi 2671 C. pen., care interzic, în mod general, relele tratamente şi tortura. În plus, şi începând cu 2003, Ordonanţa de urgenţă nr. 56/2003 garantează, în mod mai specific, drepturile persoanelor care execută o pedeapsă privativă de libertate, printre care se numără dreptul de a primi asistenţă medicală gratuită. În temeiul jurisprudenţei interne relevante, Guvernul prezintă treizeci de hotărâri judecătoreşti pronunţate de diferitele instanţe în cauze privind aplicarea Ordonanţei de urgenţă nr. 56/2003 şi a art. 267 şi 2671 C. pen., în materie de asistenţă medicală oferită deţinuţilor, dintre care trei au fost soluţionate în favoarea deţinuţilor. 83. În replica reclamantului se menţionează că toate căile de atac indicate de Guvern nu erau eficiente deoarece, în temeiul legislaţiei aplicabile, sarcina probei le aparţinea reclamanţilor, în timp ce documentele medicale se aflau în continuare în posesia autorităţilor penitenciarului; că eventuala respingere a unei acţiuni ar fi impus reclamantului suportarea cheltuielilor de judecată, ceea ce ar fi un element de natură să descurajeze o astfel de acţiune; că avocaţii numiţi din oficiu pentru reclamanţii cei mai lipsiţi de mijloace erau inactivi, neoferind asistenţă clienţilor lor şi neparticipând la audieri, după cum arată marea majoritate a exemplelor prezenate de Guvern. În sfârşit, reclamantul indică faptul că în cele trei exemple invocate de Guvern, referitoare la acţiunile privind acordarea de îngrijiri medicale, soluţionate în favoarea reclamanţilor, instanţele nu au acordat despăgubiri, ci s-au limitat la a indica autorităţilor penitenciarului măsurile care trebuie luate în ceea ce priveşte îngrijirile medicale de care aveau nevoie reclamanţii. 84. Curtea reaminteşte că, în cauza Petrea împotriva României, nr. 4792/03, pct. 35, 29 aprilie 2008, aceasta a concluzionat pentru prima oară că un recurs întemeiat pe dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă nr. 56/2003 reprezenta un recurs efectiv, în sensul art. 35 § 1 din convenţie, în ceea ce priveşte acuzaţiile referitoare la lipsa de asistenţă medicală corespunzătoare, după intrarea sa în vigoare, în iunie 2003, dar că nu era în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie propriu-zise (Petrea, citată anterior, pct. 36 şi 37 şi Măciucă, citată anterior, pct. 19) sau de asistenţă medicală pentru perioada anterioară lui 2003 (Petrea, citată anterior, pct. 40). De asemenea, aceasta reaminteşte că, într-o altă cauză referitoare la o detenţie care începuse în martie 2004, aceasta a declarat admisibil un capăt de cerere privind asistenţa medicală în penitenciar (a se vedea, Bragadireanu, citată anterior, pct. 81 şi 86-91). 85. În cauză, Curtea observă, pe de o parte, că plângerea reclamantului vizează o perioadă de detenţie care a început în aprilie 2001, adică înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă nr. 56/2003. Pe de altă parte, aceasta ia act de faptul că esenţialul capătului său de cerere vizează imposibilitatea obţinerii protezelor dentare de care avea nevoie, fapt care ar fi cauzat o agravare a stării sale de sănătate. Cu acest titlu, Curtea ia act de faptul că, începând cu 13 decembrie 2002, dată la care reclamantul a fos diagnosticat ca lipsit aproape în totalitate de dinţi, i s-au prescris diverse tratamente şi proteze dentare. Acestea nu au fost realizate, din lipsa mijloacelor reclamatului de plată a unei părţi a costului acestora, având în vedere că, în anii 2002, 2003, 2005 şi 2006, acest cost, deşi modic, nu era decontat integral de CAS (a se vedea, supra 33, 36 şi 76-78). În plus, începând chiar din 2004, când normele în vigoare prevedeau că protezele dentare erau decontate de CAS, reclamantul nu a primit încă proteze. 86. Spre deosebire de cauzele Petrea şi Bragadireanu, citate anterior, aspectul principal al capătului de cerere al reclamantului ţine de lipsa de asistenţă medicală în penitenciar, din cauza insuficienţei mijloacelor necesare penru a îi asigura, în timp ce era în starea de sărăcie, constatată de autorităţi (a se vedea supra, pct. 21), protezele pe care ar fi putut să şi le obţină fără probleme dacă ar fi dispus de resursele necesare. În ceea ce priveşte eficienţa decontării CAS pentru deţinuţi, această situaţie seamănă mai degrabă cu cea a condiţiilor materiale de detenţie, pentru care nu existau căi de atac efective de epuizat în baza Ordonanţei de urgenţă nr. 56/2003. Argumentele Guvernului nu pot conduce, în cauză, la o concluzie diferită. Curtea observă că Guvernul nu a precizat modul în care căile de atac invocate puteau remedia carenţele structurale denunţate – în special cele care viciază lipsa de convenţie între cabinetele stomatologice din penitenciare şi CASAOPSNAJ (a se vedea supra, pct. 77). Pe de altă parte, deciziile prezentate nu sunt relevante în această privinţă, deoarece nu vizează o situaţie similară celei din speţă (a se vedea, mutatis mutandis, Marian Stoicescu împotriva României, nr. 12934/02, pct. 19, 16 iulie 2009). 87. De asemenea, ţinând seama de patologia psihiatrică a reclamantului (a se vedea supra, pct. 23, 25 şi 27), Curtea reaminteşte că a stabilit deja că, în cazul bolnavilor mintali, trebuie să se ţină seama de vulnerabilitatea şi incapacitatea lor, în anumite cazuri, de a se plânge în mod coerent sau doar de a se plânge de efectele unui tratament aplicat (a se vedea, mutatis mutandis, Rivière împotriva Franţei, nr. 33834/03, pct. 62, 11 iulie 2006). 88. În orice caz, Curtea ia act de faptul că reclamantul a atras, în repetate rânduri, atenţia autorităţilor competente, atât asupra suferinţelor legate de lipsa totală a dinţilor, cât şi asupra lipsei sale de mijloace pentru a-şi procura protezele. În consecinţă, având în vedere circumstanţele deosebite ale speţei, reclamantul nu era obligat să mai folosească căile de atac sugerate de Guvern (a se vedea, Brânduşe, citată anterior, pct. 40 şi, mutatis mutandis, Toma împotriva României, nr. 42716/02, pct. 43, 24 februarie 2009). Prin urmare, este necesar să se respingă excepţia ridicată de Guvern. 89. Curtea constată că această parte a capătului de cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.   B. Cu privire la fond   90. În primul rând, Guvernul invocă faptul că reclamantul însuşi a contribuit la agravarea stării sale de sănătate, intrând în mod regulat în greva foamei şi ingerând voluntar bucăţi de metal. În ceea ce priveşte protezele dentare de care avea nevoie reclamantul, guvernul indică faptul că, de-a lungul anilor în care doar o parte a costului protezelor era decontat de CAS, acesta din urmă putea apela la tatăl său, care a decedat abia în 2005, pentru a obţine ajutor financiar. În plus, Guvernul a prezentat o copie a registrelor închisorii care indică faptul că reclamantul şi-a cumpărat anumite bunuri, de unde reiese faptul că acesta dispunea de anumite sume de bani. În ceea ce priveşte anul 2004, când costul protezelor era decontat integral de CAS, Guvernul precizează că reclamantul a refuzat extracţia resturilor de dinţi, opunându-se astfel el însuşi punerii protezelor sale dentare. 91. Reclamantul invocă, în special, faptul că autorităţile responsabile nu au luat nicio măsură pentru echiparea şi organizarea cabinetelor stomatologice din penitenciare, pentru a răspunde criteriilor impuse de legislaţia în domeniul asigurărilor publice, ceea ce le-a permis încheierea de convenţii cu CASAOPSNAJ. Aceasta era o condiţie în absenţa căreia decontarea CAS pentru deţinuţi nu putea fi efectivă. În plus, acesta explică faptul că, în noiembrie 2004, a refuzat extracţia anumitor resturi dentare deoarece se temea ca, în final, să nu primească protezele, din cauza imposibilităţii suportării costurilor acestora de către reclamant şi ţinând seama şi de poziţia administraţiei Penitenciarului Giurgiu. În fapt, aceasta din urmă l-a informat că nu putea aloca nicio sumă cu acest titlu. 92. Curtea face trimitere la principiile fundamentale care rezultă din jurisprudenţa sa referitoare la monitorizarea şi tratamentul medical aplicat unei persoane private de libertate [Kudła împotriva Poloniei (GC), nr. 30210/96, pct. 91, CEDO 2000‑XI, Paladi împotriva Moldovei (GC), nr. 39806/05, pct. 71, 10 martie 2009]. În cazul în care nu se poate deduce o obligaţie generală de a elibera un deţinut din motive de sănătate, art. 3 din convenţie impune, în orice caz, statului să protejeze integritatea fizică a persoanelor private de libertate, în special prin asigurarea îngrijirilor medicale necesare (Rivičre, citată anterior, pct. 62). În plus, Curtea observă că se poate pune o întrebare din perspectiva art. 3 din convenţie atunci când autorităţile unui stat contractant au pus în pericol viaţa unei persoane, refuzându-i îngrijirile medicale pe care s-a angajat să le ofere întregii populaţii [Cipru împotriva Turciei (GC), nr. 25781/94, pct. 219, CEDO 2001-IV]. Totuşi, alegerile care trebuie făcute în termeni de priorităţi şi resurse, în special când acestea din urmă sunt limitate, le revin autorităţilor naţionale (Osman împotriva Regatului Unit, 28 octombrie 1998, pct. 116, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑VIII). 93. Având în vedere aceste principii, Curtea trebuie să examineze dacă reclamantul a avut acces la îngrijirile medicale curente pe care autorităţile s-au angajat să le ofere persoanelor suferinde de aceeaşi afecţiune [a se vedea, mutatis mutandis, Nitecki împotriva Poloniei (dec.), nr. 65653/01, 21 martie 2002, Pentiacova şi alţii împotriva Moldovei (dec.), nr. 14462/03, 4 ianuarie 2005 şi Gheoghe împotriva României (dec.) nr. 19215/04, 22 septembrie 2005]. 94. În speţă, Curtea ia act de faptul că, la 13 decembrie 2002, un medic din Penitenciarul Bucureşti-Rahova a notat în dosarul medical al reclamantului că maxilarul său superior era complet lipsit de dinţi şi că acesta avea nevoie de proteze dentare şi a menţionat că a raportat cazul Direcţiei General a Penitenciarelor, deoarece reclamantul nu beneficia de mijloacele necesare pentru a şi le procura (a se vedea supra, pct. 21). După cum reiese din toate documentele prezentate de părţi, diagnosticul reclamantului care atesta nevoia sa de proteze dentare a fost reînnoit de mai multe ori în perioada 2002-2007, fără ca protezele să îi fie furnizate efectiv, motivul prezentat reclamantului fiind imposibilitatea sa de a le plăti parţial. 95. Apoi, Curtea ia act de faptul că, prin scrisoarea sa din 8 iunie 2007, casa de asigurări la care era afiliat reclamantul, ţinând seama de calitatea sa de deţinut (CASAOPSNAJ), preciza, pe de o parte, că aceasta prezenta cheltuielile stomatologice pentru persoanele afiliate doar în cazul tratamentelor realizate în cabinetele cu care aceasta a încheiat o convenţie şi, pe de altă parte, că nicio convenţie de acest tip nu a fost semnată cu cabinetele stomatologice ale penitenciarelor, „din cauza faptului că sistemul lor de organizare nu corespundea celui impus de Contractul-cadru” (a se vedea supra, pct. 79). Curtea deduce că, în calitate de deţinut, reclamantul nu putea obţine protezele dentare decât plătind preţul lor integral. Starea sa de sărăcie, cunoscută şi acceptată de autorităţi, nu îi permitea să îşi procure protezele prin mijloace proprii. Argumentul conform căruia reclamantul a dispus de anumite sume de bani pe care le-a folosit pentru a cumpăra bunuri, sume neprecizate de Guvern, nu este în măsură să afecteze această concluzie, cu atât mai mult cu cât autorităţile nu i-au invocat niciodată reclamantului acest motiv, precizând, din contră, că nu dispunea de suficienţi bani. 96. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a stabili că legislaţia în materie de asigurări sociale pentru deţinuţi, care stabilea cota de participare la costurile protezelor dentare, era neeficientă deoarece a eşuat din cauza obstacolelor de natură administrativă. 97. Pe de altă parte, Guvernul nu a explicat în mod convingător de ce nu i-au fost puse reclamantului, în 2004, protezele necesare de care avea nevoie, când regulamentele în vigoare prevedeau o decontare integrală a costului protezelor. În această privinţă, Curtea ia act de faptul că refuzul reclamantului de a efectua extracţii ale unor resturi de dinţi datează din noiembrie 2004 (a se vedea supra, pct. 34) şi nu explică, doar prin el singur, inerţia autorităţilor de-a lungul întregului an 2004. 98. Pe scurt, Curtea observă că, în ciuda stării sale de sănătate îngrijorătoare (a se vedea supra, pct. 31 şi 39), reclamantul nu dispune încă, în prezent, de proteze dentare, în ciuda noilor dispoziţii legislative care prevăd gratuitatea acestor îngrijiri (a se vedea supra, pct. 72). 99. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că a fost încălcat art. 3 din convenţie. 100. În măsura în care reclamantul se plângea că lipsa de proteze dentare ar fi sursa patologiei sale digestive şi hepatice, Curtea constată că el însuşi a contribuit, cel puţin într-o anumită măsură, la agravarea stării sale de sănătate, prin refuzul hranei şi prin ingerarea de bucăţi de metal. Până la urmă, nu a fost prezentată Curţii nicio expertiză medicală care să stabilească cauzele acestor afecţiuni. Ţinând seama de aceste circumstanţe, Curtea nu este în măsură să adopte o poziţie cu privire la acest aspect. Ţinând seama de acest fapt şi de constatarea Curţii de la pct. 99, supra, cu privire la încălcarea art. 3 din convenţie, aceasta consideră că nu trebuie examinat suplimentar impactul absenţei îngrijirilor stomatologice asupra stării generale de sănătate a reclamantului.   II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 DIN CONVENŢIE   101. De asemenea, reclamantul se plânge de inechitatea procedurii penale introduse împotriva sa. Pretinzând că este nevinovat, acesta se plânge de carenţele de administrare a probelor de către instanţe, în special de neprelevarea amprentelor digitale şi de absenţa unei expertize dactiloscopice în ceea ce priveşte jaful şi de absenţa unei expertize biologice, în special a unui test ADN, care să dovedească faptul că era autorul violului comis asupra bunicii sale, precum şi de refuzul instanţelor de a audia un martor al apărării. În memoriul său din 26 octombrie 2007, reclamantul s-a plâns şi de încălcarea, de către instanţe, a obligaţiei lor de a se asigura că acesta dispune de asistenţa efectivă a unui apărător. Acesta invocă art. 6 § 1 şi 3 lit. c) şi d) din convenţie, ale cărui părţi relevante sunt redactate după cum urmează:   „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa. (...) 3. Orice acuzat are, în special, dreptul: (...) c) se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer; d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; (...)”   102. Guvernul respinge acest argument.   A. Cu privire la admisibilitate   103. În ceea ce priveşte capătul de cerere privind asistenţa efectivă a unui apărător, Curtea reaminteşte că, în conformitate cu art. 35 § 1 din convenţie, nu poate fi sesizată decât în termen de şase luni de la data hotărârii interne definitive pronunţate în cadrul normal al epuizării căilor de atac interne care pot să ofere un mijloc eficient şi suficient pentru repararea capetelor de cerere care fac obiectul cererii [Mujea împotriva României (dec.) nr. 44696/98, 10 septembrie 2002]. În cauză, Curtea evidenţiază că respectivul capăt de cerere referitor la pretinsa neimplicare a avocaţilor numiţi din oficiu vizează o procedură finalizată prin hotărârea pronunţată la 7 octombrie 2002 de Curtea de Apel Bucureşti. Acest capăt de cerere a fost prezentat Curţii doar la 26 octombrie 2007, ceea ce reprezintă la mai mult de şase luni de la hotărârea internă definitivă din procedura cauzei. Rezultă că acest capăt de cerere este tardiv şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din convenţie. 104. În ceea ce priveşte convocarea martorului apărării citat de reclamant, Curtea observă în primul rând faptul că acest martor a fost convocat iniţial de instanţă, că nu a putut fi audiat şi că apoi acesta nu a mai compărut (a se vedea supra, pct. 51), a doua cerere de aducere în instanţă a martorilor, introdusă de reclamant, fiind refuzată de instanţă (supra, pct. 54). Totuşi, Curtea ia act de faptul că reclamantul nu s-a plâns, ulterior, de neconvocarea acestui martor al apărării în faţa instanţelor interne, şi anume în apelul şi în recursul său împotriva hotărârii din 24 mai 2002 (supra, pct. 56-58). Prin urmare, acesta nu a epuizat în mod regulat căile de atac disponibile în dreptul intern. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 § 1 şi 4 din convenţie. 105. În ceea ce priveşte echitatea procedurii, în ansamblu, Curtea observă că capătul de cerere al reclamantului vizează o dublă condamnare, pentru violarea bunicii sale şi pentru jaful armat comis la vecina bunicii sale. În ceea ce priveşte capătul de cerere care vizează condamnarea sa pentru jaf armat, Curtea ia act de faptul că, în cererea sa iniţială, reclamantul s-a plâns de carenţe în administrarea probelor de către instanţe, în special de absenţa expertizelor dactiloscopice şi de modificarea încadrării juridice a infracţiunii. Ulterior, acesta nu a prezentat observaţii în această privinţă. Curtea deduce că acesta nu doreşte să menţină respectivul capăt de cerere, în sensul art. 37 § 1 lit. a) din convenţie. Ţinând seama de ansamblul elementelor de care dispune, şi în măsura în care este competentă pentru a cunoaşte acuzaţiile formulate, Curtea nu a relevat nici o aparenţă de încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de convenţie sau de protocoalele acesteia. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie. 106. În ceea ce priveşte acuzaţiile de inechitate a procedurii care a dus la condamnarea sa pentru viol, în lumina tuturor argumentelor părţilor, Curtea consideră că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. Prin urmare, este necesar sã fie declarat admisibil.   B. Cu privire la fond   107. În primul rând, Curtea evidenţiază că cerinţele de la art. 6 § 3 lit. d) din convenţie reprezintă aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil garantat la art. 6 § 1. Prin urmare, ea va examina capătul de cerere din punctul de vedere al acestor două texte coroborate (a se vedea, printre altele, S.N. împotriva Suediei, nr. 34209/96, pct. 43, CEDO 2002-V). 108. Nu este de competenţa Curţii să se pronunţe cu privire la erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanţă internă, decât dacă şi în măsura în care acestea ar fi putut să încalce drepturile şi libertăţile protejate de convenţie. Dacă art. 6 garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu reglementează totuşi admisbilitatea probelor ca atare, materie care intră, în primul rând, sub incidenţa dreptului intern. Sarcina Curţii constă în a cerceta dacă procedura examinată în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil şi dacă drepturile apărării au fost respectate (Bracci împotriva Italiei, nr. 36822/02, pct. 51, 13 octombrie 2005). 109. Rămâne să se stabilească dacă drepturile apărării au fost încălcate prin imposibilitatea reclamantului de a interoga sau cere interogarea victimei în cursul dezbaterilor şi prin refuzul de a dispune efectuarea unui test ADN. 110. Curtea reaminteşte că elementele de probă trebuie, în general, să fie prezentate în faţa acuzatului în şedinţă publică, în vederea unei dezbateri contradictorii, dar folosirea depoziţiilor din etapa anchetei preliminare şi a instrumentării nu este contrară art. 6 § 1 şi 3 lit. d), sub rezerva respectării drepturilor apărării; ca regulă generală, aceştia au solicitat să i se acorde acuzatului o ocazie adecvată şi suficientă de a contesta o mărturie a apărării şi de a îl interoga pe autorul acesteia, la momentul depoziţiei sau ulterior (Bracci, citată anterior, pct. 54). Deşi art. 6 nu îi recunoaşte acuzatului un drept absolut de a obţine citarea martorilor în faţa unei instanţe, totuşi, drepturile apărării sunt restrânse în mod incompatibil cu garanţiile art. 6 atunci când condamnarea se bazează, în întregime sau doar într-o proporţie considerabilă, pe depoziţiile unei persoane pe care acuzatul nu a putut-o interoga sau a cărei interogare nu a putut-o solicita nici la stadiul de instrumentare, nici în cursul dezbaterilor (Saďdi împotriva Franţei, 20 septembrie 1993, pct. 43-44, seria A nr. 261-C). În plus, Curtea reaminteşte că trebuie tratate cu o prudenţă extremă declaraţiile obţinute de la martori în condiţii în care drepturile apărării nu puteau fi garantate în măsura solicitată normal de convenţie (S.N., citată anterior, pct. 53). 111. În cauză, Curtea ia act de faptul că instanţele au motivat condamnarea reclamantului pentru infracţiunea de viol bazându-se în special pe declaraţiile victimei în faţa poliţiei. Celelalte elemente luate în considerare, şi anume certificatul medico-legal, precum şi cele cinci depoziţii ale martorilor indirecţi care au declarat că au auzit victima plângându-se de cele suferite din partea reclamantului (a se vedea supra, pct. 47-49 şi 54) nu pot fi considerate ca determinante, ţinând seama de faptul că niciunul dintre elementele de probă nu atestă în mod direct faptul că violul a fost comis de reclamant. Rezultă că dacă declaraţiile în litigiu ale victimei nu reprezentau singurul element de probă pe care şi-a bazat instanţa condamnarea, acestea erau totuşi elementul determinant (a se vedea, a contrario, Artner împotriva Austriei, 28 august 1992, pct. 22-24, seria A nr. 242‑A). 112. În această privinţă, Curtea a admis ca, în cadrul procedurilor care se referă la abuzuri sexuale şi în special asupra unor persoane vulnerabile, să fie luate măsuri pentru protejarea victimei, cu condiţia ca aceste măsuri să fie conciliate cu o exercitare adecvată şi efectivă a drepturilor apărării. Caracterul solicitant al acestui tip de procedură a fost subliniat, în special, atunci când victima se confruntă cu apărătorul său împotriva voinţei sale (S.N., citată anterior, pct. 47). În cauză, faptul că victima este foarte în vârstă şi senilă, astfel cum a demonstrat certificatul medico-legal din 1 aprilie 2001, implica fără îndoială că trebuia să i se acorde o protecţie sporită. Totuşi, imposibilitatea interogării reclamantei în şedinţă, înainte de decesul său în octombrie 2001, trebuia să fie însoţită de garanţii suficiente care să îi prezerve drepturile la apărare, astfel cum sunt garantate de art. 6 § 1 şi 3 lit. d), coroborate. 113. Reiese din documentele de la dosar că singura declaraţie a victimei prezentată în faţa parchetului a fost făcută la 1 aprilie 2001, în faţa unui agent de poliţie de la postul de poliţie din comună (a se vedea supra, pct. 48) înainte ca reclamantul să fie acuzat, fără să aibă, astfel, posibilitatea de a transmite întrebări de clarificare. Această declaraţie a fost consemnată în scris şi nu a fost înregistrată. Astfel cum reiese din documentele de la dosar, această declaraţie nu a fost niciodată citită în faţa acuzatului în cursul procedurii penale şi nici o altă măsură care să îi permită reclamantului contestarea declaraţiilor şi a credibilităţii victimei nu a fost luată (a se vedea, a contrario, S.N., citată anterior, pct. 52). 114. În aceste condiţii, efectuarea unui test ADN ar fi putut, fie să confirme versiunea victimei, fie să îi furnizeze reclamantului elemente substanţiale care să afecteze credibilitatea acestei versiuni. În această privinţă, Curtea observă că reclamantul sau avocaţii săi au solicitat în mod efectiv, în mod repetat, efectuarea unei expertize întemeiate pe examenul ADN (a se vedea, a contrario, V.S. împotriva Italiei, nr. 20361/92, Decizia Comisiei din 29 iunie 1994) şi au prezentat această cerere în faţa unei instanţe care avea competenţa să solicite prezentarea de noi probe (a se vedea, supra, pct. 56 şi 70 şi a contrario, Bracci, citată anterior, pct. 64). Instanţele au refuzat să dea curs acestei cereri în mod implicit, şi anume, fără a se pronunţa în mod explicit cu privire la relevanţa acestei oferte de probe prin decizii care să fie suficient de motivate şi raţionale (a se vedea, a contrario, Arias Garcia împotriva Spaniei, nr. 22481/93, Decizia Comisiei din 12 ianuarie 1994). 115. În sfârşit, în ceea ce priveşte ancheta la faţa locului efectuată la 1 aprilie 2001, Curtea ia act de neregulile acesteia, în măsura în care agenţii de poliţie s-au limitat să descrie în mod general casa victimei, fără a căuta urme de violenţă, de exemplu, eventuale haine pătate de spermă sau prosopul despre care victima a indicat, în declaraţia sa din aceeaşi zi, că a fost utilizat de agresor, pentru imobilizarea sa. Aceste elemente au putut aduce mai multă consistenţă acuzaţiei aduse împotriva reclamantului. 116. Prin urmare, Curtea consideră că, în circumstanţele cauzei, instanţele române nu şi-au îndeplinit obligaţia de a dispune măsuri de investigaţie pentru a-i da reclamantului posibilitatea de a-şi apăra cauza (a se vedea, mutatis mutandis, Spînu împotriva României, nr. 32030/02, pct. 62, 29 aprilie 2008]. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 şi 3 lit. d) din convenţie.   III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 34 ŞI 8 DIN CONVENŢIE   117. În scrisoarea sa din 26 septembrie 2002, reclamantul s-a plâns de faptul că administraţia Penitenciarului Bucureşti-Rahova i-a refuzat necesarul pentru corespondenţa sa cu Curtea, în special timbre şi plicuri. 118. Ulterior, reclamantul s-a plâns de obstrucţionarea exercitării dreptului său de recurs individual în faţa Curţii ca urmare a refuzului Tribunalului Teleorman de a îi oferi o copie a actelor de la dosarul său penal, precum şi a refuzurilor similare ale responsabililor penitenciarelor Bucureşti-Rahova şi Giurgiu. 119. În scrisoarea sa din 22 februarie 2006, acesta s-a plâns şi de presiunile din partea funcţionarilor ANP de a îl face să renunţe la plângerile sale referitoare la condiţiile de detenţie. 120. În esenţă, acesta invocă art. 34 din convenţie considerat singur şi coroborat cu art. 8 din convenţie, în ceea ce priveşte pretinsele obstrucţionări ale exercitării dreptului său la corespondeţă cu Curtea. 121. Curtea observă că, astfel cum a fost formulat de reclamant şi în circumstanţele cauzei, această parte a capătului de cerere impune o examinare doar în baza art. 34 din convenţie, formulat după cum urmează:   „Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în convenţie sau în protocoalele sale. Înaltele părţi contractante se angajează să nu împiedice prin nicio măsură exerciţiul eficace al acestui drept.”   A. Cu privire la admisibilitatea capătului de cerere prezentat la 26 septembrie 2002   122. Guvernul se referă la scrisoarea din 14 mai 2007 a directorului Penitenciarului Bucureşti-Rahova care invoca faptul că, în perioada 3 noiembrie 2001 – 14 decembrie 2002, în care reclamantul a fost deţinut în respectivul penitenciar, nu au fost înregistrate materiale de corespondenţă distribuite deţinuţilor. 123. În schimb, Guvernul face trimitere la registrul de cumpărături al penitenciarului care precizează că reclamantul a făcut cumpărături în perioada ianuarie – noiembrie 2002, fără a preciza valoarea cheltuielilor sale, nici natura bunurilor cumpărate. Reclamantul nu a prezentat observaţii în această privinţă. 124. Făcând trimitere la perioada ulterioară intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă nr. 56/2003, Guvernul invocă faptul că reclamantului i-au fost satisfăcute toate cererile de plicuri şi timbre pentru corespondenţă şi prezintă copia dosarului întocmit de administraţia penitenciarului în ceea ce îl priveşte pe reclamant. În plus, acesta invocă neepuizarea căilor de atac interne, indicând că reclamantul nu şi-a urmărit recursul întemeiat pe Ordonanţa de urgenţă nr. 56/2003 (a se vedea supra, pct. 67-69). 125. În această privinţă, Curtea reaminteşte că art. 8 din convenţie nu obligă statele să suporte cheltuielile de francare pentru toată corespondenţa deţinuţilor. Cu toate acestea, poate exista o problemă în cazul în care, în lipsa mijloacelor financiare, corespondenţa unui deţinut a fost grav împiedicată (Cotleţ împotriva României, nr. 38565/97, pct. 61, 3 iunie 2003). 126. Curtea observă că respectivul capăt de cerere examinat în cauză vizează perioada de dinainte de septembrie 2002. În cursul acestei perioade, registrul administraţiei penitenciarului indică faptul că reclamantul a făcut mai multe cumpărături de mai multe ori în anul 2002. Deşi valoarea cheltuielilor nu este indicată în registrul respectiv, dar, ţinând seama de faptul că francarea unui plic pentru Curte se ridica, la momentul faptelor, la mai puţin de 50 000 ROL, adică mai puţin de 2 EUR, Curtea constată că nu poate stabili decât că reclamantul se afla în imposibilitate absolută de a-şi procura el însuşi timbrele. Pe de altă parte, eventualele carenţe în această privinţă au fost ulterior compensate, reclamantul primind în mod constant necesarul pentru corespondenţa sa cu Curtea. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.   B. Cu privire la admisibilitatea celorlalte capete de cerere întemeiate pe art. 34 din convenţie   127. Guvernul invocă neepuizarea căilor interne de atac, făcând trimitere la calea deschisă de Ordonanţa de urgenţă nr. 56/2003, în ceea ce priveşte refuzul responsabililor penitenciarului de a furniza copiile solicitate de reclamant şi pretinsele presiuni la adresa reclamantului şi calea unei acţiuni disciplinare în faţa Consiliului Superior al Magistraturii, împotriva preşedintelui Tribunalului Teleorman, în ceea ce priveşte refuzul acestuia din 16 septembrie 2004 de a furniza copiile solicitate. 128. Reclamantul contestă acest argument. 129. Curtea evidenţiază că, în cauză, reclamantul putea obţine copii ale documentelor sale pe care le-a putut trimite Curţii de la primele etape ale procedurii, după introducerea cererii sale. În ceea ce priveşte refuzul responsabililor penitenciarului de a furniza copiile solicitate, acest capăt de cerere vizează o eventuală omisiune a autorităţilor, ulterioară datei de 25 iunie 2003, dată la care Ordonanţa de urgenţă nr. 56/2003 a intrat în vigoare. În cauza Petrea, citată anterior, Curtea a concluzionat că un recurs întemeiat pe dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă nr. 56/2003 reprezenta un recurs efectiv, în sensul art. 35 § 1 din convenţie, în ceea ce privea obstrucţionările dreptului la liberă corespondenţă al deţinuţilor cu Curtea (Petrea, citată anterior, pct. 36 şi Măciucă, citată anterior, pct. 31). În cauză, Curtea constată că reclamantul nu s-a prevalat de un astfel de recurs. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 § 1 şi 4 din convenţie. 130. În ceea ce priveşte pretinsul refuz opus iniţial de Tribunalul Teleorman reclamantului, de a îi furniza copii ale documentelor solicitate, Curtea ia act de faptul că la scurt timp după aceea, acestuia i s-au eliberat documentele în cauză (a se vedea, supra, pct. 34). Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.   IV. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI   131. În sfârşit, reclamantul se plânge de lipsa de acces la informaţiile de interes public, şi anume la buletinele de ştiri televizate, pe care nu le putea urmări din cauza unei probleme de program, de lipsa de programe educative şi de calificare profesională pentru deţinuţi, precum şi de lipsa de acces la muncă remunerată în perioada detenţiei sale, care i-ar fi permis să dispună de mijloacele necesare procurării protezelor dentare de care avea nevoie. În această privinţă, el invocă art. 8, 9 şi 10 din convenţie. 132. Curtea observă că reclamantul nu se plânge de faptul că nu a avut niciodată acces la presa scrisă sau audiovizuală difuzată în penitenciar, ci de faptul că nu putea urmări buletinul de ştiri televizat. În măsura în care nu este vorba de o interdicţie totală privind accesul la presă, ci mai degrabă de constrângeri de program inerente vieţii în detenţie, care se analizează ca ingerinţă „necesară într-o societate democratică” [a se vedea, mutatis mutandis, Sotiropoulou împotriva Greciei (dec.), 18 ianuarie 2007], acest capăt de cerere este vădit nefondat şi trebuie respins conform art. 35§ 3 şi 4 din convenţie. 133. În ceea ce priveşte accesul la calificare profesională sau la muncă remunerată în detenţie, ţinând seama de toate elementele aflate în posesia sa, şi în măsura în care este competentă pentru a analiza afirmaţiile formulate, Curtea nu a constatat nicio aparenţă a încălcării drepturilor şi libertăţilor garantate de convenţie sau de protocoalele la aceasta. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.   V. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE   134. Art. 41 din convenţie prevede:   „În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”   A. Prejudiciu   135. Reclamantul solicită 150 000 euro (EUR) pentru suferinţele fizice şi psihice suferite în special din cauza relelor tratamente la care a fost supus în închisoare din cauza lipsei de îngrijiri medicale. Acesta invocă faptul că nu are nici o altă modalitate de a se îngriji. De asemenea, el invocă un prejudiciu moral cauzat de caracterul inechitabil al procedurii care a dus la condamnarea sa pentru viol. 136. Guvernul consideră că o eventuală constatare a încălcării unei dispoziţii a convenţiei, făcută de Curte, poate constitui în sine o reparaţie suficientă a prejudiciului moral suferit de reclamant. 137. Pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din convenţie, Curtea consideră că trebuie să îi acorde reclamantului 10 000 EUR cu titlu de prejudiciul moral.   B. Cheltuieli de judecatã   138. Reclamantul solicită şi 7 145 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa Curţii, pentru care prezintă documente justificative, şi anume şase chitanţe cu o valoare totală de 381,41 RON care atestă cheltuieli cu corespondenţa cu Curtea şi cheltuieli cu transportul pentru trei vizite ale lui I. Banu, avocata cate l-a reprezentat până la 24 martie 2008 în penitenciarul unde se afla reclamantul şi o convenţie încheiată cu această avocată, însoţită de o notă de onorarii detaliată, cu o valoare de 7 050 EUR. De asemenea, convenţia încheiată cu avocatul menţionează că reclamantul se află în imposibilitatea de a plăti onorariile şi precizează că eventuala sumă acordată cu titlu de cheltuieli legate de activitatea avocatei să îi fie plătite acesteia direct. 139. Guvernul consideră excesivă şi speculativă cererea şi invocă faptul că I. Banu l-a reprezentat pe reclamant doar începând cu 21 august 2007, după comunicarea cererii. 140. În conformitate cu propria jurisprudenţă, Curtea trebuie să verifice dacă cheltuielile de judecată, a căror rambursare este solicitată, au fost într-adevăr efectuate, dacă acestea corespundeau unei necesităţi şi dacă sunt rezonabile [a se vedea, de exemplu, Nilsen and Johnsen împotriva Norvegiei (GC), nr. 23118/93, pct. 62, CEDO 1999-VIII]. 141. Luând în considerare criteriile menţionate şi ţinând seama de toate elementele de care dispune, Curtea îi acordă reclamantului suma de 4 000 EUR, care urmează să îi fie plătită direct lui I. Banu, din care este necesar să se deducă suma de 850 EUR acordată de Consiliul Europei cu titlu de asistenţă judiciară.   C. Dobânzi moratorii   142. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.   PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,   1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 şi 3 lit. d) din convenţie, în ceea ce priveşte echitatea procedurii privind acuzaţia de viol adusă reclamantului, şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere; 2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din convenţie; 3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 şi 3 lit. d) din convenţie; 4. Hotărăşte: a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, următoarele sume, care vor va fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii: i. 10 000 EUR (zece mii de euro), pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit; ii. 3 150 EUR (trei mii o sută cincizeci de euro), cu titlu de cheltuieli de judecată în faţa Curţii, sumă ce va fi plătită direct primei reprezentante a reclamantului, I. Banu; b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.   Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 16 februarie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.   Santiago Quesada   Josep Casadevall   Grefier      Preşedinte