7234/03

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.       Traducere din limba franceză Consiliul Europei Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secţia a treia Cauza POP împotriva ROMÂNIEI (cererea nr. 7234/03) Hotărâre Strasbourg 21 decembrie 2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă. În cauza Pop contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită în camera formată din:  Domnii B.M. ZUPANCIC, preşedinte,    C. BIRSAN,    V. ZAGREBELSKY,  Doamna A. GYULUMYAN,  Domnii E. MYJER,    DAVID THOR BJORGVINSSON    Doamna I. BERRO-LEFEVRE, judecători şi Domnul V. BERGER, grefierul secţiei,  După ce a deliberat în camera de consiliu din 30 noiembrie 2006, Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată: PROCEDURA  1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 7234/03) îndreptată împotriva României prin care un cetăţean al acestui stat, Domnul Valer Pop (“reclamantul”), a sesizat Curtea la data de 30 ianuarie 2003 în temeiul articolului 34 al Convenţiei de Apărare a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale (“Convenţia”).  2. Guvernul român (“Guvernul”) este reprezentat de împuternicitul său, Doamna B. Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.  3. La data de 21 octombrie 2005, Curtea (secţia a treia) a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei. DE FAPT I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI  4. Reclamantul s-a născut în 1933 şi locuieşte în Baia Mare.  A. Procedurile administrativă şi judiciară de reconstituire a titlului de proprietate în temeiul legii nr. 18/1991 asupra fondului funciar  5. În 1991 reclamantul şi tatăl său au cerut în temeiul legii nr. 18/1991 asupra fondului funciar (“legea nr. 18/1991”) restituirea de către autorităţile locale competente a mai multor terenuri care aparţinuseră părinţilor lor, din care în special un teren situat în interiorul perimetrului satului Miresu Mare şi figurând în registrul funciar nr. 1237/79 al acestui sat, în suprafaţă de 6.981 m². Ulterior ei au precizat că erau de acord să fie scăzute din terenul cerut, în conformitate cu legea nr. 18/1991, parcelele asupra cărora F.R. şi respectiv D.V. şi-au construit casele, adică 1.000 m² pentru fiecare din aceştia din urmă.  6. La 27 iunie 1991 reclamantul şi tatăl său au contestat la comisia judeţeană Maramureş aplicarea legii nr. 18/1991 (“comisia judeţeană”) refuzul comisiei locale din Miresu Mare (“comisia locală”) de a da curs cererii lor mai sus menţionate.  7. Printr-o decizie din 29 aprilie 1992 comisia judeţeană a admis contestaţia mai sus menţionată şi a decis să le restituie terenul revendicat, mai puţin 1.000 m² pentru fiecare din cele două case menţionate anterior.  8. În conformitate cu decizia menţionată anterior, printr-un proces-verbal din 16 aprilie 1993 comisia locală a eliberat reclamantului şi tatălui său un certificat de punere în posesia unui teren de 3.992 m², care conform expertizelor judiciare ulterioare s-a dovedit că în realitate nu avea decât în jur de 3.400 m² şi care se învecina cu casa lui F.R. şi se suprapunea în mare parte cu terenul aferent acestei case. F.R. folosea terenul în litigiu din 1991.  9. Pe 19 mai 1993 comisia locală a eliberat lui F.R., consilieră la primăria din Miresu Mare şi apoi primar al acestui sat, un certificat atestând dreptul său de proprietate asupra unui teren de 3.000 m² aferent casei sale, care în mare parte era acelaşi teren care fusese restituit în proprietatea reclamantului.  10. La o dată neprecizată, F.R. a sesizat judecătoria din Baia Mare cu o acţiune bazată pe legea nr. 18/1991 privind anularea deciziei din 29 aprilie 1992 a comisiei judeţene şi recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra unei suprafeţe de teren de 4.981 m², care includea parcela în litigiu revendicată în acelaşi timp de reclamant şi de F.R. Expertiza realizată în cazul în speţă a constatat că terenul de 6.981 m² ce figurează în registrul funciar nr. 1237/79 avea în realitate o suprafaţă de 6.379 m² şi că terenul de 3.992 m² la care reclamantul avea dreptul în temeiul deciziei din 29 aprilie 1992, şi care constituia obiectul litigiului, avea într-adevăr circa 3.400 m² şi se afla în posesia lui F.R.  11. Printr-o sentinţă din 3 mai 1996 judecătoria Baia Mare a respins acţiunea înaintată de F.R. Sprijinindu-se, între altele, pe expertiza menţionată anterior, tribunalul a constatat că reclamantul figura din 1948 în calitate de proprietar al terenului în litigiu identificat de registrul funciar cu nr. 1237/79, că F.R. nu avea dreptul la o parcelă de teren de peste 1.000 m² aferentă casei sale şi că decizia din 29 aprilie 1992 a comisiei judeţene era legală şi întemeiată.  12. Pe 23 octombrie 1996, în cursul procedurii, comisia judeţeană a eliberat lui F.R. un titlu de proprietate asupra unei parcele de 4.178 m² făcând parte din terenul ce figura în registrul funciar la nr. 1237/79, din care 3.528 m² de teren arabil, adică în mare parte terenul în litigiu şi 650 m² de construcţii şi grădină.  13. Printr-o hotărâre definitivă din 22 ianuarie 1997 tribunalul judeţean Maramureş a respins recursul formulat de F.R. împotriva sentinţei din 3 mai 1996. În motivele hotărârii sale, după ce a reprodus dispoziţiile articolului 23 al legii nr. 18/1991, tribunalul a considerat că decizia din 29 aprilie 1992 a comisiei judeţene, aceasta din urmă fiind parte în procedură, respectase în acelaşi timp dreptul reclamantului în calitate de fost proprietar, care făcuse dovada dreptului său de proprietate asupra terenului ce face obiectul acestei decizii şi cel al lui F.R. asupra terenului aferent casei sale. El a constatat cu acest titlu că lui F.R. i s-a acordat la data de 19 mai 1993 un teren de 3.000 m² vecin cu casa sa, teren asupra căruia putea invoca un drept de proprietate, şi a adăugat că titlul administrativ de proprietate eliberat în cursul procedurii, pe 23 octombrie 1996, lui F.R. pentru o suprafaţă mai mare nu putea modifica rezultatul cauzei.  B. Acţiune în anulare parţială a titlului de proprietate al lui F.R. asupra terenului în litigiu  14. Printr-o hotărâre din 5 octombrie 1999, Curtea de apel din Cluj a casat respingând sentinţa din 4 martie 1998 a judecătoriei Baia Mare care admisese acţiunea reclamantului în anulare parţială a titlului de proprietate al lui F.R. din 23 octombrie 1996 pentru cei 3.528 m² de pământ arabil. Curtea de apel a constatat că în temeiul articolului 23 al legii nr. 18/1991, lui F.R. i s-a atribuit pe 19 mai 1993 un drept de proprietate asupra unei parcele de 3.000 m² şi că o expertiză tehnică era necesară în speţă pentru a stabili în ce măsură acţiunea reclamantului era admisibilă.  15. După respingerea cauzei, judecătoria Baia Mare a ordonat o expertiză tehnică, ale cărei concluzii precizau că spre deosebire de ceea ce era marcat în titlul său de proprietate, F.R. se afla într-adevăr în posesia unui teren de 3.972 m², din care 612 m² ocupaţi de casă cu dependinţele sale şi 3.360 m² reprezentând terenul revendicat de reclamant în baza deciziei din 29 aprilie 1992 a comisiei judeţene. Printr-o sentinţă din 29 noiembrie 2000 judecătoria a admis parţial acţiunea reclamantului şi, pe baza sentinţei definitive din 22 ianuarie 1997 care confirmase decizia din 29 aprilie 1992, a anulat titlul de proprietate al lui F.R. pentru suprafaţa care depăşea 1.000 m² aferenţi casei sale.  16. Printr-o hotărâre din 11 aprilie 2001 tribunalul judeţean Maramureş a admis apelul înaintat de F.R. şi a decis să anuleze titlul său de proprietate numai pentru 1.178 m², pe motiv că, prin hotărârea din 5 octombrie 1999, Curtea de apel din Cluj a stabilit că F.R. avea dreptul la 3.000 m² de teren aferent casei sale, această concluzie fiind obligatorie pentru instanţele de respingere.  17. Printr-o hotărâre definitivă din 14 septembrie 2001 Curtea de apel din Cluj a respins recursul formulat de reclamant, confirmând temeinicia hotărârii din 11 aprilie 2001.  18. Din dosar reiese că reclamantul nu a cerut autorităţilor să fie pus în posesia parcelei de teren al cărei proprietar F.R. nu mai era în urma hotărârii din 14 septembrie 2001 citată anterior, considerând că avrea dreptul la tot terenul în litigiu de circa 0,34 hectare. De altfel, din dosar reiese că autorităţile nu au făcut alte demersuri pentru executarea sentinţei din 3 mai 1996 a judecătoriei Baia Mare, confirmată prin decizia din 22 ianuarie 1997 a tribunalului judeţean Maramureş. II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 19. Reglementarea internă pertinentă în materie, şi anume extrasele din legile nr. 18/1991 asupra fondului funciar şi 169/1997 din 4 noiembrie 1997 de modificare a primei, este descrisă în cauza Sabin Popescu împotriva României (nr. 48102/99, §§ 42-45, 2 martie 2004). Sunt pertinente de asemenea articolele 22 şi 23 ale legii nr. 18/1991 care prevedeau că parcelele atribuite de comisiile administrative competente membrilor cooperativelor agricole de producţie pentru construirea caselor lor în conformitate cu decretul nr. 42/1990 rămân în proprietatea acestora din urmă, foştii poprietari având dreptul de a fi compensaţi prin atribuirea unei parcele de teren echivalentă. 20. În cazul în care părţile într-un litigiu soluţionat printr-o sentinţă definitivă consideră că dispozitivul acestei sentinţe are nevoie de clarificări în privinţa sensului şi însemnătăţii sale pentru a fi executat, ele pot sesiza instanţa care a pronunţat sentinţa respectivă cu o contestaţie la titlu (contestaţie la titlu) (hotărârea din 18 septembrie 1996 a Curţii de apel Bucureşti; hotărârea nr. 2944/1998 a curţii de apel din Craiova). Conform doctrinei, dispozitivul trebuie să fie interpretat în lumina consideraţiilor esenţiale, şi anume consideraţiile care fac dispozitivul. O parte a doctrinei consideră de asemenea că în caz de contradicţie între dispozitiv şi consideraţiile unei hotărâri, primul are prioritate (D. Alecsandresco, Tratat teoretic şi practic al dreptului civil român, Tomul VII, pag. 514, citat în I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, 2004). DE DREPT I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR.1 21. Reclamantul se plânge că neexecutarea deciziei din 29 aprilie 1992 a comisiei judeţene, confirmată prin hotărârea din 22 ianuarie 1997 a tribunalului judeţean Maramureş, a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor sale, aşa cum prevede articolul 1 al Protocolului nr. 1, care dispune astfel: “Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor.” A. Asupra admisibilităţii 22. Amintind că există un raport strict de legătură între cerinţele articolului 35 § 1 al Convenţiei referitoare la epuizarea căilor de atac interne şi la respectarea termenului de şase luni, Guvernul invocă tardivitatea cererii înaintate în faţa Curţii la 30 ianuarie 2003, mai mult de şase luni de la hotărârea definitivă din 14 septembrie 2001 a Curţii de apel din Cluj care ar fi adus atingere dreptului reclamantului. El adaugă că pronunţarea acestei hotărâri este o acţiune temporară, care nu crează o situaţie continuă. 23. Reclamantul nu a depus contestaţii în această privinţă. 24. Curtea consideră că în cazul în speţă excepţia de tardivitate ridicată de Guvern este strict legată de fondul plângerii inspirată de reclamant din articolul 1 al Protocolului nr. 1, astfel încât trebuie adăugată fondului. 25. De altfel, Curtea constată că cererea nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei şi că aceasta nu se loveşte de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarată admisibilă. B. Asupra fondului 26. Bazându-se pe cauza Manoilescu şi Dobrescu împotriva României (nr. 60861/00 (decizie), CEDO 2005-...), Guvernul consideră că reclamantul nu poate beneficia de un “bun” decât în condiţiile în care decizia administrativă din 29 aprilie 1992 a comisiei judeţene a fost confirmată prin hotărârea din 22 ianuarie 1997 a tribunalului judeţean Maramureş. Cu acest titlu, el consideră că recunoscând dreptul de proprietate al lui F.R. asupra parcelei de 3.000 m², hotărârea din 22 ianuarie 1997 nu a confirmat decizia administrativă mai sus menţionată decât în măsura în care aceasta nu încălca dreptul de proprietate al lui F.R. asupra respectivei parcele. Deoarece în urma hotărârii din 14 septembrie 2001 pronunţată de curtea de apel Cluj asupra acţiunii în anulare ulterior reclamantului îi este permis să beneficieze de dreptul de proprietate asupra terenului la care avea dreptul, adică terenul aflat în litigiu cu excepţia parcelei de 3.000 m² atribuită lui F.R., Guvernul consideră că nu există amestec în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale. 27. În cazul în care Curtea ar considera că exista un amestec în dreptul invocat de reclamant, Guvernul susţine că acesta ar fi prevăzut de lege, şi anume legea nr. 18/1991 şi decretul-lege nr. 42/1990, că viza un scop legitim, şi anume respectarea dreptului de proprietate al lui F.R., recunoscut de decizia administrativă din 19 mai 1993 şi că era proporţional cu scopul urmărit. Referindu-se la cauza Jahn şi alţii împotriva Germaniei ([GC], nr. 46720/99, 72203/01 şi 72552/01, § 93, CEDO 2005-...) şi la marea marjă de apreciere de care beneficiază statul în materie, Guvernul estimează că instanţele interne au ajuns la decizii care nu au întrerupt echilibrul just de păstrat între interesele puse faţă în faţă. 28. Reclamantul contestă argumentele Guvernului. El consideră că autorităţile române ar trebui să respecte hotărârea definitivă din 22 ianuarie 1997 a Tribunalului judeţean Maramureş şi că, dacă acestea ar considera că F.R. avea dreptul la o parcelă de 3.000 m², punerea în posesie a acesteia din urmă n-ar trebui să se facă asupra terenului său ci asupra unui teren aparţinând statului. 29. Pentru a stabili dacă reclamantul beneficiază de un “bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1, Curtea trebuie să examineze însemnătatea deciziei din 29 aprilie 1992 a comisiei judeţene, care face obiectul unei controverse între părţi, ţinând cont de termenii hotărârii din 22 ianuarie 1997 a tribunalului judeţean Maramureş care a confirmat-o în ultimă instanţă. Conform articolului citat anterior aşa cum este interpretat de jurisprudenţa Curţii, noţiunea de “bun” poate acoperi atât “bunurile actuale” cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o “speranţă legitimă” de a obţine beneficierea efectivă de un drept de proprietate (Kopecky împotriva Slovaciei [GC], nr. 44912/98, § 35, 28 septembrie 2004). 30. Curtea constată că referindu-se la consideraţiile hotărârii din 22 ianuarie 1997, Guvernul invocă faptul că în ciuda confirmării deciziei din 29 aprilie 1992, aceasta a fost implicit modificată de tribunalul judeţean Maramureş, astfel încât dreptul reclamantului nu exista decât în măsura în care nu încălca dreptul de proprietate al lui F.R. asupra unei parcele de 3.000 m² din terenul în litigiu, adică numai pentru restul din acest teren. 31. Curtea constată că dispozitivul hotărârii citată anterior se limitează să respingă recursul lui F.R., ceea ce vine să confirme decizia administrativă din 29 aprilie 1992 a comisiei judeţene. Ea relevă în acest sens că, dacă nu ar fi fost aşa, tribunalele ar fi putut admite în parte acţiunea lui F.R. Ori, chiar din consideraţiile hotărârii respective reiese că tribunalul judeţean Maramureş, care a făcut trimitere în mod expres la dispoziţiile articolului 23 al legii nr. 18/1991, a estimat că decizia din 29 aprilie 1992 şi deci dreptul reclamantului de a i se restitui terenul ce făcea obiectul acestei decizii, se putea pune de acord cu dreptul pe care tribunalul îl recunoştea lui F.R. de a i se restitui o parcelă de 3.000 m². De altfel, presupunând chiar că dispozitivul hotărârii din 22 ianuarie 1997 trebuie să fie clarificat în lumina acestor consideraţii, Curtea estimează că în temeiul acestei hotărâri reclamantul putea pe bună dreptate spera să i se restituie terenul identificat prin decizia administrativă din 29 aprilie 1992 sau, cel puţin, un teren echivalent, ţinând cont de referirea la articolul 23 citat anterior. 32. Pe baza observaţiilor de mai sus, Curtea consideră că decizia administrativă din 29 aprilie 1992 a comisiei judeţene reprezintă o creanţă împotriva statului român ce ar putea fi considerată suficient de bine stabilită pentru a fi considerată drept “valoare patrimonială” şi să necesite protecţia articolului 1 al Protocolului nr. 1. Această decizie, care a devenit definitivă în cazul în speţă prin respingerea acţiunii în anulare înaintată de F.R., nu a fost invalidată prin nicio decizie jurisdicţională ulterioară (Manoilescu şi Dobrescu citată anterior, §§ 88 şi 89). 33. În această privinţă, Curtea constată că reclamantul se plânge nu de o acţiune anume, ci mai degrabă de amestecul în dreptul său la respectarea bunurilor sale din cauza inacţiunii autorităţilor române şi refuzului lor de a lua măsuri pentru a-i garanta restituirea efectivă a bunului, ceea ce se traduce într-o situaţie continuă (Sabin Popescu împotriva României, nr. 48102/99, § 51, 2 martie 2004, şi Manoilescu şi Dobrescu citată anterior, § 90). Ţinând cont de raportul de legătură dintre cerinţele articolului 35 § 1 al Convenţiei referitoare la epuizarea căilor de atac interne şi la respectarea termenului de şase luni şi la faptul că acţiunea în anulare a titlului de proprietate eliberat de autorităţi unui terţ nu este o cale de atac efectivă de epuizat atunci când obligaţia de a executa o hotărâre definitivă revine autorităţilor, Curtea nu ar putea concluziona că pronunţarea hotărârii din 14 septembrie 2001 a Curţii de apel din Cluj a pus capăt situaţiei continue în speţă. În acest sens, ea constată că hotărârea citată anterior nu a anulat hotărârea din 22 ianuarie 1997 şi nu a modificat în plus modalitatea de executare a obligaţiei ce decurge din respectiva hotărâre (Sabin Popescu, citat anterior, §§ 54 şi 58-60, şi Mihai Iulian Popescu împotriva României, nr. 2911/02, 29 septembrie 2005, §§ 30-32). 34. Curtea relevă că hotărârea din 22 ianuarie 1997 a tribunalului judeţean Maramureş nu a fost executată de autorităţi. O asemenea inexecuţie reprezintă un amestec în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale, care aminteşte prima frază a primului alineat al articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Mihai Iulian Popescu, citat anterior, § 57). Rămâne de examinat dacă acest amestec este atribuibil autorităţilor şi, dacă da, dacă era prevăzut de lege, dacă servea o “cauză de utilitate publică” şi păstra un echilibru just între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale individului. Curtea observă că din hotărârea din 14 septembrie 2001 a curţii de apel din Cluj şi din expertiza tehnică realizată în cadrul acestei proceduri, reiese că lui F.R. i s-a recunoscut un drept de proprietate asupra unei parcele de 3.000 m² din terenul în litigiu, astfel încât îi era permis reclamantului să ceară punerea sa în posesia parcelei rămase de circa 972 m² din acest teren. Având în vedere refuzul reclamantului de a cere punerea sa în posesia acestei parcele, Curtea nu ar putea considera autorităţile responsabile de neexecutarea hotărârii din 22 ianuarie 1997 în această privinţă. 35. În privinţa restului de teren la care reclamantul avea dreptul în temeiul hotărârii din 22 ianuarie 1997, Curtea constată că Guvernul nu a oferit niciun document care să dovedească demersurile autorităţilor pentru a pune efectiv reclamantul în posesia acestui teren. Ea consideră că în cazul în speţă nu era vorba despre o imposibilitate obiectivă de a pune în execuţie respectiva hotărâre, mai ales în măsura în care autorităţile erau ele însele responsabile că au atribuit acelaşi teren atât reclamantului cât şi lui F.R., în condiţiile în care procedurile privind acest teren erau în curs, şi că autorităţilor le revenea sarcina de a face demersuri pentru a clarifica situaţia deciziilor aparent concurente pe care trebuia să le execute. Într-adevăr, fiecare stat contractant trebuie să se doteze cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive ce-i revin, Curtea neavând drept sarcină decât să examineze dacă în cazurile în speţă măsurile adoptate de autorităţile române au fost adecvate şi suficiente (Ruianu împotriva României, nr. 34647/97, § 66, 17 iunie 2003). De altfel, presupunând că dispozitivul hotărârii din 22 ianuarie 1997 trebuie să fie citit în lumina consideraţiilor care fac referire la articolul 23 al legii nr. 18/1991, Curtea constată că din dosar nu reiese că autorităţile ar fi propus reclamantului punerea în posesia unui teren echivalent, în conformitate cu dispoziţiile acestui articol. 36. Curtea aminteşte că refuzând să execute hotărârea din 22 ianuarie 1997 a tribunalului judeţean Maramureş, autorităţile naţionale au privat reclamantul de beneficierea dreptului său de proprietate asupra terenului în chestiune, cu excepţia unei parcele de circa 972 m² de a cărei neexecutare nu sunt răspunzătoare, fără a-i oferi vreo explicaţie pentru acest amestec (Sabin Popescu, citat anterior, § 81). 37. Ea consideră că pe baza observaţiilor de mai sus, Guvernul nu a oferit nicio justificare valabilă pentru amestecul cauzat de neexecutarea hotărârii din 22 ianuarie 1997; ea era deci arbitrară şi privea încălcarea principiului legalităţii. O asemenea concluzie scuteşte Curtea de a mai căuta dacă s-a menţinut un echilibru just între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor individuale ale reclamanţilor (Metaxas împotriva Greciei, nr. 8415/02, § 31, 27 mai 2004). 38. Prin urmare, în lumina celor de mai sus, Curtea consideră că în cazul în speţă s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr. 1. II. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI 39. În temeiul articolului 41 al Convenţiei, “Dacă Curtea declară că a existat încălcarea Convenţiei sau Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât incomplet consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”. A. Dauna 40. Reclamantul cere 50.000 euro (EUR) cu titlu de daună materială şi de daună morală pe care le-ar fi suferit, considerând că este privat de dreptul de a beneficia de bunul său de cincisprezece ani şi că autorităţile l-au hîrţuit şi l-au tratat cu dispreţ. 41. Guvernul remarcă faptul că reclamantul nu a specificat sumele cerute pentru dauna materială şi respectiv pentru dauna morală. Făcând referire la cauze similare soluţionate de Curte (Croitoru împotriva României, nr. 54400/00, 9 noiembrie 2004, şi Mihai Iulian Popescu, citat anterior), el relevă că, în orice caz, reclamantul nu a supus atenţiei acte doveditoare în sprijinul cererii sale şi că suma cerută este excesivă. 42. Curtea aminteşte că o hotărâre de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi de a-i şterge consecinţele astfel încât să restabilească pe cât posibil situaţia anterioară acesteia (Metaxas citat anterior, § 35, şi Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI). 43. Curtea a constatat, în cazul în speţă, o încălcare a dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale din cauza neexecutării de către autorităţi, fără nicio justificare valabilă, a hotărârii din 22 ianuarie 1997 a tribunalului judeţean Maramureş, mai puţin în privinţa unei parcele de circa 972 m² de neexecutarea căreia nu sunt răspunzătoare. În acest sens Curtea relevă că în cazul în speţă nu s-a constatat că executarea hotărârii din 22 ianuarie 1997 a devenit imposibilă din punct de vedere obiectiv. În aceste împrejurări, ea consideră că reconstituirea dreptului de proprietate a reclamantului asupra terenului la care avea dreptul în temeiul hotărârii din 22 ianuarie 1997, cu excepţia parcelei de circa 972 m² mai sus menţionată, ar pune reclamantul pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încălcate. 44. Dacă statul pârât nu va trece la această execuţie în termen de trei luni începând din ziua în care prezinta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească interesatului, pentru dauna materială, o sumă ce corespunde valorii terenului respectiv. Ţinând cont de informaţiile de care dispune asupra pieţii imobiliare locale, Curtea estimează valoarea actuală a terenului la 15.000 euro. 45. În plus, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral tocmai din cauza frustrării provocate de imposibilitatea de a se executa hotărârea pronunţată în favoarea sa şi că acest prejudiciu nu este suficient de compensat printr-o constatare a încălcării. 46. În aceste împrejurări, pe baza ansamblului de elemente aflate în posesia sa şi hotărând echitabil, aşa cum o cere articolul 41 al Convenţiei, Curtea acordă reclamantului 2.000 euro cu titlu de prejudiciu moral. B. Cheltuieli şi taxe 47. Reclamantul nu a formulat nicio cerere cu acest titlu. 48. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor şi taxelor sale decât în măsura în care a cerut-o. Prin urmare, în cazul în speţă, Curtea nu acordă reclamantului nicio sumă cu acest titlu.  C. Dobânzi moratorii 49. Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Decide că s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr.1; 3. Decide a)     că statul pârât trebuie să execute hotărârea din 22 ianuarie 1997 a tribunalului judeţean Maramureş privind terenul în litigiu, cu excepţia unei parcele de circa 972 m² de a cărei neexecutare autorităţile nu sunt răspunzătoare, în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta sentinţă va deveni definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei; b)     că în cazul neexecutării, statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta sentinţă va deveni definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, 15.000 euro (cincisprezece mii euro) pentru dauna materială, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit; c)     că în orice caz statul pârât trebuie să plătească reclamantului 2.000 (două mii euro) pentru prejudiciul moral; d)     că sumele respective se vor schimba în lei noi româneşti (RON) la rata de schimb din ziua plăţii; e)     că începând de la expirarea respectivului termen şi până la plată, aceste sume se vor mări cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabil în această perioadă, mărit cu un procent de trei puncte; 4. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru restul.  Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 21 decembrie 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.  Vincent Berger  Boštjan M. Zupancic  Grefier    Preşedinte