75/07

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii, efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”       SECŢIUNEA A PATRA         CAUZA EUGENIA ŞI DOINA DUCA c. MOLDOVEI   (Cererea nr. 75/07)           HOTĂRÂRE     STRASBOURG   3 martie 2009       DEFINITIVĂ   14/09/2009     Această hotărâre poate fi subiect al revizuirii editoriale. În cauza Eugenia şi Doina Duca c. Moldovei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:  Nicolas Bratza, Preşedinte,  Lech Garlicki,  Giovanni Bonello,  Ljiljana Mijović,  David Thór Björgvinsson,  Ján Šikuta,  Nebojša Vučinić, judecători, şi Fatoş Aracı, Grefier adjunct al Secţiunii, Deliberând la 10 februarie 2009 în şedinţă închisă, Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată: PROCEDURA  1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 75/07) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către doi cetăţeni ai Republicii Moldova, dna Eugenia Duca şi dna Doina Duca („reclamanţii”), la 27 decembrie 2006. 2.  Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dl Alexandru Tănase şi dna Janeta Hanganu, avocaţi din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vladimir Grosu. 3. Reclamanţii au pretins, în special, că dreptul lor la un proces echitabil şi dreptul lor la proprietate au fost încălcate ca urmare a casării abuzive a unei hotărâri judecătoreşti favorabile lor. 4. La 1 februarie 2008, Preşedintele Secţiunii a Patra a decis să comunice Guvernului cererea. De asemenea, s-a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 3 al Convenţiei). 5. Judecătorul Poalelungi, judecătorul ales din partea Republicii Moldova, s-a abţinut de la judecarea cauzei (articolul 28 al Regulamentului Curţii) după ce aceasta a fost comunicată Guvernului. La 31 ianuarie 2009, Guvernul, în conformitate cu articolul 29 § 1 (a) al Regulamentului Curţii, a informat Curtea că el este de acord ca în locul acestuia să fie desemnat un alt judecător ales şi a lăsat alegerea persoanei desemnate în seama Preşedintelui Camerei. La 1 februarie 2009, Preşedintele l-a desemnat pe judecătorul Šikuta să participe la judecarea cauzei. ÎN FAPT I.  CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 6. Reclamanţii sunt mamă şi fiică care s-au născut în anul 1953 şi, respectiv, 1975 şi locuiesc în Chişinău. 7.  Reclamanţii sunt acţionari ai companiei C.. La baza cauzei se află un  litigiu dintre reclamanţi şi alţi doi acţionari ai companiei (I.A. şi S.A.) care a început în anul 1998. La acel moment, primul reclamant deţinea optzeci de procente din acţiunile companiei, în timp ce I.A. şi S.A. pretindeau că deţin peste cincizeci de procente din acţiuni. Disputa a fost obiectul unui litigiu judiciar, primele două instanţe judecătoreşti dând câştig de cauză primului reclamant şi acceptând poziţia lui în hotărârile judecătoreşti pronunţate de Judecătoria sectorului Rîşcani la 25 iulie 1999 şi Tribunalul Chişinău la 27 septembrie 1999. Totuşi, soluţia din aceste hotărâri a fost inversată de către Curtea de Apel a Republicii Moldova la 21 decembrie 1999. 8.  Primul reclamant a depus un recurs în anulare, care a fost admis de Curtea Supremă de Justiţie la 5 iulie 2000. Curtea Supremă de Justiţie a casat decizia Curţii de Apel a Republicii Moldova din 21 decembrie 1999 şi a menţinut decizia Tribunalului Chişinău din 27 septembrie 1999, aceasta devenind hotărârea irevocabilă în această cauză. 9.  După acea dată, I.A. şi S.A. au depus mai multe recursuri în anulare şi cereri de revizuire la decizia din 27 septembrie 1999. Toate acestea au fost însă fără succes. 10. În anul 2000, primul reclamant a cumpărat 13.15% din acţiunile companiei iar, în anul 2003, el a donat toate acţiunile sale celui de-al doilea reclamant. În acelaşi an, al doilea reclamant a cumpărat 1.31% din acţiuni, astfel devenind proprietar al 94.46% din acţiuni. 11.  La 3 iulie 2006, I.A. şi S.A. au depus la Curtea Supremă de Justiţie o nouă cerere de revizuire a deciziei din 27 septembrie 1999. Cererea s-a bazat pe articolul 449 lit. (b), (c) şi (h) al Codului de procedură civilă şi pe motivul că, în urma efectuării, la 18 şi 19 mai 2006, la cererea lor, a două expertize, s-a constatat că câteva documente care au stat la baza hotărârii din 27 septembrie 1999 erau false. I.A. şi S.A. au mai susţinut că ei au depus o cerere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin care s-au plâns de încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice prin casarea abuzivă, la 5 iulie 2000, de către Curtea Supremă de Justiţie, a deciziei Curţii de Apel a Republicii Moldova din 21 decembrie 1999. În susţinerea cerinţei lor, I.A. şi S.A. au anexat copia cererii lor depusă la Curte şi copii ale corespondenţei cu Curtea pe marginea cererii nr. 10232/03. 12.  Primul reclamant şi compania C. au obiectat şi au argumentat, inter alia, că cererea de revizuire a fost depusă cu omiterea termenului şi că, în baza prevederilor Codului de procedură civilă, simplul fapt al depunerii unei cereri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu era suficient pentru casarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile. Ei au mai contestat argumentele privind falsificarea documentelor şi au susţinut că aceste acuzaţii au fost aduse în cererile anteriore de revizuire de către I.A. şi S.A. şi că acestea au fost respinse de către instanţele judecătoreşti. În special, ei au susţinut că concluzia din rapoartele de expertiză din 18 şi 19 mai 2006 a fost luată dintr-un raport de expertiză anterior datat din 12 iulie 2005 şi efectuat de acelaşi expert. Mai mult, la 18 februarie 2003, primul reclamant a fost achitat în cele din urmă în cadrul unui dosar penal intentat împotriva lui privind falsificarea documentelor de mai sus. În final, intimaţii au susţinut că I.A. şi S.A. nu au plătit taxa de stat. 13. La 27 noiembrie 2006, Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea de revizuire depusă de I.A. şi S.A.. Ca urmare, decizia Tribunalului Chişinău din 27 septembrie 1999 a fost casată, iar decizia Curţii de Apel a Republicii Moldova din 21 decembrie 1999 a devenit hotărârea irevocabilă în această cauză. Curtea Supremă nu a examinat nici unul din argumentele pârâţilor şi, după constatarea existenţei rapoartelor de expertiză din 18 şi 19 mai 2006 şi depunerii de către I.A. şi S.A. a unei cereri la Curte, a constatat că casarea de către Curtea Supremă de Justiţie la 5 iulie 2000 a deciziei Curţii de Apel din 21 decembrie 1999 a fost contrară principiului securităţii raporturilor juridice. 14. După executarea acestei hotărâri judecătoreşti, I.A. şi S.A. au obţinut 50.925% din acţiunile companiei C., în timp ce primul reclamant a păstrat 48.775% din acţiuni, iar cel de-al doilea reclamant a pierdut toate acţiunile. 15.  La 20 februarie 2007, un comitet de 3 judecători ai Curţii Europene a declarat inadmisibilă cererea nr. 10232/03 depusă de I.A. şi S.A., ca fiind vădit nefondată. 16.  După ce au aflat despre decizia Curţii în cauza de mai sus, reclamanţii au iniţiat o procedură de revizuire la Curtea Supremă de Justiţie, solicitând revizuirea încheierii din 27 noiembrie 2006. În special, ei au susţinut că cererea depusă la Curte, care a servit drept temei pentru revizuirea hotărârii judecătoreşti irevocabile din 27 septembrie 1999, a fost declarată inadmisibilă. De asemenea, ei au susţinut că cel de-al doilea reclamant, care avea peste 94% din acţiunile companiei, nu a fost parte la procedurile de revizuire care s-au finalizat cu hotărârea din 27 noiembrie 2006. 17. La 2 iulie 2007, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a respins cererea de revizuire depusă de către reclamanţi. Judecătorul D.V. a scris o opinie separată, în care el şi-a exprimat dezacordul cu decizia majorităţii şi şi-a exprimat opinia că cererea de revizuire depusă de către reclamanţi trebuia să fie admisă, având în vedere, în special, decizia Curţii Europene de a respinge cererea nr. 10232/03. II. DREPTUL INTERN RELEVANT            18.  Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă sunt următoarele: Articolul 449 „Revizuirea se declara in cazul in care: b) au devenit cunoscute unele circumstanţe sau fapte esenţiale ale pricinii care nu au fost şi nu au putut fi cunoscute petiţionarului anterior;  c) după emiterea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri probatoare care au fost reţinute de un participant la proces sau care nu au putut fi prezentate instanţei într-o împrejurare ce nu depinde de voinţa participantului la proces; h) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale ... .” Articolul 450 „Cererea de revizuire se depune: ... (c) în termen de 3 luni din ziua când persoana interesată a luat cunoştinţă de circumstanţele sau faptele esenţiale ale pricinii care nu i-au fost cunoscute anterior şi nu i-au putut fi cunoscute – în cazurile prevăzute la articolul 449 lit.b);  (d) în termen de 3 luni din ziua în care s-a descoperit înscrisul respectiv – în cazurile prevăzute la articolul 449 lit.c);  (g) în termen de 3 luni după emiterea hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului – în cazul prevăzut la articolul 449 lit.h).” ÎN DREPT 19. Reclamanţii au pretins că casarea hotărârii judecătoreşti irevocabile din 27 septembrie 1999 de către Curtea Supremă de Justiţie la 27 noiembrie 2006 a violat articolul 6 § 1 al Convenţiei. Articolul 6 § 1 al Convenţiei, în partea sa relevantă, prevede următoarele: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită prin lege, care va hotărî, fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa. ...” 20.  Ei au mai pretins că casarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţate în favoarea lor a avut ca efect încălcarea dreptului lor de proprietate garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, care prevede următoarele: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. ... „ I. ADMISIBILITATEA CAUZEI 21.  Guvernul a susţinut că cel de-al doilea reclamant nu putea pretinde statutul de victimă, în sensul articolului 34 al Convenţiei, deoarece procedurile de revizuire examinate de către Curtea Supremă de Justiţie la 27 noiembrie 2006 nu se refereau la chestiunea transferării acţiunilor de la primul la cel de-al doilea reclamant. Mai mult, al doilea reclamant a primit acţiunile de la primul reclamant cu titlu gratuit şi, prin urmare, el nu putea suferi o pagubă, chiar şi dacă acţiunile i-au fost luate. În orice caz, Guvernul a fost de opinia că transferarea acţiunilor de la primul la cel de-al doilea reclamant prin donaţie nu era una veritabilă şi avea doar scopul de a împiedica restituirea acţiunilor către I.A şi S.A.. 22.  Reclamanţii nu au fost de acord cu Guvernul şi au susţinut că, deşi hotărârea Curţii Supreme de Justiţie nu s-a referit în mod expres la soarta acţiunilor celui de-al doilea reclamant, ca urmare a executării acelei hotărâri, acesta a pierdut toate acţiunile sale. Reclamanţii au mai contestat şi alte declaraţii ale Guvernului. 23.   Curtea reiterează că cuvântul „victimă” din articolul 34 se referă la persoana direct afectată de actul sau omisiunea în cauză; şi că o violare poate avea loc chiar şi în lipsa prejudiciului, prejudiciul fiind relevant doar la examinarea chestiunilor ce ţin de articolul 41 al Convenţiei (a se vedea, inter alia, Walston v. Norway, nr. 37372/97, § 58, 3 iunie 2003, şi Eckle v. Germany, hotărâre din 15 iulie 1982, Seria A nr. 51, § 66). 24.  În această cauză nu se contestă faptul că, ca rezultat al hotărârii Curţii Supreme de Justiţie din 27 noiembrie 2006, cel de-al doilea reclamant a pierdut toate acţiunile sale în compania C.. Curtea nu consideră de vreo relevanţă faptul că Curtea Supremă de Justiţie nu a anulat expres dreptul celui de-al doilea reclamant. Privarea a avut loc în timpul procedurilor de executare a hotărârii din 27 noiembrie 2006. Curtea nu consideră relevant nici faptul că cel de-al doilea reclamant a primit acţiunile cu titlu gratuit. 25.  Curtea reiterează că, în jurisprudenţa sa anterioară cu privire la chestiunea casării unor hotărâri judecătoreşti irevocabile, ea a stabilit că nu doar proprietarul precedent, ci şi noul proprietar, al unui bun afectat de casare poate pretinde toate drepturile, inclusiv drepturile procedurale care ar fi putut fi pretinse de către partea în favoarea căreia a fost adoptată hotărârea iniţială (a se vedea Anghelescu v. Romania, nr. 29411/95, §§ 49 et seq. şi §§ 66 et seq., 9 aprilie 2002; Mihailescu v. Romania (dec.), nr. 32913/96, 22 iunie 2004). Această abordare subliniază validitatea şi finalitatea continuă a hotărârii iniţiale, principiul care stă la baza jurisprudenţei Curţii privind casarea hotărârilor judecătoreşti irevocabile (a se vedea Moldovahidromaş v. Moldova (dec.), nr. 30475/03, 4 aprilie 2006). 26.  Prin urmare, Curtea conchide că cel de-al doilea reclamant a fost afectat direct de casarea deciziei din 27 septembrie 1999 şi, prin urmare, poate pretinde că este victimă, în sensul articolului 34 al Convenţiei. Obiecţia Guvernului este respinsă. 27.  Curtea consideră că această cerere ridică chestiuni de fapt şi de drept care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului şi că niciun temei pentru declararea ei inadmisibilă nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară cererea admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acesteia. II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI 28.  Reclamanţii au pretins că principiul securităţii raporturilor juridice a fost încălcat şi au invocat articolul 6 § 1 al Convenţiei. Ei au susţinut că procedurile de revizuire, de fapt, au reprezentat un apel camuflat, deoarece I.A. şi S.A. au încercat să obţină doar o reexaminare şi o soluţie nouă în această cauză. Ei au invocat argumentele aduse anterior, cum ar fi chestiunea privind documentele false şi faptul că reclamanţii în procedurile naţionale au depus o cerere la Curte. Curtea Supremă de Justiţie nu a adus motive pentru acceptarea cererii de revizuire a acestora. 29.  Guvernul nu a fost de acord şi a susţinut că Curtea Supremă de Justiţie a acceptat argumentele lui I.A şi S.A. privind falsificarea documentelor şi a corectat o eroare judiciară. Mai mult, Curtea Supremă de Justiţie a constatat că admiterea la 5 iulie 2000 a recursului în anulare al Procurorului General a încălcat dreptul lui I.A. şi S.A. la un proces echitabil, deoarece aceasta a înlăturat efectele unui întreg proces judiciar care s-a finalizat cu o hotărâre irevocabilă. Prin admiterea la 27 noiembrie 2007 a cererii de revizuire, Curtea Supremă de Justiţie a corectat această eroare. 30.  Dreptul la judecarea într-un mod echitabil de către o instanţă, aşa cum este garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care, în partea sa relevantă, declară preeminenţa dreptului o parte a moştenirii comune a Statelor Contractante. Unul din aspectele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care cere, printre altele, ca atunci când instanţele judecătoreşti dau o apreciere finală unei chestiuni, constatarea lor să nu mai poată fi pusă în discuţie (a se vedea Brumărescu v. Romania, [GC], nr. 28342/95, § 61, ECHR 1999-VII, şi Roşca v. Moldova, nr. 6267/02, § 24, 22 martie 2005). 31. Securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului res judicata (a se vedea Brumărescu, citată mai sus, § 62), adică principiul caracterului irevocabil al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu cere ca nicio parte să nu aibă dreptul să solicite revizuirea unei hotărâri irevocabile şi obligatorii, doar cu scopul de a obţine o reexaminare şi o nouă determinare a cauzei. Competenţa instanţelor ierarhic superioare de revizuire trebuie exercitată pentru a corecta erorile judiciare şi omisiunile justiţiei, dar nu pentru a efectua o nouă examinare. Revizuirea nu trebuie considerată un apel camuflat, iar simpla existenţă a două opinii diferite cu privire la aceeaşi chestiune nu este un temei de reexaminare. O derogare de la acest principiu este justificată doar atunci când este necesară, pe motivul unor circumstanţe esenţiale şi convingătoare (a se vedea Roşca, citată mai sus, § 25). 32.  Concluzia de mai sus din cauza Roşca a fost trasă în legătură cu procedura în recurs în anulare, în conformitate cu care Procuratura Generală putea cere reexaminarea hotărârilor judecătoreşti irevocabile cu care nu era de acord. Curtea a constatat că această procedură, deşi posibilă conform dreptului naţional, era incompatibilă cu Convenţia, deoarece ea rezulta în „pierderea” unei hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţată în favoarea justiţiabilului. 33. În ceea ce priveşte redeschiderea procedurilor din cauza apariţiei unor circumstanţe noi, Curtea reaminteşte că această chestiune a fost examinată în cauza Popov v. Moldova (nr. 2) (nr. 19960/04, 6 decembrie 2005) şi în cauza Oferta Plus SRL v. Moldova (nr. 14385/04, 19 decembrie 2006), unde ea a constatat o violare a articolului 6 § 1 ca urmare a folosirii necorespunzătoare a procedurilor de revizuire. Curtea a constatat, în acele cauze, că redeschiderea procedurilor nu este, în sine, incompatibilă cu Convenţia. Totuşi, deciziile de a revizui hotărâri judecătoreşti irevocabile trebuie să fie în conformitate cu criteriile legale relevante, iar folosirea necorespunzătoare a unei astfel de proceduri poate fi contrară Convenţiei, pe motiv că rezultatul său – „pierderea” unei hotărâri judecătoreşti – este acelaşi ca şi în cazul recursului în anulare. Principiile securităţii raporturilor juridice şi preeminenţei dreptului cer Curţii să fie vigilentă în acest domeniu (a se vedea Popov v. Moldova (nr. 2), citată mai sus, § 46). 34.  În această cauză, Curtea notează că procedura de revizuire prevăzută de articolul 449 al Codului de procedură civilă într-adevăr serveşte scopului de a corecta erorile judiciare şi omisiunile justiţiei. Sarcina Curţii, exact ca în cauzele Popov (nr. 2) şi Oferta Plus, este de a determina dacă această procedură a fost aplicată într-un mod compatibil cu articolul 6 al Convenţiei şi, astfel, a asigurat respectarea principiului securităţii raporturilor juridice. Făcând acest lucru, Curtea trebuie să ţină cont, în primul rând, de responsabilitatea instanţelor judecătoreşti de a interpreta prevederile legislaţiei naţionale (a se vedea Waide and Kennedy v. Germany [GC], nr. 26083/94, § 54, ECHR 1999-I). 35.  Reclamanţii în procedurile naţionale şi-au întemeiat cererea de revizuire pe articolul 449 lit. (b), (c) şi (h) al Codului de procedură civilă. Este de notat că, în temeiul alineatelor (b) şi (c), procedurile puteau fi redeschise dacă ar fi devenit cunoscute circumstanţe, fapte sau documente esenţiale ale pricinii care nu au fost şi nu au putut fi cunoscute părţii interesate anterior. Potrivit alineatului (h) al articolului, procedurile pot fi redeschise după ce Curtea Europeană constată o încălcare. Articolul 450 al aceluiaşi Cod prevede că cererea de revizuire în temeiul alineatelor (b) şi (c) poate fi depusă în termen de trei luni din ziua când persoana interesată a luat cunoştinţă de circumstanţele, faptele sau documentele esenţiale care nu i-au fost cunoscute şi nu i-au putut fi cunoscute anterior. În ceea ce priveşte temeiul prevăzut de alineatul (h), termenul este de trei luni din ziua pronunţării hotărârii de către Curte. 36.  Se pare că încheierea Curţii Supreme de Justiţie din 27 noiembrie 2006 citează rapoartele de expertiză din 18 şi 19 mai 2006, constatând, drept temei pentru redeschiderea procedurilor în temeiul articolului 449 lit. (b) şi (c) al Codului de procedură civilă, că câteva documente sunt false (a se vedea paragraful 11 de mai sus). 37.  Curtea notează că în încheierea Curţii Supreme de Justiţie nu s-a făcut referire la faptul dacă rapoartele de expertiză din 18 şi 19 mai 2006 erau documente care nu au putut fi obţinute anterior sau dacă acestea conţineau informaţii care nu puteau fi obţinute anterior de către I.A. şi S.A.. De asemenea, din declaraţiile reclamanţilor în procedurile naţionale nu reiese că aceştia au încercat, fără succes, să obţină aceste documente anterior. Intimaţii în procedurile de revizuire au argumentat, inter alia, că concluziile din rapoartele de expertiză din 18 şi 19 mai 2006 au fost preluate dintr-un raport anterior datat din 12 iulie 2005, întocmit de către acelaşi expert şi că învinuirile privind falsificarea documentelor fuseseră deja respinse de către instanţele judecătoreşti la fazele anterioare ale procedurii. Curtea Supremă de Justiţie nu s-a pronunţat în nici un fel asupra acestei obiecţii importante. Curtea nu s-a pronunţat nici asupra obiecţiei privind tardivitatea, ci pur şi simplu a repus în termenul de depunere a cererii de revizuire fără a aduce motive pentru aceasta. 38. În astfel de circumstanţe, Curtea consideră că nu se poate spune că rapoartele de expertiză din 18 şi 19 mai 2006 pot fi apreciate ca fapte, circumstanţe sau documente noi, care nu au fost cunoscute anterior şi care nici nu puteau fi cunoscute anterior de către părţile în proces. 39.  În ceea ce priveşte temeiul prevăzut de articolul 449 (h) al Codului de procedură civilă, Curtea este frapată de faptul că Curtea Supremă de Justiţie nu l-a respins, în circumstanţele în care I.A. şi S.A. s-au bazat pe faptul depunerii unei cereri la Curte. Curtea nu poate decât să noteze poziţia diferită luată de Curtea Supremă de Justiţie în cauza Moldovahidromaş v. Moldova (nr. 30475/03, §§ 38 şi 39, 27 februarie 2007). În acea cauză, după ce Curtea a declarat cererea admisibilă, în contextul negocierilor de reglementare amiabilă a cauzei, Agentul Guvernamental a solicitat Curţii Supreme de Justiţie revizuirea deciziei prin care o cerere de tip Brumarescu a fost admisă. Curtea Supremă de Justiţie a respins cererea de revizuire pe motiv, inter alia, că Curtea Europeană nu a adoptat o hotărâre asupra fondului cauzei. 40. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că procedura de revizuire în acest caz a fost, de fapt, o încercare de rejudecare a cauzei după mai mult de şase ani. Acesta a fost, de fapt, un „apel camuflat” scopul căruia a fost, mai degrabă, să se obţină o nouă examinare a circumstanţelor cauzei, decât să declanşeze o procedură de revizuire autentică prevăzută de articolele 449-451 ale Codului de procedură civilă. Mai mult, Curtea Supremă de Justiţie nu a adus motive pentru repunerea reclamanţilor în procedurile naţionale în termenul de depunere a cererii de revizuire (a se vedea, mutatis mutandis, Ruiz Torija, citată mai sus). 41.  Prin admiterea cererii de revizuire depusă de reclamanţii în procedurile naţionale, Curtea Supremă de Justiţie a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice şi „dreptul la o instanţă” al reclamanţilor garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Roşca, citată mai sus, § 28). Mai mult, neoferind niciun motiv pentru repunerea reclamanţilor în procedurile naţionale în termenul de depunere a cererii de revizuire, Curtea Supremă de Justiţie a încălcat dreptul reclamanţilor la un proces echitabil. 42. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei. III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE 43.  Reclamanţii s-au plâns că încheierea Curţii Supreme de Justiţie din 27 noiembrie 2006 a avut ca rezultat încălcarea dreptului lor la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. Guvernul nu a fost de acord cu poziţia reclamanţilor. 44.  Curtea consideră că reclamanţii aveau un „bun”, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, în temeiul deciziei Tribunalului Chişinău din 27 septembrie 1999 (a se vedea, printre altele, Brumărescu, citată mai sus, § 70). Casarea unei astfel de hotărâri peste şase ani după ce aceasta a devenit definitivă şi irevocabilă constituie o ingerinţă în dreptul beneficiarului hotărârii judecătoreşti la protecţia proprietăţii (a se vedea Brumărescu, citată mai sus, § 74). Chiar admiţând că o astfel de ingerinţă poate fi privită ca servind unui interes general, Curtea constată că ea nu a fost justificată, deoarece nu a fost asigurat un echilibru just, iar reclamanţii au fost impuşi să suporte o sarcină individuală şi excesivă (a se vedea Brumărescu, citată mai sus, § 75-80). 45.  Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI 46. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele: „Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.” 47.  Reclamanţii au pretins 140,815 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material cauzat ca rezultat al casării hotărârii judecătoreşti irevocabile din 27 septembrie 1999 pronunţată în favoarea lor. Ei au mai solicitat EUR 3,000 cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 3,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli. 48.  Guvernul nu a fost de acord cu sumele pretinse de către reclamanţi şi a solicitat Curţii să respingă pretenţiile reclamanţilor. 49.  Curtea consideră că chestiunea cu privire la aplicarea articolului 41 al Convenţiei nu este gata pentru decizie. Prin urmare, chestiunea trebuie rezervată, iar procedura ulterioară trebuie fixată având în vedere posibilitatea ajungerii la un acord între Guvernul Republicii Moldova şi reclamanţi. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă;   2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei;   3.  Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie;   4.  Hotărăşte (a)  că chestiunea cu privire la aplicarea articolului 41 al Convenţiei nu este gata pentru decizie; prin urmare, (b)  rezervă această chestiune; (c)  invită Guvernul Republicii Moldova şi reclamanţii să prezinte, în decursul următoarelor trei luni, observaţiile lor scrise cu privire la chestiunea respectivă şi, în special, să notifice Curtea cu privire la orice acord la care ei ar putea ajunge; (d)  rezervă procedura ulterioară şi deleghează Preşedintelui Camerei competenţa de a stabili acelaşi lucru dacă va fi necesar. Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 3 martie 2009, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.   Fatoş Aracı      Nicolas Bratza  Grefier adjunct                                    Preşedinte