75109/01;12639/02

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.         Secţia a treia   CAUZA VIOREL BURZO ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   (Cererile nr. 75109/01 şi 12639/02)   Hotărâre   Strasbourg   30 iunie 2009   Definitivă   30/09/2009   Hotărârea poate suferi modificări de formă.   În cauza Viorel Burzo împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer,               Ineta Ziemele, Luis López Guerra, judecători, şi Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,   după ce a deliberat în camera de consiliu, la 9 iunie 2009, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:   Procedura   1. La originea cauzei se află două cereri, nr. 75109/01 şi 12639/02, îndreptate împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Viorel Burzo („reclamantul”), a sesizat Curtea la 15 februarie 2001 şi, respectiv, 25 februarie 2002, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”). 2. Reclamantul este reprezentat de Mihaele Burzo şi Gheorghiţă Mateuţ, avocaţi în Cluj-Napoca. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. Reclamantul pretinde că a fost supus unor condiţii rele de detenţie în arestul Poliţiei Cluj şi la Penitenciarul Jilava, că nu a fost adus de îndată după arestarea sa în faţa unei instanţe, că nu a beneficiat de o procedură echitabilă şi că nu a fost presupus nevinovat până la dovedirea legală a vinovăţiei sale. De asemenea, acesta se plânge de o atingere adusă respectării vieţii sale private, ca urmare a interceptării convorbirilor sale telefonice, a punerii sub ascultare a biroului său şi a interzicerii exercitării drepturilor sale părinteşti din cauza condamnării sale penale. 4. La 23 aprilie 2002, Curtea a declarat cererea nr. 75109/01 parţial inadmisibilă şi a comunicat Guvernului capetele de cerere întemeiate pe art. 3, art. 5 § 3, art. 6 § 2 şi art. 8 § 1. La 26 octombrie 2005, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului capetele de cerere întemeiate pe art. 3, art. 6 § 1 şi 3 şi art. 8 şi ridicate în cererea nr. 12639/02. În temeiul art. 42 § 1 din regulament, la 17 noiembrie 2005, Curtea a hotărât conexarea cauzelor. În conformitate cu art. 29 § 3, s-a hotărât că admisibilitatea şi fondul acestor cauze vor fi examinate împreună.   În fapt   I. Circumstanţele cauzei   5. Reclamantul s-a născut în 1947 şi are domiciliul în Cluj-Napoca.   A. Arestarea preventivă a reclamantului   6. La 20 ianuarie 2001, reclamantul, Preşedintele secţiei penale a Curţii de Apel Cluj Napoca, a fost reţinut de un grup de poliţişti şi condus la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, unde a fost informat că era suspectat de trafic de influenţă, infracţiune pedepsită de art. 257 C. pen. În temeiul art. 148 lit. (d) şi (h) C. proc. pen., procurorul a dispus măsura de arestare preventivă pentru 30 de zile. În ordonanţa de arestare se arăta că, în iulie 2000, reclamantul a primit din partea lui G.M., în timp ce soţul acesteia (G.L.) era în arest, suma de 5 000 de mărci germane (DM) şi un set de bucătărie, în scopul de a-i convinge pe judecătorii Curţii de Apel Cluj să nu prelungească, în urma recursului parchetului, pedeapsa la care primii judecători l-au condamnat pe soţul său. La o dată neprecizată, G.L. a fost pus în libertate. 7. În această privinţă, procurorul l-a audiat pe reclamant, care a negat faptele de care este acuzat. 8. Reclamantul a fost ţinut în arestul Poliţiei Cluj.   1. Cererea de revocare a arestării preventive   9. La 2 februarie 2001, în temeiul art. 139 C. proc. pen., reclamantul a solicitat revocarea arestării preventive, pe motive că starea sa de sănătate s-a agravat din cauza detenţiei. Acesta a solicitat, în aceeaşi zi şi apoi la 7 februarie, efectuarea unei expertize medicale pentru a-şi putea susţine cererea de repunere în libertate. 10. La 8 februarie 2001, procurorul a respins cererile reclamantului ca neîntemeiate. Acesta a constatat că, în speţă, se păstrau condiţiile impuse de art. 148 lit. (d) C. proc. pen. şi că starea de sănătate nu putea fi invocată ca motiv de revocare sau înlocuire a măsurii de arestare preventivă. De asemenea, acesta a respins cererea reclamantului privind efectuarea unei expertize medicale, pe motiv că acesta nu a prezentat nici un document care să dovedească afecţiunile de care suferă şi că medicii penitenciarului şi ai penitenciarului-spital Jilava i-au prescris un tratament medical şi un regim alimentar adecvat, fără a-i recomanda alte măsuri (a se vedea supra, pct. 54). 11. Reclamantul nu a contestat această decizie a procurorului.   2. Contestarea ordonanţei de arestare preventivă   12. La 7 februarie 2001, în baza art. 1401 C. proc. pen, reclamantul a depus la Curtea Supremă de Justiţie o plângere împotriva ordonanţei de arestare preventivă. El considera că aceasta era lovită de nulitate absolută pentru că a fost adoptată şi confirmată de autorităţi necompetente şi că nu era motivată. În sfârşit, acesta se plânge că arestarea sa era ilegală în temeiul art. 5 § 3 din convenţie, din cauză că procurorul care a dispus arestarea sa nu era un magistrat independent şi imparţial. 13. Prin încheierea din 9 februarie 2001, Curtea Supremă a respins plângerea ca vădit nefondată, pe motiv că ordonanţa era motivată şi că a fost emisă de autoritatea competentă. Aceasta a considerat că dispunerea arestării reclamantului de către procuror nu a încălcat art. 5 § 3 din convenţie, din cauza faptului că, în dreptul român, procurorul este un magistrat autorizat prin lege să exercite funcţii judiciare şi că, în orice caz, reclamantul poate introduce o plângere împotriva ordonanţei de arestare pe lângă instanţa competentă. 14. Prin hotărârea definitivă din 13 februarie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul reclamantului împotriva hotărârii citate anterior şi a confirmat temeinicia acesteia.   B. Mediatizarea cauzei   15. Mai multe articole de presă au prezentat arestarea reclamantului. Reclamantul a prezentat Curţii cincisprezece articole apărute la 22 ianuarie 2001 în cotidianele locale şi naţionale care prezentau pe prima pagină arestarea acestuia. Cotidianul naţional România Liberă scria „Un caz unic în istoria României după Revoluţie! Preşedintele secţiei penale a Curţii de Apel Cluj [...] arestat pentru trafic de influenţă”. Cotidianul Cronica română a publicat un articol intitulat „Dosarul Gherla face victime la Curtea de Apel Cluj, preşedintele secţiei penale arestat!”. Articolele „Cutremur în justiţie: cel mai important judecător al Curţii de Apel a fost arestat” şi „Judecător de la Curtea de Apel Cluj arestat pentru trafic de influenţă şi corupţie activă” au fost publicate în cotidianele Jurnalul Naţional şi Naţional. 16. Toate cotidianele au precizat că reclamantul a fost arestat preventiv sub acuzaţia de trafic de influenţă. În acelaşi timp, cotidianele invocau refuzul anchetatorilor şi, în special, al parchetului, de a face declaraţii publice. Cotidianul Ziua a publicat articolul „Primul judecător arestat”, redactat astfel:   „Precizăm că ieri, înainte de închiderea ediţiei, nicio autoritate care a participat la arestarea judecătorului Burzo nu a vrut să dea declaraţii presei. Majoritatea dintre acestea, începând cu comandantul inspectoratului de poliţie, [...] şi-au închis telefoanele mobile. Procurorul D.M. a lăsat totuşi să se subînţeleagă că va prezenta cauza astăzi, în cadrul unei conferinţe de presă.”   17. Cotidianul Cotidianul a publicat pe prima pagină, cu titlul „Arestării spectaculoase la ministerele Justiţiei şi Internelor”:   „Judecătorul V.B., preşedinte al secţiei penale a Curţii de Apel Cluj, a fost arestat sâmbătă, pentru treizeci de zile, de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj [...] după ce procurorii au constatat că judecătorul făcuse trafic de influenţă”.   18. În acelaşi timp, cotidianul Adevărul scria:   „Preşedintele SCCCO [Secţia de combatere a corupţiei şi a criminalităţii organizate], procurorul O.B., ne-a declarat: „În fapt, judecătorul Viorel Burzo a primit 5 000 DM şi mai multe bunuri [...] pentru a pronunţa o hotărârea judecătorească favorabilă inculpatului, dar şi pentru a se implica în transferul suspect al anumitor dosare penale de la Cluj la Oradea.” [...] Surse neoficiale au precizat pentru Adevărul că arestarea judecătorului Viorel Burzo a avut legătură cu dosarul penal controversat al generalului V.M. [...] şi al colonelului V.F. arestaţi acum o lună de procurorii din Cluj pentru corupţie pasivă şi trafic de influenţă [...].”   19. La 22 ianuarie 2001, parchetul a organizat o conferinţă de presă. 20. La 23 ianuarie 2001, au fost publicate alte articole, iar reclamantul a trimis Curţii copii a douăsprezece dintre acestea. Cotidianul Adevărul scria: „sub protecţia anonimatului, surse din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie au declarat că judecătorul Viorel Burzo a fost găsit vinovat de trafic de influenţă în urma denunţurilor din partea unor interlopi din Cluj”. Cotidianul Jurnalul Naţional preciza: „ieri, [...] Biroul de presă al Parchetului General a emis un comunicat de presă care anunţa această arestare (a reclamantului). [...] S-a stabilit că în luna iulie 2000, acesta (reclamantul) a primit din partea lui G.M. suma de 5 000 DM [...]”. Folosind exprimări similare, cotidianul local Clujeanul face referire la „informaţiile oficiale din partea SCCCO”. În acelaşi timp, acesta scria:   „Luni, 22 ianuarie, procurorul M. [...] a elucidat misterul. „S-a dispus măsura arestării provizorii împotriva judecătorului Viorel Burzo. Acesta este vinovat de a fi primit, în iulie 2000, a primit din partea lui G.M., suma de 5 000 DM şi mai multe bunuri, pentru a respinge recursul introdus împotriva hotărârii pronunţate împotriva soţului său, G.L., a declarat M.”   21. În aceeaşi zi, cotidianul regional „Ziua de Ardeal” scria că pentru a lămuri zvonurile referitoare la arestarea reclamantului, procurorul a convocat o conferinţă de presă. Acesta scria că:   „În ceea ce priveşte arestarea, procurorul M. a afirmat ieri că s-a bazat pe mai multe probe. În primul rând, este vorba de declaraţia lui M.G. [G.M.], de depoziţiile mai multor martori şi de procesul-verbal al percheziţiei efectuate la domiciliul judecătorului. Acesta a precizat că judecătorul Burzo nu a fost acuzat de corupţie pasivă, ci de trafic de influenţă [...]”.   22. Alte articole au apărut în presă la 24, 25 şi 26 ianuarie 2001 şi la începutul lui februarie 2001, făcând referire la arestarea reclamantului şi la plângerea sa împotriva ordonanţei de arestare. Dacă anumite cotidiane, fără a cita sursele, menţionau că reclamantul „a primit” o sumă de bani, altele utilizau formula „reclamantul ar fi primit” o sumă de bani. Anumite articole făceau referire şi la faptul că soţia reclamantului, numită cu câteva luni înainte preşedinte al Tribunalului Cluj, şi-a prezentat demisia. 23. La 25 aprilie 2001, în articolul intitulat „Momentul bilanţului. Doamna de fier a Justiţiei”, cotidianul Curierul Naţional cita Ministerul Justiţiei care se exprima astfel:   „[...], începând cu ianuarie, ţinând seama şi de semnalele lansate de presă, am decis să punem capăt delegaţiei acordate doamnei M.B. [soţia reclamantului] pentru postul de Preşedinte al Tribunalului Cluj. Ulterior, [...], CSM [Consiliul Superior al Magistraturii] a constatat încetarea exercitării funcţiilor sale, prin demisie.”   C. Desfăşurarea procedurii penale îndreptate împotriva reclamantului   24. La 2 februarie 2001, materialul de urmărire penală i-a fost prezentat reclamantului, asistat de un avocat ales de acesta. Reieşea din dosar că, în cursul verii anului 2000, G.M. a contractat mai multe împrumuturi de la V.A. pentru a interveni lângă reclamant în favoarea soţiei sale (a se vedea supra, pct. 6 in fine). Printre probele furnizate la dosar, se numărau transcrierile convorbirilor telefonice dintre V.A. şi terţi, o copie a declaraţiei lui V.A. din 29 decembrie 2000, emisă în cadrul unei anchete penale îndreptate împotriva acesteia pentru trafic de influenţă în care menţiona numele reclamantului, precum şi înregistrarea unei convorbiri telefonice dintre G.L. şi reclamant din 10 ianuarie 2001, înregistrare realizată de G.L. De asemenea, printre probele furnizate la dosar se număra şi înregistrarea unei convorbiri dintre G.L. şi reclamant, care a avut loc la 19 ianuarie 2001, în urma punerii sub ascultare a biroului acestuia din urmă de către Serviciul Român de Informaţii („SRI”) cu autorizaţia parchetului, convorbire în cursul căreia aceştia au abordat problema restituirii, de către reclamant, a sumei plătite de G.M. 25. Reclamantul a declarat că îşi păstra declaraţia din 20 ianuarie 2001 făcută în faţa parchetului (a se vedea supra, pct. 7), că a luat la cunoştinţă de conţinutul dosarului, că a citit procesele-verbale şi transcrierile comunicărilor interceptate la 10 şi 19 ianuarie 2001 şi a precizat că nu dorea să asculte casetele. De asemenea, acesta a declarat că nu dorea instrumentarea altor probe ale apărării şi că nu avea comentarii. 26. La 5 februarie 2001, reclamantul a fost din nou audiat, o dată singur şi o dată în prezenţa avocatului său. Acesta a declarat că a primit bani din partea lui G.M., dar că nu a promis nimic în schimb. Acesta a declarat că a citit procesele-verbale ale transcrierilor convorbirilor din 10 şi 19 ianuarie 2001 şi nu a contestat că a discutat cu G.L. Procurorul i-a prezentat din nou materialul de urmărire penală.   1. Trimiterea în judecată a reclamantului   27. Prin rechizitoriul din 8 februarie 2001, reclamantul a fost trimis în judecată în faţa Curţii Supreme de Justiţie pentru trafic de influenţă. 28. Procurorul şi-a bazat rechizitoriul pe transcrierile convorbirilor telefonice dintre V.A. şi G.M. şi dintre V.A. şi terţi, care au avut loc în perioada 21 decembrie 2000 - 5 ianuarie 2001, pe înregistrările convorbirilor dintre reclamant şi G.L. din 10 şi 19 ianuarie 2001, pe procesul-verbal al percheziţiei care a confirmat existenţa setului de bucătărie la domiciliul reclamantului şi pe hotărârile pronunţate împotriva lui G.L. Rechizitoriul se întemeia şi pe declaraţiile lui G.L. şi G.M., care au afirmat că i-au dat reclamantului suma de bani şi setul de bucătărie, pe declaraţiile martorilor V.A., B.G., S.M., V.G., care au afirmat că l-au auzit pe G.M. cerându-i bani lui V.A. pentru a interveni pe lângă reclamant, şi pe cea a martorului T.F., care a declarat că a condus-o pe G.M. la domiciliul reclamantului. Martorii T.V. şi T.M. au declarat că i-au făcut cadou setul de bucătărie soţiei reclamantului. Martorii apărării, P.D. şi M.A., au declarat că reclamantul nu a intervenit niciodată în cauzele penale. G.G. a declarat că G.M. i-a cerut să cumpere un set de bucătărie, pentru a i-l oferi reclamantului pentru ca acesta să intervină în favoarea sa şi să nu fie arestat.   2. Procedura în primă instanţă   29. Reclamatul susţine în faţa Curţii Supreme de Justiţie că actele de urmărire penală împotriva sa erau lovite de nulitate şi că anumite probe au fost obţinute ilegal de parchet. În special, acesta pretindea că convorbirile telefonice dintre V.A. şi terţi au fost autorizate de parchet în cadrul unei cauze care îl viza pe V.A. şi nu pe el. De asemenea, acesta a invocat faptul că procurorul însărcinat cu ancheta nu era competent. 30. Reclamantul a participat la toate audierile şi a fost asistat de un avocat ales. 31. La 15 martie 2001, audiat de Curtea Supremă de Justiţie, reclamantul şi-a modificat declaraţiile. Acesta a declarat că a mărturisit faptele în cauză la sfatul fostului său avocat, pentru a fi pus în libertate. Acesta a solicitat audierea de către Curtea Supremă a martorilor audiaţi în timpul cercetării penale. Acesta a negat existenţa unor convorbiri cu G.L. la 10 şi 19 ianuarie şi a solicitat ca înregistrările să fie supuse unei expertize tehnice, cerere admisă de Curtea Supremă. S-a solicitat o expertiză medico-legală. 32. La şedinţa din 29 martie 2001, martorii B.G., S.M., P.D. şi M.A. au fost audiaţi de instanţă şi şi-au menţinut declaraţiile date în timpul instrumentării cauzei. 33. La 9 aprilie 2001, expertiza medico-legală realizată de comisia specializată a Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici” a fost inclusă la dosar: Aceasta a concluzionat că reclamantul putea fi tratat în reţeaua penitenciară. La 11 aprilie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a dispus o expertiză suplimentară, pe motiv că expertiza furnizată la dosar nu a fost efectuată cu participarea unui expert desemnat de reclamant. 34. La 11 aprilie şi 3 mai 2001, reclamantul a fost audiat după ce a ascultat casetele cu înregistrarea convorbirilor cu G.L. şi a afirmat că vocea nu îi aparţinea şi că G.L. nu l-a vizitat la birou la 19 ianuarie 2001. G.L. a fost audiat şi a confirmat realitatea discuţiilor cu reclamantul la domiciliul şi la biroul său. Au fost audiaţi martorii V.A. şi V.G. 35. La 14 mai 2001, Institutul Naţional de Expertize Criminalistice a informat Curtea Supremă că nu dispunea de aparatură tehnică necesară pentru examinarea înregistrărilor (a se vedea supra, pct. 31). La 16 mai 2001, Institutul de Medicină Legală a informat Curtea Supremă că participarea unui expert desemnat de reclamant nu era posibilă, pe motiv că nu a fost întocmită încă nicio listă de experţi (a se vedea supra, pct. 33). 36. La 31 mai şi 21 iunie 2001, martorii G.M., G.G. şi T.M. au fost audiaţi şi şi-au menţinut declaraţiile date în timpul instrumentării cauzei. Şi martorul T.V. a fost audiat, dar şi-a modificat declaraţia precedentă. Curtea Supremă a constatat că, chiar dacă a fost citat de trei ori cu mandat de aducere, martorul T.F. nu a fost găsit. Întemeindu-se pe art. 327 alin. (3) C. proc. pen., aceasta a decis citirea declaraţiei făcute în cursul urmăririi penale. Procurorul i-a solicitat Curţii Supreme să ţină seama şi de înregistrarea video a audierii lui T.F. A fost audiat martorul apărării, B.M. Reclamantul a renunţat la audierea a trei dintre martorii apărării admişi de Curtea Supremă. 37. Prin hotărârea din 11 iulie 2001, Curtea Supremă de Justiţie, într-un complet alcătuit din trei judecători, l-a condamnat pe reclamant la patru ani de închisoare pentru trafic de influenţă, la care se adaugă o pedeapsă suplimentară prin care i se interzicea exercitarea drepturilor părinteşti asupra fiicei sale minore pe toată perioada executării pedepsei. 38. După ce a analizat probele furnizate la dosar şi după ce a stabilit că procurorul era competent să efectueze ancheta, Curtea Supremă de Justiţie a reţinut că autorităţile competente s-au sesizat din oficiu pentru a iniţia ancheta împotriva reclamantului, în urma declaraţiei lui V.A. din 29 decembrie 2000 (a se vedea supra, pct. 24), confirmată de declaraţiile lui G.L. şi G.M. Curtea Supremă a considerat că reclamantul a avut o atitudine fluctuantă pe parcursul procedurii şi că explicaţiile sale conform cărora a mărturisit faptele pentru a fi pus în libertate nu erau credibile, ţinând seama de cariera sa de judecător în materie penală. 39. Curtea Supremă a constatat că punerea sub ascultare a biroului reclamantului, la 19 ianuarie 2001, era conformă legii, şi a fost autorizată, în prealabil, de procuror. Chiar dacă autenticitatea înregistrării nu poate fi controlată prin mijloace tehnice, realitatea conversaţiei rezulta din declaraţiile lui G.L. şi din atitudinea reclamantului, care nu a contestat-o la 5 februarie 2001. În ceea ce priveşte înregistrarea efectuată de G.L. la 10 ianuarie 2001, Curtea Supremă a considerat că nu putea constitui o probă pentru apărare în măsura în care nu a fost autorizată de un procuror. În sfârşit, aceasta a evidenţiat că, în ceea ce priveşte înregistrările convorbirilor dintre V.A. şi terţi, transcrierile acestora reprezentau o probă scrisă, în ciuda faptului că autorizaţia de a efectua înregistrarea viza o altă cauză. 40. Curtea Supremă a considerat că răspunderea penală a reclamantului putea fi angajată în baza declaraţiilor martorilor audiaţi de către parchet şi de către Curte, în special cele ale lui V.A., V.G., G.L. şi G.M. De asemenea, şi-a întemeiat decizia pe: procesul-verbal de percheziţie, transcrierile convorbirilor telefonice dintre V.A. şi terţi, şi cele dintre G.L. şi reclamant la 19 ianuarie 2001, rezultatul expertizei criminalistice stabilind că scrisul celui care a notat un număr de telefon pe o foaie dată lui G.L. de către reclamant a fost identificat ca aparţinând acestuia din urmă.   3. Procedura recursului   41. La 12 iulie 2001, reclamantul a formulat un recurs împotriva acestei hotărâri, solicitând achitarea sa, pe motiv că faptele imputate nu existau. Acesta a subliniat că anumite probe ale acuzării au fost obţinute ilegal de către organele de cercetare penală. Acesta a adăugat că declaraţia sa din 5 februarie 2001 era contrară principiului loialităţii prevăzut la art. 6 din convenţie, în măsura în care a dat o declaraţie sub promisiunea de a fi pus în libertate pentru a-şi putea rezolva problemele de sănătate. 42. Prin hotărârea definitivă din 17 iunie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, într-un complet format din nouă judecători, a respins recursul reclamantului şi a confirmat temeinicia hotărârii pronunţate în primă instanţă.   D. Condiţiile de detenţie şi tratamentul medical al reclamantului   1. Condiţiile de detenţie în arestul Poliţiei Cluj.   43. La 20 ianuarie 2001, reclamantul a fost arestat preventiv şi deţinut în arestul Poliţiei Cluj. Acesta a fost încarcerat aici în perioada 20-23 ianuarie 2001 şi 1-9 februarie 2001. 44. Reclamantul a fost încarcerat în celula nr. 4C, care avea o suprafaţă de 5,75 m2. Celula avea patru paturi din fier suprapuse şi, în perioada de detenţie a reclamantului, două alte persoane erau încarcerate în aceeaşi celulă. Celula era situată la subsol, nu avea aerisire şi nici lumină naturală, iluminarea fiind asigurată de un tub fluorescent de 20 W. Ventilarea acestui tip de celulă era asigurată de ferestre cu vedere pe un culoar şi de ventilatoare. În observaţiile sale din 26 ianuarie 2006, Guvernul, care a confirmat în primele sale observaţii că toate celulele erau la subsol, nota faptul că celula reclamantului avea o fereastră pentru aerisire şi iluminare naturale şi pereţi recent zugrăviţi. Celula nu era încălzită. 45. Celula nu era dotată cu grup sanitar. În penitenciar, existau două grupuri sanitare şi o baie. Conform Guvernului, persoanele deţinute aveau acces la grupurile sanitare de trei ori pe zi, la cerere. Reclamantul afirmă că putea folosi toaletele închisorii o dată dimineaţa şi o dată seara. În restul timpului, putea folosi o găleată care se găsea în permanenţă în celula sa, pe care gardienii o goleau de două ori pe zi, dimineaţa şi seara. Conform Guvernului, exista o găleată în celulă, dar era folosită pentru a asigura aprovizionarea cu apă şi nu pentru nevoile fiziologice. De asemenea, exista şi o latrină, dezinfectată conform normelor sanitare în vigoare, care era golită după fiecare utilizare. Reclamantul lua masa în aceeaşi celulă.   2. Condiţiile de detenţie în Penitenciarul Jilava   46. În perioada 21 februarie 2001–14 august 2002, reclamantul a fost încarcerat în Penitenciarul Jilava Bucureşti, în celulele nr. 116 şi 117. În timpul detenţiei, nouă deţinuţi stăteau în aceste celule. Reclamantul nu împărţea patul cu alţi deţinuţi. Respectivele celule aveau o suprafaţă de 14 m2 şi o înălţime de 3 m. Conform Guvernului, celulele aveau televizoare, toalete şi o chiuvetă cu apă curentă. Conform reclamantului, toaletele reprezentau o gaură în podea, iar apa nu era potabilă. Nu exista apă caldă în celulă. Reclamantul putea să facă un duş pe săptămână. 47. Încălzirea era asigurată cu un radiator cu nouă elemenţi, legat la centrala termică a clădirii. Aerisirea se făcea printr-o fereastră de 1,54 m2. Lumina era naturală în timpul zilei, iar în timpul nopţii era asigurat de un bec de 60 waţi. Curăţenia în celulă era asigurată de deţinuţi, care foloseau produse de curăţenie furnizate de administraţia penitenciarului. Conform Guvernului, reclamantul putea să exercite o activitate în aer liber timp de o oră pe zi.   3. Condiţiile de transport de la Jilava la Bistriţa   48. La 14 august 2002, reclamantul a fost transferat la Penitenciarul Bistriţa cu un vagon-penitenciar. Acesta afirmă că a fost transportat fără a fi supus unui control medical prealabil. În timpul transportului, care a durat 23 de ore, reclamantul nu a primit tratament medical, hrană sau apă. Acesta nu a putut să se aşeze în timpul călătoriei, având în vedere numărul de deţinuţi transportaţi, care depăşea numărul de locuri pe scaune. 49. Guvernul ia act de faptul că „vagonul-penitenciar” era un vagon ataşat unui tren personal. Acesta era modificat pentru a asigura securitatea deţinuţilor transportaţi de la un penitenciar la altul. Vagonul era prevăzut cu banchete şi iluminare naturală şi artificială, aerisire şi instalaţii sanitare. În timpul transferului, deţinuţii au primit mâncare rece. Însoţitorii lor trebuiau să fie în măsură să le acorde primul ajutor în caz de necesitate şi aveau la dispoziţie o trusă medicală. În caz de transfer, avizul prealabil al medicului era obligatoriu pentru toţi deţinuţii. În cazul în care un deţinut transferat urma un tratament medical, medicamentele erau încredinţate şefului escortei. 50. Reclamantul a continuat să execute pedeapsa la Penitenciarul Bistriţa până la 25 iulie 2003, când Judecătoria Bistriţa a dispus punerea sa în libertate condiţionată.   4. Stare de sănătate a reclamantului şi tratamentul medical   51. După arestarea sa la 20 ianuarie 2001, în arestul Poliţiei Cluj, starea de sănătate a reclamantului s-a deteriorat brusc. 52. La 21 ianuarie 2001, reclamantul a fost examinat de un medic specializat în boli interne. În urma unui nou examen medical, la 22 ianuarie următor, efectuat la Centrul de Diabet din Cluj, s-a constatat că nivelul glicemiei reclamantului era de 331 mg. Cu această ocazie, medicul a luat act de faptul că reclamantul avea de câţiva ani un nivel ridicat al glicemiei, dar că nu era înscris pe lista bolnavilor de la Centrul de Diabet. Reclamantul a fost diagnosticat ca suferind de diabet zaharat de tip II şi de obezitate şi i s-a recomandat spitalizare în vederea unei insulinoterapii. Reiese din scrisoarea din 17 iulie 2002 adresată Guvernului de către Centrul de Diabet că reclamantul a refuzat spitalizarea pe motiv că trebuia să plece la Bucureşti. De asemenea, persoana în cauză a respins recomandarea privind începerea unui tratament ambulatoriu cu insulină. Prin urmare, având în vedere distanţa care trebuia parcursă, i s-a prescris un tratament medicamentos. 53. La 23 ianuarie 2001, reclamantul a fost transferat în arestul Poliţiei Bucureşti. La 24, 25 şi 30 ianuarie 2001, acesta a fost examinat de un medic care a pus diagnosticul de diabet zaharat de tip II şi a recomandat tratament antidiabetic şi regim alimentar. La această ultimă dată, medicul a recomandat şi spitalizarea la penitenciarul-spital Bucureşti-Jilava. 54. În aceeaşi zi, reclamantul a fost spitalizat la penitenciarul-spital Bucureşti-Jilava cu diagnosticul de diabet zaharat de tip II, neuropatie diabetică, obezitate şi hepatopatie cronică. În cursul spitalizării sale, acesta a primit un regim alimentar corespunzător şi un tratament cu antidiabetice, astfel cum reiese din fişa sa medicală. La ieşirea din spital, i s-a recomandat continuarea tratamentului, precum şi regim alimentar. 55. La 1 februarie 2001, reclamantul a fost transferat în arestul Poliţiei Cluj. La 9 februarie 2001, acesta a fost transferat în arestul Poliţiei Bucureşti. În perioada 9-21 februarie 2001, acesta a fost examinat de cinci ori de către un medic şi a fost tratat cu medicamente furnizate de familia sa. 56. La 15 februarie 2001, reclamantul a fost supus unei expertize medico-legale. Raportul întocmit la 26 februarie 2001 nota faptul că acesta suferea de bronşită cronică, de diabet zaharat, de neuropatie diabetică periferică, de steatoză hepatică, de spondiloză dorsală şi de varice hidrostatic la membrele inferioare. Raportul concluzionează că reclamantul „putea fi tratat în reţeaua penitenciară cu condiţia să respecte în mod strict indicaţiile terapeutice şi să beneficieze de o supraveghere medicală permanentă a afecţiunii metabolice şi de un control săptămânal al glicemiei”. 57. La 19 februarie 2001, reclamantul a fost examinat de un medic specialist care a constatat o alterare a stării sale de sănătate, din cauză că nu a respectat tratamentul recomandat anterior. I s-a recomandat un nou tratament. 58. La 21 februarie 2001, reclamantul a fost transferat la Penitenciarul Bucureşti-Jilava. În urma examenelor medicale, la 30 şi 31 martie 2001, medicii au confirmat diagnosticul şi concluziile raportului de expertiză medico-legală din 26 februarie 2001 (a se vedea supra, pct. 56). 59. În perioada 23 februarie – 1 octombrie 2001, reclamantul a fost examinat de peste şaizeci de ori la cabinetul medical al penitenciarului şi a beneficiat de tratamentul medical recomandat, dintre care de şase ori cu medicamente furnizate de familia sa. Conform Guvernului, care face trimitere la scrisorile prezentate de administraţia penitenciarului, reclamantul a primit un regim alimentar adaptat diabetului, la care s-a adăugat hrana trimisă de familia sa. 60. La 7 septembrie 2001 şi 12 aprilie 2002, reclamantul a fost supus unor examene specializate. De fiecare dată i s-a recomandat un regim alimentar, precum şi un tratament antidiabetic, precum şi un control regulat al glicemiei. 61. La 14 august 2002, reclamantul a fost transferat la Penitenciarul Bistriţa. Acesta a fost diagnosticat cu diabet zaharat de tip II non-insulino-dependent. Conform Guvernului, care face trimitere la o notă medicală detaliată prezentată de medicul de la Penitenciarul Bistriţa, reclamantului i s-a administrat tratament medical antidiabetic, neurotrop şi vitaminic, vasodilatator şi antihipertensiv. Reclamantul a fost examinat în mod regulat la Penitenciarul Bistriţa şi a beneficiat de un regim alimentar adecvat. 62. În perioada august 2002 – februarie 2003, reclamantul a fost supus lunar unor examene de evaluare a nivelului glicemiei, valorile sale fiind normale. În iunie şi septembrie 2003, controlul glicemiei a evidenţiat rezultate care depăşeau limita normală, şi anume 125 şi 130 mg/100 ml. 63. La 10 iulie 2003, în urma unui nou examen specializat, reclamantului i s-au recomandat un nou tratament, precum şi o dietă. La 25 iulie 2003, reclamantul a fost eliberat şi, în august 2003, a fost înregistrat ca diabetic de către autorităţile medicale competente.   II. Dreptul şi practica internă şi internaţională relevantă   A. Dispoziţiile relevante care reglementează procedura penală împotriva reclamantului   64. Dispoziţiile relevante ale Codului de procedură penală, care reglementează modalităţile şi condiţiile de interceptare a convorbirilor telefonice, precum şi utilizarea acestora ca mijloc de probă în procesul penal, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, sunt descrise în cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) (nr. 71525/01, pct. 44-45, 26 aprilie 2007). Legea nr. 356/2006, intrată în vigoare după treizeci de zile de la publicarea sa în Monitorul Oficial la 21 iulie 2006, păstrează cerinţa prevăzută la art. 911 C. proc. pen. ca operaţiunile de interceptare şi înregistrare a convorbirilor efectuate prin telefon sau cu alt mijloc electronic sunt realizate în temeiul unei autorizaţii motivate pronunţate de un judecător. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2006, publicată în Monitorul Oficial la 7 septembrie 2006, preciza că judecătorul competent pentru emiterea autorizaţiei era preşedintele instanţei competente să judece cauza în primă instanţă sau, în lipsa acestuia, judecătorul desemnat în acest scop. 65. Următoarele articole din Codul de procedură penală, în vigoare la momentul faptelor, sunt de asemenea relevante:   Art. 63 „[...] Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală şi de instanţa de judecată potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate şi conducându-se după conştiinţa lor.”   Art. 172 alin. (1) „În cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală şi poate formula cereri şi depune memorii. Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost încunoştinţat de data şi ora efectuării actului.”   Art. 327 alin. (3) „Dacă ascultarea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, instanţa dispune citirea depoziţiei date de acesta în cursul urmăririi penale şi va ţine seama de ea la judecarea cauzei.”   66. Dispoziţiile relevante din Codul penal, care reglementează pedepsele complementare şi accesorii aplicabile în cazul unei condamnări penale sunt descrise în cauza Sabou şi Pircalab împotriva României (nr. 46572/99, pct. 21, 28 septembrie 2004). Art. 71 C. pen. a fost modificat prin Legea nr. 278/2006 intrată în vigoare la 11 august 2006, aplicarea pedepsei accesorii care consta în interzicerea dreptului prevăzut la art. 64 lit. d) fiind mai departe lăsată la aprecierea instanţelor desemnate să se ocupe de procedura penală împotriva persoanei în cauză. Intrarea in vigoare a noului Cod penal, care a fost adoptat în 2004 şi care nu prevedea modificarea art. 64 lit. a) şi d) şi 71, a fost amânată de mai multe ori, ultima dată până în septembrie 2008, pentru îmbunătăţirea anumitor dispoziţii.   B. Rapoartele referitoare la condiţiile de detenţie   67. Concluziile Comitetului European pentru Prevenirea Torturii (CPT) pronunţate în urma vizitelor efectuate în unele penitenciare din România, precum şi observaţiile cu caracter general ale CPT privind condiţiile de detenţie, sunt rezumate în hotărârea Bragadireanu împotriva României (nr. 22088/04, pct. 73-76, 6 decembrie 2007). 68. Raportul adresat guvernului român de către CPT după vizita efectuată de acesta între 24 ianuarie şi 5 ianuarie 1999 la Penitenciarul Bucureşti-Jilava şi publicat la 24 aprilie 2003, constata următoarele:   „101. În cele trei stabilimente vizitate, şi anume, Bucureşti-Jilava, Codlea şi Craiova, condiţiile materiale ale deţinuţilor prezentau deficienţe mai mult sau mai puţin similare. În special, din cauza gradului considerabil de suprapopulare, spaţiul vital al deţinuţilor era adesea extrem de redus (1 mp, şi chiar mai puţin); în plus, de multe ori nu existau paturi pentru fiecare deţinut.   102. La Penitenciarul Bucureşti-Jilava, condiţiile materiale în diferitele secţii erau de obicei foarte mediocre, cu o excepţie, şi anume, la secţia 5 rezervată condamnaţilor definitiv în tranzit şi învinuiţilor. În celelalte secţii, lipsa drastică de spaţiu vital şi insuficienţa paturilor generau o promiscuitate inacceptabilă pentru marea majoritate a deţinuţilor. Cu titlu de exemplu, un număr de până la 8 deţinuţi trebuiau să împartă celule de 13 mp, şi între 35 şi 40, celule între 20 m2 şi 35 m2. În plus, lenjeria de pat era cel mai adesea de proastă calitate, murdară şi uzată. De asemenea, unele dintre celule erau murdare şi, inevitabil, foarte rudimentar echipate. În ceea ce priveşte accesul la lumina naturală, acesta era adecvat în ansamblu. Acelaşi lucru era valabil şi pentru iluminatul artificial, chiar dacă acesta era aprins în permanenţă. Din contră, având în vedere suprapolurarea spaţiilor de dormit, aerisirea era cel mai adesea foarte deficitară. Spaţiile de dormit erau prevăzute cu un colţ sanitar, a cărui curăţenie şi întreţinere lăsau mult de dorit. În plus, nu toate toaletele aveau uşi şi, prin urmare, mulţi dintre deţinuţi erau obligaţi să îşi satisfacă nevoile fiziologice în faţa celorlalţi deţinuţi.”   69. Cu ocazia vizitei sale din iunie 2006 într-o secţie a Penitenciarului Bucureşti-Jilava (raport publicat în decembrie 2008), CPT a constatat că particularităţile constatate cu ocazia vizitei sale din 1999 erau în continuare valabile pentru secţia în cauză – cea a deţinuţilor periculoşi -, inclusiv în ceea ce privea suprapopularea şi condiţiile de igienă. Pe de altă parte, „conducerea penitenciarului a atras atenţia delegaţiei CPT asupra faptului că, în întregul penitenciar, condiţiile de detenţie erau extrem de mediocre”.   În drept   I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din convenţie   70. Reclamantul se plânge de faptul că, în ciuda stării sale de sănătate precare, procurorul nu a admis cererile sale privind realizarea unei expertize medicale şi de repunere în libertate. De asemenea, acesta susţine absenţa unui tratament medical adecvat în timpul detenţiei şi relele condiţii de detenţie în arestul Poliţiei Cluj şi în Penitenciarul Bucureşti-Jilava, precum şi în timpul transportului său la Bistriţa în vagonul-penitenciar. Acesta invocă art. 3 din convenţie, formulat după cum urmează:   „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”   71. Curtea constată că, astfel cum a formulat reclamantul şi cum se observă în circumstanţele speţei, acest capăt de cerere impune o examinare la faţa locului a art. 3 doar sub aspectul părţilor sale care priveşte tratamentul medical aplicat reclamantului de către autorităţi în timpul detenţiei sale şi relele condiţii de detenţie şi de transport.   A. Cu privire la starea de sănătate a reclamantului şi tratamentul medical   Cu privire la admisibilitate   a) Argumentele părţilor   72. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. Acesta consideră că reclamantul putea contesta în faţa instanţelor decizia Parchetului din 8 februarie 2001. De asemenea, acesta ia act de faptul că, în plângerea sa din 7 februarie 2001 împotriva ordonanţei de arestare preventivă, reclamantul nu a invocat caracterul precar al stării sale de sănătate. Guvernul contestă acest argument. 73. Reclamantul susţine că boala sa a fost declanşată de arestarea sa, cazul său nefiind cunoscut de centrul de diabet decât după repunerea sa în libertate. Acesta contestă faptul că a refuzat spitalizarea după examenul medical din 22 ianuarie 2001. Pe de altă parte, acesta subliniază refuzul parchetului de a examina documentele medicale furnizate la dosar pentru a dispune punerea sa în libertate, precum şi respingerea cererii sale privind efectuarea unei expertize medico-legale. 74. Reclamantul susţine că, în ciuda recomandărilor medicale, în timpul detenţiei nu a beneficiat de un regim alimentar specific, alimentele având un miros pestilenţios şi fiind, după părerea sa, improprii consumului. De asemenea, acesta ia act de faptul că, în cursul reţinerii sale la sediul Poliţiei Bucureşti, familia sa i-a furnizat tratamentul medical şi că, în urma recomandării medicului specialist de a-l spitaliza la penitenciarul-spital Bucureşti-Jilava, acesta a fost spitalizat o singură zi, fără să i se facă analize, după cum reiese, de altfel, din fişa sa de observaţie medicală. 75. Reclamantul subliniază că, în Penitenciarul Bucureşti-Jilava, apa nu era potabilă, iar alimentele erau improprii consumului, familia sa fiind obligată să îi asigure minimul necesar respectării indicaţiilor medicale. În plus, tratamentul medical i-a fost aplicat cu întârziere şi a trebuit să obţină medicamentele prin intermediul familiei sale. După ce i s-a comunicat Guvernului cererea nr. 75109/2001, medicamentele i-au fost asigurate, dar cu întreruperi, astfel încât a trebuit să protesteze în repetate rânduri pe lângă Direcţia Generală a Penitenciarelor. De asemenea, acesta ia act de faptul că nivelul glicemiei i-a fost măsurat la intervale mari şi că, în timpul acestei perioade, şi-a măsurat nivelul glicemiei cu un aparat furnizat de familia sa. 76. Guvernul ia act de faptul că, în urma examenului medical, efectuat la Centrul de Diabet la 22 ianuarie 2001, s-a constatat că nivelul glicemiei reclamantului era ridicat de câţiva ani. Ulterior, reclamantul a fost examinat de medici specializaţi care i-au prescris un tratament medical adecvat. De asemenea, Guvernul ia act de faptul că, în decizia sa din 8 februarie 2001, procurorul a examinat documentele medicale existente până la data citată anterior şi că expertiza medicală realizată la 9 aprilie 2001 a concluzionat că reclamantul nu reprezenta o urgenţă medicală şi că boala sa putea fi tratată în reţeaua penitenciară. 77. Guvernul nu contestă faptul că anumite medicamente i-au fost furnizate reclamantului de către familia sa, dar consideră că eventualele disfuncţionalităţi au fost temporare, autorităţile penitenciarului fiind capabile să remedieze situaţia. În plus, acesta ia act de faptul că persoana în cauză nu a prezentat nici cea mai mică urmă de probă în sprijinul susţinerilor sale privind penuria de alimente.   b) Motivarea Curţii   78. Curtea nu consideră necesar să examineze excepţia Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne, în măsura în care consideră acest capăt de cerere inadmisibil din motivele indicate mai sus. 79. Curtea face trimitere la principiile fundamentale care rezultă din jurisprudenţa sa referitoare la monitorizarea şi tratamentul medical aplicat unei persoane private de libertate [Kudła împotriva Poloniei (GC), nr. 30210/96, pct. 91, CEDO 2000‑XI, Paladi împotriva Moldovei (GC), nr. 39806/05, pct. 71, 10 martie 2009, Mouisel împotriva Franţei, nr. 67263/01, pct. 38, CEDO 2002‑IX]. În cazul în care nu se poate deduce o obligaţie generală de a elibera un deţinut din motive de sănătate, art. 3 din convenţie impune, în orice caz, statului să protejeze integritatea fizică a persoanelor private de libertate, în special prin asigurarea îngrijirilor medicale necesare (Rivičre împotriva Franţei, nr. 33834/03, pct. 62, 11 iulie 2006). 80. În speţă, Curtea ia act de faptul că reclamantul se plânge de omisiuni, de întârzieri şi de omisiuni din partea autorităţilor în furnizarea medicamentelor prescrise şi a regimului alimentar necesar tratamentului afecţiunii sale (a se vedea, mutatis mutandis, Sakkopoulos împotriva Greciei, nr. 61828/00, pct. 41, 15 ianuarie 2004). Prin urmare, Curtea va examina respectarea, de către autorităţi, a obligaţiei lor pozitive de a-i asigura reclamantului, pe perioada arestării sale, monitorizare şi tratament medical, precum şi regimul alimentar prescris de către medici pentru tratarea afecţiunii de care suferea, ţinând seama şi de evoluţia stării sale de sănătate [I.T. împotriva României (dec.), nr. 40155/02, 24 noiembrie 2005]. Această examinare este cu atât mai importantă, cu cât, la momentul faptelor, reclamantul nu putea obţine revocarea arestării sale preventive din motive de sănătate (a se vedea supra, pct. 10). 81. Curtea ia act de faptul că reclamantul afirmă că boala a fost declanşată de arestarea sa. Dacă este adevărat că, înainte de arestarea sa preventivă, la 20 ianuarie 2001, reclamantul nu figura printre persoanele cu diabet înregistrate la Centrul de Diabet din Cluj, este adevărat şi că medicii specialişti care l-au examinat la 22 ianuarie 2001 au constatat că nivelul glicemiei sale era ridicat de câţiva ani (a se vedea supra, pct. 52). De altfel, Curtea ia act de faptul că, deşi diagnosticat cu diabet în timpul detenţiei, reclamantul a fost înregistrat de un centru specializat abia după punerea sa în libertate. Prin urmare, având în vedere elementele de fapt incluse în dosar, Curtea nu poate fi în măsură să stabilească dacă afecţiunea reclamantului a fost cauzată exclusiv de arestarea sa provizorie, nici să considere că autorităţile sunt responsabile de acest lucru. 82. În ceea ce priveşte monitorizarea medicală a reclamantului, Curtea constată că, din expertizele medicale efectuate în speţă, reiese că monitorizarea reclamantului trebuia să includă examene specializate, în urma cărora medicii să poată adapta, după caz, tratamentul antidiabetic care trebuia administrat de medicii din penitenciare. În această privinţă, reiese din dosar că reclamantul a fost supus unor examene specializate periodice în urma cărora i-a fost recomandat un anumit tratament şi un regim alimentar adaptat. Dacă este adevărat că analizele de glicemie nu au fost întotdeauna realizate cu regularitatea recomandată de medici, este la fel de adevărat şi că au fost efectuate cu o anumită regularitate. În plus, medicii specializaţi nu au precizat că reclamantul reprezenta o urgenţă, nici că tratamentul său nu putea fi urmat în reţeaua penitenciară [Ene împotriva României (dec.), nr. 15110/05, 18 mai 2006]. 83. În ceea ce priveşte tratamentul medical, Curtea ia act de faptul că, la începutul perioadei de detenţie, au fost constatate întreruperi în administrarea tratamentului medical (a se vedea supra, pct. 55). Astfel, anumite medicamente nu i-au fost furnizate reclamantului sau i-au fost furnizate cu întârziere, în timp ce reiese din dosar că o continuitate a tratamentului este foarte importantă pentru succesul terapiei. Totuşi, Curtea observă că, în timpul acestor perioade, reclamantul a urmat un tratament antidiabetic, folosind medicamente personale. 84. În ceea ce priveşte regimul alimentar prescris reclamantului de medici, Curtea observă că persoana în cauză nu prezintă nici cea mai mică urmă de probă în susţinerea afirmaţiilor sale cu privire la acest punct (Georgiev împotriva Bulgariei, nr. 47823/99, pct. 64, 15 decembrie 2005). Totuşi, Curtea ia act de faptul că Guvernul a precizat că reclamantul a beneficiat de regim alimentar adaptat conform dispoziţiilor legale în vigoare, admiţând că era completat de familia reclamantului (a se vedea supra, pct. 59). 85. Curtea evidenţiază existenţa anumitor omisiuni în ceea ce priveşte respectarea de către autorităţi a obligaţiei lor pozitive de a-i asigura persoanei în cauză îngrijirile necesare, precum şi în ceea ce priveşte regimul alimentar, ca şi tratamentul medical. Totuşi, Curtea constată că omisiunile în cauză vizează doar perioade limitate de timp şi că autorităţile au reacţionat de obicei în mod corespunzător la problemele de sănătate ale reclamantului. În plus, aceasta evidenţiază mai ales faptul că reiese din dosar că afecţiunea reclamantului a fost ţinută sub control de medici şi că starea sa de sănătate nu s-a degradat în închisoare. Bineînţeles, omisiunile citate anterior i-au putut provoca o anumită suferinţă, iar autorităţile sunt responsabile de aceasta. Cu toate acestea, Curtea evidenţiază că reclamantul nu a fost lipsit de medicamente perioade lungi şi că, în ansamblu, nu a trebuit să suporte costul tratamentului (I.T. împotriva României, citată anterior). 86. Deşi condamnabile, omisiunile menţionate nu permit, numai ele şi în lumina împrejurărilor specifice în speţă, să se concluzioneze că autorităţile române nu şi-au îndeplinit obligaţia de a proteja sănătatea persoanei în cauză şi, prin urmare, să angajeze răspunderea statului român în temeiul art. 3 din convenţie [a se vedea, mutatis mutandis, Cara‑Damiani împotriva Italiei (dec.), nr. 35995/97, 28 martie 2000 şi Gelfmann împotriva Franţei, nr. 25875/03, pct. 59, 14 decembrie 2004]. 87. După o apreciere globală a faptelor relevante în baza probelor prezentate în faţa sa, Curtea concluzionează că nici starea de sănătate a reclamantului, nici suferinţa pe care acesta o pretinde, nu au atins în speţă un nivel suficient de grav pentru a aduce atingere dreptului garantat de art. 3 din convenţie. 88. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.   B. Cu privire la relele condiţii de detenţie   89. Reclamantul pretinde rele condiţii de detenţie în arestul Poliţiei Cluj şi la Penitenciarul Bucureşti-Jilava, precum şi în timpul transportului său de la acest ultim penitenciar la cel din Bistriţa.   1. Cu privire la admisibilitate   90. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.   2. Cu privire la fond   a) Argumentele părţilor   91. Reclamantul consideră că condiţiile de detenţie în arestul Poliţiei Cluj erau inumane şi au contribuit la degradarea stării sale de sănătate, în ciuda faptului că a stat doar treisprezece zile acolo. În ceea ce priveşte condiţiile de detenţie în Penitenciarul Bucureşti-Jilava, reclamantul afirmă că informaţiile furnizate de Guvern sunt corecte în ceea ce priveşte dimensiunile celulelor şi numărul de deţinuţi cazaţi în ele. Totuşi, acesta notează faptul că apa nu era potabilă, că era improprie chiar şi igienei personale şi că toaleta era o gaură în sistemul de canalizare, că trebuia să folosească o sticlă pentru a împiedica şobolanii să intre în celule. Alimentele furnizate deţinuţilor erau improprii consumului, astfel încât familia sa trebuia să îi asigure o alimentaţie adecvată stării sale de sănătate. 92. De asemenea, reclamantul subliniază că a fost supus unor tratamente inumane şi degradante ca urmare a condiţiilor în care a fost transferat de la Penitenciarul Bucureşti-Jilava la cel de la Bistriţa. 93. Guvernul ia act de faptul că reclamantul a fost reţinut doar treisprezece zile în arestul Poliţiei Cluj. Acesta recunoaşte că, în penitenciarele româneşti, condiţiile nu sunt aceleaşi cu cele existente în ţările Europei de Vest, fără a atinge totuşi gradul de inconfort care să ducă la concluzia că aceste condiţii sunt inumane şi degradante. 94. În ceea ce priveşte condiţiile de detenţie în Penitenciarul Bucureşti-Jilava, Guvernul ia act de faptul că reclamantul a beneficiat de o detenţie absolut conformă dispoziţiilor legale române aplicabile în domeniu. Făcând trimitere la descrierea acestor condiţii de detenţie şi la jurisprudenţa Curţii în materie, acesta susţine că, în speţă, condiţiile de detenţie ale reclamantului erau conforme cu cerinţele art. 3 din convenţie. Acesta a prezentat o autorizaţie sanitară de funcţionare a cabinetului medical al penitenciarului, conform căreia acesta era prevăzut cu o reţea de alimentare cu apă potabilă şi subliniază că, după vizita CPT, penitenciarul a efectuat lucrări pentru a îmbunătăţi calitatea apei. Guvernul subliniază că, în celula reclamantului, instalaţia sanitară era separată de restul camerei şi că acesta putea exersa activităţi fizice timp de şaizeci de minute pe zi. 95. Guvernul nu contestă faptul că reclamantul a fost transferat de la Penitenciarul Jilava la Penitenciarul Bistriţa cu „vagonul-penitenciar”. Totuşi, acesta contestă susţinerile referitoare la lipsa unui aviz medical prealabil, invocând faptul că, ţinând seama de dispoziţiile legale în domeniu, ar fi trebuit să existe în mod obligatoriu. Acesta notează faptul că, începând cu ianuarie 2003, transportul deţinuţilor se asigură doar cu vehicule rutiere.   b) Motivarea Curţii   96. Curtea reaminteşte că art. 3 din convenţie impune statului să se asigure că orice prizonier este deţinut în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane, că modalităţile de executare a respectivei măsuri nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că, având în vedere cerinţele practice din închisoare, sănătatea şi confortul prizonierului sunt asigurate în mod corespunzător (a se vedea, de exemplu, Kudła, citată anterior, pct. 92). În cazul evaluării condiţiilor de detenţie, trebuie să ţinem seama de efectele cumulate ale acestora, precum şi de susţinerile specifice ale reclamantului (Dougoz împotriva Greciei, nr. 40907/98, pct. 46, CEDO 2001-II). 97. Curtea consideră că susţinerile reclamantului sunt „credibile”, având în vedere nu doar faptul că reflectă realităţile descrise de CPT în diferitele rapoarte întocmite în urma vizitelor sale în penitenciarele româneşti, dar sunt confirmate parţial şi de către Guvern. 98. Curtea evidenţiază că, atât în arestul Poliţiei Cluj, cât şi în Penitenciarul Bucureşti-Jilava, chiar dacă reclamantul nu era constrâns să împartă patul, persoana în cauză dispunea de un spaţiu vital foarte redus, de aproximativ 1,50-1,90 m2 (a se vedea, Kalachnikov împotriva Rusiei, nr. 47095/99, pct. 97 in fine, CEDO 2002‑VI). Pe de altă parte, aceasta consideră că trebuie să se ţină seama de faptul că respectivul spaţiu era în realitate chiar mai redus, din cauza mobilierului care micşora celulele. 99. De asemenea, Curtea ia act de faptul că, în arestul Poliţiei Cluj, toaletele improvizate existente în celule nu îndeplineau condiţiile normale de igienă şi intimitate (Kalachnikov, citată anterior, pct. 99). Făcând trimitere la condiţiile de detenţie descrise de părţi, Curtea consideră că astfel de condiţii sunt, în ansamblu, deosebit de grave, în ciuda duratei destul de scurte de detenţie (a contrario, Sakkopoulos împotriva Greciei, nr. 61828/00, pct. 42, 15 ianuarie 2004 şi Georgiev împotriva Bulgariei, nr. 47823/99, pct. 63-67, 15 decembrie 2005). 100. În ceea ce priveşte condiţiile de detenţie la Penitenciarul Bucureşti-Jilava, trebuie să se ia act de faptul că persoana în cauză era închisă în celulă mare parte a zilei, beneficiind de activităţi în aer liber o perioadă foarte scurtă de timp şi de acces la duşurile penitenciarului doar o dată pe săptămână. Pe de altă parte, Curtea constată că Guvernul nu a dovedit că în acest penitenciar apa era potabilă, în ciuda diferitelor programe aplicate pentru îmbunătăţirea calităţii sale. Această stare de fapt ridică în sine o întrebare din perspectiva art. 3 din convenţie. 101. Curtea reaminteşte că a constatat deja, în numeroase cauze, încălcarea art. 3 din convenţie, în principal datorită lipsei de spaţiu individual suficient [a se vedea, printre altele, Petrea împotriva României, nr. 4792/03, pct. 45 şi urm., 29 aprilie 2008, Seleznev împotriva Rusiei, nr. 15591/03, pct. 46-47, şi Khoudoyorov împotriva Rusiei, nr. 6847/02, pct. 104 şi următoarele, CEDO 2005-X (fragmente)]. Curtea admite că, în speţă, nimic nu indică faptul că a existat într-adevăr intenţia de a-l umili sau înjosi pe reclamant. Cu toate acestea, absenţa unui astfel de scop nu poate exclude o constatare a încălcării art. 3. Curtea consideră că respectivele condiţii de detenţie l‑au supus pe acesta unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei. 102. Fără a insista asupra condiţiilor în care reclamantul a fost transferat la Penitenciarul Bistriţa, Curtea ia, totuşi, act de faptul că ar fi de preferat să se asigure transferul deţinuţilor bolnavi în condiţii corespunzătoare, pentru a-i scuti de trasee foarte lungi şi penibile şi pentru a le asigura o supraveghere medicală corespunzătoare în caz de urgenţă medicală. Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din convenţie ca urmare a condiţiilor de detenţie suportate de reclamant.   II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 3 din convenţie   103. Reclamantul pretinde că nu a fost adus de îndată în faţa unui judecător sau a altui magistrat împuternicit cu exercitarea atribuţiilor judiciare. Acesta invocă art. 5 § 3 din convenţie, ale cărui dispoziţii relevante se citesc după cum urmează:   „Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare [...]”.   A. Cu privire la admisibilitate   104. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.   B. Cu privire la fond   105. Reclamantul invocă faptul că, în dreptul român, procurorul nu este un magistrat în sensul art. 5 § 3 din convenţie, nefiind independent şi imparţial în raport cu executivul. 106. Guvernul nu a prezentat observaţii cu privire la acest punct. 107. Curtea face trimitere la principiile fundamentale care rezultă din jurisprudenţa sa şi care determină condiţiile în care o persoană arestată trebuie adusă de îndată în faţa unui judecător sau a altui magistrat împuternicit cu exercitarea atribuţiilor judiciare în sensul art. 5 § 3 din convenţie [Pantea împotriva României, nr. 33343/96, pct. 236-242, CEDO 2003-VI (fragmente)]. Aceasta reaminteşte că un control judiciar al detenţiei trebuie să se efectueze automat. Nu se poate exercita ca urmare a unei cereri formulate în prealabil de deţinut [Aquilina împotriva Maltei (GC), nr. 25642/94, pct. 49, CEDO 1999-III]. Curtea a considerat că o perioadă de arest preventiv de trei zile şi douăzeci şi trei de ore fără control judiciar a depăşit limitele stricte de timp stabilite la art. 5 § 3 (Kanzhov împotriva Bulgariei, nr. 68294/01, pct. 66, 6 noiembrie 2008). 108. În speţă, Curtea evidenţiază că reclamantul a fost arestat preventiv prin ordonanţa procurorului din 20 ianuarie 2001 pentru o perioadă de treizeci de zile şi că a fost arestat şi încarcerat în aceeaşi zi. Abia la 9 februarie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a examinat temeinicia arestării sale, care, fapt necontestat de nimeni, prezenta garanţiile impuse de art. 5 § 3 din convenţie. Astfel, durata integrală a detenţiei reclamantului înainte de a fi adus în faţa unui judecător sau a unui alt magistrat în sensul art. 5 § 3 se ridică la nouăsprezece zile. Guvernul nu a prezentat nicio justificare care să explice această întârziere. 109. Reiese că, în prezenta cauză, reclamantul nu a fost adus „de îndată” în faţa unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare. Prin urmare, a fost încălcat art. 5 § 3 din convenţie.   III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie   110. De asemenea, reclamantul se plânge de o atingere adusă dreptului la respectarea vieţii sale private, ca urmare a interceptării convorbirilor sale telefonice, a punerii sub ascultare a biroului său şi a interdicţiei privind exercitarea drepturilor sale părinteşti. Acesta invocă art. 8 din convenţie, formulat după cum urmează:   1. „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”   111. Curtea constată că, pe de o parte, acest capăt de cerere vizează interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului şi punerea sub ascultare a biroului său şi, pe de altă parte, interdicţia privind exercitarea drepturilor sale parentale din cauza condamnării penale.   A. Interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului şi punerea sub ascultare a biroului său   112. Reclamantul consideră că interceptarea convorbirilor telefonice ale lui V.A., înregistrarea din 10 ianuarie 2001 de către G.L. şi punerea sub ascultare a biroului său la 19 ianuarie 2001 reprezintă atingeri aduse respectării dreptului său la viaţă privată.   1. Cu privire la admisibilitate   113. Reclamantul consideră că, deşi înregistrările convorbirilor lui V.A. nu l-au vizat direct, acestea au fost folosite ca mijloc de probă împotriva sa în cadrul procedurii penale, ceea ce echivalează cu o imixtiune directă în viaţa sa privată. Conform acestuia, o astfel de imixtiune era cu atât mai gravă cu cât nicio cale de atac nu îi era disponibilă în dreptul intern pentru a verifica înregistrările privind terţi. 114. În ceea ce priveşte înregistrarea realizată de G.L., reclamantul consideră că realizarea unor înregistrări de către persoane particulare lasă loc arbitrarului, persoanele vizate fiind în imposibilitate totală de a se apăra. 115. Guvernul consideră că reclamantul nu se poate pretinde victimă a unei ingerinţe în dreptul său la respectarea vieţii private ca urmare a înregistrării convorbirilor lui V.A., în măsura în care niciuna dintre convorbirile sale telefonice nu a fost interceptată. În ceea ce priveşte interceptarea realizată de G.L. la 10 ianuarie 2001, Guvernul ia act de faptul că aceasta nu a fost nici dispusă, nici realizată de autorităţile de stat, ci de o persoană particulară, din proprie iniţiativă. 116. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa, art. 34 din convenţie desemnează prin „victimă” persoana direct afectată de acţiunea sau omisiunea în cauză, existenţa unei încălcări a cerinţelor convenţiei fiind înţeleasă chiar în absenţa prejudiciului [Stoicescu împotriva României (revizie), nr. 31551/96, pct. 55, 21 septembrie 2004]. 117. Curtea ia act de faptul că reclamantul se plânge de o atingere adusă dreptului la respectarea vieţii sale private ca urmare a interceptărilor convorbirilor telefonice ale lui V.A. în procedura penală îndreptată împotriva sa. În această privinţă, trebuie să se ia act de faptul că interceptările în cauză au vizat doar convorbirile lui V.A. cu terţi, nicio convorbire a reclamantului nefiind interceptată cu această ocazie. Prin urmare, în speţă, drepturile reclamantului nu au fost lezate în mod concret de o măsură internă (a contrario, Khan împotriva Regatului Unit, nr. 35394/97, CEDO 2000‑V). În măsura în care reclamantul consideră că i-a fost adusă atingere dreptului la respectarea vieţii sale private ca urmare a folosirii respectivelor înregistrări ca probe ale acuzării în cadrul procedurii penale îndreptate împotriva sa, Curtea consideră că acest aspect intră sub incidenţa admisibilităţii probelor şi, în consecinţă, a art. 6 din convenţie, şi nu a art. 8 citat anterior. 118. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că reclamantul nu se poate pretinde victimă, în sensul art. 34 din convenţie, a interceptării convorbirilor telefonice ale lui V.A. cu terţi. Reiese că acest capăt de cerere este incompatibil ratione personae cu dispoziţiile convenţiei în sensul art. 35 § 3 şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 4. 119. În ceea ce priveşte înregistrarea realizată de G.L. la 10 ianuarie 2001, Curtea constată că interceptarea convorbirilor a fost realizată de o persoană particulară, fără ca linia reclamantului să fie inclusă pe lista de ascultare de către autorităţi. Înregistrarea în litigiu a fost efectuată de o persoană particulară, care a trimis-o ulterior parchetului. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că ingerinţa denunţată nu le putea fi atribuită autorităţilor române, deoarece acestea din urmă nu puteau, în principiu, fi considerate responsabile de acţiunile persoanelor particulare [Borghi împotriva Italiei (dec.), nr. 54767/00, 20 iunie 2002 şi Van Vondel împotriva Ţărilor de Jos, nr. 38258/03, pct. 49, 25 octombrie 2007]. În plus, această înregistrare nu a fost folosită ca probă a acuzării în cadrul procedurii penale îndreptate împotriva reclamantului. 120. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie. 121. Cu toate acestea, Curtea constată că respectivul capăt de cerere privind punerea sub ascultare a biroului reclamantului la 19 ianuarie 2001 nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.   2. Cu privire la fond   a) Argumentele părţilor   122. Reclamantul pretinde o atingere adusă vieţii sale private ca urmare a punerii sub ascultare a biroului său şi a interceptării convorbirilor sale la 19 ianuarie 2001. Acesta consideră că dispoziţiile Codului de procedură penală care reglementează înregistrarea convorbirilor nu respectă condiţia de previzibilitate impusă de art. 8 din convenţie. 123. Guvernul nu contestă că a avut loc o imixtiune în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private şi de familie, dar consideră, totuşi, că această imixtiune îndeplinea condiţiile impuse de art. 8 § 2. Pentru a ajunge la această concluzie, Guvernul invocă faptul că imixtiunea era prevăzută de lege, şi anume art. 911-914 C. proc. pen., care respectau condiţiile de accesibilitate şi previzibilitate şi prezentau garanţii suficiente împotriva arbitrarului. Acesta consideră că, în speţă, imixtiunea era necesară, interceptarea convorbirilor telefonice fiind realizată în scopul de a preveni şi de a pedepsi infracţiunile şi că era, de asemenea, proporţională cu scopul legitim urmărit, deoarece autorităţile nu ar fi putut obţine informaţiile respective prin mijloace mai puţin restrictive.   b) Motivarea Curţii   124. Curtea subliniază că înregistrarea propunerilor reclamantului se consideră o „imixtiune a unei autorităţi publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (Vetter împotriva Franţei, nr. 59842/00, pct. 20, 31 mai 2005). Acest punct nu a fost, de altfel, disputat în speţă. 125. Curtea reaminteşte că, pentru a fi conformă cu art. 8 § 2 din convenţie, o astfel de imixtiune trebuie să fie prevăzută de lege. Expresia „prevăzută de lege” impune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referă, de asemenea, la calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul supremaţiei dreptului (Khan împotriva Regatului Unit, nr. 35394/97, pct. 26, CEDO 2000-V). În contextul supravegherii secrete exercitate de autorităţile publice, dreptul intern trebuie să ofere protecţie împotriva imixtiunii arbitrare în exercitarea dreptului unei persoane protejat de art. 8 (Vetter, citată anterior, pct. 26). 126. În speţă, Curtea observă că părţile convin asupra faptului că temeiul legal al ingerinţei îl constituie art. 911-914 C. proc. pen. Curtea reaminteşte că a examinat deja aceste dispoziţii legale în contextul interceptării convorbirilor telefonice în România înainte de modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, într-o cauză în care a constatat că examinarea minuţioasă a acestora evidenţia deficienţe incompatibile cu gradul minim de protecţie impus de supremaţia dreptului într-o societate democratică (Calmanovici împotriva României, nr. 42250/02, pct. 121-126, 1 iulie 2008). Aceasta observă că Guvernul nu a oferit niciun element care să conducă la o concluzie diferită în prezenta cauză. 127. Curtea observă, de asemenea, că noul cadru legislativ impus de Legea nr. 281/2003 care prevede numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor relevante şi de distrugere a celor care nu sunt relevante (Dumitru Popescu, citată anterior, pct. 45-46 şi 82), ulterior faptelor în cauză, nu poate influenţa concluzia Curţii în prezenta cauză. Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din convenţie.   B. Interdicţia privind exercitarea drepturilor părinteşti ale reclamantului   1. Cu privire la admisibilitate   128. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De altfel, aceasta constată că nu există niciun motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.   2. Cu privire la fond   a) Argumentele părţilor   129. Reclamantul pretinde o atingere adusă respectării vieţii sale private şi de familie, ca urmare a interzicerii automate şi absolute, prin hotărârea din 17 iunie 2002, în temeiul art. 64 şi 71 C. pen., a exercitării a drepturilor părinteşti asupra fiicei sale minore pe perioada executării pedepsei cu închisoarea. Acesta subliniază că, potrivit art. 61 alin. (1) C. pen., pedepsele accesorii se consideră executate doar la sfârşitul executării pedepsei şi nu pe parcursul eliberării condiţionate a persoanei în cauză. 130. Guvernul evidenţiază modificarea Codului penal, aplicarea pedepsei accesorii constând în interzicerea dreptului prevăzut la art. 64 lit. d) fiind mai departe lăsată la aprecierea instanţelor desemnate cu procedura penală împotriva acuzatului (supra, pct. 66). În plus, Guvernul solicită Curţii să ţină seama de faptul că măsura respectivă nu i-a fost aplicată reclamantului decât în perioada 17 iunie 2002, data condamnării sale definitive, şi 25 iulie 2003, data punerii sale în libertate condiţionată.   b) Motivarea Curţii   131. În ceea ce priveşte interdicţia automată a exercitării drepturilor părinteşti, în temeiul art. 64 şi 71 C. pen., astfel cum erau redactate la momentul faptelor, Curtea reaminteşte că a stabilit deja că aplicarea unei asemenea măsuri, prin efectul legii, fără un control din partea instanţelor în ceea ce priveşte tipul de infracţiune şi interesul minorilor, nu poate răspunde cerinţelor primordiale legate de interesele copiilor şi, prin urmare, urmări un scop legitim, cum ar fi protejarea sănătăţii, eticii sau educaţiei minorilor. Astfel, aceasta a concluzionat că a avut loc o încălcare a dreptului la respectarea vieţii de familie garantat de art. 8 din convenţie (Sabou şi Pîrcălab, citată anterior, pct. 48-49 şi Calmanovici, citată anterior, pct. 143). 132. Având în vedere probele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat nicio faptă şi niciun argument care să poată conduce la o concluzie diferită în prezenta speţă. Mai exact, aceasta reţine că infracţiunea de trafic de influenţă pentru care reclamantul a fost condamnat era complet străină problemelor legate de autoritatea părintească şi că, în niciun moment, nu s-a invocat lipsa de îngrijire sau relele tratamente din partea sa faţă de copilul său minor, interdicţia respectivă decurgând în mod automat şi absolut din articolele din Codul penal menţionate anterior. În plus, dacă trebuie salutată modificarea Codului penal, acest element ulterior faptelor relevante nu poate duce la o concluzie diferită a Curţii în speţă. Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din convenţie.   IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din convenţie   133. Reclamantul se plânge că a fost condamnat în baza unor probe care nu au fost obţinute în mod legal în temeiul dreptului intern şi al art. 8 din convenţie, şi anume înregistrările convorbirilor sale şi cele ale lui V.A. Acesta identifică o încălcare a art. 6 § 1 din convenţie, care prevede următoarele în partea sa relevantă:    „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale [...] de către o instanţă [...] care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa [...]”   A. Cu privire la admisibilitate   1. Argumentele părţilor   134. Reclamantul consideră că a fost condamnat în baza unor probe obţinute în mod ilegal. Acesta consideră că înregistrările convorbirilor lui V.A. cu terţi nu puteau fi folosite ca mijloace de probă în măsura în care au fost obţinute prin încălcarea dreptului intern. Acesta remarcă faptul că punerea sub ascultare a biroului său şi înregistrarea convorbirilor sale cu G.L. la 19 ianuarie 2001 au fost realizate la iniţiativa parchetului. 135. Guvernul subliniază faptul că Curtea Supremă şi-a întemeiat deciziile pe ansamblul documentelor din dosar, fără a acorda o importanţă deosebită transcrierilor înregistrărilor convorbirilor. De asemenea, acesta ia act de faptul că interceptarea convorbirilor lui V.A. şi ale reclamantului a fost dispusă în conformitate cu dispoziţiile naţionale în vigoare la momentul faptelor şi că înregistrarea realizată de G.L. din proprie iniţiativă, la 10 ianuarie 2001, nu a fost luată în considerare de Curtea Supremă ca mijloc de probă.   2. Motivarea Curţii   136. Curtea face trimitere la principiile fundamentale care rezultă din jurisprudenţa sa şi care determină caracterul echitabil al unei proceduri, în sensul art. 6 § 1 din convenţie, în cazul instrumentării unei probe obţinute prin încălcarea dreptului garantat de convenţie [Bykov împotriva Rusiei (GC), nr. 4378/02, pct. 88-93, 10 martie 2009, şi jurisprudenţa citată). 137. Curtea subliniază că, dacă art. 6 garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu reglementează totuşi admisibilitatea probelor ca atare, materie reglementată în principal de dreptul intern [Teixeira de Castro împotriva Portugaliei, 9 iunie 1998, pct. 34, Culegere 1998-IV, şi Jalloh împotriva Germaniei (GC), nr. 54810/00, pct. 94-96, CEDO 2006-IX]. Aceasta nu scuteşte Curtea de obligaţia de a afla dacă, în speţă, procedura în litigiu, considerată ca un întreg, inclusiv modul în care au fost obţinute elementele de probă, a fost echitabilă (a se vedea, în special, Khan, citată anterior, pct. 34, P.G. şi J.H. împotriva Regatului Unit, nr. 44787/98, pct. 76, CEDO 2001-IX, şi Heglas împotriva Republicii Cehe, nr. 5935/02, pct. 89-92, 1 martie 2007). 138. Cu titlu preliminar, Curtea ia act de faptul că a considerat că doar interceptarea convorbirii reclamantului cu G.L. din 19 ianuarie 2001 a adus atingere dreptului garantat de art. 8 din convenţie. Ţinând seama de faptul că, în principiu, Curtea nu trebuie să se pronunţe cu privire la admisibilitatea anumitor tipuri de elemente de probă, de exemplu, a elementelor obţinute în mod ilegal în ceea ce priveşte dreptul intern (Bykov, citată anterior, pct. 89), aceasta va examina doar în ce măsură a influenţat folosirea ca mijloc de probă a interceptării convorbirii reclamantului cu G.L., din 19 ianuarie 2001, echitatea procedurii în ansamblul său. 139. În speţă, reclamantul a avut posibilitatea să conteste legalitatea punerii sub ascultare a biroului său, în cursul dezbaterilor contradictorii în faţa primei instanţe şi în motivările căilor sale de atac. Este adevărat că acesta nu a putut contesta autenticitatea înregistrărilor din cauza lipsei mijloacelor tehnice (a se vedea supra, pct. 35). Totuşi, în speţă, Curtea Supremă a examinat acest argument al reclamantului şi a considerat înregistrarea fiabilă, făcând trimitere la o serie de indicii, şi, în special, la atitudinea reclamantului care, în timpul urmăririi penale, nu a contestat realitatea întâlnirii sale cu G.L. (a se vedea supra, pct. 39). 140. De asemenea, Curtea ia act de faptul că, pentru a demara ancheta împotriva reclamantului, autorităţile nu s-au bazat pe înregistrarea în litigiu. Cu privire la acest punct, trebuie să se ia act de faptul că, astfel cum au stabilit instanţele naţionale, elementele care au declanşat ancheta au fost declaraţia lui V.A., urmată de declaraţiile lui G.L. şi G.M. (a se vedea supra, pct. 38). 141. Curtea consideră că, în speţă, trebuie să se acorde importanţă circumstanţei conform căreia înregistrarea în litigiu nu a reprezentat singurul mijloc de probă supus aprecierii suverane a judecătorilor [a se vedea, Dumitru Popescu (nr. 2), citată anterior, pct. 110]. În fapt, parchetul şi instanţele superioare au comparat înregistrarea cu alte elemente de probă, precum declaraţiile martorilor, procesul-verbal de percheziţie, o expertiză criminalistică şi alte elemente, dintre care înregistrarea în litigiu a contat, bineînţeles, în decizia instanţelor naţionale de a-l condamna pe reclamant, dar fără a constitui totuşi elementul unic care a stat la baza convingerii lor cu privire la vinovăţia acestuia (a se vedea supra, pct. 40). În plus, reclamantul a avut posibilitatea să ceară ca G.L. să fie audiat cu privire la esenţialul declaraţiilor sale în faţa Curţii Supreme de Justiţie (a se vedea supra, pct. 34). În plus, Curtea Supremă şi-a întemeiat hotărârea pe mărturia reclamantului din timpul instrumentării cauzei penale, după ce şi-a motivat alegerea de a prefera această declaraţie şi nu pe cea făcută în etapa judecării (a se vedea supra, pct. 38, in fine). În ceea ce priveşte elementele furnizate, nimic nu conduce la concluzia că aprecierea acestora de către Curtea Supremă a fost arbitrară sau că drepturile apărării reclamantului nu au fost respectate suficient. 142. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că folosirea înregistrării în litigiu ca probă a acuzării nu l-a privat pe reclamant de un proces echitabil. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.   V. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 3 lit. d) din convenţie   143. Reclamantul pretinde că nu a putut audia sau solicita audierea martorilor acuzării în timpul urmăririi penale, încălcând art. 6 § 1 şi 3 din convenţie, care prevede în părţile sale relevante:   „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale [...] de către o instanţă [...] care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa [...] [...] 3. Orice acuzat are, în special, dreptul [...] d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării [...]”   A. Cu privire la admisibilitate   1. Argumentele părţilor   144. Reclamantul consideră că, având în vedere că a audiat singur martorii în timpul urmăririi penale, procurorul a încălcat dispoziţiile din dreptul intern şi, în consecinţă, art. 6 § 3 din convenţie. Acesta declară că nu putea contesta declaraţiilor lui V.A. şi înregistrarea convorbirilor sale telefonice cu terţi, în măsura în care aceste probe au fost obţinute în dosarul care îl viza pe V.A. 145. Guvernul evidenţiază că dreptul la apărare al reclamantului nu a fost încălcat în măsura în care a avut posibilitatea de a solicita audierea martorilor acuzării în timpul procedurii judiciare în faţa Curţii Supreme de Justiţie.   2. Motivarea Curţii   146. Curtea face trimitere la principiile fundamentale care rezultă din jurisprudenţa sa şi care determină caracterul echitabil al unei proceduri, în sensul art. 6 § 1 şi 3 d) din convenţie, în ceea ce priveşte dezbaterea contradictorie şi instrumentarea probelor în prezenţa inculpatului (Reiner şi alţii împotriva României, nr. 1505/02, pct. 67-70, 27 septembrie 2007 şi jurisprudenţa citată). Aceasta reaminteşte că dreptul la apărare este restrâns în mod incompatibil cu garanţiile de la art. 6 în cazul în care condamnarea se bazează, în întregime sau într-o proporţie considerabilă, pe depoziţiile unui martor pe care inculpatul nu l-a putut audia sau în cazul căreia nu a putut solicita audierea, nici la stadiul de instrumentare, nici în cursul dezbaterilor (A.M. împotriva Italiei, 14 decembrie 1999, nr. 37019/97, CEDO 1999-IX, pct. 25 şi Saďdi împotriva Franţei, hotărârea din 20 septembrie 1993, seria A nr. 261-C, p. 56-57, pct. 43-44). 147. Curtea ia act de faptul că, în speţă, parchetul şi-a întemeiat rechizitoriul pe declaraţiile martorilor audiaţi în timpul cercetării penale fără ca reclamantul sau reprezentantul său să fie prezenţi. Cu toate acestea, Curtea constată că, la cererea reclamantului, majoritatea martorilor ale căror declaraţii făcute în timpul cercetării au contribuit la condamnarea sa, inclusiv V.A., au fost audiaţi de Curtea Supremă în prezenţa sa şi a avocatului său. Conform Curţii, această ocazie era adecvată şi suficientă pentru a-i permite reclamantului să conteste mărturiile acuzării menţionate anterior şi să audieze autorii [Craxi împotriva Italiei (nr. 1), nr. 34896/97, pct. 85, 5 decembrie 2002]. 148. Curtea constată că doar martorul T.F. nu a fost audiat de Curtea Supremă de Justiţie. Prin urmare, nici la stadiul de cercetare, nici în timpul dezbaterilor, reclamantul nu a putut audia sau solicita audierea acestui martor. Chiar dacă declaraţia acestui martor a fost citită în faţa instanţei, reclamantul nu a putut controla credibilitatea acestuia, nici arunca o umbră de îndoială asupra declaraţiei sale. Cu toate acestea, Curtea constată că, astfel cum reiese din dosar, Curtea Supremă de Justiţie şi-a întemeiat condamnarea reclamantului nu doar pe această declaraţie, ci şi pe un ansamblu de elemente de probă, în cadrul cărora declaraţiile celorlalţi martori ocupau un loc important (Artner împotriva Austriei, hotărârea din 28 august 1992, seria A nr. 242‑A, pct. 2). Prin urmare, condamnarea reclamantului nu s-a bazat, în întregime sau într-o proporţie considerabilă, pe declaraţia lui T.F. 149. Având în vedere cele de mai sus, acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.   VI. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 2 din convenţie   150. Reclamantul consideră că campania de presă îndreptată împotriva sa la iniţiativa procurorului şi care s-a materializat prin numeroase articole în presă a adus atingere dreptului său de a fi prezumat nevinovat până ce vinovăţia sa era legal stabilită, drept garantat de art. 6 § 2 din convenţie, formulat după cum urmează:   „Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.”   A. Cu privire la admisibilitate   151. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.   B. Cu privire la fond   1. Argumentele părţilor   152. Reclamantul subliniază că arestarea sa preventivă a fost pe larg mediatizată şi că o conferinţă de presă a fost organizată de parchet pentru a oferi informaţii cu privire la arestarea sa. Acesta ia act de faptul că articolele de presă, ale căror titluri lăsau să se subînţeleagă faptul că era vinovat, făceau referire la evenimente din viaţa sa privată. Acesta evidenţiază faptul că, în cadrul conferinţei de presă din aprilie 2001, ministrul justiţiei de la momentul respectiv a afirmat că presa a jucat un anumit rol în îndepărtarea reclamantului şi a soţiei sale din sistemul judiciar. 153. În sfârşit, reclamantul subliniază că articolele apărute la momentul arestării sale aveau ca scop să îl stigmatizeze şi să lase impresia că era vinovat de faptele imputate. Chiar dacă presa trebuie să joace un rol important într-o societate democratică, acesta consideră că, în speţă, difuzarea informaţiilor care îl vizau înainte de condamnare a adus atingere dreptului său de a fi prezumat nevinovat. 154. Guvernul admite că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii, o atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie poate fi generată nu doar de un magistrat sau de o instanţă, ci şi de alte autorităţi publice. Totuşi, în prezenta cauză, autorităţile, şi în special parchetul, au fost foarte prudente în ceea ce priveşte comunicarea informaţiilor privind ancheta desfăşurată împotriva reclamantului. Presa chiar a reproşat autorităţilor lipsa de cooperare. 155. Guvernul subliniază că reclamantul era preşedintele secţiei penale a Curţii de Apel Cluj, ocupând astfel una dintre cele mai înalte poziţii în sistemul judiciar român. Arestarea unei asemenea personalităţi reprezenta o foarte bogată sursă de informaţii şi speculaţii, cu atât mai mult cu cât era vorba de prima arestare a unui magistrat. Conform Guvernului, speculaţiile şi comentariile presei reprezintă doar punctele de vedere ale jurnaliştilor şi nu pot duce la concluzia că procurorul a demarat o campanie de presă de mare amploare împotriva reclamantului. Acesta ia act de faptul că reclamantul nu a citat nicio afirmaţie concretă făcută de reprezentanţii parchetului, limitându-se la a afirma, în mod general, că prezentarea cazului său în presă a avut la bază intenţia procurorului de a aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie.   2. Motivarea Curţii   156. Curtea reaminteşte că, dacă principiul prezumţiei de nevinovăţie consacrat de art. 6 § 2 este inclus printre elementele procesului penal echitabil cerut de art. 6 § 1, acesta nu se limitează la o garanţie procedurală în materie penală: sfera sa de aplicare este mai vastă şi impune ca niciun reprezentant al statului să nu declare că o persoană este vinovată de săvârşirea vreunei infracţiuni mai înainte ca vinovăţia sa să fie stabilită de o instanţă (Allenet de Ribemont, hotărârea din 10 februarie 1995, seria A nr. 308, p. 17, pct. 35-36). 157. În plus, Curtea precizează că o atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie poate fi generată nu doar de un judecător sau de o instanţă, ci şi de alte autorităţi publice (Daktaras împotriva Lituaniei, nr. 42095/98, pct. 41‑42, CEDO 2000-X). În această privinţă, ea subliniază importanţa alegerii termenilor de către agenţii de stat în declaraţiile pe care le formulează înainte ca o persoană să fie judecată şi găsită vinovată de săvârşirea unei infracţiuni. Astfel, ea consideră că ceea ce contează în scopul aplicării dispoziţiei citate anterior, este sensul real al declaraţiilor respective şi nu forma lor textuală (Lavens împotriva Letoniei, hotărârea din 28 noiembrie 2002, nr. 58442/00, pct. 126). 158. Curtea recunoaşte că art. 6 § 2 nu poate împiedica autorităţile, în ceea ce priveşte art. 10 din convenţie, să informeze publicul cu privire la anchetele penale în curs, ci necesită ca ele să facă acest lucru cu toată discreţia şi rezerva pe care o impune respectarea prezumţiei de nevinovăţie (Allenet de Ribemont, citată anterior, pct. 38) De asemenea, aceasta reaminteşte că o campanie de presă virulentă poate, în anumite cazuri, dăuna echităţii procesului, influenţând opinia publică şi, chiar prin aceasta, judecătorii care trebuiau să se pronunţe cu privire la vinovăţia inculpatului [a se vedea Akay împotriva Turciei (dec.), nr. 34501/97, 19 februarie 2002; Priebke împotriva Italiei (dec.), nr. 48799/99, 5 aprilie 2001]. 159. Curtea ia act de faptul că, în speţă, reclamantul se plânge de afirmaţiile publice ale procurorului care a instrumentat cauza în cadrul unei conferinţe de presă după arestarea sa preventivă, precum şi în cadrul unei campanii de presă generate de această intervenţie. De asemenea, acesta face trimitere la afirmaţiile ministrului justiţiei din aprilie 2001. 160. Curtea evidenţiază că, în speţă, interesul ziarelor pentru cauză şi importanţa pe care o avea în ochii opiniei publice erau generate de poziţia ocupată de reclamant, preşedinte al secţiei penale a Curţii de Apel Cluj, în contextul luptei împotriva corupţiei, un subiect de interes atât pentru autorităţile naţionale, cât şi pentru publicul larg. Curtea consideră că, într-o societate democratică, sunt inevitabile comentarii uneori severe din partea presei cu privire la o cauză sensibilă care, precum cea a reclamantului, contesta moralitatea persoanelor numite să facă dreptate. 161. Curtea ia act de faptul că, la 22 ianuarie 2001, a fost făcut public un comunicat de presă şi o conferinţă de presă a fost organizată de parchetul care ancheta cauza. Conţinutul comunicatului de presă nu a fost nici furnizat de părţi, nici prezentat de cotidianele în cauză. Ca şi Guvernul, Curtea ia act de faptul că reclamantul s-a limitat la a indica titlurile cotidianelor pe care le contesta, fără a preciza totuşi afirmaţiile procurorului care ar fi adus atingere dreptului său de a fi prezumat nevinovat. 162. Curtea observă că, făcând referire la diferite surse, cotidianele au relatat despre arestarea reclamantului, precum şi despre faptele de care era acuzat. În plus, aceasta constată că majoritatea ediţiilor cotidianelor din 22 ianuarie 2001 au făcut caz de discreţia anchetatorilor în prezenta cauză. 163. În această privinţă, Curtea reaminteşte că problema dacă declaraţia unui agent public reprezintă o încălcare a principiului prezumţiei de nevinovăţie trebuie soluţionată în contextul circumstanţelor deosebite în care a fost formulată declaraţia în litigiu (Adolf împotriva Austriei, hotărârea din 26 martie 1982, seria A nr. 49, p. 17-19, pct. 36-41). Este adevărat că două cotidiane prezentate de reclamant, publicate la 22 şi, respectiv, 23 ianuarie 2001, citau autorităţile (a se vedea supra, pct. 18 şi 20 in fine). Totuşi, Curtea constată că acestea sunt singurele cotidiane, printre cele aproximativ douăzeci de articole apărute în cele două zile în cauză care i-au citat pe procurori, celelalte făcând rezumate ale faptelor reproşate reclamantului şi ale arestării sale (a se vedea supra, pct. 21). De altfel, aceste cotidiane nu specifică în mod clar contextul în care procurorii au făcut astfel de declaraţii. Prin urmare, Curtea consideră că nu s-a stabilit dacă aceste declaraţii reprezintă declaraţii de vinovăţie, făcute de un agent public, care să încalce art. 6 § 2 din convenţie. În plus, dacă declaraţiile, în special referirile la vinovăţia reclamantului, suscită anumite preocupări, Curtea admite că acestea pot fi înţelese ca o simplă modalitate pentru procuror de a afirma că existau suficiente probe pentru a susţine un verdict de vinovăţie din partea instanţei şi, astfel, de a justifica începerea urmăririi penale (a se vedea supra, pct. 21 şi Butkevicius împotriva Lituaniei, nr. 48297/99, pct. 52, 26 martie 2002). 164. Curtea consideră că, astfel cum reiese din articolele de presă prezentate de reclamant, afirmaţiile ministrului justiţiei de la 25 aprilie 2001 nu pot fi interpretate ca aducând atingere dreptului reclamantului la prezumţia de nevinovăţie. 165. De asemenea, Curtea ia act de faptul că, începând cu 22 ianuarie 2001, cauza a fost comentată pe larg de presa locală şi naţională. În această privinţă, dacă anumite cotidiene şi-au nuanţat declaraţiile cu privire la faptele reţinute în sarcina reclamantului, altele nu au acordat nicio atenţie, prezentându-l ca autor al faptelor pretinse (a se vedea supra, pct. 22). Totuşi, autorităţile naţionale nu pot fi considerate responsabile de acţiunile presei (mutatis mutandis, Y.B. şi alţii împotriva Turciei, nr. 48173/99 şi 48319/99, pct. 48, 28 octombrie 2004). 166. În plus, Curtea ia act de faptul că articolele care îl vizau pe reclamant au apărut în ianuarie, februarie şi aprilie 2001, la momentul arestării şi trimiterii sale în judecată. La 11 iulie 2001, reclamantul a fost condamnat în primă instanţă de Curtea Supremă de Justiţie. Prin urmare, s-a scurs o anumită perioadă de timp între evenimentele pe care reclamantul îşi bazează susţinerile din perspectiva art. 6 § 2 din convenţie şi momentul condamnării sale (Mircea împotriva României, nr. 41250/02, pct. 74, 29 martie 2007). În plus, trebuie să se ia act de faptul că instanţele care trebuiau să examineze cauza erau alcătuite în totalitate din judecători profesionişti. Spre deosebire de membrii unui juriu, aceştia din urmă dispuneau în mod normal de o experienţă şi o formare care le permiteau să elimine orice sugestie externă procesului. Nimic din dosar nu conduce la concluzia că, în evaluarea argumentelor prezentate de reclamant şi a elementelor acuzării, judecătorii care s-au pronunţat cu privire la fond au fost influenţaţi de afirmaţiile din presă [Craxi împotriva Italiei (nr. 2), nr. 25337/94, pct. 104, 17 iulie 2003 şi Mircea, citată anterior, pct. 75]. 167. Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu poate identifica, în speţă, nicio atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 6 § 2 din convenţie.   VII. Cu privire la celelalte pretinse încălcări   168. Reclamantul invocă art. 5 § 3, art. 6 § 1 şi art. 8 din convenţie şi art. 2 din Protocolul nr. 7, reclamând durata excesivă a arestării sale preventive, pretinsa nelegalitate a urmăririi penale îndreptate împotriva sa şi trimiterea sa în judecată. De asemenea, el pretinde faptul că a fost supus unor percheziţii corporale la momentul reţinerii sale în arestul Poliţiei Bucureşti, că nu a fost judecat nici într-un termen rezonabil, nici de către o instanţă independentă, şi că nu a beneficiat de un dublu grad de jurisdicţie. 169. Ţinând seama de toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la pretenţiile formulate, Curtea constată că nu s-a adus nicio atingere drepturilor şi libertăţilor garantate de articolele convenţiei. De asemenea, aceasta ia act de faptul că respectivul capăt de cerere întemeiat pe durata arestării preventive a fost invocat de reclamant abia la 25 februarie 2002. Rezultă că această parte a cererii este fie tardivă, fie în mod vădit nefondată şi trebuie respinsă în temeiul art. 35 din convenţie.   VIII. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie   170. Art. 41 din convenţie prevede:   „În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”   A. Prejudiciu   171. Reclamantul solicită 4 000 euro (EUR), cu titlu de prejudiciu material pentru cheltuielile de deplasare ale familiei sale pentru a-l vizita în arest şi 2 000 EUR, care reprezintă valoarea pachetelor trimise de familia sa. Acesta a prezentat ca documente justificative chitanţe emise de biroul de schimb şi chitanţe care dovedesc cumpărarea de alimente de o anumită sumă. De asemenea, acesta solicită alocarea sumei pe care trebuia să o primească cu titlu de salariu după arestarea sa şi până la data demisiei sale, pe motiv că demisia sa a fost determinată de o arestare ilegală. De asemenea, el solicită plata salariilor pe care trebuia să le primească până la finalul executării pedepsei sale, precum şi pensia de serviciu, în valoare de 1 000 EUR pe lună. De asemenea, reclamantul solicită 500 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. 172. Guvernul nu contestă realitatea vizitelor familiei sale, nici pachetele trimise, dar ia act de faptul că sumele solicitate în acest sens nu sunt dovedite. De asemenea, el subliniază faptul că, în măsura în care demisia este un act de voinţă unilateral, reclamantul nu poate solicita rambursarea salariilor sale în absenţa muncii desfăşurate, independent de condamnarea sa. Pe de altă parte, conform Guvernului, reclamantul nu poate pretinde suma corespunzătoare salariului din perioada 20 ianuarie 2001 – 27 februarie 2001, în măsura în care nu a lucrat, fiind în arest preventiv. În ceea ce priveşte pensia solicitată, Guvernul ia act de faptul că pierderea acestui avantaj este o consecinţă a condamnării penale a reclamantului şi că, în orice caz, acesta poate beneficia de pensia corespunzătoare vechimii în muncă înainte de demisia sa. 173. Guvernul consideră că reclamantul nu a dovedit existenţa unei legături de cauzalitate între pretinsele încălcări ale convenţiei şi prejudiciul moral invocat şi că suma solicitată este exorbitantă având în raport cu jurisprudenţa Curţii în domeniu. 174. Curtea evidenţiază că singura bază care trebuie reţinută pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în speţă, în încălcarea art. 3, în ceea ce priveşte relele condiţii de detenţie, art. 5 § 3 şi art. 8 din convenţie. Aceasta ia act de faptul că cererea reclamantului privind prejudiciul material legat de deplasările familiei sale şi pachetele trimise în arest nu este probată. Pe de altă parte, aceasta evidenţiază că reclamantul a fost condamnat şi că perioada arestării sale preventive i-a fost scăzută din pedeapsă. În consecinţă, aceasta consideră că cererea sa care vizează în special rambursarea salariilor datorate pentru această perioadă nu poate fi admisă (mutatis mutandis Kalachnikov împotriva Rusiei, nr. 47095/99, pct. 139, CEDO 2002‑VI). De asemenea, Curtea consideră că reclamantul nu poate pretinde plata salariilor sau plata pensiei de serviciu în măsura în care, în urma demisiei sale, nu mai era supus niciunui raport de muncă. 175. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantul a suferit în mod cert un prejudiciu moral. Pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din convenţie, trebuie să i se acorde 10 000 EUR pentru prejudiciul moral.   B. Cheltuieli de judecată   176. De asemenea, reclamantul solicită 2 000 EUR pentru cheltuielile efectuate în faţa instanţelor interne din perioada 20 ianuarie 2001 – 25 iulie 2003, fără a prezenta documente justificative. Acesta mai solicită 2 000 EUR pentru cheltuielile cu transportul şi cazarea avocatului său şi soţiei sale în Bucureşti, prezentând Curţii chitanţe emise de casele de schimb valutar şi 16 943 425 ROL cu titlu de cheltuieli de judecată. 177. Guvernul ia act de faptul că reclamantul nu a prezentat documente justificative pentru onorariile avocaţilor, nici pentru deplasările avocatului său şi soţiei sale la Bucureşti, chitanţele emise de casele de schimb valutar nearătând scopul folosirii sumei. În ceea ce priveşte suma solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată, Guvernul subliniază că obligaţia de plată este o consecinţă a infracţiunii pentru care a fost condamnat reclamantul. 178. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, reclamantul nu a oferit documente justificative relevante pentru a-şi susţine pretenţiile. Totuşi, ţinând seama de munca depusă de avocaţii săi în dosar, Curtea consideră că este rezonabil să i se acorde suma de 1 500 EUR pentru toate cheltuielile.   C. Dobânzi moratorii   179. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.   PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,   1. Declară cererile admisibile în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 3 privind condiţiile de detenţie, art. 5 § 3 privind faptul că nu a fost înfăţişat de îndată în faţa unui magistrat împuternicit prin lege să exercite funcţii judiciare, art. 8 privind punerea sub ascultare a biroului reclamantului la 19 ianuarie 2001 şi privind interzicerea automată a exercitării drepturilor părinteşti şi art. 6 § 2 din convenţie şi inadmisibile în ceea ce priveşte celelalte capete de cerere; 2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din convenţie în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie; 3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 3 din convenţie; 4. Hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din convenţie datorită punerii sub ascultare a biroului reclamantului şi interzicerii automate a drepturilor sale părinteşti; 5. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 6 § 2 din convenţie; 6. Hotărăşte: a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, sumele următoare, care vor va fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii: i. 10 000 EUR (zece mii euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de prejudiciu moral; ii. 1 500 EUR (o mie cinci sute euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată; b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale; 7. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.   Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 30 iunie 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.    Stanley Naismith Josep Casadevall  Grefier adjunct Preşedinte